De la Înfundătură la Intrare 43
raza exterioară de 10 m minimum”. Aceste curbe erau desenate pe planurile parcelării, dând astfel posibilitatea Primăriei de a verifica corectitudinea lor56. Nu în ultimul rând trebuie menționat că prevederi referitoare la configurarea fundăturilor au fost incluse, către sfârșitul anilor 1930, și în cursurile universitare de urbanism, cum ar fi cel ținut de Alexandru Davidescu la Facultatea de Arhitectură, din cadrul Școlii Politehnice din București. În suportul de curs, intitulat Noțiuni de urbanism, autorul nota posibilitatea utilizării fundăturilor atât în cazul parcelărilor de locuințe muncitorești, cât și al celorlalte zone rezidențiale uzuale, însă nu și în cazul cartierelor de vile, deoarece „nu-și au rostul”57. Autorul aprecia utilitatea utilizării lor, afirmând că „locuințele din aleele înfundate sunt ferite de sgomot, de praf și de trepidațiunile circulației de stradă, și sunt deci mai plăcute”58. La fel ca în cazul actelor normative anterioare, el recomanda o lungime maximă a străzii (de data aceasta de 50 m) și realizarea unui „spațiu lărgit, pentru întoarcerea vehiculelor” (cu un diametru de minimum 20 m, recomandabil chiar 40 m)59. Chiar dacă sunt diferite ca rezolvări, majoritatea fundăturilor construite în anii 1930 în București sunt caracterizate de o serie de atribute comune. Fiind amplasate preponderent în zona centrală, în general se poate observa o preocupare pentru o exploatare cât mai intensă a terenului – procent ridicat de ocupare a parcelelor, construirea de mici imobile colective (în loc de locuințe individuale), în multe cazuri dezvoltate pe trei sau patru niveluri, uneori cu prospecte foarte reduse ale străzilor sau chiar cu construcții realizate în front continuu. Este cazul, spre exemplu, al intrărilor Grigore Alexandrescu (din strada cu același nume), Sergent Costea Gheorghe și Vladimir Streinu (ambele din bd. Pache Protopopescu), toate construite după 1930. Multe dintre fundăturile dezvoltate în acești ani ne apar ca mici fragmente urbane coerente, rezultat al înclinației arhitecților pentru abordări stilistice moderne – prin adoptarea, în special, a expresiei Art Deco –, precum și al preocupării pentru rezolvări arhitecturale care să confere unitate de ansamblu; vezi, spre exemplu, intrările Pictor N. Vermont (cca 1933-1935), Dacilor (1932-1934), Vasile Păun (sau Ursulețului, realizată în 1933-1934) etc. Unitatea era obținută prin alinieri unitare ale clădirilor și, uneori, prin respectarea aceleiași înălțimi la cornișă (este cazul, spre exemplu, al intrării 56 Vezi „Regulamentul de construcții și alinieri al Municipiului București”, publicat în Monitorul Comunal [al Municipiului București], anul LXIV, nr. 19, 7 mai 1939, supliment, art. 62. 57 Al. Davidescu, Noțiuni de urbanism. Curs predat la Școala Politechnică Regele Carol al II-lea (București: Tipografia „Bucovina”, 1937), 20-26. 58 Ibid., 21. 59 Ibid.