Issuu on Google+

Pag. 2

Pag. 4

cultură

Podul din care “s-a născut” Apahida

Pag. 4

învăţământ

Şcoala apahideană, inima culturală a comunităţii

Pag. 5

învăţământ

învăţământ

O viaţă dedicată educaţiei

Cultura nu îşi ia vacanţă

Pag. 6

economic

ridichile de Apahida, pe cale de dispariţie

Se distribuie gratuit

Pag. 6

economic

Cum este relansată economia Apahidei?

o parte din viaţa ta Ionel Fărcaş este recordmanul de longevitate al administraţiei clujene

Primar sub patru preşedinţi

Pag. 7

religie

Comoara de lemn

iulie 2011 Anul I, nr. 1

8 pagini

Preţul apartamentelor în Apahida se menţine redus

Comuna Apahida s-a îmbogăţit, în ultimii cinci ani, cu numeroase ansambluri imobiliare, ce oferă o gamă variată de locuinţe. Cei care doresc să locuiască în Apahida au de ales între garsoniere, apartamente, duplexuri, sau case. Criza economică a determinat o scădere a preţurilor pe piaţa imobiliară, fapt reflectat în reducerea preţurilor apartamentelor cu până la 20%. Astfel, preţul unui apartament cu două camere, în Apahida, începe de la 25.000 euro şi poate ajunge la 45.000 euro, în funcţie de gradul de finisare şi de supra-

faţa acestuia. Printre avantajele determinante pentru a cumpăra un apartament în Apahida se numără zona liniştită, departe de agitaţia oraşului, existenţa tuturor utilităţilor (apă, canalizare, curent, gaz, telefon, internet, cablu tv etc.), transport spre oraş cu autobuzul sau trenul, după un orar regulat, zonă situată la 10 minute de aeroport, existenţa instituţiilor administrative şi sociale: primărie, poliţie, spital, şcoală, grădiniţă, bănci, farmacii şi altele, centură ocolitoare pentru traficul greu. (I.C.)

Editorial Pag. 3

Edilul-şef al comunei Apahida, Ionel Fărcaş, are o experienţă la vârful administraţiei locale care însumează patru decenii “Debutul” în administraţie şi l-a făcut în anul 1957, când a devenit primar sub guvernarea lui Ion Gheorghe Maurer Au urmat apoi mandatele obţinute sub conducerea lui Chivu Stoica, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu Deşi a trăit multe vremuri, Fărcaş recunoaşte că niciodată Apahida nu a avut oportunităţi de dezvoltare mai mari decât în ultimii ani

Ştiri interesante

Exproprieri pentru Aeroport

Preşedintele Consiliului Judetean Cluj, Alin Tişe, a dat amănunte referitoare la paşii făcuţi pentru realizarea unei noi piste a Aeroportului Internaţional Cluj Napoca. Noua pistă va avea o lungime de 2100 de metri, iar lucrările la ea vor începe dinspre cartierul Someşeni înspre Apahida. Pentru realizarea acestui proiect este necesară şi devierea Someşului. Exproprierile necesare pentru devierea Someşului vor începe dinspre Apahida spre Cluj. Numărul total al celor expropriaţi se ridică la 120. Banii pentru realizarea devierii Someşului vin pe baza unui proiect european care va fi realizat de Apele Române. (I.C.)

Adresa redacţiei Str. Bisericii Ortodoxe 2, Cluj Napoca

Certificatul Energetic obligatoriu Certificatul energetic este obligatoriu la orice tranzcţie imobiliară, de la 1 ianuarie 2011. Certificatul energetic este obligatoriu pentru toate locuinţele, chiar şi pentru cele situate în blocurile reabilitate termic. Prin certificatul energetic potenţialul cumpărător sau chiriaş este informat asupra performanţei energetice a apartamentului, exprimată prin consumul total anual specific de energie în kWh/mp arie utilă, respectiv prin consumul anual de caldură specific pentru încalzire, apă caldă de consum şi iluminat. Certificatul stabileşte eficienţa energetică a apartamentului, prin încadrarea acestuia într-o anumită clasă energetică.Certificatul energetic se eliberează pentru: locuinţe unifamiliale, blocuri de locuinţe, birouri, clădiri de învăţământ, spitale, hoteluri şi restaurante, săli de sport, clădiri pentru servicii de comerţ, alte tipuri de clădiri consumatoare de energie. Certificatul este însoţit de recomandări de reducere a costurilor, prin îmbunătăţirea performanţei energetice a cladirii. În comuna Apahida, informaţii despre eliberarea unui Certificat de Performanţă Energetică se pot obţine telefonic la 0741175358.

Drumurile din Apahida vor fi refăcute Drumurile din comuna Apahida vor fi refăcute în cadrul unui proiect în valoare de 9,2 milioane de lei, proiect care mai vizează şi construirea unei creşe. Conform anunţului de licitaţie, contractul constă în “lucrări de construcţii de cămine pentru copii şi lucrări de construcţii de drumuri”, anunţă rolicitaţii.ro. Lungimea totală a străzilor care urmează a fi refăcute este de 7.642 de metri liniari. Reprezentanţii Primăriei Apahida precizează că, pe durata lucrărilor, traficul va fi îngreunat şi vor fi impuse limite de viteză de 40 de km/h. Străzile care vor fi refăcute sunt: Strada Şcolii - 1.050 m, Strada Tudor Vladimirescu - 1.814, Strada Decebal 438 m, Strada Eroii Pascu - 740 m, Strada Avram Iancu - 315 m, Strada Mihai Viteazu - 175 m, Strada Porumbeilor - 150 m, Strada Vlad Ţepeş - 375 m, Drum comunal DC 80 - 2.567 m.

Călător în timp Ioan Ciorca

Primele amintiri legate de Apahida le păstrez din vremea copilăriei şi sunt, oarecum, de natură “feroviară”. Pe relaţia ClujDej, Apahida era prima gară în care trenul făcea popas 10 minute. Revăd şi azi, pe ecranul minţii, imaginile culese din goana trenului. De fiecare dată, după Someşeni, aşteptam, cu sufletul la gură, să ajung la Dezmir, să-mi încânt ochii cu minunatele şi, în acelaşi timp, înfricoşătoarele locomotive cu aburi stocate în parcul rece al haltei. La câteva minute distanţă, se afla Apahida. Se ivea întâi un canton care purta numele localităţii. Urma apoi rampa de încărcare, la capătul căreia începea gara propriu-zisă, care ne imobiliza vreme de 10 minute. Trenul pornea greoi, legănându-se peste macaze şi ţăcănind ritmic la jante. Lăsa în dreapta magistrala trei, după care îşi accelera alergarea către Jucu. Îmi amintesc de munţii de sfeclă aflaţi pe rampă, spre a porni către fabricile de zahăr. Nu i-am uitat nici azi, când, din goana maşinii am privit rampa,

goală de vreo 20 de ani. Dar toate acestea au fost de mult... Am revenit recent în Apahida. Primul lucru ce m-a frapat, a fost lipsa locomotivelor din parcul rece de la Dezmir, precum şi rampa de încărcare goală şi abandonată, lângă o gară aproape pustie. Turnul de control nu mai există. Am lăsat în dreapta drumul Cojocnei şi am apucat-o spre centrul Apahidei, urmând şoseaua către Jucu. Un cartier de blocuri te întâmpină imediat. După el urmează o mică piaţă cu deschidere la drum, flancată de edificiile culturale ale localităţii. În centrul ei, se înalţă un monument dedicat eroilor satului. O şcoală frumoasă. O casă de cultură. La mică distanţă, întâlneşti sediul administraţiei locale, iar apoi biserica ortodoxă, cu două turnuri. Zeci şi sute de companii, mici şi mari, care au schimbat radical faţa comunei. Astăzi, Apahida e o comună modernă, printre cele mai bogate din ţară. De fapt, această faţă dorim s-o prezentăm noi în ziarul comunităţii locale, Apahida Zi de Zi. Citiţi-ne.


2

CultuRă iulie 2011

Legendele spun că satul s-a născut lângă un pod construit de abaţia romano-catolică

Podul din care “s-a născut” Apahida În Evul Mediu, vechiul pod re- O comunitate cu prezenta locul în care slujbaşii un mare potenţial agricol Situată într-o zonă de dealuri cu pante abaţiei încasau taxele de la ne- line, în apropierea râului Someş, cu un gustori climat temperat-continental, comuna Un simplu pod de vamă, “aruncat” peste Someşului Mic, menit a asigura veniturile abaţiei benedictine romano-catolice de la Cluj-Mănăştur, a fost factorul care a determinat naşterea unei comunităţi înfloritoare, care astăzi numără 13.500 de locuitori.

Atestare documentară mai veche decât a Bucureştiului “Podul Abatelui” sau “Podul Abaţiei”, construit în Evul Mediu, în zona comunei Apahida, a concentrat în apropierea lui, pe lângă slujbaşii abaţiei însărcinaţi cu încasarea taxei de trecere, o populaţie sedentară, de agricultori, atestată documentar încă de la 1236. Satul pe care comunitatea respectivă l-a constituit era cunoscut sub numele de “Apathida” – azi Apahida – nume care aminteşte de obârşia actualei comune. Situată în nord-vestul Podişului Transilvaniei, pe malul drept al Someşului Mic, comuna Apahida are în componenţă opt sate: Apahida (satul de reşedinţă), Bodrog, Câmpeneşti, Corpadea, Dezmir, Pata, Sânnicoară, Sub Coastă. Drept vecini, în partea de sud-vest Apahida se mărgineşte cu comuna Feleacu, în vest cu municipiul Cluj-Napoca, în nord cu comuna Chinteni, în nord-est cu comuna Jucu, iar în sud cu comuna Cojocna.

