Issuu on Google+

z Anul XI z nr. 570 z 2 - 9 noienbrie 2012 z 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Cele nouã cete îngereºti Se cuvine ca sã ºtim, pe lângã lucrarea celor ºapte Sfinþi Voievozi ai cetelor îngereºti ºi care este lucrarea celor nouã cete îngereºti. Sfântul Dionisie Areopagitul ne aratã cã în Sfânta Scripturã sunt menþionate cele nouã cele îngereºti, dupã cum urmeazã: 1. Ceata Serafimilor. Cuvântul „Serafim” înseamnã în traducere „cel ce aprinde sau cel ce încãlzeºte”. Serafimii stau înaintea Ziditorului Dumnezeu, fiind cei mai apropiaþi de Sfânta Treime. Ei sunt în chipul focului, precum se scrie: „Cel ce faci pe îngerii Tãi duhuri ºi slugile Tale parã de foc” (Psalmul 103, Evrei 1, 7). Ei, din mila lui Dumnezeu, aprind în sufletele oamenilor focul dragostei dumnezeieºti: „ªi serafimii stau împrejurul Lui, ºase aripi la unul ºi ºase aripi la altul; ºi cu douã îºi acopereau faþa ºi cu douã îºi acopereau picioarele, ºi cu douã zburau” (Isaia 6, 2). 2. Ceata Heruvimilor cei cu ochi mulþi. Cuvântul „heruvimi” se traduce prin „multã înþelegere, sau revãrsare de înþelepciune”. Lucrarea lor este de a revãrsa lumina înþelegerii ºi a cunoºtinþei de Dumnezeu. Ei ºtiu tainele lui Dumnezeu ºi dau luminare sufletului pentru a vedea ºi cunoaºte pe Dumnezeu: „ªi au scos Domnul Dumnezeu afarã pe Adam ºi l-au pus pe el în preajma Raiului desfãtãrii; ºi au pus Heruvimi ºi sabie de foc învârtitoare, ca sã pãzeascã pomul vieþii” (Facere 3, 24). 3. Tronurile sau ceata Scaunelor, se tãlmãcesc prin „Purtãtorii de Dumnezeu, cã pe dânºii ca pe niºte scaune înþelegãtoare se odihneºte Dumnezeu gânditor”, aºa cum scrie Sfântul Maxim Mãrturisitorul, iar David proorocul scrie: „ªezut-ai pe scaun, Cel ce faci dreptatea”, revãrsând puterea ei peste scaunele judecãtorilor celor de jos, dându-le duhul dreptei judecãþi: „Cãci întru dânsul s-au zidit toate cele din ceruri ºi cele de pe pãmânt, cele vãzute ºi cele nevãzute, ori scaunele, ori domniile, ori începãtoriile, ori stãpânirile, toate printr-însul ºi pentru dânsul s-au zidit” (Coloseni 1, 16). 4. Ceata Domniilor. Poartã aceastã denumire pentru cã domnesc peste ceilalþi îngeri. Ei revarsã stãpânitorilor de pe pãmânt puterea stãpânirii cu bunã înþelegere, ca sã domneascã bine ºi cu

înþelepciune þãrile încredinþate. Ne ajutã sã ne stãpânim pornirile dezordonate ºi sã ne pregãtim sã-i slujim lui Dumnezeu. Sfântul Pavel scrie despre Ceata Domniilor în epistola sa cãtre Coloseni 1, 16 ºi Efeseni 6, 12.

5. Ceata Puterilor. Din belºug revarsã cu putere multã darul sãvârºirii minunilor, ca sã tãmãduiascã toatã neputinþa ºi boala din popor, ajutând celor puternici sã poarte sarcinile celor neputincioºi. Ceata Puterilor întãreºte pe tot omul cu rãbdare în necazurile care vin peste el ºi-l îndeamnã sã mulþumeascã pentru încercarea folositoare pentru mântuire. Ceata Puterilor este menþionatã de Sfântul Pavel în epistola sa cãtre Coloseni 1, 16 ºi Efeseni 6, 12. 6. Ceata Stãpânirilor. Poartã acest nume fiindcã au stãpânire asupra diavolilor ºi feresc pe oameni de ispitirile acestora care ne duc în luptã cu patimile ºi poftele noastre dezordonate ºi pãgubitoare de suflet. Sfântul Pavel, cel ce a fost în al treilea Cer, vãzând cetele îngereºti, a scris despre ele, dupã cum am vãzut, colosenilor ºi efesenilor ºi se aflã în cele douã epistole, cap. 1, 16 ºi 6, 12. 7. Ceata Începãtoriilor. Este peste îngerii cei mai de jos, rânduindu-i spre împlinirea

poruncilor dumnezeieºti fiindu-le încredinþatã îndreptarea a toatã lumea. Îi învaþã pe toþi oamenii sã cinsteascã pe orice dregãtor ºi povãþuiesc pe conducãtori spre folosul supuºilor (Efeseni 6, 12). 8. Arhanghelii. Despre aceastã ceatã a Arhanghelilor, Sfântul Grigore Dialogul spunea cã: „înmulþesc sfânta credinþã între oameni, luminându-le mintea cu lumina înþelegerii Sfintei Evanghelii, descoperindu-le tainele credinþei celei drepte”, iar Sfântul Dionisie Areopagitul scrie despre Sfinþii Arhangheli, cã: „Ei vestesc tainele cele mari ºi prea slãvite ºi descoperã proorociile, cunoºtinþele lui Dumnezeu ºi înþelegerile pe care le primesc de la cetele cele mai de sus, pentru ca sã le vesteascã îngerilor celor de mai jos ºi printrînºii oamenilor”. Sfântul Apostol Pavel, în epistola cãtre Tesaloniceni scrie: „Cã însuºi Domnul, cu glasul arhanghelului ºi întru trâmbiþa lui Dumnezeu, se va pogorî din cer ºi cei morþi întru Hristos vor învia” (I Tesaloniceni 4, 16, Iuda 9). 9. Ceata Îngerilor. Sunt cete cereºti mai apropiate de oameni. La botezul nostru fiecare am primit un înger pãzitor din partea lui Dumnezeu. Toate cetele îngereºti sunt în slujirea lui Dumnezeu chiar dacã sunt împãrþiþi în cete. Doar slujirea lor este una specialã. „Luaþi seama sã nu dispreþuiþi pe vreunul din aceºtia mici, cã vã spun Eu vouã cã îngerii lor din ceruri pururea vãd faþa Tatãlui Meu Care este în ceruri” (Matei 18, 10). În Sfânta Scripturã, îngerii se mai numesc ºi „secerãtori” (Matei 13, 39; 16, 27; 18, 10; 14, 31; Marcu 8, 38; Luca 15, 7; 16, 22; Fapte 7, 53, etc.) ºi însoþitori. Sufletul sãracului Lazãr „a fost dus de îngeri” în sânul lui Avraam (Luca 16, 22). Sã ne strãduim sã nu mâhnim pe îngerul nostru pãzitor cu faptele noastre reprobabile. Sã-i cerem ajutorul ºi sã-i mulþumim pentru veghere.

Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului


Argeºul Ortodox

Despre rãzboiul nevãzut În cadrul istoriei creaþiei lui Dumnezeu au existat trei rãzboaie capitale: primul, pierdut definitiv ºi instantaneu de îngerii cãzuþi în faþa Domnului, prin însãºi faptul cã au avut nebunia sã se ridice împotriva Creatorului; al doilea, pierdut temporar de om în faþa demonilor, când în Rai cad proto-pãrinþii din slavã prin amãgire ºi neascultare, având consecinþe grave asupra umanitãþii ºi asupra universului material, consecinþe însã reversibile; al treilea, câºtigat definitiv de al doilea Adam, de Hristos, în faþa diavolului, pe care l-a biruit a doua oarã, de data aceasta ca om, dãruind posibilitatea acestei victorii tuturor urmaºilor lui Adam. Istoria mântuirii pentru omul de astãzi, aflat în a treia epocã a rãzboiului nevãzut, începe la Cina cea de tainã, prin cuvintele „Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine ºi binecuvântând, a frânt ºi, dând ucenicilor, a zis: Luaþi, mâncaþi, acesta este trupul Meu. ªi luând paharul ºi mulþumind, le-a dat, zicând: Beþi dintru acesta toþi, cã acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulþi se varsã spre iertarea pãcatelor” (Matei XXVI, 2628), amintindu-ne cã: „Adevãrat, adevãrat zic vouã, dacã nu veþi mânca trupul Fiului Omului ºi nu veþi bea sângele Lui, nu veþi avea viaþã în voi. Cel ce mãnâncã trupul Meu ºi bea sângele Meu are viaþã veºnicã, ºi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevãratã mâncare ºi sângele Meu, adevãratã bãuturã. Cel ce mãnâncã trupul Meu ºi bea sângele Meu rãmâne întru Mine ºi Eu întru el” (Ioan VI, 53-56). Aºadar primul pas pentru orice fiu al lui Adam care vrea sã redevinã ºi fiu al lui Dumnezeu este sã se împãrtãºeascã din Trupul ºi Sângele Mântuitorului, cu alte cuvinte trebuie sã se afle în adevãr, în Biserica Ortodoxã, acolo unde Duhul Sfânt preface pâinea în Trup ºi vinul în Sânge. E o chestiune de bun simþ, de ciberneticã elementarã: trebuie sã faci parte din sistem pentru a evolua odatã cu el, în alte cuvinte: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea ºi cine nu adunã cu Mine risipeºte” (Matei XII, 30). Prin simplul fapt cã suntem oameni avem rãzboi: de la trup, din cauza slãbiciunii ºi grosimii lui de dupã cãdere, de la lume, din cauza vrajbei ºi smintelii, ºi de la diavol, din cauza urii faþã de cea mai de preþ fãpturã a lui Dumnezeu. Faptul cã cineva nu ºtie de acest rãzboi, sau ºtie ºi nu-l poartã, înseamnã cã a

