Revista 21art, nr.12

revista

punem în valoare creativitatea

Vrei să cunoști lumea?

de aproape.

“Privește-o Vrei să-ți placă?

Privește-o de departe.“

I. L. Caragiale

(n. 1 februarie 1852 - d. 9 iunie 1912)

No12

I. L. Caragiale (1852 - 1912)

Numărul 12 al revistei 21art este un omagiu adus marelui scriitor român.

”

C

aragiale scria în tăcere şi adeseori spunea că se simte subt imboldul unei puteri străine. Compunând, construia dialogurile vorbind tare, zâmbea sau se-ncrunta...

Muncea neîntrerupt până sfârşea opera.

Amintiri despre Caragiale, Editura Minerva

Cuprins Tricoul românesc.....................................................................6 Club 27...................................................................................10 Îndrăgostiții din Ancona........................................................24 INTERVIU - Ieronim Moruț.....................................................26 Elvis Romano.........................................................................34 Oferind viaţa desenelor animate............................................36 INTERVIU - Sorin Iosub...........................................................40 Before…................................................................................44 INTERVIU - David Halasz......................................................48 Hollywood terrorism..............................................................50 Arrow - Numele lui este Oliver Queen....................................52

Echipa editorială Coordonator Alexandru Ion Editor Lucia Iluţa Redactori Alexandra Manuil Cătălin Mocodean Diana Pașc Marius Indrieş Mihai Duma Ramona Mărghidanu Simion Benea

Numărul 12 februarie - martie 2015

Editorial

L

una februarie este o lună cu totul specială.

Este perioada în care vântul încă sculptează flori de gheaţă pe ferestre arătând gingăşia tinerei ierni. Acum suflul gheţii se întrepătrunde cu iubirea, topindu-se într-un frumos strop de cristal din care reies firavii ghiocei, vestitori ai primăverii.

Primăvara bate la uşă, aşadar, cu mâinile dezgheţate am început timid să adunăm pentru voi, din sacul cu emoţii, cuvinte pătrunzătoare care să vă mângâie sufletul, iar pe chip să vă schiţeze un zâmbet.

Reveria trecutului pare acum un paria care sfidează timpul, lăsând în urmă sfiala vorbelor de suflet. După o lungă perioadă în care timpul ne-a ţinut prizonieri am reuşit să evadăm, iar acum încercăm să capturăm noi timpul. Ecoul său strigă după ajutor, însă e-n zadar, nimeni n-aude, toţi sunt furaţi de lectură. Până şi pe noi, cuvintele ne trag de o mânecă, revista de alta, astfel am reuşit să le împăcăm pe amândouă.

Pe coala albă, cuvintele păşesc timid, ochii zâmbesc de dor, iar inima tresaltă aidoma unei amintiri plăcute.

Iubim cuvintele frumoase, de aceea am pregătit pentru voi, stimaţi cititori, un număr proaspăt al revistei 21art, în care vă invităm să lecturaţi articole pline de splendoare.

Lucia Iluța

Tbyricoul românesc Adrian Oianu O

biceiuri. Meșteșuguri. Cutume. Toate statornicite istoricește și transmise prin viu grai și mâini dibace, din generație în generație, constituind în final o istorie specifică. Trecând ușor peste generații, toate aceste lucruri, devin pentru următoarea generație, tot mai anacronice. Dar ce putem face ca să nu se piardă acest interes față de ceea ce am fost odinioară și să renască precum pasărea Phoenix?

Pentru toți cei cu dor de casă, mândrie și fără temeri, Adrian Oianu a lansat Tricoul românesc în luna mai 2012. Din dorința de a se face mai cunoscută tradiția poporului român, a introdus această alternativă urbană a cămăşii albe tradiționale, ce a fost și este, salvarea autenticității românești. Deși poate am dori cu multă ardoare să îmbrăcăm ia tradițională mai des, conjuctura și rutina zilnică nu ne permit acest lucru. Însă posibilitatea de a alege există acum, fiindcă Tricoul românesc își propune să reproducă comoditatea, confortul și feminitatea unei cămăși tradiționale. Pasiune, atenție deosebită și pricepere. Cam cu acestea se îmbină fiecare cusătură, împletitură și pliu al acestor creații unice. Inconfundabile și fără de seamăn din cauza broderiei aplicate fiecărui model în parte. Așa „se predă” Adrian Oianu în fața noastră.

S-au dus timpurile străvechi în care veșmintele tradiționale erau purtate doar în zile de sărbătoare, la biserică sau alte evenimente culturale din cadrul comunității sătești. Și pe de o parte bine că s-au dus. Putem să ne îmbrăcăm după bunul plac, la orice oră și oricând, cu piese vestimentare ce ne dau încredere, ne favorizează și aduc acel plus binevoitor stării noastre de spirit. Indiscutabil, toate acestea asociate unui zâmbet sincer și curat. Pe de cealaltă parte, ne confruntăm cu o problemă destul de gravă: abuzul libertății de a te dichisi după cum ai visat sau cum îți spune vecinul/vecina, din dorința de a poza în vampă, ajungând într-un final în haine necorespunzătoare corpului tău, care nu te avantajează, care îți dau emoții la fiecare pas făcut, întrebându-te dacă va cădea, va plesni, sau se va ridica mult distinsa ținută.

Dar să vedem ce putem învăța sau ce ne învață Adrian Oainu extra creațiilor sale. Să luăm în calcul că „mai puțin, înseamnă mai mult”, filosofie care probabil, nu își va pierde niciodată din farmec și rafinament. Să nu ne fie jenă să afirmăm, să declarăm și să susținem cine suntem și de unde venim, să vorbim cu cinste și mândrie despre consimilitudinea culturală proprie și de originile noastre întemeiate pe tradiție, pentru a le identifica, a le face cunoscute și apreciate în lumea-ntreagă.

Folclorul românesc a reînviat în ultimul an, ceea ce nu poate decât să mă bucure pe mine, amatoare și colecționară de piese vestimentare tradiționale. Acum rămâne doar întrebarea dacă este doar un trend care va dispărea curând sau cufărul bunicii fermecat va furniza de acum încolo inspirație, indiferent de sezon? Această tendință de reîntoarcere la rădăcini înseamnă foarte mult, înseamnă că oamenii pot îmbrăca din nou aceste straie magice ce pe vremuri i-au unit, să înțeleagă și să își asume identitatea. Într-un final să preschimbe felul particular al fiecăruia de a gândi și de a avea o altă perspectivă a ceea ce înseamnă tradiție.

Sursa foto: www. adrianoianu.com

Dar ce îmi mai place, în afară de, evident, creațiile pe care RegizorulsaRichard Linklater le realizează Adrian Oianu și viziunea în materie de e un artist desăvârşit când vine de dezvoltarea acestor doi protagonişti interpretaţi de reinterpetare contemporană a vorba elementelor tradiționale către Ethan Hawkenu şi Julie românești? Faptul că în concepția lui „nimic se Delpy. Chimia dintre cei doi e una vizibilă transformă legătura dintre ei într-o frumoasă distruge, ci doar se salvează”. Acest elementşifundamental romantică cu iz de mister înspre fiecare final de face ca realizările sale să fie apartepoveste și cu o anumită trăsătură peliculă. Realizare artistică ce se deosebeşte şi separă distinctivă. de marea masă, un bun exemplu din categoria peliculelor de vizualizat dacă îţi place să te delectezi cu ceva Adrian Oianu este povestire istorică și creație populară, din clasa superioară.