Vatră de istorie Săpăturile arheologice au pus în evidenţă, pe teritoriul comunei, existenţa unei vaste aşezări rurale, precum şi a mai multor “villae rusticae”. Faptul că zona pe care se află comuna Apahida a fost locuită din cele mai vechi timpuri este susţinut de descoperirea unui cimitir celtic din secolele III-II î.Hr. Continuitatea locuirii acestui spaţiu este confirmată şi de identificarea, în mai multe puncte ale comunei, a traseului vechiului drum roman de pe valea Someşului. Mormintele goţilor care au trecut peste aceste meleaguri în secolul V d.Hr., demonstrează faptul că populaţia a continuat să existe şi după retragerea administraţiei romane din Dacia. Gepizii au lăsat şi ei urme ale trecerii lor prin Apahida. Două tezaure, ale acestei populaţii nomade, au fost descoperite în 1889, respectiv 1968, în mormintele a două căpetenii. Tezaurele conţin numeroase obiecte ornamentale specifice acestei populaţii. Deşi fusese un sat cu populaţie majoritar maghiară, după anul 1600, Apahida a devenit sat românesc.

Apahida a devenit una dintre cele mai înfloritoare comunităţi din judeţul Cluj

Apahida are condiţii optime pentru practicarea agriculturii. Suprafaţa agricolă a comunei însumează 7.822 ha, din care terenul arabil cuprinde 4.136 ha, livezile 220 ha, cultura viţei-de-vie două ha, iar păşunile 2.781 ha.

Repere de spiritualitate şi cultură Cei 13.500 de locuitori ai comunei Apahida sunt, în proporţie 84%, de confesiune ortodoxă, împărţiţi în cele şase biserici existente în Corpadea, Dezmir, Pata, Sânnicoară şi Apahida. Doar 16% dintre locuitorii comunei fac parte din alte confesiuni, distribuiţi în patru biserici penticostale aflate la Sânnicoară, Apahida, Corpadea, Dezmir; patru biserici baptiste existente la Dezmir, Pata, Sânnicoară, Apahida; două biserici reformate, situate în Pata şi Bodrog; o biserică greco-catolică, la Apahida, retrocedată în 2003 de către BOR, precum şi un una în Corpadea; precum şi o “Sală a Regatului” a Martorilor lui Iehova. Accesul la educaţie a noilor generaţii de apahideni este facilitat de existenţa a cinci grădiniţe şi a cinci şcoli generale.

Oportunităţi pentru investitori Legumicultura reprezintă activitatea specifică a zonei, practicată de o bună parte a locuitorilor Apahidei. Pământurile nisipoase au permis cultivarea celebrelor ridichi albe de Apahida, care au adus faimă comunei. Astăzi, legumicultura se împleteşte cu activităţile economice moderne, generate de noile oportunităţi. Principalele activităţi economice desfăşurate pe teritoriul comunei sunt reprezentate de comerţ, prestări servicii, producţie industrială, transport, construcţii şi bănci. Dezvoltarea acestora e susţinută de politica administraţiei locale, care pune la dispoziţia investitorilor o serie de facilităţi menite ai sprijini, facilităţi concretizate în terenuri pentru construcţii. Aceste percele beneficiază de posibilitatea racordării la utilităţi (apă, gaz, curent electric), precum şi de acces uşor, prin intermediul reţelei de drumuri, a centurilor de ocolire ale municipiului Cluj-Napoca, a aeroportului şi a reţelei feroviare. Apahida este un important nod de cale ferată. De remarcat este faptul că în perimetrul localităţii s-a evidenţiat prezenţa unui masiv zăcământ de sare gemă, a cărui potenţial trebuie valorificat. Corina Moldovan

Apahida, destinaţie turistică Apahida are un important potenţial turistic, susţinut de câteva obiective reprezentate de Biserica de lemn din Câmpeneşti, Biserica românească din lemn cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” – biserică inclusă pe lista monumentelor istorice –, Monu-

mentul eroilor satului, Aeroclubul “Traian Dârjan” din Dezmir, precum şi zona piscicolă şi de agrement din satul Câmpeneşti. De asemenea, izvoarele de apă sărată descoperite în zonă pot contribui la sporirea potenţialului turistic al comunei.


3

InteRVIu

Ionel Fărcaş este recordmanul de longevitate al administraţiei clujene

Primar sub patru preşedinţi Edilul-şef al comunei Apahida, Ionel Fărcaş, are o experienţă la vârful administraţiei locale care însumează patru decenii

Rep.: Care a fost motivaţia forurilor guvernamentale, faţă de refuzul de a acorda această ultimă tranşă, menită a aduce apa în gospodăriile celor trei sate? Ionel Fărcaş: S-a motivat că lucrarea ar fi fost executată în mod necorespunzător. S-a dispus o expertiza tehnică, în urma căreia motivaţia a fost infirmată. În opinia mea, motivul este altul: «culoarea» mea politică.

Ionel Fărcaş, edilul şef al comunei Apahida, deţine recordul de longevitate şi este singurul primar din Cluj care a depăşit patru decenii în această demnitate. “Debutul” în administraţie şi l-a făcut în anul 1957, când a devenit primar sub guvernarea lui Ion Gheorghe Maurer. Au urmat apoi mandatele obţinute sub conducerea lui Chivu Stoica, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu.

Planuri de viitor Reporter: Care sunt principalele nevoi ale comunităţii, pe care intenţionaţi să le soluţionaţi, în viitorul apropiat? Ionel Fărcaş: Întâi, aş continua cu infrastructura, despre care pomenisem anterior, care trebuie finalizată în toate satele comunei, nu numai în Apahida. Implementarea proiectului acesta pe Măsura 322 ne va rezolva problema într-o oarecare măsură. În Apahida, spre exemplu, aproape că nu vor mai rămâne străzi neasfaltate. De asemenea, vom asfalta şi câteva străzi din satele aparţinătoare, cum ar fi drumul din Dezmir, care trebuie obligatoriu rezolvat, precum şi în Sânnicoară. Avem în satul Corpadea un km de drum asfaltat pe un proiect pilot al Guvernului trecut. Lucrările stagnează de doi ani din lipsă de finanţare, necesară asfaltării celor 1,5 km rămaşi. Sper însă să reuşim să-l finalizăm.

Secretul longevităţii Rep.: Care este secretul longevităţii dumneavoastră în administraţie? Ionel Fărcaş: În opinia mea, secretul longevităţii se bazează pe capacitatea de înţelegere a sistemului administrativ. De-a lungul timpului, am înţeles că administraţia este un sistem complex, în care interacţionează diverse elemente: resurse, procese şi rezultate menite a veni în sprijinul comunităţii. Rep.: Să înţelegem că, de fiecare dată, în funcţie de imperativele comunităţii, aţi realizat un fel de analiză sistemică? Ionel Fărcaş: Da, pentru că problemele social-economice sunt, de fapt, nişte nevoi care determină obiectivele pe care ţi le propui, vizavi de soluţionarea lor în favoarea celor care ţi-au conferit legitimitate.

În slujba comunităţii apahidene Rep.: Care sunt principalele “nevoi” ale comunităţii, pe care le-aţi soluţionat şi de care sunteţi legat în mod deosebit, în îndelungata dumneavoastră activitate administrativă? Ionel Fărcaş: Chiar dacă sunt şi politician, politica aproape că nu mă interesează. Sunt multe lucruri legate de activitatea noastră care nu au nimic în comun cu politica. E nevoie ca munca pe care o desfăşurăm să se centreze pe nevoile cetăţeanului care ne-a conferit legitimitate, iar nevoile lui trebuie să transceadă intereselor generate de culoarea politică. Eu – fiind fiu de ţăran – am încercat în întreaga mea activitate, să dau agriculturii locul pe care îl merită în viaţa satului, convins fiind că prosperitatea ţăranului în aceasta se află. A fi agricultor nu înseamnă neapărat a scormoni pământul şi a avea – în ceea ce priveşte confortul – un standard inferior orăşenilor. Nu! A fi agricultor, înseamnă a practica o meserie ca oricare alta, în condiţii de eficienţă şi eficacitate, menită a-ţi aduce prosperitatea atât ţie, cât şi celor care se bucură de roadele muncii tale. Cu tristeţe am constatat că după ‘89, agricultura a fost fărâmiţată şi distrusă. Problema cu care ne confruntam atunci era cea a infrastructurii. În Apahida, precum şi în celelalte sate ale comunei, infrastructura – şi prin aceasta înţeleg tot ceea ce ţine de un trai similar celui de la oraş – avea multe carenţe: lipsă de şcoli, de case de cultură, dispensare, biblioteci, utilităţi şi, în special, reţeaua de drumuri care asigura conexiunea între satele comunei, precum şi între cetăţenii acesteia şi administraţia locală. O problemă stringentă a fost alimentarea cu apă, gaze şi curent electric. Toate acestea în 1957 erau inexistente. A fost nevoie de multă muncă şi multă chibzuinţă, pentru a le putea realiza. Multe din nevoile pe care le-a avut comuna, leam soluţionat prin forţe şi cu fonduri proprii. Aşa am rezolvat problema şcolii, a căminului cultural, a electrificării etc.