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CALINIC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

pierdut pe moment. Cine-l poartã ºi cade, nu a pierdut dacã se ridicã. În definitiv, care este miza? Mântuirea, veºnicia, fericirea (cunoaºterii lui Dumnezeu), îndumnezeirea (prin înfiere, nu prin uzurpare!). Toate eforturile omului de-a lungul istoriei înregistrate s-au axat pe o nãzuinþã fundamentalã: evitarea morþii, fie cã e vorba de artã, de ºtiinþã sau de religie. Hristos ºi prin El, Ortodoxia oferã nemurirea, dar cu un

preþ, nu mercantil, nu viclenesc, ci consecutiv dreptãþii ºi ontogeniei, anume lupta neîncetatã, pânã la sânge, pe toate fronturile duhovniceºti. Care este obiectul rãzboiului nevãzut? Tot ce ne desparte de Dumnezeu, adicã pãcatul. Omul trebuie sã înþeleagã un lucru ºi sã accepte altul: trebuie sã înþeleagã cã numai în Dumnezeu vocaþia firii noastre se împlineºte, ºi trebuie sã accepte cã nu existã decât o singurã cale: cea arãtatã de Hristos ºi de toþi sfinþii lui, care s-au luptat lupta cea bunã ºi au biruit. Se poate sã nu ne convinã condiþiile acestui rãzboi, ale cãrui consecinþe oricum le suportãm, pentru cã suntem mândri ºi auto-suficienþi ºi /sau pentru cã ne este fricã (de moarte, de înfrângere, de ridiculizare). Însã, indiferent de ce ne place sau nu în acest domeniu la un moment dat, vrãjmaºii nu dorm, nu au milã ºi ne urãsc inimaginabil. N-au putere asupra noastrã pentru cã nu le îngãduie Dumnezeu, pentru cã, fiind fãrã trup material, Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. Dr. Napoleon Dabu Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

ne-ar nimici. Prin urmare ºi ei, în marea lor urã ºi schimonosire, ne luptã dupã anumite reguli (impuse de Dumnezeu), la fel ca ºi trupul, dupã regulile fiziologiei cunoscute, la fel ca ºi lumea, dupã regulile rudimentului ºtiinþific numit sociologie. Cunoaºterea acestor reguli ºi acþiunea în sensul dobândirii reale a lui Dumnezeu formeazã ansamblul tacticilor de luptã din rãzboi. Care este strategia omului în rãzboiul nevãzut? Începând cu Sfântul Antonie cel Mare ºi terminând cu Gheron Iosif Isihastul, Sfinþii Pãrinþi ne învaþã vocaþia rãzboiului duhovnicesc: postul, rugãciunea neîncetatã, metaniile, milosteniile trupeºti ºi sufleteºti, credinþa în Dumnezeu ºi neîncrederea în forþele proprii (din pricina mândriei), pãzirea minþii (de curiozitate, de imagini nefolositoare/necuvioase, de gânduri de judecatã, rãzvrãtire ºi îndreptãþire, de împrãºtiere etc., prin cultivarea gândurilor bune, evlavioase, smerite etc.), pãzirea inimii (prin rugãciune ºi ascultarea conºtiinþei), pãzirea imaginaþiei, înfrânarea limbii (mare înþelepciune!) ºi a trupului (asemãnare îngereascã), sfinþirea trupului ºi a sufletului (prin faptele nevoinþei trupeºti ºi sufleteºti, dar mai ales prin mijloacele puse la dispoziþie de Bisericã: anafurã, aghiazmã, Sfânta Împãrtãºanie, participarea la Sfânta Liturghie), ascultarea (de duhovnic, stareþ, pãrinte, soþ, Dumnezeu), fructificarea timpului dat (nu ºtim dacã trãim pânã mâine). Pe primul front sunt cei trei uriaºi ai sufletului: neºtiinþa, nepãsarea ºi uitarea, urmeazã apoi sinceritatea ºi tãria voinþei. În adâncul inimii, care e ca o cetate, apare întâi gândul pãcatului (care intrã liber pe porþi, sau e aruncat peste gard sau strecurat printre cãrãmizile zidului, în funcþie de cât de strâns e pãzitã inima de rugãciune), urmeazã învoirea cu pãcatul (acel „da” nerostit, tainic, uºor ca miºcare, neauzit, sesizat numai de maeºtrii liniºtei), sãvârºirea lui (cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta) ºi în final împãtimirea (repetarea pãcatului de atât de multe ori încât devine pe de-o parte a doua fire ca putere de înrâurire, pe de altã parte devine idol ca putere de atracþie). Cu cât tai mai repede acest lanþ vicios, cu atât victoria e mai rapidã ºi analog, cu cât laºi puii de ºerpi sã între în inimã, cu atât va fi mai greu sã-i scoþi dupã ce au crescut ca mãrime ºi înveninare. Lucrurie sunt cât se poate de serioase, într-atât încât perdanþii rãzboiului pot deveni morþi încã din viaþã ºi câºtigãtorii lui pot redobândi asemãnarea lui Dumnezeu încã din viaþã. Toate aceste eforturi sunt cãlãuzite de Harul lui Dumnezeu, care vine acolo unde vede voinþã: ai cãzut ridicã-te, nu ai cãzut, aºteaptã-te pânã la ultima suflare. Cu ochii de carne nu vezi decât reguli ºi restricþii, dar ochiul curãþat vede adevãrul: purtarea rãzboiului nevãzut e libertate ºi fericire. Mintea mea de autodidact desfãtat, mânitor al geneticii ºi ecranurilor cu atingere nu acceptã paradoxul: libertatea vine prin a spune „nu” pãcatului. Aºa spunem ºi noi, ca Moise când îl chema Dumnezeu: „Iatã-mã, Doamne!” (Ieºirea III, 4). Pr. Marius COSTACHE

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta. Paginã web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643


Argeºul Ortodox

Martin Buber ºi Franz Rosenzweig Relaþia cu Ronsenzweig a fost una specialã. Putem spune cã lui Franz Rosenzweig Buber îi este dator pentru introducerea în lumea universitarilor, iar Rosenzweig îi este la rândul lui dator pentru continuarea celei mai valoroase ºi totodatã controversate traduceri a Bibliei în limba germanã. Pornind de la biografiile ºi de la Scrisorile lui Buber, Pamela Vermes sintetizeazã începutul relaþiei lui Buber cu Franz Rosenzweig: „Dar evenimentul cel mai decisiv cu privire la cariera (lui Buber) a fost instaurarea unei prietenii solide între el ºi Franz Rosenzweig, pe care îl întâlnise pentru prima oarã în 1914. Rosenzweig, teolog iudeu german, cunoscut mai ales pentru opera sa Der Stern der Erlösung (Steaua Mântuirii), îºi fãcuse serviciul militar pe front, în timpul Primului Rãzboi Mondial, ºi luase în continuare la Frankfurt direcþia unui Colegiu iudeu cunoscut sub numele de Freies Judisches Lehrhaus, la conducerea cãruia a rãmas pânã la apariþia paraliziei, care l-a privat puþin câte puþin de mobilitate ºi de vorbire. Într-o zi, bucuros de independenþa spiritului pe care Buber o manifestase cu ocazia unei afaceri în care ei doi ºi alþii fuseserã implicaþi, Rosenzweig a manifestat dorinþa de a reînnoi (relaþia) cu el ºi în cursul unei vizite pe care a fãcut-o lui Buber ºi soþiei lui, în casa lor din Heppenheim, nu de parte de Frankfurt, el i-a propus sã se alãture profesorilor de la Lehrhause. El a þinut cont, scria Rosenzweig într-una din scrisorile lungi adresatã în decembrie 1922 istoricului de artã Rudolf Hallo, care l-a succedat în postul principal al colegiului, cã Buber nu era chiar, din punct de vedere intelectual, misticul subiectiv pe care ºi-l imaginau oamenii, ci cã din punct de vedere intelectual el începuse sã devinã o persoanã rezonabilã ºi solidã; am fost pur ºi simplu entuziasmat, declara în continuare Rosenzweig, de marea onestitate cu care el se exprimã. La puþin timp dupã aceea, el primea o scrisoare de la Buber care îl anunþa cã primea sã predea. Buber era, îl asigura el, primul surprins de a-i fi scris, deoarece timp de ani de zile, rãspunsese negativ la toate cererile similare”11 Pamela Vermes, Martin Buber, p. 83-84 . Pornind de pe eºafodul aceleiaºi tradiþii iudaice, hrãnindu-se din aceleaºi daturi revelate, având în spate o bogatã culturã profanã, bucurându-se de privilegiul intelighenþiei germane, relaþia dintre Buber ºi Rosenzweig a fost extrem de fructuoasã, dacã þinem seama de împlinirea ei în traducerea Bibliei ebraice (Tora) în limba germanã22 În opera Moise, Buber vorbeºte despre traducerea Bibliei în limba germanã (Die Schrift) împrenã cu Rosenzweig, pe care îl numeºte prietenul meu defunct. Tot aici vorbeºte despre lucrarea Die Schrift und ihre Verdeutschung- 1936, lucrare ce conþine articole scrise împreunã cu Rosenzwieg despre dificultatea traducerii bibliei în germanã. . „Când, în 1925, Buber accepta propunerea editorului german Lambert Schneider de a întreprinde o nouã traducere germanã a Bibliei, el avea 47 de ani. El nu putea prevedea cã se angaja la o muncã ce urma sã-i ocupe, cu câteva întreruperi, toatã viaþa pânã la vârsta de peste 80 de ani. El a acceptat cu condiþia ca Franz Rosenzweig sã lucreze cu el. La vremea aceea, grav bolnav ºi închis în el însuºi, Rosenzweig îl consultase deja în trecut cu privire la propria sa muncã de traducere a poemelor lui Iuda Halevi. Cooperarea a fost acceptatã dupã câteva începuturi ezitante, Rosenzweig

