Deşertăciunea are multe nume Ioan NEGRU O încercare de hermeneutică asupra poeziei lui Vasile Sav ne-ar dezvălui nu cum este, ci ce este aceasta. Nu o fenomenologie a faptelor, trăirilor, personajelor, tropilor, spaţiilor, cutumelor, miturilor poetice şi culturale, ci una a înţelegerii poeziei care îşi dă ei înseşi înţeles. Până la un timp, Vasile Sav a scris pentru sine prea puţin, apoi a scris, altfel, prea mult. Până la o vreme, a crezut că el este stăpânul discursului poetic (Elogii, Solilocvii), apoi, acesta, textul poetic (Catulliene), s-a făcut stăpân peste poet şi peste sine însuşi. Şi s-a făcut singur. În fapt, cele două, prime volume, pot fi considerate unul singur. Mai departe nu se putea merge fără riscul de a deveni steril, fără riscul de a repeta ceea ce se spusese. Puiul din ou îşi epuizase toate cerurile până la giulgiul, până la sfera de calciu. Cerul acela, ca să nu devină pustiu, trebuia părăsit. În ultima sa carte (ultima, din păcate), a ales pentru limbă, pentru discursul poetic câţiva paşi, câteva cadenţe prin care să se poată singur rosti. Aparent, aceşti paşi i-a împrumutat din Catullus, din anticii greci şi latini, dar, în act, n-a făcut altceva decât să ne reamintească faptul că, într-un înţeles mai adânc, suntem contemporani nu numai cu noi înşine, ci şi cu cei care-au fost, dar şi cu cei care încă nu sunt. Că poezia, atunci când este, este, în toate timpurile şi vremurile, contemporană cu sineşi. Mergând spre/ la originile greci şi latine, Vasile Sav ne arată originarul discursului poetic, adică oralitatea poetică a limbii. Şi când traduce (Tibul, Properţiu, Catul, Sf. Augustin), aduce în limba română, din ea însăşi, cuvinte nedesfăcute cu totul din originarul care îi este temelie, limba latină. A fi român înseamnă şi faptul că la temelia facerii tale, a limbii tale stă romanitatea, latinitatea. Imperiul. Imperiul limbii române este mult mai întins decât îl
104 ♦ Mişcarea literară
vedem şi îl folosim astăzi. El trebuie recuperat, iar Vasile Sav, fie în textele sale poetice, fie în traduceri, fie în publicistică, ne poartă de mână până aproape de marginile acestuia. Citim cuvintele cu care s-a vorbit şi s-a înţeles altădată în limba română şi nu le înţelegem. Faţă de cele de-acum ni se par barbare, sunt barbare, pentru că, uitându-le, le-am retras cetăţenia activă limbii române, deşi ele au fost şi sunt mai aproape de matcă. Aşa cum fosilele de dinozauri aparţin altui veac, dar, iată, ne sunt contemporane, aşa şi aceste cuvinte ale limbii noastre par a fi fosile acoperite de mâl şi de iarbă, încremenite în chilii de piatră, şi totuşi, stau alături de noi, în noi înşine, vorbindu-ne cu înţeles despre uitata noastră întemeiere. Din acest temei îşi are originile strădania sa de poet şi traducător (mai ales aici), dar şi scrierile sale polemice şi o bună parte din publicistică (needitată încă), de nestăvilit uneori. L-aş asemăna pe Vasile Sav cu Don Quijote. Un hidalgo scăpătat. Un hidalgo şomer. Dar un „Cavaler rătăcitor” şi un „Cavaler al tristei figuri”. Don Quijote a devenit un mit cultural, dar şi un mit explicativ care dă, în adânc, modelul oricărui intelectual. Închis în bibliotecă, studiind; însuşindu-şi cele citite, înţelegându-le; apoi luptându-se să impună lumii propriul înţeles. Asemenea şi Vasile Sav: citind şi studiind din cărţi vechi, legate în piele, în scoarţe, traducând din ele, ajungând la ferme convingeri, încercând mai apoi să-şi impună înţelesul propriu ca fiind universal al limbii române. De aici polemicile, luările de atitudine culturală, politică, morală etc. În loc de Rocinante, un baston cu vârf din os de cerb, iar în loc de armură, o pălărie cu boruri mari. În loc de scutier, vorbe, propoziţii, efemeride.