Fondurile europene, potenţial factor de progres Rep.: Bănuiesc că după 2007, situaţia s-a schimbat, dată fiind posibilitatea administraţiei de a accesa fonduri europene... Ionel Fărcaş: Aşa e. Am trecut la accesarea acestor fondurilor, care ne-au fost – într-adevăr – de mare folos, însă trebuie să menţionez ceva legat de ele: este foarte greu de luptat cu birocraţia. Cu toate acestea, am atras, din aceste fonduri, peste 10 milioane de euro, pe care leam investit în canalizarea realizată pe traseul ApahidaSânnicoară. Am realizat, apoi, un centru agro-industrial la Dezmir. Pentru parcul din Apahida şi pentru cele din satele aparţinătoare, am obţinut finanţare de la fondul de mediu, cu care le-am reamenajat şi renovat. Am creat

Asculţi ce spune judeţul şi faci ce trebuie! astfel şi locuri de joacă, pe lângă grădiniţele existente în Apahida şi Sânicoară, unde numărul copiilor este tot mai mare. Aşadar, faptul că cetăţeanul a fost mereu în atenţia administraţiei, s-a concretizat în investiţiile făcute în învăţământ, cultură şi sănătate. Chiar ne putem mândri cu aceste realizări: o şcoală, în Apahida, dotată cu tot ceea ce este necesar, grădiniţe moderne în Apahida, Sânnicoară şi Pata. Trebuie menţionat că, în satul Pata, cu toate că numărul copiilor este relativ redus, grădiniţa este prima care a beneficiat de utilităţi, adică de curent, apă şi încălzire centrală, oferind condiţii optime beneficiarilor ei.

Primar, înainte şi după... Rep.: O curiozitate ne determină să vă întrebăm, cum era să fii primar înainte de 1989? Ionel Fărcaş: E o întrebare foarte bună şi vă răspund cu plăcere, pentru că atât înainte cât şi după ‘89, dacă ai avut în centrul atenţiei nevoile cetăţeanului, cu siguranţă ai reuşit să faci ceva. Înainte de ‘89 erau nişte legi – nu tocmai cele mai potrivite – pentru dezvoltarea unei localităţi. Rep.: Acum sunt mai potrivite? Ionel Fărcaş: Nici acum nu sunt cele mai potrivite, dar acum posibilitatea de a hotărî în funcţie de nevoile sociale şi de resursele locale pe care le ai la dispoziţie îţi dă mai multă libertate de acţiune. Adică, putem gândi, putem visa la ceea ce dorim în concordanţă cu cerinţele comunităţii. Înainte trebuia să te încadrezi în directivele partidului. Rep.: Am înţeles din ceea ce aţi spus că înainte erau nişte directive care trebuiau respectate cu sfinţenie, în timp ce astăzi aveţi libertatea de «a gândi şi visa» la nevoile populaţiei. Ionel Fărcaş: Din păcate, e adevărat.

Dincolo de promisiuni, e “culoarea” Rep.: Totuşi, în afară de «a gândi, de a visa» şi de a promite, ce puteţi face acum? Ionel Fărcaş: Din păcate, pentru că politicul se implică prea mult în problemele economico-administrative ale unei comunităţi, cu greu izbutim să implementăm dorinţele şi proiectele noastre. «Culoarea politică» este hotărâtoare. Dacă nu eşti de «culoarea» celor care conduc, vremelnic, un guvern sau altul, fondurile care trebuie să-ţi vină de la buget sunt mai puţine. Iată un exemplu: am realizat şi obţinut un proiect, în baza Ordonanţei nr. 7 a Guvernului, vizând aducţiunea de apă potabilă în satele Dezmir, Pata şi Bodrog. Am început şi am şi reuşit implementarea acestui proiect: lucrarea a fost terminată, iar pe parcursul finalizării etapelor se realiza decontarea lucrărilor, prin administraţia locală, cu fonduri guvernamentale. În urmă cu doi ani, constructorul a finalizat lucrarea, însă Guvernul nu ne-a mai asigurat diferenţa de circa şase miliarde de lei vechi, pentru plata lucrărilor efectuate. Din acest motiv, cele trei sate nu sunt alimentate cu apă potabilă. Aceste sate, nu au avut niciodată apă. Acum apa este la robinet, în fiecare casă. Şi totuşi, nu este.

Rep.: În ce relaţii sunteţi cu administraţia judeţeană? Ionel Fărcaş: Formal, relaţiile sunt bune, însă pe fond sunt rele. Nu pot spune că nu suntem consultaţi în problemele legate nevoile comunităţii locale. Din păcate, suntem doar consultaţi, iar apoi ni se comunică deciziile de la centru pe care ar trebui să le aplicăm. Iată un exemplu: La finele mandatului guvernului trecut, am primit nişte fonduri. Le-am primit foarte târziu. Până am demarat toate procedurile, s-a schimbat guvernul, iar noul executiv ne-a solicitat returnarea fondurilor. M-am opus, întrucât încheiasem o serie de contracte, pe baza fondurilor pe care le aveam deja în buget.

Investitorii, factor de progres economic Rep.: Aveţi peste 600 de firme în comună. Cum aţi reuşit să atrageţi investitorii? Ionel Fărcaş: Probabil am fost favorizaţi şi de aşezare: aeroport, gară, şosea naţională. Am avut capacitatea de a discuta cu fiecare investitor şi le-am pus la dispoziţie autorizaţiile necesare, în timp optim. Prima mare realizare în atragerea investitorilor este firma Rondocarton, care a creat multe locuri de muncă şi ne asigură şi venituri la buget. Apoi au venit şi alte firme de construcţii, de servicii etc. Merită amintit că avem o bună colaborare cu E.van Wijk, cu Promod etc. Rep.: Cât la sută din locuitorii comunei lucrează în aceste firme? Ionel Fărcaş: Aproximativ 20% din populaţia comunei. Primul lucru pe care îl discut cu fiecare investitor este existenţa forţei de muncă pe teritoriul comunei. Rep.: Aceste firme vă sprijină proiectele? Ionel Fărcaş: Da. Spre exemplu, extinderea canalizării în zona Apahida, Sânnicoară, Dezmir până la piaţa de gros este un proiect iniţiat şi achitat de firma Rondocarton. E.van Wijk ne-a sprijinit financiar pentru realizarea centrului medical din comună. Şi exemplele pot continua.

Vocaţie de luptător Rep.: Aţi lipsit o perioadă destul de îndelungată din fruntea comunităţii. Ce v-a determinat să reveniţi? Ionel Fărcaş: În perioada în care am lipsit eu, au existat şapte primari. Fiecare dintre aceştia au reuşit doar să distrugă câte ceva din ceea ce am lăsat eu, atunci când am părăsit Primăria, în anul 1980. Încă din 1990, au venit mai mulţi cetăţeni ai comunei să mă lămurească să-mi depun candidatura. Am aşteptat totuşi, până în 1996, când m-am decis să candidez iar. Trebuia să pun capăt situaţiei existente la acea dată, aşa că m-am decis să lupt din nou pentru interesele comunităţii. Am izbutit, încă din primul tur, să iau aproape toate voturile de la ceilalţi contracandidaţi. A consemnat Ioan Ciorca


4

ÎnvăţăMânT iulie 2011

Un secol şi jumătate de istorie şi de educaţie

Şcoala apahideană, inima culturală a comunităţii Grupul Şcolar “Ştefan Pascu”, prin formele de învăţământ pe care le oferă, asigură existenţa continuităţii informaţionale între generaţii.

nivelului de civilizaţie, precum şi a dezvoltării economice şi culturale şi ştiinţifice a întregii ţări. Între 1927-1932, numărul învăţătorilor era încă insuficient, astfel încât un dascăl era nevoit să lucreze cu 150200 de copii. Din această cauză, numai 1,1 % din elevii înscrişi în anul întâi au reuşit să absolve cele şapte clase ale şcolii complementare.

Educarea tinerelor generaţii de apahideni este asigurată de cinci forme de învăţământ: preşcolar, primar, gimnazial, şcoală de arte şi meserii, precum şi liceu. Toate acestea sunt reunite în cadrul Grupului şcolar din comună, care poartă numele unui celebru fiu al satului, istoricul Ştefan Pascu, membru titular al Academiei Române, născut pe 14 mai 1941, în Apahida.

Prezentul

Începuturile Prima atestare oficială a Şcolii din Apahidă se leagă de învăţătorul Matei Paşca, cu 55 de elevi, al cărui nume este menţionat într-un conscript general, pe anul şcolar 1857/1858, alături de numele celorlalţi învăţători din cuprinsul eparhiei ortodoxe din Ardeal. Iniţial “clădirea” şcolii era alcătuită dintr-o tindă şi o odaie realizate din pământ bătut. La această şcoală a funcţionat ca învăţător Vasile Maxim, urmat de fiul său, Lazăr, pentu o scurtă perioadă, de numai trei ani. Între anii 1848-1854, Şcolile confesionale din Apahida au funcţionat cu intermitenţă. Activitatea lor a fost paralizată temporar din diverse motive: fie din cauza condiţiilor naturale, fie din lipsă de învăţători. În 1858, învăţământul apahidean şi-a întrerupt vremelnic activitatea, întrucât cel dintâi edificiu şcolar a fost demolat. Locul lui a fost luat un an mai târziu, de o altă

Şcoala din Apahida este una care dispune de toate facilităţile necesare pentru mileniul III

construcţie, realizată în grădina parohială. Noua şcoală avea două săli de clasă, precum şi o tindă. Sporul demografic al populaţiei a determinat în anul 1882, construirea unei noi şcoli ce cuprinde o sală de clasă, o tindă şi o cameră cu funcţia de locuinţă pentru învăţător. Anul 1895 a adus noi schimbări în învăţământul apahidean, prin înfiinţarea “Şcolii primare de stat”, cu predare în limba maghiară. În paralel cu aceasta, şcoala confesională ortodoxă şi-a continuat existenţa până în 1916, an în care mai erau înscrişi în cadrul ei 43 de elevi. Sfârşitul primului război mondial şi frământările sociopolitice din 1918-1919 au determinat întreruperea activităţii Şcolii maghiare de stat. Unirea Transilvaniei cu România a generat un nou cadru, propice creşterii