Vă recomand cu cea mai mare plăcere grație și gingășie, artă și unicitate, identitate și onoare. săde vizionaţi Este scrisoarea cu dorințe puternice a vedeadin saupovestea a revedeade dragoste dintre o franţuză şi un american, interesantă de urmărit. pe cineva drag, cu dor de casă și țară, ce nu o mixtură trimitem,culturală ci o păstrăm cât mai aproape. Este cântecul solemn ce reprezintă o limbă, o țară și un popor.

Simion Benea Ramona Mărghidanu

27 Fotograf: Emil Stoianov

Club 27

D

acă ar fi să fim foarte poetici, am spune că artistul e acea persoană care se aseamănă unei stele: azi o vedem, dar ea s-a stins demult… Nu e întotdeauna cazul, ca unui artist să-i fie recunoscută valoarea doar după moarte, în special în ziua de azi, când totul este la o aruncătură de click distanță.

Dar e adevărat că artiștii mai pleacă din lumea asta, pentru a-și continua activitatea în alte sfere, în alte dimensiuni.

Un lucru ciudat și remarcat de multă lume e faptul că de-a lungul anilor, mulți muzicieni, pictori și scriitori s-au înscris în Clubul 27. Nu e un club ca oricare altul, nu are o locație fixă și nici nu poți să te prezinți acolo și să-i spui cuiva „vreau și eu aici”.

Nu. Clubul 27 e foarte select, rezervat doar artiștilor ce au lăsat în urmă tot ce e material și au trecut în neființă. La 27 de ani. Toți. Posibil să existe ceva teorie a conspirației care să explice fenomenul, folosindu-se de extratereștri, francmasoni, fantoma lui Elvis și așa mai departe… E doar o coincidență. (?)

Pentru acest articol, am selectat câțiva membri reprezentativi ai Clubului 27, despre care se poate (sau nu) să fi auzit măcar o dată-n viață. Toți au fost personalități marcante ale perioadei în care au trăit, toți au avut ceva aparte și toți i-au influențat pe alții, prin creațiile lor.

Jean-Michel Basquiat Ocupație: pictor Locație: New York Anul și cauza morții: 1988, supradoză de heroină Pictorul american Jean-Michel Basquiat a intrat în istorie pentru stilul său original și abordările sale neo-expresioniste și primitiviste în pictură. Și-a început cariera pe străzile New York-ului, creând numeroase graffitiuri, sub pseudonimul SAMO. Cu mult timp înaintea lui Banksi, lucrările lui SAMO erau încărcate de mesaje sociale, în special la adresa lumii artiștilor, unde artiștii de culoare nu erau primiți cu ușurință.

Basquiat a fost un artist polivalent, pictând, compunând poezie, cântând într-o formație hip-hop… pe scurt, un artist complet. Din cauza dependenței de droguri, comportamentul său era uneori greu de tolerat de către cei din jur. Cu toate acestea, Andy Warhol l-a luat sub aripa sa protectoare, cei doi devenind prieteni foarte apropiați.

După moartea lui Andy, Jean-Michel se afundă tot mai mult într-o spirală auto-distructivă, ceea ce în final va duce la moartea sa.

Amy Winehouse Ocupație: cântăreață Locație: Londra Anul și cauza morții: 2011, intoxicație cu alcool Amy este una din cele mai „tinere” membre ale clubului 27, dar și una dintre cele mai cunoscute membre. Cu timbrul ei vocal inconfundabil și melodii ce aduc aminte de-un salon micuț și slab iluminat unde să-ți îneci amarul, Amy Winehouse a avut parte de multe laude și aprecieri în scurta ei carieră. Provenind dintr-o familie pasionată de muzica lui Sinatra, putem spune că Amy a avut parte de o pregătire bună înainte de a se aventura într-o carieră solo. A cunoscut succesul cu piesa „Rehab”, ce i-a adus și recunoașterea internațională. Au urmat alte piese difuzate la toate radiourile din lume. Cu toate că muzica ei era ascultată peste tot, comportamentul ei era mai puțin apreciat.

De multe ori apăreau în ziarele de scandal știri cum că artista ar fi urcat beată pe scenă sau că s-a internat din nou la o clinică. În final, aceste probleme cu drogurile și băutura i-au adus sfârșitul.

Kurt Cobain Ocupație: cântăreț Locație: Seattle Anul și cauza morții: 1994, sinucidere Despre Kurt poate nici n-ar mai avea rost să scriu, căci fără doar și poate, toți copiii născuți după 1991 au ascultat cel puțin o dată „Smells like teen spirit” de la Nirvana.

Alături de colegii săi de trupă, Kurt a reușit să atragă atenția lumii asupra unui nou curent muzical, numit grunge, apărut ca răspuns la excesele formațiilor de hair-metal din anii 1980. Deși au avut parte de un succes fenomenal în întreaga lume, Kurt nu se simțea niciodată mulțumit. Deși se putea auzi și din muzica sa că ceva nu e în regulă, lucrurile au mers mai departe, iar Kurt se confrunta cu dependența de heroină și depresie.

Jim Morrison Ocupație: poet, cântăreț Locație: Florida Anul și cauza morții: 1971, supradoză de heroină.

Solistul formației The Doors, cu pletele sale rebele, atitudinea sa relaxată și vocea puternică rămâne și azi o personalitate influentă. Formația The Doors ar merita și ea un articol în revista noastră, pentru că ce au realizat ei nu e doar munca lui Jim Morrison, dar cum ceilalți membri nu fac parte din Club 27, rămâne să vorbim doar de Jim. Anii 60 și 70 sunt cunoscuți pentru perioada hipiotă, consumul de droguri și muzica psihedelică, așa că e ușor de înțeles mediul în care Jim Morrison a trăit și creat. Poezia sa e interesantă de citit, pentru că ne oferă o altă viziune asupra autorului versurilor „Light my fire” și „Riders on the storm”: descoperim o fire sensibilă, cu o părere foarte bună despre sine. Tematica poeziilor despre Regele-Șopârlă e regăsită și în muzica formației, vrând parcă să ne arate că Jim Morrison era mai mult decât un simplu băiat frumos cu pletele-n vânt. Și totuși… Jim și-a făcut intrarea în Club 27, în Paris, din cauza heroinei.

Janis Joplin Ocupație: cântăreață Locație: Los Angeles Anul și cauza morții: 1970, heroină și alcool Janis Joplin i-a învățat pe mulți că medicamentele primite de la părinți nu ne-ajută la nimic, așa că am face mai bine să ne hrănim mintea (din melodia White Rabbit). Vocea lui Joplin li s-a părut multora a fi unică, iar muzica ei a rămas în memoria colectivă a lumii ca fiind reprezentativă pentru perioada psihedelică a anilor 60. A cunoscut succesul alături de formația Kozmic Blues Band și The Full Tilt Boogie Band, cântând rock, blues, country și folk. S-a făcut remarcată și la Monterey Pop Festival, iar mai departe și-a continuat cariera solo, delectându-și ascultătorii cu vocea ei aparte.

Vestea morții ei a reprezentat un șoc pentru multă lume, mai ales că în același an, muzica rock mai pierduse o stea importantă.

Jimi Hendrix Ocupație: muzician Locație: Seattle Anul și cauza morții: 1970, asfixiere, somnifere Sunetul scos de chitara lui Jimi Hendrix e greu de descris. Un adevărat virtuos al instrumentului său, Hendrix ne-a lăsat moștenire o mulțime de cântece psihedelice, foarte bine lucrate. Și-a început cariera alături de alte formații, făcând parte și din trupa lui Little Richard. Din 1966 s-a mutat în Anglia, unde și-a început cariera solo. Cel mai reprezentativ album al său rămâne Electric Ladyland, cu piese ca Voodoo Chile, All along the Watchtower și altele. Și Jimi a avut un preț mare de plătit pentru a intra în selectul Club 27, dar moștenirea sa e pe măsură.

