Confesiunile unui vorbitor public by Editura Publica

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 1

26-Jun-12 19:33:07 PM

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 2

26-Jun-12 19:33:08 PM

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 3

26-Jun-12 19:33:08 PM

The original title of this book is: Confessions of a Public Speaker, by Scott Berkun Copyright © 2010 Scott Berkun. All rights reserved. © Publica, 2012, pentru ediţia în limba română ISBN 978-606-8360-04-1 Authorized Romanian translation of the English edition of Confessions of a Public Speaker, 1E, ISBN 9781449301958 © 2010, Scott Berkun. This translation is published and sold by permission of O‘Reilly Media, Inc., the owner of all rights to publish and sell the same.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Berkun, Scott Confesiunile unui vorbitor public / Scott Berkun ; trad.: Iulia Bertea. - Bucureşti : Publica, 2012 Bibliogr. ISBN 978-606-8360-04-1 I. Bertea, Iulia (trad.) 316.6:316.354

EDITORI:

Cătălin Muraru Silviu Dragomir

DIRECTOR EXECUTIV:

Bogdan Ungureanu DESIGN:

REDACTOR:

George Chiriță

Alexe Popescu CORECTURĂ:

DTP:

Răzvan Nasea

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 4

Elena Bițu Claudiu Sfirschi-Lăudat

26-Jun-12 19:33:08 PM

Cuprins

Avertisment �� 7 1. Nu vă văd dezbrăcaţi �� 9 2. Atacul fluturilor �� 21 3. 30 000 de dolari pe oră �� 39 4. Cum să te descurci cu o sală dificilă �� 57 5. Nu înghiţi microfonul! �� 77

Fotografii pe care nu te aştepţi să le vezi �� 97 6. Ştiinţa de a nu plictisi oamenii �� 107 7. Ce am învăţat din cele cincisprezece minute de faimă ale mele �� 127 8. Ce spun oamenii �� 147 9. Ambreiajul ţi‑e prieten �� 165 10. Confesiuni �� 181

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 5

26-Jun-12 19:33:08 PM

Însemnări din culise �� 189 Micile secrete ale profesioniştilor �� 191 Cum să demonstrezi ceva �� 201 Ce să faci dacă discursul tău e nasol �� 211 Ce să faci dacă lucrurile merg prost �� 221 Mai rău de‑atât nu se poate �� 241 Documentare şi recomandări �� 257 Cum să ajuţi această carte: o rugăminte �� 267 Mulţumiri �� 269 Sursele fotografiilor �� 273

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 6

26-Jun-12 19:33:08 PM

Avertisment

Această carte conţine opinii extrem de personale şi multe povestiri de culise. S‑ar putea să nu‑ţi placă acest lucru. Unora le place să vadă cum se fac cârnaţii, însă multora nu. Toate informaţiile din această carte sunt adevărate şi scrise cu scopul de a ajuta, dar dacă nu‑ţi place întotdeauna să ţi se spună adevărul în faţă, poate că această carte nu este pentru tine. Această carte este scrisă cu convingerea că, dacă toţi am gândi înainte de a vorbi şi am asculta cu atenţie, lumea ar fi un loc mai bun.

Avertisment Confesiunile unui vorbitor public

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 7

26-Jun-12 19:33:08 PM

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 8

26-Jun-12 19:33:08 PM

Nu vă văd dezbrăcaţi

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 9

26-Jun-12 19:33:08 PM

Mă aflu în avion, într‑un zbor lung dinspre Seattle către Belgia, iar femeia de lângă mine porneşte o conversaţie. Deşi m‑am ascuns în spatele cărţii pe care o citesc, acum sunt nevoit să fac faţă unei situaţii oarecum nefericite care apare frecvent în timpul călătoriilor cu avionul: riscul de a discuta cu un străin de care n‑am cum să scap. Uneori este amuzant să stau lângă cineva interesant şi să mai schimb două vorbe, dar să fiu blocat lângă o persoană care vorbeşte necontenit nouă ore este un adevărat iad pentru mine. (Şi niciodată nu ştiu în care dintre cele două situaţii mă aflu, până nu începe conversaţia, moment când este prea târziu). Pentru că nu vreau să fiu nepoliticos, o salut. Ea întreabă cu ce mă ocup, întrebare la care eu fac o pauză. Am purtat această conversaţie riscantă de multe ori. Vezi tu, am două răspunsuri posibile, şi niciunul nu mă încântă.

Cel mai bun răspuns pe care‑l am este că sunt scriitor. Scriu cărţi şi eseuri. Dar nu este bine dacă spun asta, pentru că oamenii se entuziasmează că s‑ar putea să fiu Dan Brown, John Grisham sau Dave Eggers, cineva celebru cu care se pot lăuda prietenilor că l‑au întâlnit. Când află că sunt unul dintre milioanele de scriitori de care n‑au auzit – şi că niciunul dintre romanele mele nu a fost ecranizat într‑un blockbuster –, resimt genul de dezamăgire de care nu au parte niciodată oamenii care lucrează ca avocaţi, instalatori sau chiar ajutoare de bucătari la McDonald’s. Cealaltă opţiune, de a spune că sunt vorbitor public, este şi mai neplăcută. Dacă le spui oamenilor că eşti vorbitor public, ei îşi imaginează imediat unul dintre următoarele lucruri urâte: 1. Eşti vorbitor motivaţional, porţi costume ieftine, transpiri prea mult şi visezi să devii Tony Robbins. 2. Eşti mare preot într‑un cult şi în curând vei încerca să‑i converteşti la religia ta.

Confesiunile unui vorbitor public Nu vă văd dezbrăcaţi

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 10

26-Jun-12 19:33:08 PM

3. Eşti celibatar, şomer şi locuieşti într‑o rulotă de pe marginea vreunui râu. Nu vreau să spun despre mine că sunt vorbitor public. Profesorii, managerii, învăţătorii spirituali şi politicienii îşi petrec toţi mult timp din viaţa profesională vorbind în public, însă nici ei nu se autointitulează vorbitori publici. Şi pe bună dreptate. Vorbitul în public este o formă de exprimare. Trebuie să aibă un subiect, iar subiectul respectiv te defineşte mai bine decât vorbitul în sine. Dar eu vorbesc despre lucrurile pe care le scriu, care pot fi despre aproape orice. Ar fi cel mai corect să mă numesc „gânditor independent“ – oricât de lipsit de conţinut ar suna –, dar, dacă spun asta, sigur se va găsi cineva care să creadă că sunt şomer, aşa cum aş face şi eu dacă mi‑ar spune‑o un străin în avion. Însă, gândirea independentă este motivul pentru care sunt în avion. Mi‑am dat demisia de la serviciul meu obişnuit, cu ceva ani în urmă, am scris două cărţi care s‑au vândut foarte bine şi am fost angajat să zbor la Bruxelles ca să vorbesc despre câteva idei din aceste cărţi. Îi explic toate aceste lucruri noii mele tovarăşe de zbor. Prima ei întrebare, una pe care o aud deseori în astfel de conversaţii, este: „Când ţineţi un discurs, vă imaginaţi că toată lumea din sală este dezbrăcată?“. O spune pe un ton de glumă, dar mă fixează ciudat cu privirea. Vrea un răspuns. Vreau să‑i răspund că, evident, nu fac asta. Nimeni nu o face. Nimeni nu te învaţă să‑ţi imaginezi oamenii dezbrăcaţi la interviul de recrutare sau la dentist, şi asta pe bună dreptate. Să fii gol sau să‑ţi imaginezi oamenii dezbrăcaţi în timpul zilei face lucrurile mai mult, nu mai puţin complicate, şi acesta este unul dintre motivele pentru care s‑au inventat hainele. Deşi este un sfat extrem de prost, cumva este cel mai recunoscut truc de vorbit în public.