O clădire cochetă, cu un etaj, construită în formă de “L”, situată în centrul comunei, adăposteşte astăzi şcoala apahideană. Aripa principală a construcţiei este situată la şoseaua care străbate comuna, iar cealaltă delimitează latura estică a unei patrulater ce închipuieşte o mică piaţetă care concentrează, în jurul momumentului dedicat eroilor satului, principalii centri culturali ai comunităţii. Piaţeta este mărginită, în plan secund – diametral opus şoselei – de clădirea Casei de cultură, iar pe latura vestică, de grădiniţa comunei şi de părculeţul acesteia. Noua şcoală din Apahida este dotată cu un cabinet de informatică, o sală multimedia, un laborator de fizică, unul de chimie şi altul de biologie. Cabinetele de matematică, limba româna, limba engleză, limba franceză, ştiinţe socioumane şi arte, completează zestrea educaţională a clădirii. Nu lipseşte nici tehnologia modernă. Cele două reţele de calculatoare conectate la internet dau posibilitatea elevilor să se familiarizeze cu tehnologia modernă. Iar dacă mintea este “hrănită” din plin în procesul educaţional, nici trupul nu este dat uitării. Moderna sală de sport a şcolii facilitează educaţia fizică, relaxarea, eliberarea elevilor de stresul bombardamentului informaţional, prin practicarea diverselor activităţi cu caracter sportiv. Alexandru Man

Directorul Sorin Guşă munceşte de dimineaţa până seara pentru a realiza un program de calitate

Cultura nu îşi ia vacanţă La Apahida, activitatea culturală are caracter permanent E vară, e caniculă, e vremea vacanţei. Cu toate acestea, activitatea Căminului cultural din Apahida continuuă. Deşi e o oră matinală, pe Sorin Guţă, directorul Casei de cultură din comună, l-am găsit la sediu, preocupat de desfăşurarea programului zilnic. Rep: Ce fel de activităţi culturale desfăşuraţi în cadrul căminului? Sorin Guţă: În cadrul căminului nostru cultural, desfăşurăm o serie de activităţi cu caracter permanent. La propunerea primarului Ionel Fărcaş, în anul 2002, a luat fiinţă ansamblul de dansuri populare “Someşul – Apahida”. Ansamblul este format din copiii şcolii din Apahida, precum şi din satele aparţinătoare. De atunci, ansamblul a căpătat ceva experienţă, prin repetiţii zilnice, desfăşurate în cadrul Casei de cultură, după orele de şcoală. Aceste repetiţii nu încetează nici pe timpul vacanţelor. Ansamblul trebuie să se perfecţioneze mereu, pentru că a participat şi participă la numeroase concursuri şi festivaluri atât interne, cât şi internaţionale.

“Someşul” Apahida, competitor redutabil Rep: Puteţi să enumeraţi câteva evenimente la care a participat ansamblul? Sorin Guţă: Pe plan intern, “Someşul” Apahida a participat la o serie de evenimente culturale, ca de exemplu festivalul Zilele luduşene, Turdafest, Serbările Transilvaniei de la Cluj, Groşii Ţibleşului şi Dăbâca. Pot spune că ansamblul a participat la toate evenimentele organizate în diversele comune ale Transilvaniei. Şi aceastea sunt numai pe plan intern. Apoi, pe plan internaţional, încă de la înfiinţare, ansamblul a participat la festivalul organizat la Denis-Turcia, iar în 2009 la cel de la Novaroda din Polonia. În anul 2010, “Someşul” Apahida a fost din nou prezent la două festivaluri organizate în Turcia, precum şi la cel de la Esentepe, desfăşurat în Cipru. De asemenea, în perioada mai-iunie a anului acestuia, ansamblul a fost un nou turneu în Turcia, urmând ca în luna august să participe

la un festival organizat în Bulgaria.

Eforturi încununate de succes Rep: Bănuiesc că eforturile susţinute ale ansamblului s-au concretizat în nişte distincţii obţinute la festivalurile la care a participat. Este adevărat? Sorin Guţă: Sigur. Eforturile ansamblului s-au materializat în distincţii şi diplome de participare. Astfel, la Serbările Transilvaniei de la Cluj, “Someşul” nostru a obţinut premiul doi, la dansuri, pe categorie de vârstă. În Esentepe – Cipru, a câştigat locul întâi la secţiunea de prezentare a costumelor populare, precum şi locul trei la dansuri populare.

Pasiunea, sursă de motivaţie Rep: Ce anume îi motivează pe aceşti copii să participe la acţiunile pe care le desfăşuraţi, la repetiţiile care au loc după orele de curs şi chiar şi în vacanţe? Sorin Guţă: E greu să-i motivezi să participe zilnic la repetiţii, mai ales când au în faţă calculatorul şi internetul. Motivaţia constă în plăcerea şi pasiunea lor pentru activitatea pe care o desfăşoară. Cred că principala motivaţie, vine din mândria acestor copii de a participa la festivalurile şi concursurile naţionele şi internaţionale care se organizeaza anual. Rep: Ce satisfacţie aveţi dumneavoastră şi ce vă motivează în activitate? Sorin Guţă: Sunt pasionat de tradiţia şi obiceiurile noastre. Cea mai mare satisfacţie a mea şi, totodată şi motivaţie, este faptul că aceşti copii duc mai departe tradiţia şi obiceiurile noastre, în condiţiile în care în prezent, acest aspect este neglijat. Ne bucurăm că prin activitatea noastră putem conserva şi perpetua tradiţiile specifice zonei noastre.

Speranţe de viitor Rep: Ce fel de planuri de viitor aveţi? Sorin Guţă: Zilele trecute, am organizat o licitaţie în vederea derulării unui program cu fonduri europene, vizând dotarea prin achiziţionarea unor bunuri necesare

Sorin Guşă are în grijă evoluţiile ansamblurilor Case de cultură

casei de cultură, în vederea îmbunătăţirii activităţilor pe care le desfăşurăm în cadrul ei. Pentru ansamblul de dansuri populare, s-a făcut un proiect în vederea dotarea acestuia cu costume populare atât din zona noastră, cât şi din încă 3-4 zone folclorice din ţară. În paranteză fie spus, valoarea costumelor pe care urmează să le achiziţionăm se ridică la circa trei miliarde de lei vechi. Am accesat fondurile europene destinate acestui proiect, acesta fiind deja în derulare şi implementare. De asemenea, am avut în vedere şi achiziţionarea de instrumente populare, în ideea înfiinţării unui mic ansamblu lăutăresc, format tot din tineri, întrucât avem copii talentaţi şi interesaţi de o astfel de activitate. Preocupările noastre s-au concentrat şi asupra întreţinerii Casei de Cultură: a scenei, a cortinei, a mecanismelor aferente etc.

Tradiţiile şi modernitatea se împletesc Rep: Pe lângă acest ansamblu de dansuri populare, cu ce vă mai mândriţi? Sorin Guţă: Avem şi alte motive de mândrie. La noi, tradiţiile folclorice se împletesc – adică dansul şi cântecul popular – se îmbină cu opţiunile moderne ale tineretului. Spre exemplu, avem o interpretă de muzică populară. Este vorba de eleva şcolii din Apahida, Adrian Morocoş, care interpretează muzică populară din zona Maramureşului, dat fiind faptul că părinţii ei sunt din zona respectivă. Are chiar şi un CD la Clubul vedetelor din Cluj. În 2010, a participat la festivalurile “Zilele Bistriţei” şi “Ceanu Mare”. Alexandru Man


5

ÎnvăţăMânT

Învăţământul apahidean, văzut prin prisma profesorului Dumitru Morar

O viaţă dedicată educaţiei Dascălul instruieşte copiii din Apahida de 23 de ani Dumitru Morar, profesor al Grupului Şcolar “Ştefan Pascu” din Apahida, are 63 de ani. Aproape patru decenii şi le-a dedicat educării noilor generaţii de elevi, iar 23 de ani a instruit copiii din Apahida. Predă fizica şi chimia, pentru clasele 6-10, la Grupul Şcolar din comună.

Bacul, tema fierbinte a acestor zile Rep: Câţi elevi ai şcoli dumneavoastră au promovat examenul de bacalaureat din anul acesta? Dumitru Morar: Nu ştiu, sunt în concediu de două săptămâni, dar bănuiesc că destul de mulţi or fi căzut. Rep: De ce credeţi astfel? Dumitru Morar: Pentru că acesta este o consecinţă directă a faptului că nu s-a învăţat şi că nu se învaţă! Mi se pare că în viitorul imediat, faptul acesta va genera probleme grave. Sunt copii în clasa a zecea, care scriu şi citesc cu dificultate. Şi, totuşi, sunt la liceu. Ce vor face ei la bacalaureat, e lesne de înţeles. Rep: Care este soluţia? Dumitru Morar: Soluţia este extrem de simplă! În cei 2-3 ani care le-au mai rămas la dispoziţie până la acel examen, să pună mâna pe carte!

Pofta, bat-o vina, vine întâi de acasă! Rep: Ce puteţi spune despre apetitul elevilor faţă de învăţătură? Au copiii poftă de carte? Dumitru Morar: Din numărul foarte mare de elevi ai şcolii noastre există un anumit procent care sunt doritori să înveţe. Aceştia ştiu de ce învaţă şi sunt motivaţi în această direcţie. Pofta de carte o au de acasă, pentru că sunt motivaţi de un ţel, de un scop bine formulat. Au exemple în familie, în societate, precum şi în profesorii pe care îi cunosc. Procentul acesta poate fi sesizat încă din primele clase, păstrându-se aproximativ constant, până la finele ciclului de educaţional. Din fericire şi, spre satisfacţia noastră – a dascălilor – procentul acestor copii este de peste 50% din totalul elevilor pe care îi avem. În rândul lor, avem elevi chiar foarte, foarte buni, premianţi în liceele fruntaşe ale Clujului. Spre exemplu, eleva Andreea Negrea, premianta noastră, care a terminat clasa a opta. Chiar am întrebat-o la un moment dat: “Ce faci tu Andreea? Tu chiar vrei să aduni toate diplomele?” Aş mai aminti, printre elevii foarte buni, pe Vasile Tudor şi pe Diana Roşca. Sigur, sunt foarte mulţi, însă aceştia sunt cei care mi-au venit acum în minte. Mulţi dintre elevii noştri studiază la facultăţile din Cluj. Ei, cu aceşti copii, şcoala apahideană poate să se mândrească! Pe lângă ei, există cealaltă parte a procentajului, lipsiţi de motivaţia pentru învăţătură. Învaţă, oarecum, obligat.