În loc de concluzie, vă lăsăm cu o întrebare: Toți acești artiști s-au stins la vârsta de 27 de ani, pentru că și-au atins apogeul, sau pentru că dacă mai trăiau, creațiile lor ar fi depășit puterea noastră de înțelegere?

Marius Indrieș

Îndrăgostiţii din Ancona

A

ţi fost vreodată îndrăgostiţi?...

Ei bine, probabil că da... Dar aţi fost vreodată îndrăgostiţi la Ancona?... Dacă nu, o oportunitate pentru a va plimba pe malul Adriaticii unde sângele latin clocoteşte în venele îndrăgostiţilor este să vă aventuraţi în Sala Mare a Teatrului Regina Maria şi să vizionaţi piesa de Katalin Varga, în regia artistică a lui Andrei Mihalache: „Îndrăgostiţii din Ancona”.

Ajunşi în sala teatrului veţi fi răpiţi din realitatea cotidiană printr-un decor „adus de la amanet”, sunetele mării şi monologul actorului Richard Balint. Actorul va interpreta mai apoi şi rolul principal, în care ironia fină făcută

Fotograf: Sebi Tonț

evenimentelor recente se va împleti cu prezentarea personajelor într-un umor spumos şi o atmosferă familiară în care comunicarea dintre artişti şi public se face cu lejeritate.

Acţiunea se petrece într-o veche piaţetă din orăşelul italian Ancona, unde datorită sângelui vulcanic latin, veşnic în căutarea dragostei ce curge prin venele locuitorilor, se vor înfiripa intrigi amoroase. Cel mai important om din oraş Tomao Nicomaco (Richard Balint) este un Don Juan văduv, trecut de prima tinerete. El are o fiică mioapă si bâlbâită, Lucia (Anca Sigmirean), pe care dorește să o mărite cu

Giovanni (Andrian Locovei), patronul unei cafenele din apropiere ce ar face orice pentru a se îmbogăţi. În vecinatatea lor locuieşte şi Agnese (Ioana Dragos Gajdo), patroana unui motel şi fosta iubită a lui Don Tomao, o femeie ce cunoaşte orice secret, dar ce nu le păstrează pentru mult timp. Aceleaşi calităţi le posedă şi Dorina (Mihaela Gherdan), actuala menajeră şi femeia ce-i pune inima pe jar lui Don Tomao. Dar planurile lui Don Tomao de a-şi căsători fiica vor lua o întorsătură neaşteptată odată cu intrarea în scena a lui Luigi, un cântăreţ ambulant, ce îi va rapi inima Luciei, iar povestea se va complica şi mai puternic cu intrarea în scenă a lui Lucrezio, un milionar suferind de dragoste rănită şi totul se va complica şi mai tare prin intrarea în scenă a Drucillei (Corina Cernea) şi a Victoriţei (Alina Negrău), personaje feminine enigmatice vor duce la o serie de răsturnări de situaţie... Dar pe acestea vă las să le descoperiţi voi înşivă.

Dacă pentru publicul prezent în sală a fost o experienţă deosebită, acelaşi sentiment s-a simţit şi din partea actorilor după cum spune şi actorul Sebastian Lupu: „Ce aş putea să spun despre un spectacol minunat care este un pretext de joacă şi de a arăta publicului cât de bine ne simţim alături de el. Nu e uşor să vorbeşti despre un astfel de spectacol. Nu e deloc uşor să faci comedie, trebuie să fii mult mai atent decât la alt gen de spectacol.”

Finalul piesei evidenţiază atât nevoia perpetuă de evadare din rutina în lumea teatrului, cât şi nevoia artistului de a simţi publicul aproape în dulce şi efemera călătorie.

Ce pot să vă mai împărtăşesc este faptul că melodiile alese şi adaptate pentru a însoţi momentele unui joc scenic inedit vă vor purta pe aripile lor în Italia anilor ‘60 - ‘70, unde cântecele festivalului de la San Remo erau celebre.

Mihai Duma

Ieronim Moruț Interviu 1. Povestea mea și prima întâlnire cu PICTURA Mi-ar fi greu să povestesc de prima mea întalnire cu pictura având în vedere că începând din clasa a V-a la profil de arte, continuând apoi cu liceul şi respectiv Facultatea de Arte Vizuale Oradea, secţia pictură am fost întotdeauna aproape de exprimarea grafică sau picturală. Totuşi perioada liceului a fost cea în care mi-am ascuţit abilităţile tehnice şi teoretice în ce priveşte pictura şi tot atunci mi-am dat seama de drumul pe care vreau să-l urmez. Chiar dacă au fost şi ani destul de nefertili în ceea ce priveşte creaţia am rămas totuşi aproape.

Sfârșitul inocenței, 60cm x 40cm, ulei pe pânză

2. Debutul și influențe Din preajma lui 2008, când am început să lucrez cu pacienţii Spitalului de psihiatrie în cadrul atelierului de ergoterapie, am simţit actul pictural şi exprimarea artistică în genere într-un mod mult mai asumat, mai viguros, mai puternic. Fiind atras în anii formării de artişti de factură mai expresionistă precum Goya, mai apoi Munch, Kokoscka, Soutine, Otto Dix, Schiele, Bacon dar şi de contemporani ca Olivier de Sagazan, am găsit aici o lume care mă aducea mai aproape de căutările mele mai vechi de a picta o lume mai ascunsă, o lume a interiorului, a deformării egoului, a alienării.

22 de ochi, 60cm x 40cm, acrylic pe pânză

3. Creație, capodopere și proiecte Evident spectrul inspiraţional este mult mai larg şi inspiraţia în sine poate să pornească de la o idee, de la o imagine vazută undeva, de la o experienţă proprie, toate acestea filtrându-le prin propria-mi viziune picturală. «Sfârşitul inocenţei» de exemplu este inspirată dintr-o fotografie din Orientul Mijlociu cu copiii-soldat, o imagine care a avut un anumit efect asupra mea, «Vestea bună» am pictat-o în urma unui fapt care s-a consumat în viaţa personală, «Pestişorul de aur» este inspirat după celebra poveste, dar lucrarea mea căpătând o forma mai expresionistă, mai dramatică, «22 de ochi» vorbeşte despre paranoia şi aşa mai departe. În fapt toate lucrările mele au o poveste în spate.

Peștișorul de aur, 100cm x 100cm, acrylic și foiță de aur pe pânză

4. Fiecare urcuș are și un coborâș Cred ca unul dintre obstacolele cele mai mari pe care le întâlneşte un artist este îndoiala faţă de propria creaţie.

Vestea bună, 100cm x 100cm, acrylic pe pânză

5. Planuri de viitor Am participat de-a lungul timpului la diverse expoziţii de grup în Bistriţa, Cluj, Oradea, Băile Felix, Beiuş şi am lucrări în colecţii atât în ţară cât şi în străinătate. În ce priveşte viitorul, voi lucra în continuare şi voi încerca să ajung cât mai departe pe acest drum fiind de părere că drumul, căutarea este de fapt ţelul creaţiei.