Nu vă văd dezbrăcaţi Confesiunile unui vorbitor public

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 11

26-Jun-12 19:33:09 PM

Am întrebat mulţi experţi şi niciunul nu a ştiut cine a dat prima oară acest sfat, deşi cel mai bun răspuns ar putea fi Winston Churchill*, care ar fi pretins că imaginarea unui public dezbrăcat îl ajuta. Însă, el era recunoscut şi pentru faptul că bea zilnic o sticlă de şampanie şi o cinzeacă de brandy sau chiar mai mult. Cu atât alcool la bord, s‑ar putea să ai nevoie să‑ţi imaginezi oameni goi doar ca să rămâi treaz. Printre noi, muritorii de rând (Churchill avea o toleranţă remarcabilă la alcool), nu veţi găsi nici măcar un expert al vorbitului în public care să recomande gânduri cu oameni dezbrăcaţi, şi nici o cinzeacă de brandy. Cu toate acestea, dacă‑i spui unui prieten că ai emoţii pentru prezentarea pe care trebuie să o susţii mâine la muncă, vei primi în 30 de secunde sfatul cu oamenii dezbrăcaţi. Nu pot explica de ce. Se pare că sfaturile proaste, dar amuzante, vor fi întotdeauna mai cunoscute decât sfaturile bune, dar plictisitoare, indiferent cât de inutile ar fi primele. Pe parcursul sutelor de prelegeri pe care le‑am ţinut în toată lumea, am păţit majoritatea lucrurilor înfricoşătoare, tragice sau jenante de care se tem oamenii. Am fost hărţuit cu întrebări de către un grup de beţivi într‑un bar din Boston. Am vorbit în faţa unor scaune goale şi a unui om de serviciu plictisit, în New York. Mi s‑a stricat laptopul într‑o aulă din Moscova; mi‑a murit microfonul în timpul unui discurs în San Jose; m‑am uitat neputincios cum au adormit în sala de conferinţe directorii parizieni care mă angajaseră să le vorbesc. Ca să faci faţă acestor evenimente, secretul este să înţelegi că toată lumea uită de ele după ce s‑au întâmplat – cu excepţia unei singure persoane: tu. În rest, nimănui nu‑i prea pasă de asta. Când sunt pe o scenă şi vorbesc, îmi aduc aminte de ultima dată când am stat în public, în rândul 25 sau în colţul unei * Am întrebat peste o duzină de experţi şi, cu toate că niciunul nu ştia care este originea acestui sfat, Richard I. Garber a reuşit să găsească o menţiune cu referire la Churchill în cartea expertului James C. Humes, The Sir Winston Method (Quill) (n.a.).

Confesiunile unui vorbitor public Nu vă văd dezbrăcaţi

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 12

26-Jun-12 19:33:09 PM

săli de şedinţe sau, demult, într‑o sală de clasă, încercând cu disperare să nu visez cu ochii deschişi sau să nu adorm. Cei mai mulţi oameni care ascultă chiar acum prezentări în toate colţurile lumii speră că vorbitorul o să termine cât mai curând. E tot ce‑şi doresc. Ei nu te judecă atât de mult pe cât crezi, pentru că nu le pasă atât de mult pe cât crezi. Ajută enorm să ştii asta. Dacă se întâmplă vreun dezastru, explodează ceva sau mă împiedic şi cad, probabil o să am parte de mai multă atenţie din partea publicului decât cu 30 de secunde în urmă. Şi, dacă nu‑mi pasă aşa de mult de micul meu dezastru, mă pot folosi de atenţia pe care am căpătat‑o şi pot face ceva bun cu ea – orice aş spune în momentul următor, cu siguranţă publicul o să‑şi amintească. Şi chiar dacă nu câştig nimic, măcar tragedia mea le va rămâne oamenilor în minte drept ceva amuzant de povestit. Oricum, râsul provocat de acea întâmplare va face, probabil, mai mult bine lumii decât prezentarea mea sau orice altă prezentare din acea zi. Aşa că, dacă în timpul viitoarei mele prelegeri din Philadelphia îmi vor lua foc pantofii sau voi cădea de pe scări cu faţa în jos, direct pe culoarul dintre scaune, pot transforma incidentul într‑o oportunitate. Practic, am primit un rol într‑o poveste care va fi spusă mult mai des decât orice alt subiect discutat în vreo prezentare din luna respectivă. Întâmplarea va deveni tot mai amuzantă şi mai scandaloasă cu fiecare repovestire, ajungând să includă şi ceva despre nişte oameni beţi şi dezbrăcaţi. Dar cel mai important este că eu îmi voi fi câştigat dreptul să spun această poveste cu următoarea ocazie când mi se va întâmpla un dezastru mai mic. Pot alege să scap dintr‑o presupusă catastrofă referindu‑mă la alta: „Credeţi că este penibil ce mi s‑a întâmplat? Păi să vă spun ce‑am păţit în Philly…“. Şi trec mai departe. Dacă vrei să fii bun la ceva, primul lucru de care trebuie să te debarasezi este noţiunea de perfecţiune. De fiecare dată

Nu vă văd dezbrăcaţi Confesiunile unui vorbitor public

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 13

26-Jun-12 19:33:09 PM

când mă duc în faţa sălii, ştiu că o să fac greşeli. Şi este în regulă. Dacă eşti atent la cum vorbim unii cu alţii în viaţa de zi cu zi, inclusiv în timpul prezentărilor, vei observa că până şi vorbitorii cei mai buni fac o groază de greşeli. Michael Erard, autorul unui studiu despre cum vorbim, intitulat Um (Anchor), ne spune următoarele: [Greşelile] apar, în medie, la fiecare zece cuvinte… Dacă oamenii spun în jur de 15 000 de cuvinte zilnic, asta înseamnă cam 1 500 de gafe verbale pe zi. Data viitoare când vorbeşti, ascultă‑te cu atenţie! Te b‑b‑bâlbâi; uiţi cuvintele, suceşti sunelete (iar când scrii la computer, inversezi litelere – şi prbabil le şi omţi). Majoritatea acestor greşeli trec neobservate sau nu se ţine cont de ele, dar toate sunt fascinante, atât din motivele pentru care le ignorăm, cât şi din cele pentru care le observăm.

Dacă îi asculţi pe Martin Luther King, Malcolm X sau Winston Churchill şi apoi citeşti transcrierile needitate ale aceloraşi discursuri, vei găsi greşeli. Cu toate acestea, sunt greşeli pe care, în general, nu le băgăm în seamă, deoarece suntem extraordinar de îngăduitori cu limba vorbită.* Oamenii abandonează propoziţiile în mijlocul ideii şi repetă frazele, dar noi corectăm mereu în gând aceste greşeli, chiar şi pentru cei care se presupune că sunt vorbitori fantastici. Dacă mesajul îşi atinge ţinta, oamenii au tendinţa de a trece cu vederea multe lucruri. Lincoln avea o voce piţigăiată. Dale Carnegie vorbea pe nas, cu accent sudist. Cicero respira greu. Barbara Walters, Charles Darwin, Winston Churchill, până şi Moise, cu toţii se bâlbâiau, vorbeau peltic sau aveau alte probleme de vorbire, dar acest lucru nu le‑a distrus carierele, deoarece aveau un * Unele discursuri sunt mai formale decât altele, deci chiar poţi găsi exemple perfecte (dar acestea sunt rare). Am ascultat Greatest Speeches of All Time, vol. I şi vol. II, şi multe discursuri confirmă acest punct de vedere (n.a).