Familia, întâiul factor motivant Rep: Sunt motivaţi elevii pentru a învăţa?

Oful profesorului “Am un of, pe care aş vrea să vi-l mărturisesc” – a continuat profesorul Dumitru Moraru. “Avem foarte mulţi elevi romi în Apahida. Consider că aceştia sunt privilegiaţi. Mulţi dintre ei, pur şi simplu, ne sfidează în faţă! Cu toate acestea, trebuie să-mi continuu ora. Mă gândesc că mai am puţin până la pensie, iar gândul acesta îmi dă putere să rezist. Când lecţia este mai interesantă, când sunt în discuţii cu copiii, mă pomenesc cu câte un elev de etnie romă că întrerupe ora, cerând permisiunea de a ieşi afară, chiar dacă fusese cu puţin timp în urmă, în pauză. Apoi, au mediatorul lor şcolar. Acest mediator se ocupă de copii romi şi insistă să fie promovaţi, să nu îi pedepsim motivând că el a vorbit cu părinţii acestora. Sigur, la aceasta se adaugă faptul că suntem sfidaţi nu numai de aceşti elevi, ci şi de părinţii lor. Părinţii vin la şcoală, dar în loc să vorbească cu profesorii, cu diriginţii, despre situaţia copilului lor, merg direct la mediatorul şcolar, de parcă acela ar fi Dumnezeu în şcoală. Nu vor să priceapă că mediatorul este un salariat asemeni mie, în timp ce eu sunt cel care mă ocup concret de integrarea copilului lor în comunitate. În opinia mea, consider că nu este corect. Toţi elevii trebuie să aibă aceleaşi drepturi. Nu se poate ca categorie anume să se bucure, pe lângă aceleaşi drepturi de care beneficiează majoritatea, şi de multe alte privilegii.”

Dumitru Morar este unul dintre veteranii învăţământului apahidean

Dumitru Morar: Mi se pare că, în mare măsură, elevii şi-au pierdut motivaţia pentru învăţătură. Rep: Care sunt cauzele lipsei de motivaţie? Dumitru Morar: Cauzele sunt multe. În opinia mea, sunt două cauze majore: pe de o parte, ar fi problemele de natură economică, iar pe de altă parte este faptul că mulţi părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate. Cea de a doua cauză a fost determinată pentru modul de gândire al elevilor aparţinând unor astfel de familii. Ei merg pe ideea că “Termin 8 clase şi plec! Termin 10 clase şi plec! Termin liceul şi plec!” Motivaţia pe care o prezintă pentru a-şi susţine această opţiune, este faptul aici nu au nici o posibilitate de realizare. Sigur, noi, în calitate de dascăli, căutăm să le arătăm că dacă înveţi, dacă te străduieşti, dacă munceşti conştiincios, poţi şi aici să realizezi ceea ce îţi propui. Totuşi, exemplele din familie, sunt mai convingătoare. Aşa că familia, zic eu, este cel dintâi factor motivant.

“Să fii tânăr de 20 de ani, cu 30 de ani experienţă” Rep: Câţi dintre proaspeţii absolvenţi rămân în comună? Dumitru Morar: Vedeţi? Aici este o problemă. Mulţi dintre absolvenţi îşi fac deja planuri de a pleca din localitate. Foarte, foarte puţini sunt cei care intenţionează să rămână. Agricultură nu fac, iar cei care rămân, rămân cu intenţia de a pleca. Rep: Aveţi, în comună, peste 600 de firme. Ce oportunităţi le oferă acestea tinerilor absolvenţi? Dumitru Morar: Chiar dacă pe teritoriul comunei îşi desfăşoară activitatea peste 600 de firme, nu prea cunosc absolvenţi, din ultimii 2-3 ani, care să-şi fi găsit un loc de muncă. În aceste firme s-au angajat doar părinţii lor. Aici este o lacună a economiei noastre. Cerinţele unor angajatorii sunt cel puţin hazlii, ca să nu spun altfel. Ar vrea să fii tânăr de 20 de ani şi, totodată, să ai experienţă de 30.

Învăţământul “de dinainte” şi cel “de după” Rep: Acum, la peste două decenii de la evenimentele din ‘89, sunt convins că aveţi termenii de comparaţie necesari, pentru a face o succintă apreciere a ceea ce însemna învăţământul “de dinainte” şi ce înseamnă cel “de după”. Cum erau elevii atunci, comparativ cu cei de acum? Dumitru Morar: Răspunsul este dificil şi presupune o discuţie amplă. În opinia mea – opinie pe care de altfel am discutat-o şi ştiu că o împărtăşesc şi colegii mei – în toată această perioadă “de după”, relaţia profesor-elev sa degradat foarte mult. Rep: În ce sens? Dumitru Morar: Relaţia s-a degradat din punctul de vedere a drepturilor pe care elevii şi le arogă, mai nou. Faptul acesta este remarcat atât de mediatorii şcolari, cât şi de către psihologul şcolii. Respectul faţă de profesori, faţă de instituţia de învăţământ, a dispărut la foarte mulţi elevi.

Rep: Ce mijloace aveţi la dispoziţie ca să corectaţi această situaţie? Dumitru Morar: Pixul! Pixul cu care punem în catalog notele şi absenţele. Atât mai avem! Rep: Ce credeţi că ar trebui făcut pentru ca situaţia să revină în matca normalităţii? Dumitru Morar: Exact n-aş putea spune. Ştiu însă cu certitudine, că trebuie făcut ceva, ceva menit a impune elevilor respectul faţă de profesori. Respectul acesta trebuie să răzbată dintr-un cadru legislativ, care nu să-l impună, ci sa-l genereze.

Motivaţia “de dinainte” pentru învăţătură Rep: Ce credeţi că îi motivau pe elevii “de dinainte”, ca să înveţe? Dumitru Morar: Nu vreau să fac o paralelă între ce a fost “înainte”, când mergeam cu copii pe câmp, la practica agricolă obligatorie. Totuşi, acei copii erau conştienţi că, dacă învaţă, pot să scape de acea muncă grea. A nu se înţelege că acei copii nu ar fi vrut să muncească. Nici vorbă! Ei au priceput că, dacă învaţă, au alte posibilităţi de realizare în viaţă. Acuma, mulţi dintre părinţii copiilor nu au acasă nici măcar un pui la care să îi dea de mâncare, să ştie că înseamnă a te preocupa de ceva. Singura “obligaţie” a acelor copii este ca, odată ajunşi acasă, să stea în faţa televizorului sau a calculatorului ori să piardă vremea în faţa blocului până seara târziu. Şi toate acestea, pentru că nu sunt obosiţi. Ei, să ştiţi că, pentru mine, şi faptul că în copilărie am trudit alături de ai mei la munca câmpului, a fost un factor motivant care m-a determinat să învăţ.

Perspectivele şcolii apahidene Rep: Cum vedeţi viitorul şcolii din comuna dumneavoastră? Dumitru Morar: Sunt în pragul pensionării, dar cred că şcoala apahideană, care este în creştere din toate punctele de vedere, are un viitor strălucit. Dispune de un profil bun, axat pe economie şi comerţ, pe care îl caută destui copii. Părinţii care vin în Apahida se interesează de şcoală şi îşi aduc copiii aici, pentru că avem un nucleu de dascăli stabili. De pildă, în anii trecuţi, multe familii de la Cluj şi-au cumpărat apartamente în Apahida, dar copii au rămas să facă naveta la şcolile din oraş. Acuma sunt interesaţi să îi transfere în comună. Am avut copii veniţi la şcoala noastră din Mociu, Cămăraş, din Gherla şi Dej, ba chiar am avut şi din zona Câmpiei Turzii. Deci şcoala are viitor! Trebuie doar ca nouă, cadrelor didactice, cineva să ne dea mai multă libertate şi mai multe drepturi, pentru ne putea îndeplini misiunea pe care o avem în condiţii optime.

Sfat pentru elevi Rep: Vă rog, dată fiind vasta dumneavoastră experienţă, atât de viaţă cât şi profesională, să faceţi o recomandare elevilor. Dumitru Morar: Respectă profesorul şi respectă catedra din această şcoală! Respectă cel puţin două instituţii care sunt vitale pentru tine: biserica şi şcoala! Corina Moldovan


6

eConoMIC iulie 2011

Tot mai mulţi localnici cumpără seminţe produse în Ungaria

Ridichile de Apahida, pe cale de dispariţie Celebrele ridichi locale sunt pe cale să fie înlocuite cu ridichile de lună Maria Moldovan şi Ana Mureşan fac parte dintre puţinele familii care se mai ocupă de cultivarea ridichilor de Apahida. Climatul economic nefavorabil, este pe cale să lase din această străveche ocupaţie a apahidenilor – ocupaţie care cândva a adus faimă comunei – doar amintirea. Zi caniculară de vară. Rar trece câte o maşină pe drumul principal al comunei. Traficul este deviat pe centurile ocolitoare. Doar localnicii sau cei care au treabă în comună bântuie pe şosea. Cele două femei stăteau la umbră, pe veranda casei cu o tarabă cu legume aflată în faţa porţii larg deschise. Maria Moldovan are 68 de ani şi practică grădinăritul de când se ştie. “Părinţii mei au fost

grădinari, aşa că în familia noastră cultivarea ridichilor este o activitate care se practică de mai bine de 100 de ani” – a spus Maria Moldovan. Ana Mureşan i-a confirmat spusele.