Cuibul, 100cm x100cm, acrylic pe pânză

6. Un mesaj pentru cititori Voi încheia cu un text critic scris de lect. dr. Ştefan Gaie, cu ocazia ultimei mele expoziţii «Cartografii subterane»: «Dotat cu o sensibilitate care-i permite să scruteze cele mai ascunse cotloane ale subteranelor psihicului nostru, Ieronim Morut ne oferă o adevarată radiografie a acestuia.

Personajele care populează tablourile sale, suflete torturate care par să încerce din răsputeri să iasă la lumină pentru a ni se adresa, prind contur parcă doar pentru o clipă în faţa noastră, pentru a se întoarce înapoi, în iadul imposibilităţii oricărei comunicări. Tensiunea extraordinară care emană din aceste chipuri face ca forma să explodeze, artistul părând să fie mereu în căutarea acelei forme care să-i permită să facă accesibilă o lume asupra căreia este însă pe deplin conştient că nu are cum să aibă un control absolut.»

Clovn cu țigară, tuș și bait pe hârtie

Elegie, tuș și bait pe hârtie

Așteptând corbii, tuș și bait pe hârtie

Diana Pașc

Elvis Romano

rock’n’roll în limba romani

C

unoscut frecvent ca „Regele Rock’N’Roll-ului” sau mai simplu „The King”, Elvis Presley a rămas în istorie continuând să inspire numeroşi artişti.

Mulţi dintre ei încearcă să îl personifice sau să îl copieze pe marele cântareţ, fie ca un hobby, fie ajungând la o carieră în industria entertainmentului. Cu toate acestea, un maramureşean de etnie romă are ocazia să câştige fani peste tot în lume. Nonconformist, unic, inedit, Tudor Lăcătuşu a atras atentia interpretând piesele regelui rock’n’roll-ului în limba romani.

Autointitulându-se Elvis Romano, maramureşeanul din Şomcuta Mare este singurul care a îndrăznit să aducă o astfel de inovaţie ieşind din rândul „imitatorilor” lui Presley şi stârnind interesul până şi reporterilor de la BBC. Ei au fost fascinaţi de viaţa artistului şi au încercat să surprindă cât mai bine de unde a izvorât interesul acestuia pentru Elvis.

Copilăria lui Tudor Lăcătusu a fost lipsită de comfort, trăind într-o casă fără electricitate. Cu toate acestea el a avut ocazia tot în acea perioadă să auda pentru prima dată o piesă cântată de Presley. Lucrul acela nu numai ca a fost o experienţă deosebită pentru el, dar a şi marcat începutul pasiunii sale ce s-a dovedit ulterior a fi viitoarea sa carieră.

Elvis Romano s-a regăsit în fiecare piesa reinterpretată, încercând mereu, precum susţine chiar el, să se cânte pe el, viaţa sa şi a romilor.

Fără nicio afinitate pentru muzica sa tradiţională şi iniţial într-o simplă cămaşă de saten ajustată pentru a sugera imaginea regelui, Elvis Romano a reuşit să-şi treacă muzica dincolo de graniţe unde s-a bucurat de un imens succes, în special în Norvegia. Acolo a desfaşurat concerte încă din anul 2003, iar stilul său original a adus în randul fanilor săi mari personalităţi precum primul ministru al Norvegiei. Pe lângă satifacţia personală şi materială, Tudor Lăcătuşu a reuşit să demonstreze că limba romani este o limbă vie şi modernă. În timp ce pe plan muzical Elvis Romano s-a dovedit a fi un mare artist, el nu a încetat să predea istoria şi limba romani în satul său natal. El a alocat mereu o parte din timpul său copiilor pe care îi ajuta la şcoală, în special la limba engleză şi pentru care el a încercat să devină un exemplu de om cinstit.

Model pentru mulţi, fie de curaj, fie de om care îşi trăieşte viaţa din plin, Tudor Lăcătuşu a revoluţionat industria muzicală cu stilul său, aducând în acelaşi timp un omagiu regelui rock’n’roll-ului şi devenind un artist în adevaratul sens al cuvântului.

Alexandra Manuil

O ferind viaţa desenelor animate „H

ei, eşti pirat?”... Răspunsul la această întrebare cred că e deja previzibil şi că oricui s-a uitat la desene animate primul gând ce i-ar trece prin minte ar fi: „Nu, sunt supă la plic!”. Fiecare dintre voi aţi fi putut sta timp de ore întregi, privind fascinaţi la desenul vostru animat preferat, iar dacă nu ar fi fost mama care să vă cheme sâcâitor la masă, probabil că v-aţi fi lungit pe jos de foame fără a observa scurgerea rapidă a timpului. Dar v-aţi întrebat vreodată cine sunt cei ce dau viaţă cu vocea lor personajelor din desenele animate?... Unul dintre aceşti oameni este Iulia Tohotan, ce de la vârsta de 9 ani (acum 19) dubleză vocea personajelor voastre preferate la studiourile Broadcast Text International (BTI) în Oradea, iar ea ne va dezvălui mai multe despre ceea ce inseamna să fi „voice over actors”.

Iulia, cum ai ajuns să lucrezi la studio?

Am venit pentru prima data la studio la vârsta de 9 ani, pe atunci încă făceam parte din grupul de muzică Vivere, iar colegul meu Paul Zurbău dubla vocea personajelor din desenele animate. El a fost cel ce mi-a povestit despre ce înseamnă a fi parte a acestei industrii şi mie mi-a surâs ideea, prin urmare am dat o probă şi la doar trei zile am fost chemată să fiu vocea unui personaj dintr-o reclamă, mai apoi, o lună mai târziu am primit primul rol. Ţin minte că îi împrumutam vocea mea unui ursuleţ dintr-un desen ce rula pe Minimax.

Ce faci mai exact la studiourile BTI? Toata povestea începe într-un studio antifonat în care urmărind indicaţiile regizorului trebuie să citesc replicile personajului meu ce apar pe ecranul unui televizor. Foarte importante în ceea ce fac sunt claritatea vocii, intonaţia sau dicţia. Pentru a dubla un personaj pe parcursul unui episod dintr-un desen animat trebuie să citesc cam 3000 de semne.

În ce desene ţi-am ascultat vocea pâna acum şi care dintre personajele cărora le-ai dat viaţă este preferatul tău?

Probabil cel mai cunoscut personaj al meu este Chowder, iar el se află şi în topul personajelor mele preferate. Am avut de asemea ocazia să o dublez pe Barbie în nenumarate rânduri şi de asemenea am interpretat unul dintre personajele desenului animat Babar, una dintre animaţiile mele favorite, iar faptul că pot să le ofer copiilor emoţiile pe care eu le-am simţit privind acest desen animat mă face să fiu fericită.

Câte personaje ai dublat până acum?

Nu ştiu exact, la început le număram, dar cu timpul le-am pierdut şirul... Cred că peste o sută, dar dacă ar fi să stau să mă gandesc mi le amintesc pe toate şi fiecare a avut ceva special, în fiecare copilul din mine s-a regăsit şi se regăseşte încă puţin câte puţin.

Cum reacţionează copiii când aflâ cu ce te ocupi?

Sunt foarte încântaţi să audă acest lucru, se poate citi bucuria pe chipul lor, dar cred că asta se întamplă pentru că mă identifică pe mine, cu personajul pe care îl interpretez, pe el vor să-l cunoască cu adevarat. Au fost si mămici ce au aflat de pe reţelele de socializare de activitatea mea şi m-au contactat mulţumindu-mi pentru ceea ce fac, îmi amintesc că o dată o mămica mi-a cerut să vorbesc cu fiica ei la telefon dându-mă drept un personaj de desen animat.