Confesiunile unui vorbitor public Nu vă văd dezbrăcaţi

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 14

26-Jun-12 19:33:09 PM

mesaj interesant de împărtăşit publicului. Deşi vorbitul în public poate părea ceva superficial, istoria ne demonstrează că oamenii cu idei clare şi puncte de vedere solide sunt cei pe care îi ţinem minte. Ştiu că fac tot timpul mici greşeli. Nici n‑am cum altfel. În plus, când prezinţi, perfecţiunea este plictisitoare. Tyler Durden, cvasieroul din filmul Fight Club, spunea să nu mai fim perfecţi, deoarece a fi obsedaţi de perfecţiune ne împiedică să evoluăm. Nu mai rişti nimic, prin urmare nici nu mai înveţi nimic. Nu vreau să fiu perfect. Vreau să fiu util, vreau să fiu bun şi vreau să fiu eu însumi. Încercarea de a fi perfect mă împiedică să fac toate aceste trei lucruri. Până la urmă, să faci câteva greşeli sau să te poticneşti de câteva ori le aminteşte celorlalţi cât este de greu să stai acolo, în faţa sălii. Greşelile se fac oricum – contează cum le priveşti. Iată două moduri de a face acest lucru: 1. Evită greşeala de a încerca să nu faci nicio greşeală! Străduieşte‑te să înveţi cât mai bine ce ai de prezentat, dar ţine minte că nu vei fi perfect! Astfel, nu vei fi devastat când unele lucruri mărunte vor ieşi prost. 2. Conştientizează că modul în care reacţionezi la o greşeală determină răspunsul publicului! Dacă îmi vărs apă pe pantaloni şi reacţionez de parcă s‑ar fi scufundat Titanicul, publicul va privi acest lucru tot ca pe o tragedie. Dar dacă rămân calm sau, şi mai bine, dacă glumesc pe tema aceasta, publicul va face la fel. Ca să dau un exemplu de greşeală proprie, în martie 2008 am susţinut o prezentare despre creativitate, în faţa unui public de 2 000 de oameni, la conferinţa Web 2.0 Expo. Mi s‑au alocat zece minute şi, cum un om vorbeşte în medie cu o

Nu vă văd dezbrăcaţi Confesiunile unui vorbitor public

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 15

26-Jun-12 19:33:09 PM

viteză de două‑trei cuvinte pe secundă, am calculat că am nevoie de un material de numai 1 500 de cuvinte (600 de secunde x 2,5 cuvinte pe secundă). Pare greu să te încadrezi în zece minute, dar multe discursuri extraordinare din istorie au fost şi mai scurte, incluzând aici cuvântarea lui Lincoln de la Gettysburg şi predica lui Iisus de pe Munte. Este destul timp dacă ştiu ce am de spus. Mi‑am pregătit discursul, l‑am repetat de mai multe ori şi am ajuns mai devreme, ca să mă pot acomoda cu locul înainte de sosirea publicului. Echipa tehnică mi‑a arătat scena, pupitrul şi telecomanda pentru controlul slide‑urilor prezentării. În josul scenei se afla un cronometru care urma să‑mi indice cât timp mai am până la final. Frumos. Totuşi, echipa tehnică mi‑a comunicat ceva extrem de important: telecomanda avea doar buton pentru înainte. Dacă voiam să merg la slide‑ul anterior, trebuia să le comunic la microfon să dea prezentarea înapoi. Nu mai văzusem aşa ceva. Toate telecomenzile te lasă să navighezi înainte şi înapoi – de ce s‑ar strădui cineva să elimine butonul pentru înapoi? N‑am primit vreun răspuns.* Însă, cum discursul meu era atât de scurt şi oricum nu prea obişnuiam să mă întorc la slide‑urile precedente, nu mi‑am făcut griji. Mi‑am notat în minte să nu apăs din greşeală pe butonul telecomenzii kamikaze. Nimic mai uşor, m‑am gândit. Stând în culise, ascultându‑l pe ultimul vorbitor de dinaintea mea, Edwin Aoki de la AOL, mă uitam la mulţimea uriaşă din întuneric. Fotografi de presă şi reporteri de televiziune, îngenuncheaţi printre rânduri, uşor de identificat datorită strălucirii luminilor reflectate în obiective. Aoki şi‑a terminat * La evenimentele mari, pentru prezentări cu suport vizual sunt setate mai multe computere care să ruleze aceleaşi slide‑uri, în eventualitatea că unul dintre computere se strică. Pentru ca totul să funcţioneze, telecomanda este legată la întregul sistem, nu la vreunul dintre computere; de aici, telecomanda buclucaşă (n.a.).

Confesiunile unui vorbitor public Nu vă văd dezbrăcaţi

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 16

26-Jun-12 19:33:09 PM

discursul în aplauze, iar Brady Forrest, una dintre gazdele evenimentului, a intrat pe scenă pentru a mă prezenta. Eram entuziasmat şi pregătit. Exersasem. Ştiam ce am de spus. Aveam idei măreţe şi povestiri amuzante. Eram convins că totul va merge strună. Mi‑am auzit numele şi am atacat scena, îndreptându‑mă către pupitru. Mă uitam după telecomandă, unicul obiect de care aveam nevoie pentru a începe. Am apucat cu grijă telecomanda, fiind atent să nu ating din greşeală butonul (după cum se vede în Imaginea 1‑1). În sfârşit, eram gata.

Imaginea 1‑1. În direct la Web 2.0 Expo. Telecomanda kamikaze este în mâna mea stângă.

Creierul meu a intrat în viteză şi m‑am uitat în mulţime ca să‑mi găsesc repere. Când mi‑am întors privirea către mijlocul

Nu vă văd dezbrăcaţi Confesiunile unui vorbitor public

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 17

26-Jun-12 19:33:09 PM

sălii, ochii mi s‑au oprit pe cronometru. Acolo am dat peste o surpriză. În loc de cele zece minute la care mă aşteptam – cele zece minute pe care le planificasem şi pentru care mă pregătisem şi exersasem –, mai aveam doar nouă minute şi treizeci şi patru de secunde. Douăzeci şi şase de secunde preţioase se evaporaseră. Acum, când scriu în linişte această carte, fără public şi fără stres, douăzeci şi şase de secunde nu par ceva grav. Abia îţi ajung să‑ţi legi şireturile. Dar atunci, în acel moment când eram nerăbdător să vorbesc, am fost prins pe picior greşit. Nu înţelegeam cum am irosit douăzeci şi şase de secunde fără ca măcar să încep. (Urma să aflu mai târziu că timpul pierdut era cauzat de introducerea lui Brady şi de parcursul meu pe scena aceea mare.) Şi, în timp ce făceam calcule în minte, am pierdut şi mai mult timp. Creierul meu – mai puţin deştept decât crede el că este – insista s‑o facă pe detectivul chiar atunci, pe scenă, consumându‑mi şi mai mult timp preţios. Nu ştiu de ce a făcut asta creierul meu, dar el face multe alte chestii curioase pe care va trebui să le înţeleg mai târziu. Între timp, bat câmpii. Bla, bla, inovaţie, bla, creativitate, bla. Nu sunt gură‑spartă în viaţa de zi cu zi, dar pot să turui cincisprezece secunde cam pe orice subiect pe care îl cunosc cât de cât fără să las impresia că bat câmpii. Turuitul m‑a ajutat să câştig suficient timp pentru ca mintea mea să lase baltă investigaţiile inutile asupra a ceea ce se întâmplase. Reuşind într‑un final să mă concentrez, a trebuit să irosesc şi mai mult timp ca să fac trecerea de o fineţe chirurgicală de la bătutul câmpilor la prima idee din discursul pe care îl pregătisem. Simţind că mi‑am recăpătat încrederea, cu toate că deja eram în urmă cu un întreg minut, am apăsat telecomanda ca să‑mi apară primul slide. Dar am ţinut butonul apăsat prea mult şi două slide‑uri s‑au succedat într‑o clipită.