Pământul, motiv al celebrităţi ridichilor de Apahida “De ce sunt celebre ridichile noastre? Păi, simplu... pentru că nu se fac nicăieri altundeva, decât aici, la noi, în Apahida. Nu se fac nici la Jucu, nici la Sânnicoară. Secretul îl reprezintă pământul nost’ care este foarte bun. E un pământ nisipos, exact pe gustul ridichilor. Asta contează!”, spune Maria Moldovan. Ana Mureşan adaugă: “Acuma nu se mai cultivă ridichi albe, ci doar cele roşii, de lună. Se spune că sămânţa lor este adusă din Ungaria”. “Apăi, cât e de adevărată povestea asta, nu ştiu” – completează Maria Moldovan. Femeia mai spune că ”Înainte, să ştiţi că şi noi am făcut sămânţă. Se făcea sămânţă de Apahida, sămânţă din an în an. Sunt ridichi pe care le semănăm în luna martie, iar după ce ajungeau la maturitate, le smulgeam şi le lăsam să se ofilească 2-3 zile. Apoi li se rupeau frunzele. Nu în totalitate. Le lăsam frunze cam cât de un lat de mână, după care se băgau în pământ. Şi alea ţâpau frunze noi şi făceau sămânţă. Aşe s-or făcut ridichile de s-or înmulţât. Dacă le laşi în pământ, nu mai fac sămânţă... adica fac, da’ nu-i bună sămânţa”.

Ridichile roşii le-au “învins” pe cele albe

Comerţul cu ridichi de Apahida merge tot mai greu

Maria Moldovan mai spune că ”Aste ungureşti, aste roşii – că acuma nu mai sunt albe – îs mai uşor de spălat şi nu să burduşază aşe tare. Sunt mai fragede. Dară ăsta e meritul pământului nost’! Pământul nost de Apahida,

aşe le face!”. Ea mai spune că nu mai cultivă celebrele ridichi albe. ”Am renunţat şi, de altfel, aproape toţi cultivatorii au renunţat la ele. Acuma, numa’ alea aduse din străinătate sunt albe. Albe de Apahida nu-s deloc. Sămânţa celor de Apahida a dispărut complet. Numa’ cu sămânţă adusă de afară se mai cultivă ridichi albe”. Ioan Ciorca

Comerţul cu ridichi, pe cale de a falimenta Maria Moldovan afirmă că deschiderea centurilor de ocolire a Clujului, din cauza cărora trec tot mai puţini şoferi prin Apahida, a dat o lovitură puternică negoţului cu legume la poarta casei. ”Înainte mergea ceva mai bine, până nu au apărut centurile de ocolire şi bişniţarii. Totuşi, câţiva clienţi vechi, de la Cluj, mai vin şi astăzi după ridichi, până aici, acasă în Apahida. Acum, nu poţi trăi doar din vânzarea legumelor. Noroc că tinerii din familie au serviciu şi au salariu. La toate astea s-a adăugat desfiinţarea pieţei din Mihai Viteazu. Aia a fost o mare prostie. Acolo aveam o masă, veneau clienţii. Se merita... Acum, degeaba merg la Dezmir. Cine vine acolo? E departe pentru clujeni. Vin pensionarii, dar şi ăia, cu ce să cumpere şi cu ce să transporte? Noi continuam cu cultivarea legumelor, că aşa am apucat din strămoşi, dar după noi, ce-o fi va fi”, mai spune femeia.

Dezvoltarea activităţilor economice ale comunei sunt susţinute de politica administraţiei locale, care pune la dispoziţia investitorilor o serie de facilităţi

Cum este relansată economia Apahidei Potenţialii investitori beneficiază de terenuri viabilizate de către administraţia locală Facilităţile pe care administraţia locală le pune la dispoziţia potenţialilor investitori sunt concretizate în terenuri pentru construcţii care beneficiează de posibilitatea racordării la utilităţi (apă, gaz, curent electric). Aceste utilităţi sunt aduse până la limita terenurilor destinate celor care vor să iniţieze o activitate economică în Apahida. De asemenea, aceesul la terenurile respective este uşurat de reţeaua de drumuri de acces, de centurile de ocolire ale municipiului Cluj-Napoca, de aeroportul internaţional Cluj-Napoca, precum şi de reţeaua feroviară, în condiţiile în care Apahida este un important nod de cale ferată.

Vremuri de început Încă din 1970, pe teritoriul comunei s-a dezvoltat o mică zonă de industrie şi depozitare, concentrată în zona localităţii Dezmir, la limita dintre teritoriile administrative ale municipiului Cluj-Napoca şi ale comunei Apahida. În prezent, în zona respectivă funcţionează depozitul de proEconomia Apahidei îşi revine tot mai mult după criza economică

duse petroliere al SNP Petrom, precum şi o secţie de producţie pentru spray-uri ce aparţine societăţii “Farmec”. După 1990, în zonă s-a înfiinţat “Romcatel”, o societate profilată pe îmbutelierea şi comercializarea gaselor lichefiate. Astfel de activităţi s-au dezvoltat şi în alte zone ale comunei, în special în Apahida şi Sânnicoară, facilitate de existenţa drumului naţional 1C.

Peste 600 de firme în Apahida Din 1990 şi până în prezent, activitatea economică din comuna Apahida s-a intensificat constant de la an la an, astfel încât azi, pe teritoriul comunei îşi desfăşoară activitatea peste 600 de firme care prectică o largă paletă de activităţi economice, de la producţia industrială până la comerţ şi prestări de servicii. În cadrul acestora, potrivit primarului Ionel Fărcaş, muncesc circa 20% din locuitorii comunei. În afara acestor unităţi, în comună mai există peste 34 de agenţi economici, organizaţi ca asociaţii familiale sau persoane fizice autorizate. Aceşti agenţi economici desfăşoară diverse activităţi comerciale cu produse alimentare şi nealimentare, precum şi prestări de servicii diferite dintre care enumerăm: moară pentru cereale, presă de ulei, tâmplărie, darac pentru

lână, patiserie, brutărie, reparaţii încălţăminte, reparaţii auto, bar, discotecă, depozitarea materialelor de construcţii şi altele. Cei interesaţi, pot consulta lista completă a agenţilor economici aflaţi pe raza comunei Apahida, în evidenţele Primăriei, sau “În Apahida, oraşul de mâine”, lucrare apărută cu sprijinul Primăriei şi a Consiliului Local.

Firme partener pentru administraţia locală “Sunt multe firme cu care colaborăm foarte bine. Mi-e şi greu să mă decid asupra cărora să mă opresc. Totuşi, dacă trebuie neapărat să enumăr trei firme, mă gândesc la Rondocarton, E.van Wijk şi Promod” – a spus Ionel Fărcaş Rondocarton este o firmă înfiinţată în anul 1999. Cu de 250 angajati – care au urmat cursuri de specializare specifice domeniului de activitate – Rondocarton produce o gamă largă de ambalaje de carton ondulat. Produsele şi serviciile firmei au ca piaţă principală de desfacere ţările din Europa de Vest. E.van Wijk este un furnizor de servicii integrate de transport şi logistică. Este o companie cu o gamă variată de specializări: transport internaţional, transport regional şi depozitare. Firma execută

frecvent transporturi internationale, bazată atât pe flota proprie cât şi pe colaboratorilor ei, iar transporturile sunt monitorizate cu ajutorul echipamentelor GPS instalate pe fiecare camion din flotă. De asemenea, firma deţine, în prezent, trei depozite în Cluj-Napoca, Bucureşti şi Arad, ce asigură depozitarea optimă a mărfurilor. Promod îşi desfăşoară activitatea în domeniul instalaţiilor electrice. Firma comercializează produsele a peste 75 de producători de renume mondial, iar produsele oferite sunt secondate de servicii profesionale. Corina Moldovan

Planuri de viitor Conştient de faptul că firmele care vin pe teritoriul comunei sunt cele care crează locuri de muncă şi aduc bani la bugetul local, primarul Ionel Fărcaş se pregăteşte pentru viitor. “Suntem pe linia de a finaliza o zonă industrială unde sunt 19 parcele cu apă, gaz şi curent electric. Circa jumătate au fost vândute. Pentru atragrea investitorilor, s-au făcut reduceri la impozite, adică s-a mers – acolo unde legea a fost posibil acest fapt – pe perceperea taxelor aferente, spre limita minimă admisă, pentru a face terenurile în cauză, cât mai atractive pentru investitori” – a declarat edilul şef.


7

ReLIGIe

Comuna are numeroase obiective istorice, care pot aduce turişti

Comoara de lemn din Apahida Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” îşi leagă istoria de cea a comunităţii locale O siluetă înnegrită de trecerea vremii, încremenită într-o tăcere blajină şi răbdătoare, la o răspântie de uliţe, îşi aşteaptă vizitatorii în faţa cărora să-şi depene povestea îndelungatei sale existenţe. Este vorba despre Biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, înscrisă pe lista monumentelor istorice.

Biserică de pe vremea lui napoleon Biserica a fost construită la începutul secolului al XIX-lea, în anul 1806, pe vremea împăratului Napoleon Bonaparte, drept urmare firească a sporirii numărului enoriaşilor, din Apahida, care se apropiau de 700 de persoane. Ea a înlocuit vechiul lăcăş de cult, menţionat de recensământul ecleziastic din 1733.