Ce a însemnat pentru tine începutul activităţii tale la BTI şi cum te-a influenţat faptul că lucrezi înca de la vârsta de nouă ani? Întreaga activitate a însemnat un pas important în maturizarea mea pentru că eram înconjurată de actori şi regizori care deja făceau parte din lumea entertainment-ului de la care am avut foarte multe de învăţat. Acum studioul este a doua mea familie şi nici nu consider că merg la muncă căci o fac din plăcere... Datorită faptului că am propriul meu venit înca de la vârsta de nouă ani, am devenit mai responsabilă cu privire la drămuirea banilor mei de buzunar.

Cum te-a influenţat mediul artistic de la studio?

De la fiecare actor în parte am avut ceva de învăţat şi mereu au fost o sursă de inspiraţie. Am învăţat să percep viaţa într-un alt mod, mai optimist de la ei... cred că e datorită experienţei lor de a se transpune în pielea atâtor tipologii umane. Tocmai de aceea am hotărât ca în viitor să urmez şi eu acest drum, cel al actoriei şi de aceea am aplicat în Londra la profilul dramă şi film al mai multor universităţi.

Ştiu că o altă ocupaţie de-a ta este muzica, povesteşte-mi şi despre ea?

Sunt elevă în cadrul şcolii populare de arte „Francisc Hubic”, la secţia canto muzică uşoară, fiind îndrumată de către doamna profesoară Lăcrimioara Deac.

Chiar dacă ar putea fi considerat un clişeu, muzica reprezintă o parte esenţială a vieţii mele, nu mi-aş putea imagina viaţa mea la ora actuală în lipsa ei, apelez la ea când sunt deopotrivă veselă sau tristă. Prin muzică pot exprima ceea ce uneori nu pot exprima prin cuvinte. Acum mă pregatesc pentru concursul şcolii populare de arte, care va avea loc în data de 11 martie 2015, la Teatrul de Stat şi la care vă invit cu drag pentru a-l urmări.

Mihai Duma

Sorin Iosub

Interviu

Născut pe 21 Aprilie 1975 în Solont, Bacău, este membru al Uniunii Artişilor Plastici din România şi absolvent al Facultăţii de Arte Plastice din Timişoara, Secţia Pictură. Şi-a perfecţionat aptitudinea deosebită spre pictură cu un masterat în „Surse şi resurse ale imaginii în pictura contemporană”. La Galeria Odeon din Bucureşti, pe 3 martie 2015, va avea prima expoziţie personală. Această expoziţie este itinerantă, astfel încât, pe parcursul anului 2015, va fi deschisă la Bistriţa, la Bacău şi Timişoara.

Bună ziua. Vă mulţumesc pentru provocarea pe care mi-o lansaţi. Zic provocare pentru că de fiecare dată când mă aflu în această situaţie, de intervievat, îmi răsare în minte vorba lui Unamuno: „Când doi stau de vorbă intră în joc mai multe personaje decât s-ar crede...” Adică, eu cu dumneavoastră, eu cu ceea ce cred că sunteţi Dvs., Dvs. cu ceea ce vă închipuiţi despre mine, iar asta într-adevăr este o provocare.

1. Care este povestea dumneavoastră? Când şi cum aţi descoperit pasiunea pentru pictură?

Povestea mea este povestea oricărui om, o combinaţie pasională de străluciri şi impurităţi, şi a oricărui artist plin de nelinişti şi de nelămuriri, preocupat fără intermitenţă de o idee: „Ce trebuie să fac eu ca să slujesc în modul cel mai fertil şi mai potrivit naturii mele harul care mi-a fost dat.”

Nu cred că pot surprinde temporal momentul în care am conştientizat înclinaţiile mele către arta plastică. De când eram foarte mic, înmugureau în mine facultăţi neobişnuite; trebăluiam toată ziua prin împrejurimile casei căutând diverse soiuri de argilă pentru modelaj, acaparam tot ceea ce însemna hârtie (ziare, reviste, caiete) pentru a le supune experimentului culorii.

2. Cât de important este să ai studii în acest domeniu?

Am învăţat pe propria-mi piele că a avea studii este foarte important, am suferit şi eu graba cu care pleacă la drum cei ce nu au încă simţ de orientare, dar m-am lecuit la timp. Am început liceul de arte „Octav Băncilă” din Iaşi, m-am retras după un an de studii şi am urmat până în clasa a 12- a un liceu teoretic de matematică–fizică. M-am încăpăţânat să renunţ la studiile de artă având convingerea, greşită, că a avea talent este suficient. Norocul meu s-a numit Dumitru Macovei, artistul pe care l-am întâlnit pe un şantier de pictură monumentală. Acest om m-a smuls din autosuficienţa în care eram confortabil aşezat şi m-a aruncat direct pe băncile facultăţii de Arte din Timişoara. Această experienţă am preţuit-o ca pe a doua şansă, am intrat în facultate aşa cum intră un leu într-o cireadă, am o mâncat-o pe toată şi mi-a căzut foarte bine.

3. Din câte ştiu, vă împărţiţi timpul între pictura de atelier şi cea monumetală, bisericească. Cum le îmbinaţi?

Am reuşit să le îmbin pentru că mi-am găsit axa – şi asta este universal valabil – un om care şi-a găsit menirea reuşeşte să fie liber în orice domeniu. Aici e vorba de capacitatea de a combina cu graţie toate darurile de care dispui, în raport cu neajunsurile.

4. Care este cel mai drag proiect al dumneavoastră, bisericesc?

Toate îmi sunt dragi în egală măsură, toate m-au provocat şi „m-au transpirat” pe schelele lor. Totuşi, aş putea să enumăr Subsolul Catedralei Ortodoxe din Arad, Biserica Ortodoxă din Şugatag Sat...

5. Unde vă putem găsi şi admira lucrările?

Voi avea o expoziţie personală organizată în cadrul proiectului Contemporanii. Această expoziţie este itinerantă, astfel încât, pe parcursul anului 2015, va fi deschisă la Bistriţa, la Bacău şi Timişoara. Mulţumesc pe aceasta cale lui Vasile Crăiţă Mândră, Oliv Mircea şi Daniela Gomboş. În plus, lucrări de-ale mele vor putea fi găsite în curând şi în mediul virtual pe site-ul www.contemporanii.org

6. Cine sau ce vă inspiră în realizarea lucrările dumneavoastră?

Chestiunea cu inspiraţia e pe cât de simplă, pe atât de complicată! Totul te poate inspira, până şi firul ierbii culcat la pământ de vânt. Inspiraţia este favoarea divină oferită insului cu har, ea este o surpriză şi un dar. O lucrare poate fi oricât de elaborată – dacă nu e inspirată, este doar o înscenare politicoasă...

7. Aveţi tabieturi sau superstiţii atunci când lucraţi la un tablou?

Nu am superstiţii, am rigori pentru că, în concepţia mea, când eşti în faţa şevaletului, nu ai foarte multe lucruri de făcut, ci doar unul şi bun. Am o pretenţie, să fiu singur! „Singurătatea are rostul ei în viaţa unui om...”, spunea un autor rus. Nimic mai adevărat.

8. Povestiţi-ne puţin despre expoziţia pe care o veţi susţine la Bucureşti!

Această expoziţie a fost planificată pentru anul 2014 dar, din raţiuni ce au ţinut de logistică, nu s-a putut întâmpla.