Confesiunile unui vorbitor public Nu vă văd dezbrăcaţi

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 18

26-Jun-12 19:33:09 PM

Cu toţii avem rezerve de forţă interioară care ne ajută să ne descurcăm în momente dificile, dar ale mele au secat în momentul acela. N‑am avut curajul să mă opresc din vorbit, să le cer tipilor de la tehnic la microfon – ca şi cum m‑aş fi adresat zeilor din ceruri – să dea slide‑ul înapoi, în timp ce aş fi aşteptat neputincios pe scenă, uitându‑mă cum ceasul îmi mânca preţioasele secunde. Aşa că am continuat forţat, m‑am descurcat cum am putut şi am fugit de pe scenă când s‑au terminat cele zece minute. Pentru mine a fost un dezastru. Nu‑mi găsisem ritmul şi nici nu‑mi prea aduceam aminte ce spusesem. Dar, când am vorbit cu nişte cunoscuţi din public, am descoperit ceva mult mai interesant. Nu numai că nimănui nu‑i păsa de asta, dar nici măcar nu observaseră. Drama fusese doar în capul meu. Aşa cum a scris Dale Carnegie în Public Speaking for Success:* Când termină, vorbitorii buni află de obicei că există patru versiuni ale discursului lor: ce au prezentat, ce pregătiseră, ce s‑a scris în ziare despre asta şi ce se gândesc că‑şi doresc să fi prezentat în drum spre casă.

Poţi urmări înregistrarea video de zece minute a discursului şi te vei convinge.** Nu este o prezentare extraordinară, dar nici rea. Oricare ar fi greşelile sau imperfecţiunile, ele sunt mai mari în mintea mea decât în a ta. Chinurile prin care am trecut pe scenă în acea seară m‑au învăţat o lecţie: nu planifica niciodată să foloseşti tot timpul pe care îl ai la dispoziţie. Dacă aş fi planificat nouă minute în loc de zece, nu mi‑ar fi păsat de cât arăta ceasul, cât de ciudată era telecomanda sau de cât mi‑a luat să traversez scena. * (Tarcher), p. 61 (n.a.). ** În momentul 00:48 al clipului se poate vedea expresia de pe faţa mea când mi‑am dat seama că s‑au derulat două slide‑uri deodată: http://www.blip.tv/file/856263/ (n.a.).

Nu vă văd dezbrăcaţi Confesiunile unui vorbitor public

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 19

26-Jun-12 19:33:09 PM

Şi se întâmplă deseori ca detaliile cu care îşi bat capul vorbitorii să nu conteze absolut deloc pentru public. Spectatorii vor să se distreze. Vor să înveţe. Şi, mai presus de toate, vor ca tu să te descurci bine. Multe dintre greşelile care pot apărea când vorbeşti nu vor împiedica acest lucru. Contează mai mult greşelile pe care le faci înainte să deschizi gura. Printre ele se numără greşelile de a nu avea o părere interesantă, de a nu‑ţi structura clar ideile şi de a nu planifica modul în care să comunici relevant acele idei publicului tău. Acestea fac diferenţa. Dacă înţelegi cum să faci bine aceste trei lucruri, celelalte vor conta prea puţin.

Confesiunile unui vorbitor public Nu vă văd dezbrăcaţi

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 20

26-Jun-12 19:33:09 PM

Atacul fluturilor

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 21

26-Jun-12 19:33:09 PM

„Cei mai buni vorbitori publici ştiu suficient de multe lucruri cât să se teamă… singura diferenţă între profesionişti şi novici este că profesioniştii şi‑au dresat fluturii să zboare în formaţie ordonată.“ Edward R. Murrow

Deşi există suficiente motive pentru ca oamenilor să le fie frică de vorbitul în public, până n‑o să văd pe cineva fugind de la pupitru în toiul prezentării şi năpustindu‑se spre ieşirea de incendiu ca să scape cu viaţă, n‑o să pot spune că vorbitul în public este mai înfricoşător decât moartea. Acest stereotip foarte popular, deseori exprimat sub forma „Ştiaţi că oamenii ar prefera să moară decât să vorbească în public?“, este un exemplu clasic de situaţie care arată de ce trebuie să‑i întrebi pe oameni de unde ştiu ceea ce cred că ştiu. Acest aşa‑zis „rezultat statistic“ sugerează că, dacă ar avea de ales, oamenii ar prefera să sară de pe o clădire sau să înghită o capsulă de cianură decât să susţină o scurtă prezentare în faţa colegilor de serviciu. Şi, cum aşa ceva nu se întâmplă în lumea reală – încă n‑am auzit ca vreun bilet de adio să menţioneze o prezentare iminentă drept cauza părăsirii acestei lumi –, merită să ne întrebăm: de unde vine această falsă informaţie?

Sursa este The Book of Lists de David Wallechinsky et al. (William Morrow), o carte cu diverse date statistice, publicată în 1977. Includea o listă cu lucrurile de care se tem oamenii, iar vorbitul în public apărea pe locul întâi. Iată lista, intitulată „Cele mai mari temeri omeneşti“: 1. 2. 3. 4. 5. 6.

Vorbitul în faţa unui grup; Înălţimile; Insectele şi gândacii; Problemele financiare; Apa adâncă; Boala;

Confesiunile unui vorbitor public Atacul fluturilor

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 22

26-Jun-12 19:33:09 PM

7. Moartea; 8. Zborul; 9. Singurătatea; 10. Câinii; 11. Condusul sau călătoria în maşină; 12. Întunericul; 13. Lifturile; 14. Scările rulante. E clar că oamenii care susţin acest clişeu nu au văzut lista, pentru că altfel şi‑ar da seama că este prea ciudată şi absurdă ca să fie luată în serios. The Book of Lists susţine că o echipă de cercetători a întrebat 3 000 de americani „De ce te temi cel mai mult?“, dar i‑au lăsat să scrie câte răspunsuri au dorit. Întrucât nu a existat o listă din care să aleagă, rezultatele obţinute prin acest sondaj nu sunt nici pe departe ştiinţifice. Mai rău, nu se oferă nicio informaţie demografică.* Nu avem cum să ştim dacă aceşti oameni erau reprezentativi pentru noi toţi. Eu, ca mulţi alţii, evit de obicei sondajele la care mi se cere să răspund, astfel încât ar trebui să ne întrebăm de ce ne încredem aşa de mult în rezultatele cercetărilor de piaţă. Uitându‑ne pe listă, este uşor să observăm că oamenilor le este teamă de înălţimi (numărul 2), apă adâncă (numărul 5), boală (numărul 6) şi zbor (numărul 8) din cauza probabilităţii de a muri din cauza a cestora. Dacă le adunăm, moartea vine clar pe primul loc, restabilind înfricoşătoarea reputaţie a Doamnei cu Coasa.** Informaţiile despre vorbitul în public sunt * The Book of Lists nu specifică acest lucru, dar sursa cea mai probabilă este raportul din 1973 publicat de agenţia Bruskin/Goldkin (n.a.). ** Dacă ai combina lista pentru a alcătui cea mai înfricoşătoare situaţie posibilă, aceasta ar fi să susţii o prezentare într‑un avion, la peste 10 000 de metri altitudine, lângă o pânză de păianjen, în timp ce‑ţi calculezi impozitele, stând la capătul cel mai adânc al unei piscine din avion, simţindu‑te rău, cu luminile stinse, în apropierea unui câine turbat, lângă o scară rulantă care duce la un lift (n.a.).

