Evenimentele au un puternic caracter scenic, amintind de schițele autorului Scrisorii pierdute. De aici importanța deosebită acordată dialogului. Totul se derulează sub semnul căldurii excesive, în măsură să deregleze reacțiile firești ale personajelor și să prefigureze manifestarea insolitului. Totul se derulează la fel ca în celebra schiță a lui I. L. Caragiale, Căldură mare, sau ca în nuvela La țigănci de Mircea Eliade. Spațiul în care se derulează întâmplările este acela al unei gări de provincie, cu angajați puțini, unde păsările de curte se mișcă în voie. Este vorba de un decor ce amintește de filmele lui Jirzi Mencel. Incipitul narațiunii este realist și cam abrupt. Nimic nu anticipează evenimentele insolite de mai târziu. Textul se deschide cu prezentarea dialogului purtat de domnul Fotiade, șeful gării, cu acarul Simion, care încearcă să îi intre în voie. Cel de-al treilea personaj este câinele Ursu, martorul mut al întâmplărilor. Sub imperiul căldurii excesive, aceștia trăiesc din plin tihna vieții de provincie într-o haltă anonimă, în care trenurile circulă rar și se opresc și mai rar. Ca și în Deșertul tătarilor de Dino Buzzati, narațiunea mizează pe mirajul așteptării. Toropeala ce pune stăpânire pe lume pare similară cu cea din debutul nuvelei Dincolo de nisipuri de Fănuș Neagu. Pentru a depăși starea vegetativă în care se găsesc, cele două personaje așteaptă să se întâmple ceva. Ca să își facă de lucru, acarul se gândește să revopsească panoul cu numele șters al localității, în timp ce șeful de gară se delectează mâncând zmeură. Narațiunea conține cinci secțiuni distincte, tot atâtea trepte spre inima fantasticului. La un moment dat, acarul Simion face elogiul vieții de patriarhale: „– Nici aici nu-i rău. Ce treabă aveți? Ce trece pe-aici? Un mărfar și-un personal, în rest, pace. Nu te bate nimeni la cap”. Pentru cel care a fost mutat recent de la o gară importantă într-o haltă situată la capătul lumii, cuvintele personajului reprezintă o consolare. Tihna provincială este perturbată de povestirea lui Fotiade despre apariția unui tren misterios. Nu altfel se petrec lucrurile în Deșertul tătarilor, unde
90 ♦ Mişcarea literară
așteptarea îndelungată este întreruptă de vestea neașteptată a sosirii armatei inamice. Scriitorul recurge la o ingenioasă tehnică a gradației. Mai întâi se vorbește, ca din întâmplare, despre tainica apariție, apoi, după ce interesul cititorului a fost trezit, se dau tot mai multe detalii despre vehiculul insolit, care nu figurează în mersul trenurilor. Pe tot parcursul relatării, perspectiva cititorului se confundă cu punctul de vedere subiectiv și limitat al lui Simion, personajul martor al relatării. Cei doi slujbași de la C.F.R. încearcă să depășească plictisul provincial prin recursul la povestire, cel înzestrat cu un real talent de povestitor fiind șeful gării. În antiteză, acarul Simion joacă rolul rezoneurului suspicios, reticent la istoriile neverosimile pe care le ascultă. Din când în când, autorul confesiunilor simte nevoia să întărească credibilitatea relatărilor sale: „Poți să crezi, poți să nu crezi. Dar să știi că așa e cum îți spun eu”. Neîncrederea acarului în mărturisirile extraordinare ale șefului său se explică în felul următor: „Dar nu putea fi chiar așa. Ce tren era acela despre care nu știai nici unde merge, nici de unde vine? Ca șef de gară trebuia să știi, trebuia să ți se spună”. Rațiunea omului pragmatic respinge ipoteza existenței unei garnituri care nu este menționată în mersul trenurilor, care nu figurează în documentele oficiale: „Da, înțelegea să fi fost mărfar, astea transportă și lucruri secrete, au indicative speciale, daʼ șefuʼ zicea că vagoanele erau de călători. Sau dacă era internațional, trebuia să aibă lumini, iar în gara aia, zicea șefuʼ, internaționalul nu oprea. Ăsta nici nu oprea, nici n-avea lumini, nici măcar o fereastră luminată. Și trecea numai noaptea, la trei și șapte minute, nici o secundă întârziere. Ei, asta n-o mai credea! Care tren nu întârzie măcar o dată? Până și nenorocitul de patrumiicinci întârzia câte cinci-zece minute, deși linia era secundară și nu avea cu cine se încrucișa”. În descrierea misteriosului tren de noapte se mizează pe raportul dintre realitate și fabulos. Acarul cunoaște foarte bine ceea ce se întâmplă în planul real, motiv pentru care îi vine greu să dea crezare zvonului despre