Este mai bine că s-a amânat, răgazul a fost un prilej bun să adâncesc tematica lucrărilor expuse. Expoziţia mea personală, 40/METAFORA, organizată în cadrul proiectului Contemporanii va cuprinde aproximativ 40 de lucrări de grafică şi pictură pe care le-am realizat în ultimii patru ani. În cadrul acestei expoziţii va fi lansat şi un catalog de a cărui conţinut, selecţie de lucrări, se ocupă şi Christian Paraschiv, căruia ţin să-i mulţumesc pe această cale pentru sprijinul şi încrederea acordată.

9. Ce importanţă are pentru dumneavoastră întâlnirea cu publicul?

11. Care sunt planurile dumneavoastră de viitor?

Nu ştiu exact. Când mă gândesc la viitor, îmi amintesc ce spunea Fericitul Augustin, că nu există decât prezentul, şi nu mă refer la acel ipocrit „aici şi acum”, ci al perceperii directe ale unei eternităţi mereu prezente. Ceea ce îmi impun este să trăiesc în prezent, şi să lucrez taoist, să înfăptuiesc fără să mă las halucinat de ceea ce fac, să îndeplinesc ceea ce am de îndeplinit fără crisparea ideii desăvârşirii şi să evit să îmi imaginez scopul printr-o imagine rigidă.

Sincer, orice întâlnire cu publicul este, pentru mine, o nouă ocazie de a fugi de el şi de mine, dar, paradoxal, în acelaşi timp aş vrea să onorez întâmplarea cum se cuvine.

10. Ce pasiuni mai aveţi în afară de pictură?

Iubesc foarte mult animalele şi, în special, păsările. Mă înconjor de aceste necuvântătoare, am construit la mine acasă un adevărat habitat în care vieţuiesc tot soiul de specii exotice de păsări împreună cu iepuri, pisici, căţei. Şi, dată fiind imediata lor apropiere, acestea sunt şi teme predilecte în lucrările mele.

Ramona Mărghidanu

Before…

D

e multe ori ajungi să cauţi filme de factură romantică care să-ţi satisfacă nevoile sufleteşti când vine vorba despre o poveste de dragoste. Cu această ocazie voi vorbi despre franciza Before, care conţine nu mai mult de trei părţi/trei filme: Before Sunrise (1995), Before Sunset (2004) şi Before Midnight (2013). Un trio cinematografic despărţit de anii de gândire, câte nouă între fiecare producţie, un lucru mai rar întâlnit în asemenea cercuri selecte. Subiectul filmului având ca bază o relaţie mai aparte unde aceşti ani ai despărţirii a dezvoltat caracteristici în timp real, menit să arate schimbările dar în acelaşi timp să te găsească la un alt nivel şi altă percepţie în viaţă.

Desigur această experienţă cinematografică a fost completă pentru cei care au aşteptat acei ani pentru a vedea continuarea poveştii de dragoste. Stilistica şi stilul de redare e acelaşi în toate cele trei părţi, o focalizare puternică pe un număr restrâns de personaje, mai exact două şi câteva personaje episodice. Întreaga acţiune se învârte în jurul celor doi îndrăgostiţi, o subliniere a caracterelor protagoniştilor prin accentul pus pe simplele discuţii dintre cei doi. Poate fi făcută o comparaţie subtilă cu începuturile unei relaţii unde se fac primele tatonări cu discuţii interminabile pe diferite teme. O diferenţă vizibilă faţă de filmul romantic clasic contemporan, un film-discuţie unde cei doi se întrec în cuvinte, o atracţie manifestată şi din punct de vedere inspiraţional dar şi intelectual. Desfăşurarea acţiunii nu te plictiseşte, ci te atrage prin multitudinile orizonturi asupra diferitelor puncte de vedere exprimate prin gândirea deschisă a celor doi. Pe lângă aceste caracteristici scenaristice, acţiunea celor trei filme se desfăşoară în trei diferite locaţii boeme: Viena, Paris şi Toscana.

Anonimitatea îndrăgostiţilor se transpune în locaţii de întâlnire obişnuite, în acest fel nu o să observăm nimic din clădirile s-au locurile celebre din aceste locuri. Desigur că Viena îşi dezvăluie frumuseţea prin clădirile masive şi o iarnă friguroasă unde cei doi se perindă în explorarea locurilor, dar şi a propriilor caractere. Parisul îşi respectă blazonul şi ne oferă o atmosferă caldă şi plăcută, un loc unde personajele noastre simt romantismul şi gustă din culturalitatea locului. Pe când Toscana ne întâmpină cu o culoare a ospitalităţii şi o zonă a relaxări prin natura de-o frumuseţe păstrată din vremurile antice. Trei locuri unde se arată că în fiecare moment undeva se petrece o idilă, că oriunde ai privi s-ar putea să zăresti un viitor cuplu, cu o poveste de dragoste aparte. Fiecare străduţă, fiecare loc de plimbare, fiecare clădire a fost martorul unor astfel de poveşti de-a lungul generaţiilor trecute, anonimatul protagoniştilor ajugând să dispară odată cu apariţia sentimentului de iubire.

Regizorul Richard Linklater e un artist desăvârşit când vine vorba de dezvoltarea acestor doi protagonişti interpretaţi de către Ethan Hawke şi Julie Delpy. Chimia dintre cei doi e una vizibilă şi transformă legătura dintre ei într-o frumoasă poveste romantică cu iz de mister înspre fiecare final de peliculă. Realizare artistică ce se deosebeşte şi separă de marea masă, un bun exemplu din categoria peliculelor de vizualizat dacă îţi place să te delectezi cu ceva din clasa superioară. Vă recomand cu cea mai mare plăcere să vizionaţi din povestea de dragoste dintre o franţuză şi un american, o mixtură culturală interesantă de urmărit.

Simion Benea

David Halasz

Încă de mici visăm măcar o dată că stăm sub lumina reflectoarelor, în fata unui public numeros ce ne copleşeşte cu aplauze după un concert de neuitat. Dar ce se întamplă când avem curajul de a transforma acest vis în realitate? Despre acest lucru ne poate spune mai multe David Halasz, solistul trupei Elyon, din care mai fac parte Robi Barta (chitară ritm, backing vocals), Cornel Liviu Guiaş (chitară solo, backing vocals), Claudiu Ursuţa (bass) şi Kiss Şandor (tobe). Tineri, încrezători şi cu mult potenţial, cei cinci orădeni au reuşit să încânte o mulţime de oameni cu concertele lor. Axaţi pe stilurile rock, alternative rock şi pop-punk, ei au devenit cunoscuşi atât în planul orădean cât şi dincolo de acesta.

Interviu

1. Când?

Totul a început în 2011 ca un hobby pentru doar trei dintre ei. Ulterior trupa s-a consolidat având mai mulţi solişti, cel de-al treilea şi ultimul fiind David. Lor li s-a alăturat la scurt timp şi cel de-al cincilea membru, Robi. Cu toate acestea ei şi-au dorit să împărtăşească dragostea lor pentru muzică şi astfel s-a concretizat ideea de „Blue Strings”.

2. De ce „Blue Strings” ? „Blue Strings” a reprezentat primul pas pe drumul lor în industria muzicală. Acum că aveau un nume, erau gata să fie remarcaţi. Prima lor reprezentaţie a avut loc în ERA Shopping City şi a fost urmata de un val de concerte care au avut loc în diferite locaţii (Şuncuiuş, Târgu Jiu, Câmpia Turzii, Bucureşti etc.). La acestea s-au adaugat concertul caritabil pentru Ana-Maria şi interpretarea lor memorabilă în cadrul festivalului „Toamna Orădeană”.