Atacul fluturilor Confesiunile unui vorbitor public

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 23

26-Jun-12 19:33:10 PM

deseori înşelătoare, deoarece provin de la persoane care vând servicii sau cărţi ce beneficiază de pe urma prezentării vorbitului în public ca fiind înfricoşător. Chiar şi dacă cercetarea s‑ar face cum trebuie, oamenii au tendinţa să menţioneze mai degrabă temeri faţă de lucruri minore de care se lovesc în viaţa de zi cu zi decât experienţe mai înfricoşătoare, dar şi mult mai abstracte, precum moartea. Când te gândeşti la chestii amuzante precum moartea, sondajele de opinie și vorbitul în public, cel mai bine este să începi prin a conştientiza că nimeni n‑a murit din cauză că a susţinut o prezentare proastă. Bine, o persoană a murit totuşi – preşedintele William Henry Harrison –, dar el s‑a îmbolnăvit de pneumonie după ce a ţinut cea mai lungă cuvântare inaugurală din istoria Statelor Unite. Cea mai simplă lecţie de reţinut din povestea sa: fii concis, altfel s‑ar putea să mori. Lăsând la o parte această excepţie, dacă vei deveni vreodată atât de important – precum Gandhi sau Lincoln –, încât să vrea cineva să te omoare, nu de la vorbitul în public ţi se va trage. Malcolm X a fost împuşcat la începutul unui discurs, în 1965, dar el era un vorbitor fantastic (în cel mai rău caz, se poate spune că a fost ucis pentru că vorbea prea bine). Lincoln a fost asasinat în timp ce privea alţi oameni care erau pe o scenă. A fost împuşcat din spatele scaunului, ceea ce evidenţiază marele avantaj de a susţine o prelegere: este puţin probabil să se strecoare cineva prin spatele tău ca să‑ţi facă felul, fără să‑l observe publicul. Faptul că a fost pe scenă, în spatele unui pupitru, l‑a protejat pe preşedintele George W. Bush în cursul ultimei sale apariţii publice în Irak, când un reporter irakian dezgustat a aruncat în el cu un pantof, apoi cu celălalt. Observând asaltul de pe scenă, Bush a fost avantajat şi a evitat prompt ambii pantofi. Adevăratul pericol pândeşte în mulţime. Fani ai unor trupe rock, precum The Who, Pearl Jam sau Rolling Stones, au fost

Confesiunile unui vorbitor public Atacul fluturilor

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 24

26-Jun-12 19:33:10 PM

ucişi în tribune. Şi, cu toate că toboşarul trupei Spinal Tap a explodat în mod misterios în timpul unui concert, istoria a consemnat foarte puţine decese survenite pe scenă. Pericolul de a te afla într‑o mulţime explică de ce unii oameni preferă să stea pe scaunele dinspre culoar – aşa pot scăpa uşor, indiferent dacă fug de foc sau de plictiseală. Dacă te afli pe scenă, nu numai că ai acces mai rapid către ieşirile de incendiu, dar dacă leşini, cazi sau faci un infarct, toţi vor observa şi‑ţi vor chema o ambulanţă. Data viitoare când te găseşti în faţa unei săli ca să prezinţi ceva, să ştii că eşti, din toate punctele de vedere, persoana cea mai în siguranţă de acolo. Problema este că mintea noastră este construită să creadă exact opusul; vezi Imaginea 2‑1.

Imaginea 2‑1. Când priveşti imaginea din stânga, creierul tău o vede pe cea din dreapta.

Minunatele noastre creiere identifică următoarele patru lucruri ca fiind ameninţătoare pentru supravieţuire: •• Să stai singur în picioare; •• În câmp deschis, fără niciun loc în care să te ascunzi;

Atacul fluturilor Confesiunile unui vorbitor public

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 25

26-Jun-12 19:33:10 PM

•• Fără o armă; •• În faţa unei mulţimi uriaşe de creaturi care se holbează la tine. De‑a lungul istoriei tuturor fiinţelor vii, orice situaţie în care s‑ar fi reunit toate cele patru de mai sus ar fi fost foarte rea pentru tine. Însemna că ai mari şanse să fii atacat şi mâncat de viu. Multe fiare vânează în haită, iar prada cea mai uşoară este cea care stă singură, fără arme, pe un teren plan, unde nu există adăpost (de exemplu, o scenă). Strămoşii noştri, cei care au supravieţuit, au dobândit o reacţie de frică la aceste situaţii. Aşa că, în ciuda celor cincisprezece ani de ţinut cursuri, workshopuri şi prelegeri, oricât de relaxat aş apărea publicului atunci când mă aflu în faţa sălii, este un fenomen ştiinţific faptul că voi simţi frică în creier şi în corp, înainte şi, uneori, în timpul discursului. Felul în care au fost proiectate conexiunile din creierul nostru – în condiţiile unei îndelungi istorii de funcţionare, mai veche cu câteva sute de mii de ani decât istoria vorbitului în public şi, de fapt, a vorbitului în general – îl face pe acesta să se teamă mereu de ceea ce consideră a fi cea mai rea situaţie tactică pentru cineva. Nu există niciun mod de a‑l opri să facă acest lucru, cel puţin nu în totalitate. Aceste conexiuni sunt atât de primitive, încât sunt localizate în zona cea mai veche a creierului nostru şi aproape că nu pot fi controlate, aşa cum nu putem controla multe dintre alte funcţii ale creierului. Să luăm, de exemplu, simplul act de a respira. Încearcă, în clipa asta, să‑ţi ţii respiraţia. Un om obişnuit rezistă în medie un minut şi ceva, dar, pe măsură ce durerea se intensifică – durere generată de sistemul nervos cu scopul de a te împiedica să faci chestii prosteşti, cum ar fi să te sinucizi –, corpul tău te va obliga, până la urmă, să renunţi. Creierul tău îşi doreşte cu

Confesiunile unui vorbitor public Atacul fluturilor

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 26

26-Jun-12 19:33:10 PM

disperare să trăieşti şi va face multe lucruri ca să te menţină în viaţă, chiar şi fără permisiunea ta. Chiar dacă eşti extrem de încăpăţânat şi reuşeşti să leşini din cauza lipsei de oxigen, ia ghici? O să supravieţuieşti. Slujitoarea ta credincioasă, amigdala, una dintre cele mai vechi zone ale creierului, preia controlul şi îţi reglează respiraţia, bătăile inimii şi o mie de alte lucruri la care nici nu te gândeşti până nu‑ţi vii în simţiri (la propriu şi la figurat). Ani de zile mi‑am negat propriile temeri cu privire la vorbitul în public. Când mă întreba cineva, după un discurs, dacă mi‑e frică vreodată, aveam mereu reacţia aceea prostească de macho. Zâmbeam superior, ca şi cum aş fi spus: „Cine, eu? Doar muritorilor de rând le este frică“. Cumva, eram conştient că este un răspuns în doi peri, dar nu cunoşteam datele ştiinţifice şi nici nu studiasem ce spuseseră alţii cu privire la acest subiect. Dar apoi am aflat de existenţa a numeroase relatări din care reieşea că până şi cele mai mari personalităţi publice au creierul structurat la fel ca al nostru: •• Mark Twain, ale cărui venituri proveneau în cea mai mare parte din vorbit, nu din scris, a spus: „Există două tipuri de vorbitori publici: cei care se tem şi cei care mint“. •• Elvis Presley a spus: „Niciodată n‑am reuşit să trec peste frica de scenă. Am trac la fiecare spectacol“. •• Lui Thomas Jefferson îi era atât de teamă de vorbitul în public, încât punea pe altcineva să‑i citească discursul anual din Congres (şi nici lui George Washington nu‑i plăcea să vorbească în public).* * Există o dezbatere asupra motivului pentru care Thomas Jefferson a ţinut atât de puţine cuvântări. The Jefferson Library are o perspectivă foarte generoasă: vezi http://wiki.monticello.

org/mediawiki/index.php./Public_Speaking şi lucrarea lui Halford Ryan, U.S. Presidents As Orators: A Bio‑Critical Sourcebook (Greenwood Press) (n.a.).