considerând de preferat sã revizuiascã textul luteran, în timp ce Buber era pentru o versiune integralã, complet nouã, pornind de la original. Cei doi au plonjat curând în cartea Genezei. Buber a tradus ºi a expediat traducerea obþinutã, capitol cu capitol lui

Rosenzweig, iar acesta din urmã retrimitea comentariile ºi sugestiile sale lui Buber, de care acesta þinea sau nu cont. Tot ceea ce el nu accepta fãcea obiectul unei alte corespondenþe ºi ceea ce nu era rezolvat era discutat în timpul vizitelor sãptãmânale din zilele de miercuri. Buber care preda dimineaþa la Frankfurt îºi petrecea restul zilei cu prietenul sãu. Datoritã stãrii sãnãtãþii lui Rosenzweig, comunicarea dintre cei doi oameni trebuia sã se facã începând din aceastã perioadã cu ajutorul unui alfabet pe care Buber indica literele cu degetul, cu ajutorul lui Edith soþia lui. Dupã Buber versiunile diferite ale Bibliei constituiserã un palimpsest. Cuvintele vechi fuseserã acoperite de un strat de origine semiteologicã ºi semi-literarã, care ar fi trebuit ridicat pentru a redescoperi semnificaþia lor veritabilã. Mai mult, ar fi trebuit fãcut un efort de a redescoperi stilul oral al Bibliei (Gesprochenheit). Aceasta fusese transmisã oral timp de generaþii nu numai sub forma psalmilor ºi a proverbelor, ci ºi sub forma Legii ºi a pasajelor narative”33 ibidem, p. 119-120 . Despre roditoarea prietenie dintre Buber ºi Rosenzweig ºi despre importanþa efortului depus de cei doi în traducerea Bibliei, Maurice Friedman, cel mai de seamã biograf al lui Buber, a spus: „Filosofia dialogului la Buber a fost de o importanþã deosebitã în interpretarea biblicã, ea constituind una din preocupãrile sale majore în ultimii sãi ani. Una dintre cele mai importante dintre lucrãrile sale biblice este traducerea Bibliei ebraice în germanã cu ajutorul prietenului sãu Franz Rosenzweig. Traducerea BuberRosenzweig a Bibliei, aºa cum spune Solomon Litzin a fost în mod universal aclamatã ca un miracol de fidelitate ºi frumuseþe. Ernest M. Wolf a explicat aceastã traducere ca pe o încercare de a reproduce în germanã anumite trãsãturi lingvistice de bazã ale ebraicii. Rezultatul demersului lor a fost crearea unui nou idiom biblic în germanã care a urmat înþelesul original al ebraicii, mult mai fidel decât orice altã traducere germanã sau orice altã traducerea în altã limbã care s-a fãcut

vreodatã. Traducerea este stabilitã sub formã de unitãþi ritmice, bazate pe pauze ale respiraþiei naturale. Acestea servesc scopului de a recapta calitatea vorbitã originalã a Bibliei. Aceastã traducere a fost însoþitã de un volum în care Buber ºi Rosenzweig explicau noile principii ale traducerii pe care le-au folosit. Atât traducerea cât ºi noile metode au ajutat la generarea unei renaºteri a studiului biblic printre evreii vorbitori de germanã. Dacã generaþiei de tineri evrei care au parcurs ºcoala biblicã a lui BuberRosenzweig de citire ºi interpretare a Bibliei, i s-ar fi permis sã creascã ºi sã rãmânã împreunã, ea ar fi devenit probabil generaþia de evrei cu cea mai puternicã conºtiinþã biblicã din zilele de dinaintea cãderii zidurilor Ghetoului din Europa (Wolf, op. cit., 350)”44 Maurice Friedman, Martin Buber: The Life of Dialog, cap. 25: The Faith of the Bible, p. 239 . Nu de aceeaºi pãrere pare sã fie Walter Kaufman. Acesta priveºte cu un ochi critic întregul demers al celor doi, Buber ºi Rosenzweig, ºi face o radiografie, poate puþin exageratã (dacã þinem seama cã ºi el mãrturiseºte cã a învãþat ceva din metoda de traducere a lui Buber), a impactului pe care modalitatea idiomaticã de traducere în germanã a Bibliei a avut-o asupra diasporei iudaice din Germania. „Stilul ciudat pe care Buber ºi Rosenzweig l-au dezvoltat pentru acest proiect a fost criticat ºi mulþi oameni au preferat versiunea lui Torkzyner care a apãrut de asemenea în Germania în anii ’30. Dar nevoia de o biblie germanã era resimþitã intens la vremea aceea. Mii de evrei din Germania s-au întors la cititul Bibliei ºi nu ºtiau ebraicã de ajuns pentru a o studia în original. Astfel, mulþi s-au îndreptat spre versiunea lui Buber. Când rãzboiul s-a sfârºit, puþini evrei mai rãmãseserã în Germania ºi este posibil ca Buber sã-ºi fi încheiat acest demers ca pe un eºec nobil. Totuºi un editor german l-a rugat sã termine proiectul ºi Buber a început sã revizuiascã ceea ce scrisese cu ani în urmã înainte sã termine cãrþile rãmase, iar traducerea integralã a fost terminatã în 1962, la aproape 40 de ani dupã ce începuse. În ultimii sãi ani Buber a continuat sã revizuiascã Biblia în germanã, abilitându-l pe fiul sãu sã publice în 1976 cea de a 9-a ediþie din nou revizuitã ºi îmbunãtãþitã a noii ediþii din 1954 a Torrei în germanã a lui Buber ºi a patra ediþie revizuitã a noii ediþii din 1962 a Ktuvim. Evident existã o piaþã, cu toate cã nu constã din cititorii pe care Buber ºi Rosenzweig îi vizau atunci când au iniþiat la început (bereºit). Cultura pe care aceastã traducere þintea sã o schimbe a pierit. Într-un sens foarte important acest demers a fost un eºec tragic. Evreii germani care au supravieþuit rãzboiului s-au împuþinat. O micã parte dintre cei care locuiau în Israel au citit Biblia în germanã, iar din cei care au plecat în alte pãrþi, unii nu mai citeau Biblia deloc, în timp ce alþii nu mai ºtiau destul de multã germanã pentru a parcurge versiunea lui Buber, care niciodatã nu fusese destinatã a fi cititã fãrã efort. Ea a fost creatã pentru a fi studiatã de oameni, care doreau sã înveþe Biblia; ºi încã îmi amintesc vorbirea lui Buber despre Bibellernen în 1934. Nu ºtiu cine citeºte versiunea lui Buber în Germania în anii 70 sau cum este ea cititã. Însã faptul cã ea continuã sã fie cititã este cu siguranþã un triumf. Modalitatea de a traduce a lui Buber, care datoreazã mult lui Rosenzweig, are multe rãdãcini în Germania ºi invitã la comparaþie cu Rudolf Borchart, ale cãrui

