îl filtram. De unde să fi ştiut că durerea nu se filtrează? Că durerea are regulile ei, legea ei, doar cârtiţele îi simt mirosul. Mirosul morţii lente! Pe urmă, he, he, he, descompunerea, putrefacţia, de aia durerea e surdă şi mută, ca şi cârtiţa, de altfel. Plecarea ta m-a sedat, un fel de traumatism cranio-cerebral, poate o mică comoţie cerebrală, iar urmele paşilor tăi ce se întindeau pe aleea. ce duce la gară miroseau a fortral, a mescalină, a LSD, Lucy, your ski it is so wonder. Nu simţeam nimic, doar auzeam, auzeam cum se strânge carnea pe mine: zgârciuri şi tendoane, copite, amintiri răscolite cu forcepsul. Neputincios şi neputincioasă, încă sedaţi de urmele paşilor tăi, de umbra ta mică, eu şi durerea ne-am tăiat venele. Aş avea nevoie de un garou, poate de o batistuţă, hm, cântecelul acela, mai ţii minte cântecelul: Mi-am pierdut o batistuţă, mă bate mămica, cine poate să mio deie îi sărut guriţa. Batista-i parfumată, se află la o fată, la fata cea frumoasă, pe care o iubesc. Glasurile se estompează, parcă s-a demagnetizat banda de magnetofon Mayak. Îngroşate, îngroşate vocile se târăsc ca nişte melci, urme vâscoase lasă în urmă, dar banda s-a terminat, iar ultimii centimetrii se zbat pe rolă, asemeni aripilor unor păsări mici, violate şi ucise lângă colivie. Te-am strigat, te-am tot strigat. Ai privit doar o singură dată înapoi, o singură dată, iar, uitătura ta de leoaică flămândă mi-a îngheţat sufletul. Abia atunci, abia atunci mi-am dat seama cu adevărat că ai plecat, dar nu ca o Doamnă, ci aproape ca o hoaţă. Ţi-am surprins şi înţeles privirea aceia vicleană, rece, fără acoperiş deasupra capului. Am ştiut că îmi sunase ceasul, că lutul începea să mă acopere, aşa puţin câte puţin. Miroseam deja a cârtiţă O singură dată ai privit înapoi, o singură dată. Pe urmă ceva ascuţit, ceva ca vârful unui stilet mi-a străpuns pieptul: o dată, de două ori, de trei ori, de patru, de cinci, de şase, de şapte, în vreme ce durerea devenea insuportabilă, violentă, o taină nespusă, pe
care o descoperi, încet, încet. E ca o durerea de măsea, lăuntrică, neînchipuit de adâncă, o simţi cu fiecare fibră a fiinţei tale, o născocire a demonilor ce vor să intre pe furiş în Paradis. O suferinţă voită poate, o pregătire idolatră a vieţii de apoi, e ca şi cum îl urci pe Dumnezeu pe un gard, după care îl dai jos, un fel de trăieşte ascuns ca să poţi trăi pentru tine. Au început a curge din cerul de culoarea turbei picături, picături de plumb topit. Fugi fată, fugi sau mai bine loveşte-mă cu ceva tare şi ascuţit, un bisturiu pentru incizii ar fi cel mai indicat. Acum, acum cânt şi gătesc inimile mici şi multe, limbile şi celelalte resturi – Mai ţii tu minte, Doamnă, Era târziu şi era toamnă... ...Lovitura m-a îndoit, aşa cum se îndoaie şi, mai pe urmă se topeşte, metalul, o bară de metal sub căldură, sub sudură. Lovitura m-a răvăşit, efect de uragan. De data asta, o sabie de cruciat îmi străpungea măruntaiele, uriaşă, tăioasă şi ascuţită: de la un anumit punct ale ei, suferinţa devine personală. Atunci, dragul meu prieten, şi cu moartea se întâmplă le fel, altfel cum aş putea atârna atât de frumos la capătul ăsta de funie. Nu ştiu cum ajung la ea, dar există cârtiţe care rod funii şi păsări care nu pot să facă aceasta. Atârn atât de frumos, încât ai putea crede că am să-mi iau zborul, zborul unei păsări care şi-a pierdut capul-compas. Îmi dau lacrimile de la toată zbaterea asta, de la tot zborul ăsta. Uite, uite draga mea, cârtiţa, cum sapă ea galerii şi cum miroase sufletele morţilor. Uite şi tu, draga mea dragă, cum ea, sărăcuţa de cârtiţă mă miroase şi pe mine... ...Istovit, mă ridic încet de lângă fântâna cântătoare, iar când privesc în tolba vânătorească, păsărelele erau moarte, toate, şi cintezoii, şi sticleţii şi mierlele cele negre. Jalnic negustor de păsări, jalnic, strigă şi oamenii, mai ales atunci când le aşez pe marginea fântânii pentru a le căuta inimile şi ochii, limbile. Ultima cină a Domnului, fug să o pregătesc. Fug, mai pe urmă zbor, zbor asemeni unei păsări care şi-a pierdut capul compas...
Mişcarea literară ♦ 69