Atacul fluturilor Confesiunile unui vorbitor public

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 27

26-Jun-12 19:33:10 PM

•• Bono, solistul trupei U2, spune că este agitat în dimineaţa fiecărui concert, chiar dacă a susţinut mii. •• Winston Churchill, John F. Kennedy, Margaret Thatcher, Barbara Walters, Johnny Carson, Barbra Streisand şi Ian Holm – cu toţii au recunoscut că se tem de comunicarea publică.* •• Aristotel, Isaac Newton, Charles Darwin, Winston Churchill, John Updike, Jake Welch şi James Earl Jones s‑au bâlbâit sau au fost agitaţi măcar o dată când au vorbit în public.** Chiar dacă am putea să închidem aceste sisteme de răspuns automat la frică (de altfel, primul lucru pe care vor să‑l facă oamenii care se tem să vorbească în public), ar fi o idee proastă din două motive. În primul rând, faptul că aceste părţi străvechi din creierul nostru ne controlează reacţiile la frică este un lucru bun. Dacă o legiune de războinici jumătate lei, jumătate ninja ar pătrunde prin tavan şi te‑ar înconjura – având drept unică misiune să‑ţi transforme cărniţa cea fină în felii subţiri pentru sandviciuri –, ai vrea să porţi povara de a decide în mod conştient cu cât să‑ţi măreşti pulsul sau căror muşchi să le comanzi mai întâi ca să‑ţi mişte picioarele şi să poţi fugi? Mintea ta conştientă nu funcţionează suficient de repede pentru a face toate aceste lucruri în intervalul scurt pe care‑l ai la dispoziţie pentru a supravieţui. Este bine că reacţiile la frică sunt controlate de părţile subconştiente ale minţii noastre, deoarece acestea sunt singurele construite pentru a răspunde suficient de rapid în cazul unui pericol iminent. Partea proastă este că acest sistem de conexiuni pentru gestionarea fricii ne face probleme, deoarece viaţa din zilele * Din cartea Conquer Your Speech Anxiety de Karen Kangas Dweyer (Wadsworth) (n.a.). ** The Francis Effect de M.F. Fensholt (Oakmont Press), p. 286 (n.a.).

Confesiunile unui vorbitor public Atacul fluturilor

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 28

26-Jun-12 19:33:10 PM

noastre este foarte sigură. Puţini dintre noi sunt fugăriţi de lei sau se luptă cu crocodilii în drum spre serviciu, aşa că programarea noastră pentru reacţia la frică nu prea este sincronizată cu viaţa modernă. Ca urmare, aceleaşi reacţii la stres care ne‑au ajutat să supravieţuim milioane de ani sunt acum folosite de zeloasele noastre creiere în situaţii care nu sunt legate de supravieţuire. Ne îmbolnăvim de ulcer, ne creşte tensiunea, ne doare capul şi pentru că sistemele noastre de stres nu sunt făcute să se ocupe de „pericolele“ bravei noastre lumi civilizate: computere care se strică, şefi obsedaţi de control, conferinţe telefonice cu douăsprezece persoane şi lungi drumuri în trafic, la ore de vârf. Dacă ne‑ar fugări nişte tigri înainte să susţinem o prezentare, aceasta nu ni s‑ar mai părea nici pe departe înfricoşătoare, întrucât perspectiva noastră asupra lucrurilor de care merită să ne speriem ar fi proaspăt recalibrată. În al doilea rând, teama te ajută să te concentrezi. Toate lucrurile amuzante şi interesante din viaţă sunt însoţite de teamă. Vrei să o inviţi în oraş pe fata aceea drăguţă? Te gândeşti să depui CV‑ul pentru un job grozav? Vrei să scrii un roman? Sau să‑ţi faci propria firmă? Toate lucrurile bune vin la pachet cu eventualitatea unui eşec, fie că este vorba despre respingere, dezamăgire sau jenă, iar teama de aceste rateuri îi motivează în general pe oameni să depună munca necesară pentru a avea succes. Această teamă ne dă energia de a preveni activ eşecurile. Multe cauze psihologice ale fricii la locul de muncă – de exemplu, să râdă colegii de tine sau să faci o impresie proastă în faţa şefului – pot fi văzute şi ca oportunităţi pentru a impresiona sau de a‑ţi dovedi valoarea. Destul de ciudat, diferenţa dintre teama de eşec şi anticiparea succesului pare destul de mică din punct de vedere biologic. În excelenta sa carte, Brain Rules (Pear Press), dr. John Medina arată că pentru corp este foarte greu să facă diferenţa între stările de excitare şi stările de anxietate:

Atacul fluturilor Confesiunile unui vorbitor public

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 29

26-Jun-12 19:33:10 PM

Multe dintre mecanismele care te determină să te chirceşti de frică în faţa unui animal de pradă sunt utilizate şi atunci când faci sex – sau chiar când îţi savurezi cina de Ziua Recunoştinţei. Pentru corpul tău, colţii unui tigru, un orgasm şi sosul pentru curcan seamănă remarcabil de mult. Starea psihologică de excitare caracterizează atât stresul, cât şi plăcerea.

Presupunând că are dreptate, care ar fi motivul? În ambele cazuri, acest lucru se întâmplă deoarece corpul ţi‑a pregătit energie pe care să o foloseşti. Corpului nu‑i pasă dacă o utilizezi în scopuri bune sau rele, el ştie doar că trebuie să se pregătească pentru ceva care este pe cale să se întâmple. Dacă pretinzi că nu ţi‑e frică să vorbeşti în public, îţi refuzi singur energia pe care ţi‑o oferă corpul. Şi anxietatea poate crea un soi de energie pe care să o foloseşti, la fel ca excitarea. Ian Tyson, actor de stand‑up comedy şi vorbitor motivaţional, ne dă această perlă de sfat: „Reacţia corpului la frică şi excitaţie este aceeaşi… aşa că totul se reduce la o decizie mentală: sunt înspăimântat sau sunt excitat?“. Cum corpul tău nu poate face diferenţa, depinde doar de tine să‑ţi foloseşti instinctele ca să te ajuţi, nu să‑ţi faci rău. Cel mai bun mod de a realiza acest lucru este să planifici înainte de a vorbi. Când susţii o prezentare, sunt multe variabile pe care nu le poţi controla – este OK şi normal să te temi puţin de ele. Dar în zilele şi orele de dinainte, poţi face multe lucruri ca să te pregăteşti şi să ţii sub control factorii care depind de tine.