traduceri au avut influenþã mai redusã ºi Martin Heidegger, ale cãrui versiuni din materialele în greacã pe care le citeazã, au avut mulþi imitatori printre profesorii universitari germani. Dar toate aceste comparaþii nu fac decât sã ofere credit lui Buber. În timp ce Heidegger insista asupra faptului cã un interpret trebuie sã foloseascã violenþa ºi fãcea chiar o practicã din a scoate texte scurte din contextul lor, Buber a acordat mai multã atenþie contextului decât au fãcut-o traducãtorii anteriori, ºi a încercat sã ne înveþe respectul pentru vocea distinctã a originalului. Departe de a concentra doar citate fragmentare ca Heidegger, Buber întotdeauna a simþit responsabilitatea faþã de Biblia ebraicã, ca întreg. El a insistat cã trebuie sã ne întrebãm unde în altã parte apare un cuvânt. În cazul în care au fost câþiva care au învãþat din aceastã abordare a traducerii, eu sunt unul dintre aceºtia ºi mã bucur sã confirm aceastã datorie faþã de Buber ºi Rosenzweig. Modalitatea lui Buber de a traduce nu a prevalat. Editorii încã mai preseazã traducãtorii sã le ofere versiuni uºor de citit care sunt idiomatice ºi orice preocupare profundã pentru vocea originalului este în egalã mãsurã rarã în prozã ºi în poezie. În timp ce adesea prefer alte versiuni ale lui Buber, chiar Buber este acela care m-a învãþat sã ascult vocea originalului. ªi dacã a eºuat sã predea aceastã lecþie altora, nu mã pot abþine sã gândesc cã a fost mai bine sãºi susþinã principiile nobile, decât sã adopte o poziþie mai popularã ºi sã aibã o influenþã mai mare. Scrierile lui Buber despre Biblie, prezintã un tablou similar. Cãrþile sale despre domnia lui Dumnezeu, Moise, Credinþa Profeþilor, nu au devenit lucrãri standard ºi nu au reuºit sã redirecþioneze învãþãmântul biblic. Învãþaþii au ignorat în mare mãsurã studiile sale biblice, care sunt considerate excesiv de personale ºi pline de impresii subiective”55 Walter Kaufmann, Buber’s Failures und Triumph, în Revue International de Philosophie, No 126/1978, p. 443-444 . De ce Buber ºi Rosenzweig acordã o importanþã atât de mare Revelaþiei divine cuprinsã în Tora? Ca ºi oarecând Ezdra sau autorii Targumim, cei doi prieteni (în primele scrisori rigidul Rosenzweig i se adresa lui Buber cu Domnule Doctor, pentru ca mai târziu prin Dragã prietene sã arate întradevãr cã între ei se cimentase o autenticã prietenie) au depus un efort conjugat, atât în Occident cât ºi în Orient, în vederea renaºterii ºi conservãrii iudaismului, pe de o parte, ºi readucerii revelaþiei divine în Europa, ca fundament al relaþiei dialogice cu Dumnezeu, pe de altã parte. Radiografierea lucidã a manifestãrii valorilor iudaismului contemporan a trezit în ei conºtiinþa necesitãþii aducerii Cuvântului lui Dumnezeu într-un limbaj accesibil, în vederea menþinerii coeziunii naþionale ºi tradiþionale a evreilor din diaspora germanã. O simplã anamnezã a Legãmântului evreilor cu Dumnezeu era insuficientã, dacã nu se þinea cont de cunoaºterea ºi înþelegerea acestuia. De aceea demersul lor a fost sã sape la rãdãcinile iudaismului ºi sã scoatã de acolo una dintre cele mai persuasive ideiforþã: Tora. Care sunt principalele puncte de contact între gândirea lui Buber ºi a cea lui Rosenzweig? Pr. dr. Nicolae Napoleon DABU

3


Argeºul Ortodox

Sfântul Nectarie de Eghina:

Despre pãcat De aceea, precum printr-un om a intrat pãcatulîin lume ºi prin pãcat moartea, aºa ºi moartea a trecut la toþi oamenii pentru cã toþi au pãcãtuit în el.(Rom.5:12) Pãcatul ºi moartea sunt urmãri înfricoºãtoare ale fãrãdelegii ºi ale neascultãrii ºi consecinþa robirii libertãþii morale a omului.Cel dintâi om, lãsându-se înºelat, mai întâi a lepãdat sfãtuirea glasului lãuntric, al râvnei pentru pãzirea poruncii dumnezeieºti, mai intâi ºi-a robit libertatea moralã sugestiilor diavolului, socotindu-le pe acestea mai mari decât propria lui vrednicie ºi tindere spre bine; a supus, ca unul care are voie liberã, pe cele mai bune sfãtuitorului celui rãu, ca unuia mai înalt ºi mai înþelept ºi, ascultând ca un rob de cel chipurile mai înalt a încãlcat dumnezeiasca poruncã spre a cãrei pãzire tindea ºi o cãuta.Dacã Adam, ca fiinþã liberã ºi independentã, nu ºi-ar fi supus diavolului libertatea lui moralã, niciodatã nu ar fi încãlcat dumnezeiasca poruncã.Aºadar pãcatul ºi moartea sunt consecinþe ale robirii morale a omului. Robirea moralã este, aºadar, cel mai mare rãu, ca una care a adus pãcatul ºi moartea, adicã denaturarea chipului dumnezeiesc ºi stricarea sufletului ºi a trupului. Pãcatul este un mare rãu, fiindcã slãbãnogeºte sufletul, seamanã seminþele bolii, îl dizolvã ºi îl distruge ºi la urmã îi gãteºte moartea.Aºa cum bolile distrug trupurile ºi omoarã, la fel ºi pãcatul face sufletului. Sufletul slab îngreuiat de patimã, se clatinã pururi ºi nu poate privi cãtre cer niciodatã ºi este cu totul neputincios sã îºi aþinteascã ochii spre lumina adevãrului. Despre starea de boalã a sufletului din pricina pãcatului iatã ce spune dumnezeiescul Gurã de Aur: „Aºa cum cei bolnavi îºi feresc ochii de lumina materialã, din pricina slãbirii vederii, ºi aºa cum se întorc de la principiile sãnãtoase, la fel ºi cei bolnavi cu sufletul, înfierbântaþi de patimã, nu pot sã-ºi aþinteascã ochii cugetului cãtre lumina adevãrului.” (Comentariu la FACERE, Sf.Ioan Gurã de Aur) „cãci la fel ºi porcii se pleacã la cele de jos ºi se apleacã spre pântece ºi se tãvãlesc în noroi ºi nu simt cã se umplu de cea mai groasã tinã.” (Sf.Ioan Gurã de Aur, Selecþii din diferite lucrãri) ªi Sfântul Clement al Alexandriei zice: „Sã ne temem de boala nu a trupului, ci de pãcate, din pricina cãrora este boala” (Din cuvintele profetice) La fel spune ºi cântarea: „Din pricina mulþimii pãcatelor mele slãbeºte trupul meu, slãbeºte ºi sufletul meu.” (Canonul Preasfintei Nãscatoare de Dumnezeu). De asemenea ºi Marele Vasile, tot ca slãbiciune a sufletului caracterizeazã pãcatul, zicând: „Agricultura schimbã alcãtuirea plantelor, iar grija cea dupã virtute pentru suflet poate sã stãpâneascã feluritele slãbiciuni” (Omilii, Despre rodul pãmântului). Dar ºi Domnul îi priveºte pe pãcãtoºi ca pe niºte bolnavi, fiindcã ºi zice: Nu cei sãnãtoºi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Boala sufletului este mult mai grea decât cea a

4

trupului ºi mai primejdioasã, fiindcã în timp ce una duce la moartea trupului muritor, cealaltã duce la moartea sufletului veºnic, plata pãcatului este moartea, ºi mai mare decât moartea , fiindcã duce la despãrþirea de Dumnezeu. ªi se desparte de Dumnezeu

fiindcã, potrivit cu cele spuse de Sfântul Evanghelist Ioan, oricine sãvârºeºte pãcatul este de la diavolul. Caci de la început diavolul pãcãtuieºte spre aceasta, de aceea nu este nici o împpãrtãºire a luminii cu întunericul (Cor 6:14). Iar Sfântul Ioan Gurã de Aur zice cã pãcatul se sãvârºeºte din lipsa fricii de Dumnezeu ºi cã duce în adâncul iadului. Dar ne sfãtuieºte sã ne depãrtãm de pãcat, zicând: „Lasã-te de pãcat, cãci faptul de a pãcãtui este omenesc, dar a rãmâne în acestea este cu totul drãcesc” (Sf.Ioan Gura de Aur, Cãtre monahul Teodor). Dar fiindcã desfãtarea de pãcat este vremelnicã ºi pentru cã dupã aceasta urmeazã multã întristare, zice: „În acest fel este pãcatul: mai înainte de a fi sãvârºit, îl îmbatã pe cel stãpânit de el, iar dupã ce este sãvârºit ºi fãptuit, atunci se opresc ºi se sting cele ale plãcerii ºi apoi stã înainte gol învinuitorul, având rolul unui cãlãu public, care, zdrobindu-l pe cel rãtãcit, cere cea mai de pe urmã pedeapsã, apãsându-l mai greu decât orice povarã”. ªi în altã parte: „Cãci nimic nu este atât de greu de purtat precum natura pãcatului, nimic nu ne dã atâta chin precum felul rãutãþii ºi rãtãcirile. Pentru aceasta Hristos a zis celor ce trãiesc în pãcate: Veniþi la Mine, cei osteniþi ºi