3. Proiecte de viitor?

Dacă pe plan muzical au avut o ascensiune rapidă, pe plan personal ei au rămas foarte buni prieteni, iar configuraţia lor stabilă a asigurat trupei persistenţa în timp. La acest lucru se adaugă numeroasele repetiţii săptămânale şi deşi acestea ocupă mult timp, studiile au rămas şi ele o prioritate.

Astfel, cei din trupa „Elyon”, ne arată cum muzica s-a concretizat într-o modalitate de evadare asociată cu libertatea. Încet, încet a devenit poate o nevoie, o metodă de a crea emoţii sau cum spune David: „Ştii acel moment când psihicul tău se transpune în total altă lume? Momentul în care simţi că zbori? E cu totul mai puternică senzaţia.”

După cum susține solistul David Halasz, trupa se pregăteşte de o relansare. Parte din acest plan a fost atât schimbarea numelui trupei din „Blue Strings” în „Elyon”, cât şi un viitor album a cărei lansare este preconizată în primavara anului 2015.

Alexandra Manuil

Hollywood terrorism

De obicei n-am porniri “violente” contra unui anumit curent artistic dacă vine vorba de cinematografie. Pentru că fluxul de informații în ziua de astăzi are un mare impact în toate domeniile, folosirea ei poate fi făcută în mai multe feluri. Cei care dețin informația și cei care o distorsionează în anumite privințe pentru a arăta doar o anumită față a adevărului, vor reuși să controleze informația în ajutorul lor. Lupta contra terorismului este unul dintre principalele subiecte când vine vorba despre lumea noastră contemporană. Cu ce e implicată cinematografia si filmul în această chestiune? Nu e greu de închipuit dacă ridicăm ochii și vedem că cei care au pornit această luptă țin frâiele cinematografiei și dețin Hollywood-ul, un lucru ușor de observat în tematica unor filme care se perindă pe marile ecrane din întreaga lume. Observăm că filmele din zonele de conflict ce au la origine povești cu terorism au succes la marile festivaluri (vezi Oscarurile), toate au început se pare subtil fără a distrage atenția și a sublinia acest lucru, în opinia lor cred că ar trebui să admiri arta și nu tematica expusă.

Acest semnal vine în urma vizionării unui ultim omagiu adus cinematografiei teroriste, filmul American Sniper a reușit să mă scoată din sărite prin ceea ce expune. O producție care a avut un success răsunător pe marile ecrane în America cu încasări fabuloase când vine vorba despre o dramă de război.

Regia e sub semnătura lui Clint Eastwood ce construieste o acțiune bine închegată și dă o atmosferă de western sniper prin Irakul invadat. De apreciat direcția regizorală și înterpretarea din partea lui Bradley Cooper, doar toate aceste se pierd la patriotismul exacerbat și drama post-traumatică specifică acestor filme. Protagonistul acestui film e supra-denumit glorios: cel mai bun sniper din întreaga istoria a Statelor Unite ale Americii, având un mare număr de victime. O tematică cu o tratare unidirecțională a subiectului, unde ni se arată de aproape drama războinicului fără a avea nici-o afecțiune față de cei invadați. Filmul a avut 6 nominalizări la Oscarurile de anul acesta și reprezintă un apogeu al genului acesta de film din prisma marilor încasări la box-office-ul American și a tendinței ultimilor ani la Oscaruri.

Anul trecut a fost un an ușor unde avem ca reprezentat doar pe Captain Phillips cu un light terrorism, fiind vorba despre niste pirați somalezi. Argo îl vedem prin 2013 dar care desigur doar descrie un Iran instabil cu o politică contra-americană la aceea vreme, un soi de glumă la adresa acestora prin misiunea CIA (dealtfel a câstigat la categoria cel mai bun film). Furoruri a făcut în acel an, Zero Dark Thirty, un film despre asasinare lui Osama Bin Laden, la nici 2 ani după ce acesta a fost omorât. Ce poate fi mai hidos decât un șef de stat cu staff-ul său care se bucură la uciderea unui om oricare ar fi acela (că a fost terrorist este justifcabil).

Ce rămâne memorabil e anul 2010 unde The Hurt Locker câstigă vreo 6 Oscaruri, printre care cel mai bun film și cea mai bună regizoare (Kathryn Bigellow, prima femeie care câstigă aceasta statuetă). Filmul poate fi considerat începutul acestui gen pe scena marilor festivaluri, ce mai mare vizibilitate ai nevoie? Desigur că printre aceste producții parcă comandate pentru premii există și alte filme de acțiune, dramă, comedie ce pot fi luate în considerare. Ultimul scandal din spatele comediei The Interview îmi confirmă acest plan de-a face filme de acest gen, existând o ofertă pentru cei de la Sony pentru a realize anumite producții (sursa: mail-urile piratate ale companiei), desigur că înțelegeri sunt și-n rândul altor marii companii de film.

“According to newly leaked Sony emails, the U.S. State Department recently recruited film studio chiefs to help fight global terrorism — and Sony was glad to pitch in.”

Orice ar fi n-am ajuns un hater al Hollywood-ului și nu o să boicotez genul acesta de filme care de altfel au bugete mari și o implicare imensă cu un rezultat bun, doar direcție proastă ce poate să te ghideze înspre neadevăr.

Simion Benea

Arrow

Numele lui este Oliver Queen...

T

uror ne plac surprizele (atâta timp cât sunt plăcute, desigur). Dar o surpriză e cu adevărat o surpriză doar atunci când nu avem aşteptări în prealabil. Când ne aşteptăm la un cadou anume, putem fi dezamăgiţi foarte uşor; când ne aşteptăm ca un film mult-aşteptat să fie o capodoperă, există posibilitatea reală ca acesta să se destrame sub greutatea aşteptărilor odată ce-l vizionăm; când ne aşteptăm ca o formaţie să scoată un album care să sune într-un anume fel, există, din nou, riscul să fim dezamăgiţi. În schimb, atunci când nu ne lăsăm împovăraţi de aşteptări şi idei preconcepute, există o şansă mare să fim (plăcut) surprinşi.

Cam aşa am „păţit” eu cu serialul american Arrow, care a început să fie difuzat de către canalul CW în 2012. Îmi fusese sugerat de prieteni, plus că auzisem de el pe forum-uri „de specialitate”, dar cum aveam deja două seriale de care eram lipit, Game of Thrones, respectiv Person of Interest, nu prea eram entuziasmat de ideea unei serii care să-mi distragă atenţia de la celelalte două. În acelaşi timp, eroul din Arrow, Oliver Queen (aka Green Arrow, personaj DC Comics) nu mi s-a părut niciodată pe-atât de interesant precum un Batman, Iron Man sau chiar Superman. Îl ştiam din desenele animate Justice League, difuzate în România pe la mijlocul anilor 2000, dar cam atât. În alte cuvinte, în momentul în care am decis să acord seriei o şansă, nu aveam practic nicio aşteptare... mergeam pe ideea „să vedem dacă e ceva de capul lui”. Şi am descoperit (surprins, evident) că într-adevăr nu e degeaba serialul acesta. Să vă explic de ce. Personajul principal, Oliver Queen, pare un fel de Bruce Wayne la început – e un bogătan în oraşul său natal, Starling City. Părinţii nu i-au fost omorâţi în faţa ochilor în copilărie, dar sunt, la rândul lor, bogaţi. Oliver e în linii mari un playboy arogant şi nechibzuit – printre momentele sale notabile remarcăm faptul că-şi înşală prietena cu sora acesteia. Nu e un început foarte promiţător, nu-i aşa? Cam telenovelistic. Dar ideea principală e că protagonistul nostru nu e cel mai agreabil personaj. Şi totuşi, el trebuie să ajungă eroul poveştii – există potenţial în ideea că un nesăbuit precum Oliver Queen va ajunge la un moment dat un justiţiar, iar drumul pe care îl parcurge pentru a ajunge acolo e antrenant şi necesar. Precum orice erou care se respectă, una dintre persoanele dragi lui trebuie totuşi să moară pentru a da start „reabilitării” sale – vă las să descoperiţi singuri care dintre ele. În plus, ajunge să naufragieze pe o insulă necruţătoare timp de 5 ani, îndeajuns de mult timp pentru a se căi în ale „supereroismului”, precum şi în ale tirului cu arcul.