Lemnul, frate cu românul Meşterul lemnar, Ioan Ghiran din Nadăş, este cel care a clădit biserica din Apahida. Pentru realizarea ei, a folosit bârne de brad, îmbinate atât în cheotori drepte, cât şi în cheotori nemţeşti. Lăcaşul are un plan dreptunghiular unitar pentru pronaos şi naos, iar la corpul central al construcţiei este adăugat altarul poligonal. Pronaosul a fost tăvănit cu grinzi, peste care se înalţă stâlpii de susţinere ai turnului clopotniţei, specific zonei Călatelor, chiar dacă între comunitatea comanditară şi meşterii lui Ghiran vor fi intrevenit multe solicitări de compromisuri. Turnul edificiului ecleziastic este prevăzut cu o galerie deschisă, cu arcade semicirculare, de toate părţile, peste care se ridică coiful octogonal al turlei, încununate de o cruce mare, fără turnuleţele caracteristice zonei de provenienţă. Naosul are pereţii supraînălţaţi prin bolta sau cerimea semicirculară, împodobită la mijloc de un arc dublu, decorat prin încrestături asemănătoare cu ale celor în-

tâlnite în Nadăşu sau Aghireşu. Iconostasul se înalţă până sub cerime şi separă bolta altarului, de aceeaşi înălţime pe porţiunea pereţilor paraleli, dar continuată apoi prin obişnuitele triunghiuri sferice.

Graiul documentelor Descrisă prima dată de Atanasie Popa, în1931, biserica adăpostea vechi icoane datând din secolul al XVIII-lea, preluate din mai multe biserici de lemn din zonele Călatei, Gilăului, Hăşdatelor şi Clujului. În anul 1808, biserica a fost împodobită cu picturile în ulei, pe pânză, ale lui Ioan Pop din Unguraşi, în prezent Românaşi, judeţul Sălaj. Astăzi, datorită gradului avansat de degradare, pictura se mai distinge doar într-o mică parte a bisericii.

OPINIE

Biserica de lemn din Apahida este unul dintre cele mai frumoase monumente istorice

Ioan Pop din Românaşi, meşterul zugrav Ioan Pop din Românaşi a fost un cunoscut pictor de icoane şi biserici, care şi-a desfăşurat activitatea în satele din partea de apus a fostului comitat Dăbâca, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Opera sa poate fi încă documentată atât prin semnături, cât şi comparativ într-un şir de biserici de lemn păstrate în această zonă. Atanasie Popa este cel care l-a identificat pe Ioan Pop, la biserica de lemn din Apahida. Pictorul din Românaşi a fost contemporan cu un alt cunoscut zugrav de biserici, Dumitru Ispas din Gilău, care şi-a lăsat amprenta artistică în satele din partea de apus a comitatului Cluj, aflat în imediata vecinătate, spre sud.

Părintele Sabin Diţ crede că biserica este mai veche Referitor le vechimea bisericii, preotul paroh Sabin Diţ are propria sa opinie. “Biserica nu datează doar din 1806, aşa cum consemnează inscripţia de pe

prestol” – spune preotul cu mândrie în glas. “Data respectivă marchează doar momentul în care ea a făcut supusă un proces de reparaţii. Potrivit unor izvoare, biserica este mult mai veche, informaţiile despre ea indicând anul 1765. După altele izvoare, de tip speculativ, putem spune că dacă localitatea Apahida este amintită încă din secolul al XIII-lea, fiind de la început creştină, putem deduce că ea nu putea fi lipsită de un locaş de cult. De aici, înţelegem că această biserică trebuie să fie mult mai veche.” Ioan Ciorca

“Suntem creştini, nu de ieri, ci de multă vreme” Părintele Diţ nu e scump la vorbă. Cu multă aprindere şi râvnă povesteşte despre trecutul monumentului istoric: “Edificiul a funcţionat ca lăcaş de cult până în 1948. Trebuie însă remarcat faptul că ultima căsătorie a fost oficiată în această biserică în anul 1978. Biserica a avut pictură integrală interioară, iar faptul că pe spaţiul de sub cornişe există urme de pictură, lasă a se înţelege că acest lăcaş de cult a fost împodobit şi cu picturi exterioare. De altfel, biserica a fost împodobită cu multe icoane realizate pe sticlă şi pe lemn. În prezent, acestea se află în custodia Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Ne mândrim cu această biserică şi intenţionăm să intervenim, anul viitor, pentru a finaliza proiectul de reabilitare. Ultima reabilitare s-a făcut în 1974, iar la acea dată – în 18 aprilie – preotul de atunci a fost invitat de către “Direcţia monumentelor istorice” să ia parte la recepţia lucrărilor, or astăzi, lucrurile stau altfel. Noi trebuie să ne ocupăm de proiectare şi de execuţia lucrărilor, din fonduri proprii şi din atragerea fondurilor europene. Pentru că această biserică este nu numai un bun local, ci şi naţional, vom face tot ceea ce este necesar pentru a perpetua această dovadă a faptului că suntem creştini, nu de ieri, ci de multă vreme.”

Localnicii din Apahida şi-au păstrat netulburat optimismul

Credinţa, pilon de spiritualitate şi stabilitate Tot mai mulţi apahideni au ales calea credinţei

Scurtă incursiune în istorie

cursului zilei, adică nevoilor actuale. Căci altfel, dacă nu ţinem pasul cu plutonul, suntem călcaţi.

“Piatra de temelie a bisericii noastre ortodoxe din Apahida a fost pusă în 1936, pe timpul pastoraţiei părintelui Ioan Lazăr, ajuns apoi consilier la Episcopia Clujului. Construcţia efectivă a început în 1938 şi sau derulat pe parcursul a patru decenii, sfinţirea bisericii având loc pe 27 august 1978. Cu toate că nu este stilul pur ortodox, am dotat biserica cu bănci. Am observat că populaţia, după o anumită vârstă, are nevoie de un anumit confort. I l-am oferit, pentru ca nu cumva să îl căuta în alte biserici, la alte culte. Am înţeles că din pricina problemelor de sănătate – cauzate de vârstă – e mai greu să îi ceri omului să stea în picioare două ceasuri, cât ţine slujba” – Sabin Diţ

Biserica implicată în soluţionarea problemelor enoriaşilor

Biserica ortodoxă din Apahida se implică în social

Chiar dacă e criză, tinerii vin la biserică

De efectele crizei economice nu au scăpat nici enoriaşii bisericii ortodoxe din Apahida. Oamenii, ca de fiecare dată în istoria noastră, sunt convinşi că şi asta va trece. Îşi văd de viaţa lor şi fiecare face faţă vicisitudinilor vieţii, aşa cum poate. Cu toate acestea, contrar aşteptărilor, prezenţa lor la biserică a sporit. Duminică de duminică, precum şi la sărbători, enoriaşii se adună la biserică, cu regularitate. Corina Moldovan

Rep: După numărul locurilor de pe bănci, deduc ca prezenţa la biserică trebuie să fie mare. E adevărat? Mai vine lumea la biserică? Sabin Diţ: În contextul crizei actuale, nu aş putea spune că este un recul din punct de vedere al prezenţei enoriaşilor la biserică. Dimpotrivă se pare că ea a sporită cu ceva. Mă încântă faptul că tinerii au prins acest apetit sănătos de prezenţă la biserică. Ba mai mult: biserica are un cor pe patru voci,

în care foarte mulţi cântăreţi sunt tineri. Dacă la început – în urmă cu 30 de ani – corul a fost alcătuit din persoane mai în vârstă, astăzi constat cu plăcere că membri lui provin din rândul tinerilor – elevi, liceeni, studenţi – care împodobesc spirutual, deosebit de frumos, biserica, creând o atmosferă cuceritoare în interior. Legătura dinte biserică şi şcoală îndreaptă tinerii spre biserică Rep: Cum îi motivaţi pe cei tineri să vină la biserică? Sabin Diţ: Începând din 1990 şi până astăzi, unul dintre preoţi – suntem doi – a fost permanent în biserică şi în şcoala. Relaţia între şcoală şi biserică este neîntreruptă, este foarte benefică şi cred că avem un avantaj moral şi social în acest sens. Apoi, prezenţa este determinată şi de sporul demografic al populaţiei. Evident dacă populaţia creşte, creşte şi numărul enoriaşilor tineri din biserică. De asemenea, este vorba şi de o preocupare continuuă a noastră, de a atrage atenţia, de a fi cât mai punctuali şi mai actuali în cuvântări. Vă dau un exemplu: la întâi septembrie voi împlini 37 de ani de pastoraţie. Dar ştiţi că eu şi astăzi îmi scriu predicile? Actualizez Evanghelia şi ceea ce am scris în urmă cu trei decenii, pentru a corespunde

Rep: Cum se implică biserica în sprijinirea concretă a celor care sunt în dificultate, din punct de vedere economic? Sabin Diţ: Sunt mulţi cei care şi-au pierdut locurile de muncă sau au venituri foarte mici. Dar aceşti oameni aproape ca nici nu doresc să fie identificaţi, fiind jenaţi că după o muncă de zeci de ani, se trezesc dependenţi de copii sau întreţinuţi de urmaşi. Cei mai mulţi fac eforturi singuri pentru a depăşi aceasta încercare. De aceea, biserica se implică la modul concret în a le acorda suport (n.r. – sprijin) acestor oameni. Evit, însă, să popularizez acţiunile noastre, de binefacere. Totuşi, dacă maţi întrebat, vă spun că tocmai acum, urmează să mă întâlnesc cu o văduvă care are trei copii, şi căreia ar trebui să i se sisteze furnizarea apei potabile. Dar mă voi duce şi voi achita factura pentru a salva situaţia. La fel s-a întâmplat şi în alte cazuri, când diverşi enoriaşi ai noştri erau în pericol de a le fi întreruptă alimentarea cu curent şi gaz. Repet: nu-mi place să-mi trâmbiţez acţiunile. Îmi place să mă implic şi să ajut, în măsura în care pot. Dacă omul e pe cale de a se prăbuşi în prăpastie, nu-l las! Îi întind mâna şi îl aduc pe loc sigur!