împovãraþi, ºi Eu vã voi odihni pe voi, cãci jugul Meu este bun ºi povara Mea este uºoarã (Mt.11:28-30). Pentru aceasta ºi un alt pãrinte zice: „Ce este mai greu ºi mai vãtãmãtor decât pãcatul, dupã cum, dimpotrivã, ce este mai uºor ºi mai folositor decât virtutea?” Cãci pãcatul, aºa cum este scris în Pilde, rãnindu-i pe mulþi (Pilde 7:26) îi aruncã în osândã, cel fãrã de lege este prins în laturile fãrãdelegilor lui(Pilde 5:22). Iar virtutea, pe cei ce o lucreazã îi face vii ºi îi duce la înãlþime, dupã cum zice autorul Pildelor: pom al vieþii este tuturor celor ce o stãpânesc (Pilde 3:18). Pãcatul corupe dumnezeiasca frumuseþe a chipului, atât a sufletului, cât ºi a trupului ºi îl face urât nevrednic, fiindcã, aºa cum spune Marele Vasile: „Aºa cum sunt umbrele pentru trupuri, aºa sunt pãcatele pentru suflete: le însoþesc pretutindeni, dând la ivealã faptele.” Pãcatul depãrteazã pe îngerul pãzitor al sufletului ºi predã sufletul ºi trupul în stãpânirea diavolului, fiindcã, precum iaraºi zice Sfantul Vasile cel Mare, „Cãci aºa cum fumul alungã albinele ºi mirosul urât alungã porumbeii, la fel ºi pe îngerul pãzitor al vieþii noastre îl izgoneºte pãcatul cel urât mirositor, vrednic de plâns”. Pãcatul alungã orice sfialã ºi îi face fãrã ruºine pe cei ce pãcãtuiesc prin întunecarea minþii lor. Despre neruºinarea pãcatului, dumnezeiescul Ioan Gurã de Aur spune: „Pãcatul, pânã ce se sãvârºeºte, are oarecare ruºine. Dar, dupã ce s-a sãvârºit cu fapta, atunci îi face cu totul fãrã de ruºine pe cei ce îl lucreazã.” „Pãcatul, zice acelaºi dumnezeiesc pãrinte, este maica smereniei, iar întoarcerea de la pãcat, smerenia însãºi”. Una înaltã ºi duce sus, celãlalt coboarã ºi smereºte, una duce în ceruri, iar celãlalt în adâncul iadului. ªi iarãºi: „Dacã deci pãcatul este vãtãmãtor pentru cel ce îl sãvârºeºte, atunci pentru ce rãmâi în cele destrugatoare? Nimeni cãutând sã înghitã fierea, nu o adunã iarãºi pe aceasta înmulþit dintr-un trai rãu ºi nepedepsit”. ªi Sfântul Marcu adaugã: „Pãcatul este foc ce arde ºi orice vei adaugã la el îl vei aprinde ºi mai mult.” „Se pare cã pãcatul este ca o piedicã ce opreºte cugetul bun al lui Dumnezeu sã fie întru noi”. „Pe cei ce slujesc pãcatului îi aºteaptã întristarea ºi munca gheenei”. Pentru aceasta ca de faþa ºarpelui fugi de pãcat; de te vei apropia de el, te va muºca; dinþi de leu sunt dinþii pãcatului, care omoarã sufletele oamenilor. Necurãþia sufletului, Sfântul Ioan Gura de Aur o numeºte pãcat: „Este mai bine sã fii murdar de noroi decât de tina pãcatelor”. Aºa cum viermele roade din lemn ºi mãnâncã lemnul ºi mãnâncã ºi lânã, având de la sine însuºi început, la fel ºi întristarea ºi moartea sunt nãscute din pãcat ºi consumã pãcatul. „Si iarãºi: Sabie cu douã tãiºuri este pãcatul (Intelep.Sir.32:3)


Argeºul Ortodox

De la neascultare la pierdere Înainte de înfãptuirea Tainei celei din veac ascunsã, de care nici îngerii nu ºtiau, omul ºi lumea se separaserã de Dumnezeu din cauza pãcatului, nu se mai aflau pe calea care ducea la veºnica ºi fericita Împãrãþie, ci se aflau într-o stare de dezbinare interioarã ºi exterioarã. Omul începe sã abuzeze de puterea datã lui de Dumnezeu asupra celor din jur, de libertatea lui prin care putea alege viaþa, dar începuse sã se îndrepte spre moarte, fie spiritualã, fie fizicã, aflându-se astfel în primejdie, puþin îi lipsea de a ajunge în întuneric. ,,Cãci nu fac binele pe care îl voiesc, ci rãul pe care nu-l voiesc, pe acela îl sãvârºesc”. (Romani 7,20) Sfântul Maxim Mãrturisitorul spune cã intenþia diavolului a fost aceea de a separa pe om de Dumnezeu prin împingerea în pãcat ºi cãderea în

ispitã, lucrând la dezbinarea lui. În loc sã devinã receptiv la dumnezeire, respingând izvorul vieþii ºi rupânde-se de sursa de existenþã, omul creazã o

prãpastie între el ºi Dumnezeu, greu de trecut ºi de ajuns dincolo pe pãmântul fãgãduinþei, al fericitei vieþuiri. Opunându-se comuniunii cu divinitatea, omul se opune edificãrii sale interioare, dar ºi exterioare, amândouã de valoare, cãci sufletul prin curãþie poate lumina chipul, pentru a contura deplinãtatea creaþiei. Omul se întoarce împotriva firii sale ºi se întoarce spre lume, devenind rob al trupului, în loc sã devinã casã a lui Dumnezeu, cãci decãderea spiritualã la îndreptat pe om spre moartea spiritualã. Înºeleciunea atrãgãtoare îl duce pe

om la izolarea de Dumnezeu, dar nu la ruperea definitivã, cãci în om a fost sãdit la creaþie chipul divin, care acum deºi ascuns într-un colt al lãuntrului, îl forþeazã pe om sã caute spre înãlþimile de sus, cãci ºtie cã de acolo poate veni scãparea ºi tãmãduirea. Conºtiinþa începe sã-ºi intre în parametrii normali, omul devine conºtient de rezultatele cãderii ºi doreºte restaurarea interioarã, reconturarea chipului ºi restabilirea legãturii harice cu Dumnezeu, ca în starea primordial, când toate erau bune. Întruparea Mântuitorului, unirea firii divine cu firea umanã în Dumnezeu-Omul, a putut readuce pacea ºi bucuria, lumina ºi speranþa, iar legãtura cu Dumnezeu a fost restabilitã. Aceastã refacere a comuniunii cu Dumnezeu ºi conlucrarea cu harul, era ultima cale de ieºire din întuneric ºi se putea pune început lucrãrii de mântuire. Pr. Robert NICOLAE

Viaþa Maicii Domnului, dupã Sfântul Maxim Mãrturisitorul 23.Stihirile Sfântului Maxim (fragmente) Cântãri din canonul utreniei Bisericã aleasã înainte de veci prin planul cel cu totul de nepãtruns al lui Dumnezeu, floare a fecioriei,mijloceºte pe lângã Fiul tãu. Tu eºti, Nãscãtoare de Dumnezeu, aducerea firii noastre jertfã bineplãcutã lui Dumnezeu, icoanã înþelegãtoare înfricoºãtoare demonilor ºi doritã îngerilor,ºi tãrie pentru noi credincioºii, de aceea pe tine te mãrim. Tu eºti, Marie, toiagul împãrãtesc cel minunat, floarea neveºtejitã, vasul manei celei dulci ºi sfeºnicul luminii cereºti. Masa pâinii vieþii, tãbliþele scrise de Dumnezeu ºi chivotul legãmântului care cuprindea vasul cu manã te închipuiau pe tine, Fecioarã.