Astfel că, odată reîntors în oraşul natal, Oliver (sau Ollie cum este poreclit de cei apropiaţi) îşi propune să-l treacă practic prin acelaşi proces de reabilitare prin care a trecut şi el.

Precum majoritatea oraşelor contemporane, Starling City este afectat de corupţie la o scară largă. Ca şi moştenitor al celei mai influente familii din oraş, Oliver îşi asumă responsabilitatea de a-şi aduce oraşul pe calea cea bună.

Evident că după 5 ani de izolare, nu îi este uşor să se reintegreze în cadrul societăţii civilizate şi chiar în cadrul propriei familii, afectate de decesul mai sus menţionat al unuia dintre membrii săi, dar şi de tot felul de intrigi care au mai mult sau mai puţin legătură cu acel deces. Am apreciat faptul că timpul petrecut de către Ollie pe insulă l-a afectat şi schimbat cu adevărat, pentru că ar fi fost foarte uşor pentru realizatorii serialului să spună ceva de genul „Gata! S-a întors de pe insulă, e timpul să fie erou!” şi să treacă cu vederea efectele psihologice ale naufragiului/ izolării. Din fericire, nu au recurs la asta, iar Oliver nici nu e erou de cum se întoarce de pe insulă – la început e un justiţiar necruţător, cunoscut de către autorităţi şi cetăţeni sub denumirea de „Arcaşul”. Metodele extreme la care recurge justiţiarul nostru îl aduc iniţial, evident, în conflict direct cu poliţia, mai ales cu detectivul Quentin Lance, care ajunge să aibă o vendetă împotriva arcaşului. Acesta mai e pe deasupra şi tatăl fostei iubite a lui Oliver (oops). Serialul dă de multe ori impresia, în sezonul 1, că Oliver e pe cale să se piardă în activităţile sale extreme – mai bine spus, să-şi piardă minţile. Din fericire, îi are alături pe Thea (sora sa), Tommy Merlyn, prietenul său cel mai bun, respectiv pe John Diggle, bodyguard-ul său, un fost soldat american care ajunge să-i câştige respectul şi încrederea lui Oliver, servindu-i în acelaşi timp ca şi referinţă morală. Mai târziu o avem şi pe simpatica Felicity Smoak, un technician IT de la compania familiei Queen, care aduce după sine multe momente amuzante, servind concomitent şi drept „fântână” de cunoştinţe.

Aşadar, avem de-a face cu un personaj principal dinamic (şi nu e singurul de acest fel), care nu stă pe loc, ci evoluează de-a lungul seriei. În acest sens, pe lângă acţiunile sale din prezent, mai avem parte şi de secvenţe retrospective din timpul naufragiului lui Oliver – secvenţe care, în ciuda faptului că ajung la un moment dat să pară redundante şi că distrag atenţia de la povestea principală, servesc să ne detalieze originea eroului nostru, precum şi modul în care acesta a fost nevoit să-şi schimbe total obiceiurile şi mentalitatea de bogătan răzgâiat. În plus, aceste secvenţe îl consacrează ca un „badass”, aspect de care are nevoie orice erou. În acelaşi timp, Oliver nu este singur pe insulă – există câteva personaje care-i servesc drept instructori, mentori, dar şi prieteni: mercenarul Slade Wilson, respectiv Yao Fei şi fiica acestuia, Shado (trei nume care ar trebui să le fie familiare „geek”-ilor). Serialul nu are doar părţi bune, evident – în sezonul 1 avem parte de un triunghi conjugal care devine obositor destul de repede, iar purul adevăr este că actorii nu sunt de cel mai înalt calibru. În schimb, îşi fac treaba, interpretând o serie de personaje relativ complexe în mod convingător. Relaţiile dintre personaje, mai ales prietenia care se formează între Oliver şi Diggle, par autentice, aspect foarte important în contextul în care se doreşte ca publicului să-i pese de personaje. Stephen Amell, cel care-l interpretează pe arcaşul nostru, devine din ce în ce mai bun şi mai agreabil de-a lungul episoadelor, chiar dacă la început nu poţi să nu te gândeşti că puteau alege un actor mai bun pentru rol. În schimb, după ce te obişnuieşti cu el şi cu personajul pe care-l

interpretează, realizezi că îi conferă acestuia din urmă atât o intentsitate, cât şi o vulnerabilitate autentice, care te fac să crezi în el atât ca erou, cât şi ca un tânăr responsabil de moştenirea familiei sale. Cu latura fizică a rolului nu are nicio problemă, iar realizatorii serialului ne înlătură orice dubii în acest sens încă din episodul pilot. În aceeaşi ordine de idei, se remarcă şi scenele de acţiune din Arrow, foarte bine realizate – din nou reiese acea autenticitate la care făceam referire şi când vorbeam de interpretările actorilor.

Povestea în sine şi acţiunea sunt bine gândite – lucruri petrecute înainte şi în timpul naufragiului ajung să influenţeze evenimente din prezent într-un mod organic, nu forţat, iar numeroasele intrigi şi răsturnări de situaţie care au loc de-a lungul seriei sunt realizate cu un scop, nu doar de dragul de a fi făcute. La acest capitol, mai merită menţionat şi modul în care sunt utilizate numeroase personaje din universul DC Comics. Într-un stil care aduce aminte de cel al regizorului Christopher Nolan şi a sa trilogie cu Batman, multe personaje din benzile desenate sunt reinterpretate şi reinventate într-un context contemporan, încercându-se pe cât posibil să se păstreze măcar o parte din esenţa lor.

De altfel, personajul principal însuşi nu împărtăşeşte toate caracteristicile şi elementele omologului său din benzile desenate. Dintre celelalte personaje DC Comics care apar în serial, trebuie să-l amintim şi pe un anume Barry Allen, apărut recent, în cadrul celui de-al doilea sezon. Cei versaţi în ale benzilor desenate vor recunoaşte acest nume ca fiind alter-ego-ul unui supererou care dispare într-o clipită.

În altă ordine de idei, Arrow ne demonstrează că supereroii pot fi ecranizaţi cu succes şi sub formă de serii televizate, nu doar de lungmetraje. În acelaşi timp, conferă speranţe celor care îşi doresc ca şi eroii mai puţin cunoscuţi, care n-au avut parte de atât de mult succes pe marile ecrane, să capete o şansă să se afirme în acest mediu, nu doar în benzile desenate. Serialul nu se ridică la nivelul unui Game of Thrones sau Person of Interest, în umila mea opinie, dar nici nu este nevoie s-o facă, iar asta nu înseamnă că nu e producţie de calitate. În ciuda câtorva momente mai puţin inspirate (printre care se numără şi „deghizarea” iniţială a lui Oliver), mi se pare că există îndeajuns de multe elemente care îl fac demn de vizionare, chiar dacă nu e o capodoperă.

Dar parcă ziceam ceva legat de aşteptări la începutul acestui articol...

Cătălin Mocodean