Ce să faci înainte de a vorbi Principalul avantaj pe care îl are un vorbitor în faţa publicului este că el ştie ce urmează. Actorii de stand‑up comedy – cei mai buni vorbitori publici – au aşa mare succes tocmai

Confesiunile unui vorbitor public Atacul fluturilor

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 30

26-Jun-12 19:33:10 PM

pentru că îşi lansează poantele exact când te aştepţi mai puţin. Pentru a crea un astfel de avantaj, eu, la fel ca George Carlin sau Chris Rock, îmi exersez materialul. Este singurul mod în care învăţ cum să trec de la o idee la alta sau cum să spun fiecare poveste sau informaţie, astfel încât să pregătesc cât mai bine terenul pentru următoarea. Şi când zic că exersez, prin asta înţeleg că stau în picioare la birou, îmi imaginez publicul în jurul meu şi prezint exact cum aş face‑o în mod real. Dacă plănuiesc să fac un anume lucru în timpul unei prezentări, îl exersez. Dar nu repet cu scopul de a fi perfect sau de a învăţa pe dinafară. Dacă aş face acest lucru, aş suna ca un robot sau, mai rău, ca o persoană care se străduieşte să spună lucrurile cât mai exact, mai precis şi complet artificial, lucru pe care oamenii îl miros de la un kilometru. Intenţia mea este să‑mi cunosc materialul suficient de bine cât să mă simt în largul meu. Încrederea, nu perfecţiunea, este scopul. Poţi ghici ce refuză să facă majoritatea oamenilor cărora le este teamă să prezinte? Să exerseze. Când mi se cere să pregătesc pe cineva pentru o prezentare, iar acea persoană îmi înmânează slide‑urile, prima întrebare pe care i‑o pun este: „Ai repetat?“. De obicei, îmi răspunde că nu, surprinsă că aşa ceva ar fi important. De parcă trupele rock sau actorii care pun în scenă Shakespeare nu au nevoie de repetiţii ca să facă un spectacol bun. Nu slide‑urile sunt spectacolul tău; tu, vorbitorul, eşti spectacolul. Şi se pare că cele mai multe sfaturi pe care le găseşti în cele mai bune cărţi despre vorbitul în public, inclusiv sfaturile despre slide‑uri, sunt dificil de pus în practică dacă nu exersezi. Motivul cel mai pragmatic pentru a exersa este faptul că îmi permite să fac liniştit greşeli şi să le corectez înainte să le vadă altcineva. E posibil, de fapt, să nu fiu un vorbitor mai bun decât alţii, ci doar să mă pricep mai bine la găsit şi corectat greşeli.

Atacul fluturilor Confesiunile unui vorbitor public

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 31

26-Jun-12 19:33:10 PM

Când exersez, mai ales cu varianta preliminară a unui nou discurs, mă lovesc de multe dificultăţi. Şi, când mă poticnesc sau îmi pierd şirul, mă opresc şi fac o alegere: •• •• •• ••

O să meargă dacă mai încerc o dată? Slide‑ul acesta sau cel anterior necesită vreo modificare? Pot înlocui tot textul ăsta cu o fotografie sau o anecdotă? Există vreun mod mai bun de a face trecerea la ideea următoare? •• Ar fi mai bine dacă aş renunţa complet la acest argument/slide/idee? Repet acest proces până când sunt în stare să trec prin tot discursul fără vreo greşeală majoră. Cum îmi este mai frică de o prezentare oribilă decât de câteva ore de exersat, exersatul învinge. Energia provenită din teama mea de a o da în bară şi a mă face de râs în faţa unei mulţimi de oameni mă motivează să muncesc mai mult pentru a preveni aceste lucruri. E simplu. Pe de altă parte, deşi toţi suntem liberi să exersăm – şi nu avem nevoie de o inteligenţă aparte sau de puteri magice –, majoritatea oamenilor nu o face pentru că: •• •• •• •• ••

Nu este amuzant; Necesită timp; Se simt penibil făcând acest lucru; Îşi imaginează că nimeni nu repetă; Teama lor de vorbit în public îi face să tot amâne, creând o profeţie dureroasă care se autoîmplineşte.

Ştiu că arăt ca un idiot când îmi exersez prezentarea acasă, în chiloţi, vorbind unui public imaginar. Când repet în camerele de hotel, lucru pe care‑l fac frecvent, mă îngrijorează

Confesiunile unui vorbitor public Atacul fluturilor

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 32

26-Jun-12 19:33:10 PM

uneori ideea că o cameristă va da buzna peste mine exact când mă aflu în mijlocul unei propoziţii, iar eu voi fi nevoit să încerc să‑i explic de ce vorbesc singur, îmbrăcat doar în chiloţi. Dar prefer să înfrunt aceste temeri în liniştea camerei mele – cu minibarul meu, în timpul meu liber, de câte ori doresc –, decât în faţa unui public real, un public care probabil mă filmează sau îmi postează discursul pe internet, înregistrându‑mi prestaţia pentru posteritate. Nu mai poţi să o iei de la capăt când eşti pe scenă. În momentul când prezint în faţa unui public real, în niciun caz nu este pentru prima dată. A treia sau a patra oară când îmi repet discursul, deja mă pot descurca onorabil chiar şi fără slide‑uri, întrucât am învăţat pe dinafară ideile principale. Încrederea căpătată prin repetiţie îmi permite să improvizez sau să fac faţă unor situaţii neaşteptate care pot apărea, cum ar fi interpelări agresive din public, întrebări dificile, spectatori plictisiţi sau probleme tehnice. Dacă nu aş exersa, aş fi atât de preocupat de discursul meu, încât nu aş fi capabil să mai fiu atent şi la altceva, cu atât mai puţin să anticipez reacţiile publicului. Recunosc că, şi dacă repet, tot se mai întâmplă să prezint prost, să greşesc sau să dezamăgesc oamenii din sală, dar măcar ştiu că nu a fost din cauză că m‑am temut sau m‑am încurcat în propriile slide‑uri. Un întreg univers de temeri şi de greşeli pur şi simplu dispare doar prin faptul că ai încredere în propriul tău material. Însă, cu toate repetiţiile din lume, corpul meu, ca şi al tău, tot va hotărî pe cont propriu când să‑i fie frică. Să luăm, de exemplu, straniul fenomen al palmelor transpirate. La ce ar folosi palmele transpirate în situaţii de viaţă şi de moarte? Mie mi‑au transpirat palmele o singură dată, chiar înainte să apar pe postul CNBC. La începutul înregistrării, stând pe o canapea roz incomodă, încercând să rămân calm sub lumina puternică

Atacul fluturilor Confesiunile unui vorbitor public

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 33

26-Jun-12 19:33:10 PM

a reflectoarelor şi în aerul rece, am simţit o uşoară senzaţie de greutate în palme. Deşi filmarea începuse, mi‑am ridicat palmele ca să văd ce se petrece. A trebuit să le ating ca să‑mi dau seama că erau transpirate. Ca un ciudat ce sunt, asta m‑a amuzat şi, culmea, mi‑a redus anxietatea. Cea mai bună explicaţie ştiinţifică este că primatele, creaturi care se caţără pe diverse chestii, au mai multă dexteritate dacă palmele le sunt umede. Din acelaşi motiv ne umezim degetul mare când vrem să întoarcem pagina ziarului. Ce vreau să spun este că anumite părţi ale corpului tău continuă să reacţioneze la stres în moduri străvechi, indiferent cât de pregătit ai fi.* Şi asta este în regulă. Nu înseamnă că eşti ciudat sau laş. Pur şi simplu, corpul tău se străduieşte să‑ţi salveze viaţa, ceea ce este drăguţ din partea lui, aşa cum este drăguţ când câinele tău încearcă să te apere de veveriţe. Nu poţi să condamni câinele pentru comportamentul său instinctiv şi acelaşi lucru ar trebui să‑l înţelegi şi despre creierul tău. Întrucât respect reacţiile necontrolate la frică ale corpului meu, fac tot ce pot ca să mă calmez înaintea unei prezentări. În prima parte a zilei, îmi relaxez corpul cât mai mult şi îmi consum energia fizică în exces. De regulă, mă duc la sală în dimineaţa zilei când am de ţinut un discurs, cu scopul de a elibera energia nervoasă inutilă înainte de a mă urca pe scenă. Este singurul mod care funcţionează pentru mine atunci când vreau să‑mi temperez reacţiile la frică şi să limitez posibilitatea ca ele să se declanşeze. Pentru a reduce stresul, îţi mai pot face următoarele sugestii: * Atacul fluturilor din stomac rămâne un mister. Cea mai corectă presupunere ar fi că este un efect secundar al reacţiei la stres, conducând sângele din sistemul digestiv către alte părţi ale corpului, mai importante pentru supravieţuire. Activitatea de „a face pe tine de frică“ are explicaţii similare, plus efectul‑bonus de a distrage atenţia creaturii care vrea să te mănânce de la carnea ta gustoasă (n.a.).