Chivot al sfinþeniei, care a cuprins pe cel necuprins, ºi cãþuie ce poartã în sânul ei focul Dumnezeirii, te lãudãm dupã vrednicie, Fecioarã de Dumnezeu Nãscãtoare, nor cu rouã cereascã. La Laude Ce limbã omeneascã va rosti dupã vrednicie mãrirea ta, Fecioarã fãrã prihanã, cãci eºti mai înaltã decât tot cuvântul, dar primeºti ca laudã dupã puterile noastre ºi acest cuvânt nepotrivit, ºi dai harul tãu cu bogãþie îndreptând limba noastrã dupã vrednicie ºi cuviinþã ca sã te laude pe tine. Ajutor veghind în toate încercãrile noastre, liman liniºtit al celor bãtuþi de valuri, cãlãuzã a mântuirii ºi scarã dumnezeiascã, care arunci punte între Dumnezeu ºi oameni, Fecioarã Marie fãrã prihanã, te prãznuim cu laude duhovniceºti ºi ne închinãm þie cu credinþã. Pr. prof. Andrei CÃNUÞÃ

5


Argeºul Ortodox

In Memoriam: Zece ani de la naºterea cea cereascã ºi veºnicã a Preacucernicul Pãrinte Prof. Univ. Dr. Aurel Jivi (1943 – 2002) Frânturi de gânduri ºi sentimente la împlinirea a zece ani de la momentul marii sale treceri… Iatã cã de douã milenii încoace, adicã de la întemeierea credinþei creºtine, suntem capabili sã ne cinstim ºi sã ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinþei precum ºi personalitãþile marcante, universale ºi naþionale, care au amprentat istoria, veacurile ºi locurile cu activitatea, cu viaþa ºi cu învãþãturile ori scrierile lor mult folositoare... Drept urmare, mi-am adus aminte pentru câteva momente, cuprins fiind de emoþie, respect ºi veneraþie, de Pãrintele Profesor Aurel Jivi acum, împlinirea a zece ani de la momentul naºterii sale în viaþa cea cereascã ºi veºnicã, la vârsta de numai cincizeci ºi nouã de ani… Cu mai mult timp în urmã am aflat de nãprasnica boalã ce s-a abãtut asupra distinsului nostru Pãrinte Profesor de Istoria Bisericeascã Universalã, culminând cu aceastã fulgerãtoare trecere a sa la cele veºnice, de la care iatã, se împlinesc deja zece ani. În iureºul acestor zile ºi în vârtejul acestor vremuri, mi-am adus aminte, pentru câteva momente, de Pãrintele Profesor Aurel Jivi, a cãrui plecare, prematurã, o regretãm foarte mult, ºi astãzi... De ce acest lucru, fiindcã îi regretãm calitãþile sale, personalitatea sa remarcabilã, abilitãþile sale foarte competente în disciplina teologicã ºi, mai ales, istoricã pe care ne-a predat-o cu atâta dãruire ºi abnegaþie... El este ºi va rãmâne în continuare, în conºtiinþa discipolilor, profilul dascãlului cu deschidere spre universal, spre consistenþã ºi acrivie ºtiinþificã predatã cu foarte multã acuitate ºi exactitate... Cu vaste ºi avizate cunoºtinþe în cele mai diverse discipline istorice ºi teologice... Pãrintele Profesor ne inspira foarte multã seriozitate, sinceritate ºi mult discernãmânt... Tocmai din aceastã cauzã era foarte apreciat, foarte admirat ºi, probabil, ºi invidiat... Pãrintele Profesor Aurel Jivi a fost consecvent probitãþii sale morale ºi ºtiinþifice... Pentru acest fapt a fost foarte solicitat, fiind implicat în multe acþiuni ºi activitãþi, în diferite comisii academice ºi culturale ale universitãþii ºi ale oraºului. A fost mult respectat, preþuit ºi iubit de studenþi, ajutându-i pe foarte mulþi dintre ei prin recomandãrile ºi sfaturile pe care le-a dat fiecãruia în parte, ori de câte ori a fost solicitat... Metodele ºi normele sale de lucru erau cu adevãrat ºtiinþifice, actuale ºi foarte eficiente.... Mi-aduc aminte, cu vie emoþie, de prestaþia ºi admiraþia de care se bucura din partea studenþilor fiindu-i sãlile arhipline la cursurile ºi la seminariile sale!... Avea o gândire ºi o expunere uneori criticã dar întotdeauna coerentã, elevatã ºi foarte bine ancoratã în realitate, ºi care de fiecare datã ne influenþa în sens pozitiv... Îl mai regretãm ºi pentru faptul cã, astãzi, când Biserica ºi învãþãmântul universitar teologic ºi românesc se confruntã cu foarte multe probleme sugestiile, aportul ºi contribuþia sa ar fi fost de o realã valoare ºi importanþã, în continuare... Mi-aduc aminte cum l-am avut, odatã, invitat la o emisiune radiofonicã, la Radio Son Vest Oradea – în cadrul cãreia ne-a vorbit despre „Icoana bizantinã” ºi cum, în a doua parte a emisiunii consacrate dialogului cu ascultãtorii am primit foarte multe telefoane toate la adresa lui care conþineau întrebãri foarte interesante ºi asta din cauza discursului sãu care a fost foarte interesant ºi plin de informaþii!... De asemenea, rememorez conferinþa organizatã de cãtre ASCOR – Filiala Oradea din data de 21 mai anul 2001 – la care Aula Magna a Universitãþii Oradea a fost arhiplinã, întâlnire care a durat nu mai puþin de trei ore, tema conferinþei fiind „Contribuþia Sfinþilor Împãraþi Constantin ºi Elena la dezvoltarea ºi dãinuirea creºtinismului” dar, la partea de dialog studenþii de la diferite facultãþi, l-au antrenat în diferite teme ºi probleme ale Bisericii, el rãspunzându-le, cu multã competenþã ºi amabilitate, fiecãruia... L-am mai avut invitat ºi cu ocazia realizãrii altor activitãþi similare cum ar fi câteva lansãri de carte ºi al toate a participat cu toatã dragostea, serozitatea ºi competenþa!... Ne amintim, ºi astãzi, de comentariile foarte bine venite pe care le fãcea pe marginea discursului susþinut la catedrã... Aflam foarte multe noutãþi ºi detalii, inclusiv la cursurile sale de master... Am apreciat foarte mult la sfinþia sa felul sãu firesc dar în acelaºi timp decent de a fi ºi de a se comporta, spiritul sãu

6

puþin ironic ºi umoristic, câteodatã, dar întotdeauna de o foarte bunã calitate, atmosfera plãcutã ºi ambianþa agreabilã pe care o ºtia crea în orice împrejurare ºi la orice orã, spiritul sãu de colegialitate ºi de prietenie de înaltã þinutã, încrederea pe care þi-o ºtia acorda, amabilitatea cu care îl întâlneai de fiecare datã... Cu alte cuvinte, pentru a fi sincer, doresc sã recunosc cã, în iureºul acelor zile dintre moartea ºi înmormântarea sa, am constatat cu oarecare srângere de inimã, cã nu este uºor sã faci vorbeºti ori sã scrii despre Pãrintele Profesor Aurel Jivi, mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de relativ puþinã vreme, adicã de numai ºapte ani... De ce? Pentru cã Pãrintele Profesor Aurel Jivi s-a conturat ºi s-a identificat în mintea ºi în inima mea, prin câteva trãsãturi ºi calitãþi distincte: în primul rând caracterul, onoarea ºi demnitatea pãrintelui apoi vocea sa inconfundabilã; dupã aceea cultura teologicã ºi nu numai cu care a fost înzestrat datoritã muncii ºi tenacitãþii prea cucerniciei sale; luciditatea ºi spiritul sãu critic însoþit de foarte multã înþelegere ºi condescendenþã; pe urmã spiritul de disciplinã, în primul rând cu el însuºi, de rigoare academicã, doctrinarã, liturgicã ºi canonicã revelatã cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predicã sau cuvântare, susþinute într-un mod foarte coerent ºi elevat în diferite împrejurãri ºi cu diferite ocazii; comportamentul, felul sãu de a fi ºi de a se raporta la semenii sãi, la fiecare în parte într-un mod deosebit ºi unic, fiind foarte respectuos, accesibil ºi deschis, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simþ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieþi ºi care astãzi o întâlneºti tot mai rar... Pãrintele Profesor Aurel Jivi a mai avut ºi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreþie ºi modestie ieºite din comun, care mi-au inspirat foarte multã încredere, confort sufletesc ºi dragoste faþã de valorile perene ale spiritualitãþii ºi culturii noastre autentice... În altã ordine de idei, spicuind doar câteva din datele sale biografice, vom aratã cã Pãrintele Profesor Aurel Jivi s-a nãscut la 2 august anul 1943, în localitatea Chiºoda, judeþul Timiº. Între anii 1957 ºi 1963, a fost elev al Seminarului Teologic din municipiul Caransebeº. Dupã absolvirea seminarului, a urmat cursurile Institutului Teologic de grad Universitar din municipiul Sibiu. Aici a obþinut rezultate excepþionale, care i-au deschis drumul spre cursurile de doctorat în bizantinologie din cadrul Institutului Teologic de grad Universitar din Bucureºti. Cursurile de istorie bisericeascã universalã le-a urmat la Episcopal Theological Scholl (Cambridge-Massachusetts) ºi la McCormik Theoogical Seminary (Chicago, SUA). Din anul 1973, a ocupat funcþia de asistent la Institutul Teologic din Sibiu, iar din anul 1983 a devenit titular al Catedrei de teologie istoricã. În anul 1982, a obþinut titlul de doctor în teologie cu teza "Ortodoxia în America". În anul 1984, a fost hirotonit diacon, iar în anul 1993, preot. Timp de trei decenii a contribuit la formarea intelectualã ºi moralã a zeci de generaþii de viitori slujitori ai altarelor, profesori de religie ºi asistenþi sociali. A fost redactor adjunct la reviste "Telegraful Român" iar din anul 1995, redactor responsabil la "Revista Teologicã" din Sibiu. De asemenea, a fost profesor asociat la Facultãþile de Teologie Ortodoxã din municipiile Oradea, Timiºoara ºi Caransebeº. A scris numeroase cãrþi ºi studii, între care "Ortodoxia în America ºi problemele ei", "Traducãtori ºi traduceri în relaþiile bisericeºti dintre Rãsãrit ºi Apus (sec. XI-XVI)", "Contribuþii la istoria relaþiilor ecumenice româno-anglicane". A tradus din limba englezã "Ortodoxie ºi naþionalitate. Andrei ªaguna ºi românii din Transilvania: 1864-1873" a istoricului american Keith Hitchins ºi lucrarea "Pentru viaþa lumii" a Pãrintelui Profesor Alexander Schmemann. A participat ca delegat al Bisericii Ortodoxe Române la numeroase întruniri ecumenice: Nairobi (1975), Washington (1976), Oxford, Cambridge, New York (1978), Toronto (1981), Harare (1998), Damasc (2000), Geneva (2002), precum ºi

