literară și artistică”, dirijată de criticul Mihail Dragomirescu, unde Liviu, de curând stabilit în capitala României, devenise redactor. Urmează alte colaborări la revistele ardelene mai ales „Luceafărul”, „Cosânzeana” (Orăștie), „Românul” din Arad. Încurajată de publicațiile la care colabora se gândește să-și adune poeziile într-un volum și în acest sens îi scrie și-i solicită părerea lui Liviu, în a cărui competență avea deplină încredere: „E vorba de editarea poeziilor mele actuale. În decursul acestui an am publicat mult și fiindcă publicul îmi cere, iar sufletul și rațiunea mea însăși mă-ndeamnă să le adun în volum [….], aș face-o deoarece cred și m-am convins și de aceea tot ce-i actual – proza sau poezii – o să fie mai bine primit acum decât mai târzior, în vreme liniștită. Nu râvnesc, se înțelege, la venitul ce mi l-ar aduce acel volum, ci tot la ceea ce râvnesc este ca vibrarea strunei mele să-și afle rezonanța dorită, în toată inima pe care ar atinge-o” (apud Ilderim Rebreanu Spectre în labirintul uitării, Editura ZIPMMXI, vol. II, Cei morți și cei părăsiți, p.129). Așa cum era de așteptat pentru o fată romantică și romanțioasă, cu bogate lecturi din poezia română mai ales, dar și din mari poeți ai literaturii universale, primele sale încercări poetice sunt poezii de dragoste, pe care și le intitulează „reverii” – adică niște „cugetări vesele sau triste în voia cărora se lasă imaginațiunea” (v. Lazăr Șeineanu, Dicționar Universal al limbii române, ediția a VII-a, 1945, p. 548). Este o poezie de album, cu ecouri de romanță în care se poate identifica reflexul unor lecturi din poeziile de dragoste ale lui Cincinat Pavelescu, de pildă, a cărui celebră romanță „Frumoasa mea cu ochii verzi/ Ca două mistice smaralde/ Te-ai dus spre alte zări mai calde/ Melancolia să ți-o pierzi” – va fi reluată nu numai ca idee a plecării și a despărțirii ci și cu asemănări de vocabular poetic în Răvaș de toamnă, cu o discretă dedicație: „Ție” – „Te-ai dus și tu, tu cea din urmă/ Nădejdea sufletului meu,/ Te-ai dus spre alte țări mai calde,/ Pe-un drum bătut, dar lung și greu.” Octavian Goga și el identificabil în imaginea „puiului sărman de rândunică”, ce a rămas singur după despăr-
țirea îndrăgostiților „…Aici, sub streșina de astăzi/ Acordul cel dintâi;/ Un pui sărman de rândunică/ Privind spre codrii arămii,/ Se pierde-n ciripiri deșarte/ Stingher, neînțeles, uitat, –/ Căci cei ce te-au iubit odată/ Spre zări mai calde au plecat.” Uneori poezia de dragoste a Liviei Rebreanu-Hulea surprinde printr-o compoziție ingenioasă, care-i conferă farmec artistic. În poezia Glasuri – (o asemănare vagă, de suprafață lexicală numai în cele două părți ale romanului Ion), poeta ascultă trei „glasuri”: glasul vremii, glasul inimii și glasul minții. Dacă primele două îi dau speranța că iubitul vine, cel de-al treilea, „neînduratul glas al minții”, îi spune: „Ți-e zadarnică-așteptarea Între voi s-a-ntins Uitarea, Ți-e zadarnic plânsul… El s-a dus în țări străine Și-a uitat de mult de tine. – Ce-l aștepți dar, ce visezi? Cel plecat Nu vine….” Dominante sunt versurile elegiace, cu vagi dorințe nelămurite („– Oare ce-mi trezește-n suflet/ Dor de-o scumpă floarealbastră?”) în care aceste interogații poetice sunt inspirate mai ales de asocieri cu tablouri din natură, în delicate pasteluri, cu versuri a căror gingășie sentimentală este apropiată de tonul romanței populare: „Aș vrea din visele-mi răzlețe, Să făuresc un cânt duios, Să-l cânți cu drag gândind la mine, Copil cu părul mătăsos. Și-aș vrea din lacrimile multe, Ce-mi udă perna-n nopți de chin, Să-ți fac o salbă fermecată, De-a pururi dragă să-ți rămân.” Izbucnirea Primului Război Mondial, cu „acele zile de zbucium și lacrimi”, aduce în poezia Liviei Rebreanu-Hulea o notă gravă, așa cum mărturisește poeta însăși. Harpa ei „a început să vibreze cu atâta tumultuoasă forță, că aș putea spune, fără exagerare, că acele versuri erau compuse numai după picuri: Inimă, Răvașul din tabără al miresei, spre pildă, erau cele dintâi izbucniri ale unei stări sufletești care mă chinuiau groaznic, pe care
Mişcarea literară ♦ 73