Confesiunile unui vorbitor public Atacul fluturilor

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 34

26-Jun-12 19:33:10 PM

•• Pleacă devreme către locul evenimentului, ca să nu trebuiască să te grăbeşti; •• Verifică funcţionarea echipamentului tehnic şi sonorizarea cu mult timp înainte de începere; •• Plimbă‑te pe scenă pentru a te acomoda cu sala; •• Aşază‑te pe un scaun pentru a‑ţi da seama cum vei fi văzut din public; •• Mănâncă suficient de devreme ca să nu ţi se facă foame, dar nu chiar înaintea discursului; •• Vorbeşte cu câţiva spectatori înainte de începere (dacă ţi se pare adecvat), astfel că publicul nu va mai fi compus doar din străini (e mai puţin probabil ca prietenii să încerce să te mănânce). Toate aceste acţiuni te vor ajuta să te obişnuieşti cu spaţiul fizic în care vei vorbi, ceea ce va reduce senzaţia de pericol pentru corpul tău. O probă de microfon le va spune urechilor cum te vei auzi când vei vorbi, iar câţiva paşi pe scenă îi vor da corpului şansa să se familiarizeze cu terenul. Pot părea lucruri insignifiante, însă trebuie să controlezi cât mai mulţi factori pentru a‑i compensa pe aceia pe care nu‑i poţi controla şi care apar în timp ce vorbeşti. Vorbitorii care ajung târziu, îşi schimbă slide‑urile în ultima clipă sau nu se urcă pe scenă decât când le vine rândul să prezinte şi apoi se plâng de anxietate trebuie să dea vina doar pe ei înşişi. Nu discursul în sine este problema; ei sunt cei care nu‑şi asumă responsabilitatea pentru reacţiile standard la stres ale corpului. Sunt şi motive psihologice pentru care vorbitul în public este terifiant. Aici intră temeri precum: •• Să fii judecat, criticat sau să râdă lumea de tine; •• Să faci ceva jenant în faţa altor oameni;

Atacul fluturilor Confesiunile unui vorbitor public

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 35

26-Jun-12 19:33:11 PM

•• Să spui o prostie pe care nimeni n‑o va uita vreodată; •• Să‑ţi adoarmă spectatorii de plictiseală exact când ai ajuns la cea mai bună idee. Putem diminua majoritatea acestor temeri dacă ne gândim că, de fapt, vorbim tot timpul în public. Deja te pricepi la vorbit în public – în medie, un om obişnuit spune 15 000 de cuvinte pe zi.* Dacă nu cumva citeşti această carte în detenţie în regim celular, majoritatea cuvintelor pe care le rosteşti le adresezi altor oameni. Dacă ai o viaţă socială şi ieşi în oraş vineri seara, probabil că vorbeşti cu doi, trei sau chiar cinci oameni deodată. Felicitări, eşti deja un vorbitor public experimentat! Le vorbeşti colegilor, rudelor şi prietenilor. Foloseşti e‑mailul şi internetul, deci scrii lucruri care sunt văzute zilnic de sute de oameni. Dacă te uiţi la lista de temeri, ele se aplică şi la toate aceste situaţii. De fapt, există o probabilitate mai mare ca oamenii care te judecă să fie cei pe care îi cunoşti, deoarece lor le pasă de ceea ce spui. Ei au motive să‑ţi dezbată ideile sau să nu fie de acord cu tine pentru că poziţia ta îi afectează aşa cum un vorbitor public nu poate să o facă. Când în public sunt numai străini, lor le pasă prea puţin şi, în cel mai rău caz, adorm sau se gândesc la altceva, aşa că nici nu observă greşelile pe care le faci. Este adevărat că majoritatea fricilor sunt iraţionale şi nu pot fi învinse doar prin logică, dar, dacă eşti în stare să vorbeşti cu oameni pe care‑i cunoşti, atunci ai toate abilităţile necesare pentru a le vorbi şi unor oameni pe care nu‑i cunoşti. Fii foarte atent data viitoare când asculţi un vorbitor bun! Probabil că * În funcţie de fiecare individ, numărul de cuvinte variază între 10 000 si 20 000. (Aceste date provin din cartea lui Michael Erard, Um [Anchor].) Mi‑aş dori să ştiu care este numărul de cuvinte ale fiecărui om lângă care mă aşez în avion, înainte să înceapă să vorbească (n.a.).

Confesiunile unui vorbitor public Atacul fluturilor

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 36

26-Jun-12 19:33:11 PM

este natural şi relaxat, dându‑ţi senzaţia că vorbeşte cu un grup restrâns, indiferent cât de mulţi oameni sunt, de fapt, în public. Sentimentul de a deţine controlul, chiar şi numai la nivel mental, este important pentru mulţi oameni care îşi desfăşoară activitatea în public. Dacă te uiţi la sportivi şi la muzicieni, oameni care apar în faţa a mii de oameni în fiecare seară, toţi au ritualuri înaintea spectacolului. LeBron James şi Mike Bibby, jucători de baseball de prim rang, îşi rod unghiile, din superstiţie, înaintea şi în timpul meciurilor. Michael Jordan îşi purta vechii pantaloni scurţi de la Universitatea North Carolina pe sub pantalonii de NBA, la fiecare meci. Wayne Gretzky îşi băga tricoul în pantalonii de hockey, aşa cum învăţase să facă înaintea meciurilor încă de când era copil. Wade Boggs mânca pui înaintea fiecărui meci. Aceste mici acte de preluare a controlului, oricât ni s‑ar părea de aleatorii sau de bizare, le dădeau încrederea necesară pentru a face faţă lucrurilor pe care nu le puteau controla în timpul evoluţiei lor în faţa publicului. Iar ceea ce au de făcut astfel de oameni este mult mai greu decât ceea ce face un vorbitor public. Pentru fiecare punct înscris de Michael Jordan exista un sportiv profesionist la fel de bine plătit, sau o întreagă echipă, care încerca să‑l împiedice să înscrie. Prin urmare, în afară de cazul în care nişte terorişti ai vorbitului în public îţi fură microfonul în mijlocul propoziţiei sau îşi proiectează propriile slide‑uri peste ale tale, cu scopul de a‑ţi contrazice fiecare idee, eşti scutit de presiunea mult mai mare cu care au de‑a face alţi profesionişti. Atunci când conştientizezi astfel de lucruri mărunte este mult mai uşor să râzi de propriile temeri, chiar dacă ele nu vor dispărea de tot.

Atacul fluturilor Confesiunile unui vorbitor public

Confesiunile unui vorbitor public - BT 01.indd 37

26-Jun-12 19:33:11 PM