la diferite manifestãri ºtiinþifice internaþionale. A trecut la cele veºnice la 1 noiembrie anul 2002, fiind prohodit, trei zile mai târziu, cu mare fast, prinos de cinstire, preþuirea ºi recunoºtinþã, de cãtre mulþime foarte mari de student teologi, credincioºi, slujitori ai altarelor, preoþi, monahi ºi trei arhierei: Înaltpreasfinþiþii Nifon Mihãiþã ºi Laurenþiu Streza precum ºi Preasfinþitul Visarion Bãlþat, dimpreunã cu toþi membrii corpului profesoral sibian, în frunte cu decanul de atunci – Pãrintele Prof. Univ. Dr. Dumitru Abrudan. Tot atunci, dupã Sfânta slujbã a înmormântãrii, sãvârºitã în Catedrala Mitropolitanã din Sibiu, trupul sãu a fost aºezat în cimitirul orãºenesc din municipiul Sibiu. [RTF bookmark start: }_GoBack[RTF bookmark end: }_GoBackPãrintele Profesor Aurel Jivi a fost colaborator apropiat ºi sfetnic luminat al multor profesori ºi oameni de culturã, îndrumãtor a multor studenþi ºi masteranzi, profesor a atâtor generaþii de studenþi, membru a foarte multe organisme de specialitate din þarã ºi de peste hotare, profesor al facultãþii noastre timp de mai mulþi ani, sunt convins cã la înmormântarea sa l-au plâns ºi l-au regretat cu toþii, fiind conºtienþi de marea pierdere ce li s-a pricinuit!... ªi aici îi enumerãm pe doar câþiva: Patriarhii Iustin ºi Teoctist; Actualul Patriarh – Mitropolitul Moldovei ºi Bucovinei de atunci Daniel Ciobotea; Apoi mitropoliþii de pie memorie Nicolae Mladin ºi Antonie Plãmãdealã – trecuþi ºi ei la cele veºnice, precum ºi Mitropolitul Banatului Nicolae Corneanu ºi, nu în ultimul rând actualul ierarh de la Sibiu în persoana Î.P.S. Pãrinte Arhiepiscop ºi Mitropolit Laurenþiu Streza; Apoi Episcopii de vrednicã pomenire ai Oradiei - Vasile Coman ºi Ioan Mihãlþan – cu care a fost foarte mulþi ani coleg la Sibiu ºi, ulterior, la Oradea; Nu în ultimul rând trebuie menþionaþi aici profesorii pe care i-a cunoscut ºi cu care a colaborat, ei fiind (ºi) dascãlii reînfiinþatei Facultãþi de Teologie din Oradea cum ar fi: Pãrintele Profesor ºi Decan Dumitru Abrudan, Î.P.S. Pãrinte Arhiepiscop ºi Mitropolit Laurenþiu Streza, P.S. Pãrinte Episcop Daniil Stoenescu, Pãrinþii Profesori: Ilie Moldovan, Constantin Voicu, Gheorghe Liþiu, Dumitru Megheºan, Miron Erdei ºi alþii, cum ar fi Domnul Prof. Univ. Dr. Ing. Theodor Maghiar – Rectorul emerit ºi ctitorul Universitãþii din Oradea – care l-a iubit ºi stimat foarte mult pe Pãrintele Profesor Aurel Jivi; Nu în cele din urmã îmi aduc aminte de zecile de articole ºi studii pe care le-a scris cu o competenþã ºi cu o rigoare ºtiinþificã remarcabilã, în diferite reviste ºi publicaþii cum ar fi: „Telegraful Român” de la Sibiu, „Biserica Bãnãþeanã” ºi „Altarul (Mitropolia) Banatului” din Timiºoara, „Legea Româneascã” ºi „Criºana” de la Oradea sau „Buna Vestire” de la Beiuº... ªtiind, din propria-mi experienþã, cã fiecare întâlnire cu Pãrintele Aurel Jivi a fost un prilej de mare înãlþare sufleteascã ºi de sãrbãtoare, asemeni întâlnirilor învãþãceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildã demnã de urmat, de înþelepciune, abnegaþie ºi dãruire, mã (mai) gândesc ce repede îi uitãm noi pe aceºti oameni, pe aceste personalitãþi ale culturii ºi spiritualitãþii noastre, fiindu-le prea puþin recunoscãtori pentru toate câte ne-au fãcut ºi ne-au dãruit ei nouã... De aceea, articolul acesta vreau sã fie doar o micã, umilã ºi smeritã contribuþie, ca un sincer omagiu ºi un prinos de recunoºtinþã adus Pãrintelui Profesor Aurel Jivi, dorindu-se a fi un pas cãtre revenirea la normalitatea cinstirii înaintaºilor noºtri aºa cum se cuvine, aducându-ne astfel aminte „de mai marii noºtri”... Eu personal, mã simt foarte onorat pentru faptul cã am avut fericitul prilej ºi marea ºansã de a-l întâlni ºi (de) a-l cunoaºte pe Pãrintele Profesor Aurel Jivi – mare personalitate a culturii ºi spiritualitãþii noastre româneºti, contemporane, având convingerea ºi nãdejdea cã vom ºti cu toþii pe mai departe, sã ne cinstim înaintaºii, potrivit meritelor ºi vredniciilor fiecãruia, cu toate cã în aceste vremuri, preþuim mai mult pe alþii de oriunde ºi de aiurea, cãci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoºi, mai senzaþionali... Însã, rãmânem convinºi de faptul cã ce este nobil rãmâne iar ce este ieftin, apune... Dumnezeu sã-l ierte ºi sã-l odihneascã! Veºnicã sã-i fie pomenirea! Amin! Cu aleasã preþuire ºi deosebitã recunoºtinþã, Drd. Stelian Gomboº – Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte din cadrul Guvernului României