8

SoCIAl iulie 2011

Fiul de ţăran a urcat până pe cele mai înalte trepte ale recunoaşterii sociale

Academicianul din Apahida Ştefan Pascu a devenit unul dintre cei mai reputaţi istorici şi a fost membru titular al Academiei Române

PERSONALITATE

Nu a uitat de unde a plecat! Doamna Mariana Pascu a tăcut, gânditoare, cu privirea “fixată” undeva, în negura amintirilor. “Da.... tata iubea satul, iubea oamenii locului... şi e firesc. Nu şi-a uitat niciodată obârşia” – a încheiat ea, scurta raită printre amintiri.

În semn de recunoaştere şi preţuire a prodigioasei activităţi desfăşurată de istoricul şi academicianul Ştefan Pascu (1914-1998), fiu de ţăran din comuna Apahida, administraţia locală a anilor ‘80, a decis ca actuala şcoală, ridicată pe aşezământul celei vechi, să-i poarte numele. Pe doamna Mariana Pascu Ringsmuth, unica fiică a lui Ştefan Pascu, am întâlnit-o la locuinţa sa, situată într-un vechi cartier din Cluj. Cu deosebită plăcere, a acceptat să facă o incursiune prin amintiri. Ea ne-a dezvăluit crâmpeie din viaţa tatălui ei, istoricul şi academicianul Ştefan Pascu.

Hoinărind prin amintiri “Tatăl meu” – şi-a început doamna Mariana Pascu periplul prin amintiri – “s-a născut în Apahida, dintr-o familie de ţărani transilvăneni, în 1914, el fiind al doilea fiu al familiei respective. Bunicul meu a murit, pe frontul Primului Război Mondial, în 1916, când tata avea doar 2 ani. Rămasă singură, cu doi copii, în cele din urmă bunica s-a recăsătorit şi a avut încă patru copii. De la început, tata a dovedit o sete de carte ieşită din comun. La şcoala elementară din Apahida, râvna şi dragostea lui pentru învăţătură l-au scos în evidenţă, făcându-l pe dascălul său să îl remarce imediat. Sigur, vremurile erau grele şi neajunsurile într-o gospodărie ţărănească erau foarte multe. Familiile îşi ţineau copiii pe lângă casă şi-i angrenau de mici în munca câmpului. Totuşi, date fiind aptitudinile şi deschiderea tatălui meu spre carte, învăţătorul a izbutit să o convingă pe bunica să-l dea mai departe, la şcoală. Astfel, cu toate greutăţile inerente acelei perioade, tata şi-a urmat cursurile la şcoala din Gherla, iar apoi a absolvit liceul la Cluj.”

Studentul Ştefan Pascu... “După absolvire” – a continuat doamna Mariana Pascu

să depene firul amintirilor – “tata s-a înscris la Universitate, la secţia istorie-filosofie. Şi acolo, s-a făcut imediat remarcat. Profesorul Ioan Lupaş – cel care a devenit mentorul lui, iar mai târziu naşul lui precum şi al meu – a intuit în Ştefan Pascu un potenţial urmaş al său pe tărâmul culturii, al cercetării ştiinţifice a istoriei. Între anii 1940 şi 1942, Ştefan Pascu a obţinut o bursă la Roma, iar la întoarcere a activat la Universitate, în Sibiu, universitatea clujeană fiind refugiată, din pricina Diktatului de la Viena, în localitatea respectivă”.

Întoarcerea la Cluj Finele celui de-al Doilea Război Mondial a adus Ardealul de Nord în graniţele României. Drept urmare, Universitatea a revenit, de la Sibiu, la Cluj, iar Ştefan Pascu şia continuat activitatea didactică.

“Păcatele” tinereţii “Apoi, vremurile s-au schimbat. Ştefan Pascu a fost dat afară de la Universitate şi a fost cercetător la Institutul de Istorie. Provenind dintr-o familie de ţărani, a înţeles şi a simţit toate greutăţile celor din categoria respectivă. Din această cauză, era simpatizant al Partidului Social Democrat, care fiinţa în vremea respectivă. Apoi, s-a apropiat de PNŢ şi pe la sfârşitul lui 1949 sau începutul lui 1950, a organizat o manifestaţie a studenţilor ţărănişti. Aceasta a fost picătura care a umplut paharul şi care s-a adăugat la “păcatul” său cel mai mare şi anume, “Istoriei Transilvaniei”, publicată în 1944, sub egida Bibliotecii Vaticanului, carte pregătită în perioada în care a fost la Roma. Gândirea lui Ştefan Pascu şi eforturile sale de a demonstra continuitatea românească în Transilvania, eforturi materializate în paginile “Istoriei Transilvaniei”, au fost considerate drept naţionaliste, nefiind pe placul autorităţilor politice ale acelor vremuri. Drept urmare, a fost dat afară din Universitate, continuând să lucreze doar ca simplu cercetător în cadrul Institutului”, mai spune fiica marelui istoric.

Ştefan Pascu a fost unul dintre cei mai străluciţi istorici clujeni

“A fost o perioadă grea din viaţa noastră” Fiica academicianului Ştefan Pascu îşi aminteşte că “perioada care a urmat eliminării tatălui meu din Universitate a fost deosebit de grea, pentru noi. În permanenţă, trăiam cu spaima în suflet, sub spectrul iminentei arestări şi a deportării la canal. Îmi amintesc de nopţile în care reprezentanţii autorităţilor veneau cu trăsura să-l aresteze pe tata. Dar, de fiecare dată, tata a izbutit să scape, pierzându-şi urma prin grădina din spatele casei. Cei trimişi să-l ridice plecau în cele din urmă, dar ştiam că vor reveni. Nu ştiam însă când anume vor reveni: peste câteva ore, peste o zi, o săptămână? Ştiam, cu certitudine, că vor reveni. Am trăit cu această spaimă devastatoare, până în 1964, când vremurile s-au schimbat din nou”.

Reabilitarea... “După «deschiderea» politică din 1964, Ştefan Pascu a fost reprimit la Universitate. La început, a fost doar conferenţiar. A urcat repede treptele ierarhiei universitare, concomitent cu o prolifică activitate creativă şi publicistică, concretizată în numeroase lucrări, ca de exemplu: “Bobâlna”, “Voievodatul Transilvaniei”, “Meşteşugurile din Transilvania”, “Istoria Transilvaniei”, publicată în Franţa, precum şi multe altele”, mai spune fiica istoricului din Apahida.

Ştefan Pascu, “fiu al satului” Apahida “În jurul anilor ‘80, devenit între timp membru al Academiei Române, Ştefan Pascu a dobândit onoarea de a fi considerat “fiu al satului” Apahida, un echivalent a ceea ce în zilele nostre este “cetăţeanul de onoare” al unei localităţi. Apoi, administraţia locală a decis ca noua şcoală din comună să poarte numele tatălui meu, în semn de preţuire a activităţii sale. Tata avea un respect deosebit faţă de ţăranul român. A participat, ori de câte ori timpul i-a permis, la sărbătorile şi evenimentele organizate în comună cu diverse ocazii”, mai spun Mariana Pascu. Corina Moldovan

Primarul vă răspunde

Ionel Fărcaş: “Vrem să comunicăm mai bine cu apahidenii!” La iniţiativa edilului-şef Ionel Fărcaş, ziarul Apahida Zi de Zi propune o rubrică permanentă intitulată “Primarul vă răspunde!”. Această rubrică va constitui o punte de comunicare între administraţie şi comunitate. Cititorii ziarului sunt invitaţi să-i adreseze întrebări şefului administraţiei. Întrebările vor fi depuse în scris la secretariatul Primăriei. “Tot ceea ce doresc este ca oamenii să mai aibă puţină răbdare. Ne dăm tot interesul în vederea soluţionării problemelor comunităţii. Vreau să transmit tuturor celor care sunt interesaţi de bunul mers al comunităţii noastre să înţeleagă că aceeaşi deschidere o avem şi noi, administraţia, faţă de ei, în sensul că vrem să le asigurăm, din tot sufletul nostru, toate cele necesare. Mă refer, în special, la apă. Mai sunt străzi pe care încă nu a ajuns apa potabilă până la ultima

casă. Mai avem străzi pe care încă nu am reuşit să le asfaltăm în totalitate, decât parţial. Le vom finaliza. Avem străzi pe care mai trebuie să extindem reţeaua electrică. Este vorba de câţiva stâlpi, pentru alimentarea cu energie a câtorva case mai izolate. Şi această acţiune o vom finaliza. Mai avem de finalizat drumurile din zona Câmpeneşti. Sper că până în toamnă vom amenaja aceste drumuri, astfel încât cei din zonă să aibă acces, indiferent de condiţiile meteorologice. Tot până în toamnă intenţionăm să rezolvăm şi problema electrificării. Tot ceea ce le cer oamenilor, este să aibă încă puţină răbdare şi vor vedea rezultatele la finele anului acestuia. Estimez că în maxim 3-4 ani vom finaliza asfaltarea tuturor drumurilor din satele comunei. În circa 2-3 luni, vom termina şi extinderea de gaze naturale în satul Corpadea, fapt care va duce nu doar la îmbunătăţirea confortului locuitorilor zonei, ci şi la creşterea valoreii terenurilor şi, totodată, vor deveni mai atractive pentru potenţialii investitori. De asemenea, am eliberat autorizaţiile necesare pentru extinderea reţelei de gaze naturale şi pentru satele Câmpeneşti şi Bodrog. Suntem pe cale de a rezolva şi problema iluminatului public.

Dacă aveţi întrebări de orice fel, privitoare la administrarea comunei Apahida, vă rog să le depuneţi la secretariatul Primăriei şi în această rubrică a ziarului o să vă răspund cu plăcere.”


Apahida Iulie 2011