Argeºul Ortodox

Oferta lui Dumnezeu ºi oferta lumii sau a Babilonului Fiecare dintre noi ca oameni, primeºte în timpul vieþii lui, fie oferta lui Dumnezeu, fie oferta lumii, sau a « Babilonului ». Nu le poþi accepta pe amândouã,. În aceste condiþii va trebui sã decizi ºi sã alegi dintre cele douã, ori pe una, ori pe alta. Vã propunem un studiu scripturistic asupra acestor oferte. Pentru a vedea oferta lumii sau a « Babilonului » este necesar sã facem o incursiune cu mintea noastrã în timp, o incursiune cu aproximativ 2600 de ani în urmã, urmãrind cu atenþie ºi analizând evenimentele din noaptea de 12 octombrie 539 i.Hr., noaptea cãderii definitive a unuia dintre cele mai stralucite imperii pe care le-a cunoscut lumea anticã, imperiul de aur al lumii, respectiv imperiul Babilonian. Pânã în prezent, singurul document existent, care descrie ce s-a întâmplat în ultimele clipe ale existentei Imperiului Babilonian, fondat de cãtre Nebucadneþar (Nabucodonosor), se considerã cã este doar Cartea proorocului Daniel. În mod special capitolul 5 al acestei cãrþi se ocupã cu descrierea ultimelor momente, înainte ca Babilonul, ilustra capitalã, sã cadã sub ocupatia trupelor medo-persane ale lui Cirus. Iatã cum descrie Sfânta Scripturã evenimentul acela: “Regele Belºaþar a fãcut un mare ospãþ pentru o mie din dregãtorii sãi ºi în faþa celor o mie a bãut vin. Belºaþar când era în toiul ospãþului, la bãutul vinului, a poruncit sã aducã vasele de aur ºi de argint pe care Nabucodonosor, tatãl sãu, le luase din templul din Ierusalim, ca regele sã bea vin din ele, împreunã cu dregãtorii sãi, femeile sale ºi concubinele sale.“ (Dan, 5,1-2). Evenimentele din data de 12 octombrie 539 i.Hr., se desfãºurau în marea salã a tronului imperial, o salã impunãtoare ca dimeniuni, o salã cu o lungime de 52 m, cu o lãþime de 17 m ºi cu înalþime de 18 m. Belºaþar, fiul lui Nabonidus (Nabonid) ºi coregent cu acesta, dãdea în ziua respectivã un mare ospãþ, la care erau invitaþi o mie de dregãtori sau demnitari apartinând tuturor popoarelor subjugate de cãtre Imperiul Babilonian. Una dintre dorinþele fostului dictator de la Bagdad, Sadam Hussein, a fost ºi aceea de a reface ºi a reclãdi aceastã imensã salã a tronului imperial, din vremea împãraþilor babilonieni. El dorea sã îndeplineascã lucrul acesta deoarece se considera urmaºul legitim, urmaºul de drept al împãraþilor babilonieni de altã datã. Se pare însã cã nu a mai apucat sã-ºi ducã dorinþa la îndeplinire ºi sã refacã vestita salã a tronului regal. La acea ocazie specialã de ospãþ ne putem imagina mãcar scena, imaginându-ne o masã îmbelºugatã, cu multe ºi tot felul de delicatese ºi feluri de vin servite, cu o muzicã “bunã”, consideratã de petrecãreþi, cu tot felul de dansatoare ispititoare, cu glume, cu râsete, ºi cu foarte multã bunã dispoziþie. Aº vrea sã descriu condiþiile în care se desfãºura acest uriaº ospãþ. În momentele acelea ale desfãºurãrii ospãþului armatele persane ale lui Cirus, conduse de cãtre generalul Gobrias, dupã ce au cucerit totul pânã la Babilon, se aflau în apropierea zidurilor Babilonului. Se pregãteau de atacul împotriva splendidei capitale Babilon. În aceste condiþii când trupele persane erau sub zidurile Babilonului, pregãtindu-se de atac, cum poate fi interpretat oare banchetul lui Belºaþar, de a da opeþe în timpuri de o asemenea crizã ? Am putea sã gãsim multe explicaþii, cum ar fi: ignoranþã, mândrie, naivitate, credulitate, º.a. Nu putem ºti cu certitudine ce a fost în mintea împãratului de a procedat aºa. Sigur este faptul cã în palatul regal, în loc sã se facã planuri serioase de apãrare a cetãþii ºi a capitalei imperiului, în loc sã fie mobilizatã toatã armata ºi suflarea cetãþii, pentru apãrare, Belºaþar chefuia din plin la palat. Pe lângã faptul cã într-un timp de o asemenea crizã el chefuia, a mai fãcut ºi un act de dezonoare la adresa lui Dumnezeu. Ameþit, probabil de vinul de la masã, a poruncit slujitorilor sã fie aduse la acel banchet ºi vasele sfinte ale Templului din Ierusalim, vase care au fost luate de cãtre Nabucodonosor, bunicul sãu, cu ocazia cuceririi Ierusalimului prin campania militarã babilonianã din anul 605 î. Hr. Cu ocazia acestui bachet, Belºaþar a solicitat vasele sfinte ale Templului pentru a bea vin din ele, împreunã cu invitaþii sãi. În aceste condiþii ne putem imagina din partea celor prezenþi la banchet cam ce fel de glume, bancuri, râsete ºi acte de dezonoare pe seama lui Dumnezeu, a Templului Sãu, ºi a poporului Sãu dus în robie: “Atunci au fost aduse vasele de aur ºi de argint care fuseserã luate din templul lui Dumnezeu din Ierusalim ºi au baut din ele regele ºi dregãtorii sãi, femeile sale ºi concubinele sale. Ei au bãut vin ºi au preamãrit pe dumnezeii de aur, de argint, de aramã, de fier, de lemn ºi de piatrã. “ (Dan. 5,3-4). S-a întâmplat ceva aparte însã în seara aceea ºi anume a apãrut dintr-o datã o mânã enigmaticã, o mânã care a început sã scrie un

mesaj ciudat, un mesaj misterios pe peretele palatului. La vãzul acelei imagini pe Belºaþar l-a apucat groaza: “În aceeaºi clipã au ieºit degetele unei mâini de om, care au scris în faþa sfeºnicului celui mare pe tencuiala peretelui palatului regal, ºi regele a vãzut vârful degetelor mâinii care scria. Atunci faþa regelui s-a îngãlbenit ºi gândurile lui s-au tulburat; încheieturile coapselor sale au slabit, iar genunchii i se izbeau unul de altul neîncetat.“ (Dan. 5,5-6). Oare de ce trebuia sã se îngrozeascã Belºaþar, sã se îngãlbeneascã ºi sã se tulbure într-atât dacã tot nu înþelegea ce era scris de mâna aceea pe zid ? Apariþia bruscã a mâinii care scria l-a trezit din beþie, iar intuiþia lui îi spunea totuºi cã acel mesaj cuprindea ceva neplãcut pentru el ºi pentru împãrãþia lui. Atunci “regele a început sã strige din toate puterile sã i se aducã prezicãtorii, caldeii ºi tâlcuitorii de semne. Atunci el a prins a grãi ºi a zis tuturor înþelepþilor din Babilon: "Oricine va citi scrisul acesta ºi îmi va arãta tâlcuirea lui va fi îmbrãcat în veºmânt de purpurã, lanþ de aur i se va pune

împrejurul gâtului lui ºi va cârmui ca al treilea în regatul meu!" Atunci au venit toþi înþelepþii regelui, dar nu au putut citi scrisul, nici sã-i facã cunoscut înþelesul lui.“ (Dan. 5,7-8). Dupã ce au fost chemaþi magii, vrãjitorii ºi toþi înþelepþii Babilonului, o tagmã de oameni de care Babilonul nu ducea lipsã la acea vreme, toþi încearcã sã descifreze ciudatul mesaj de pe zid, însã nu reuºeºte niciunul, arãtând pentru a nu ºtiu câta oarã cã fãceau umbrã pãmântului degeaba ºi cã tainele le cunoaºte doar singurul Dumnezeu ºi slujitorii Sãi, sfinþii prooroci la care Dumnezeu le descoperã tainele ºi nicidecum la niºte vrãjitori, slujitori ai diavolului. Împãratul ºi dregãtorii lui s-au înspãimântat ºi mai tare, vãzând cã toþi vracii de la curte nu pot descifra mesajul, însã la sfatul împãrãtesei (probabil vãduva împãratului Nebucadneþar) este chemat bãtrânul prooroc Daniel pentru a descifra mesajul: “Regina, auzind strigãtul regelui ºi al dregãtorilor, s-a dus în camara de ospãþ. Ea a început a grãi ºi a zis: "O, rege, sã trãieºti în veac! Gândurile tale sã nu te înspãimânte, ºi chipul feþei tale sã nu se schimbe! În regatul tãu se aflã un om care are în el Duhul lui Dumnezeu celui Sfânt ºi în vremea domniei tatãlui tãu a fost descoperitã în el luminã, pricepere ºi înþelepciune, ca înþelepciunea dumnezeiascã, iar regele Nabucodonosor, tatãl tãu, l-a pus mai-marele tâlcuitorilor de semne, al caldeilor, al cititorilor în stele ºi al înþelepþilor. Din pricinã cã s-a descoperit în Daniel un duh înalt, o ºtiinþã ºi o pricepere de a tâlcui visele, de a dezlega lucrurile greu de înþeles ºi de a descoperi tainele, pentru aceasta regele i-a dat numele de Beltºatar. Deci cheamã pe Daniel, ºi el îþi va arãta tâlcuirea". (Dan. 5,10-12). Proorocul Daniel în vârstã de peste 80 de ani, senin, calm ºi netulburat, stãtea acum în faþa unui împãrat tânãr de doar 36 ani, îngãlbenit de fricã: “Daniel a fost adus înaintea regelui. Regele a zis atunci lui Daniel: "Tu eºti Daniel, cel dintre robii iudei pe care i-a adus tatãl meu din Iuda? Am auzit cã în tine este Duhul lui Dumnezeu ºi cã în tine se aflã luminã, pricepere ºi înþelepciune fãrã seamãn. Acum au fost aduºi la mine înþelepþii ºi prezicãtorii ca sãmi citeascã scrisul acesta ºi sã-mi facã cunoscutã tâlcuirea lui, dar nu au fost în stare sã-mi spunã tâlcuirea acestor cuvinte. ªi eu am auzit despre tine cã tu poþi sã tâlcuieºti visele ºi sã dezlegi cele tainice. Acum, dacã tu eºti în stare sã citeºti scrisul ºi sã-mi faci cunoscutã tâlcuirea lui, vei fi îmbrãcat în veºmânt de purpurã ºi lanþ

de aur vei avea împrejurul gâtului tãu ºi vei cârmui ca al treilea în regatul meu". (Dan. 5,13-16). Împãratul Belºaþar îi face proorocului Daniel o triplã ofertã: “...Acum, dacã tu eºti în stare sã citeºti scrisul ºi sã-mi faci cunoscutã tâlcuirea lui, vei fi îmbrãcat în veºmânt de purpurã ºi lanþ de aur vei avea împrejurul gâtului tãu ºi vei cârmui ca al treilea în regatul meu". (Dan. 5,16). Ce ar putea fi considerat rãu într-o asemenea modalitate de a rãsplãti serviciile cuiva ? Pentru serviciile aduse Babilonului, era rãsplãtit împãrãteºte. Daniel refuzã oferta împãratului Babilonului: “Atunci Daniel a început sã vorbeascã ºi a grãit regelui: "Darurile tale poþi sã le pãstrezi pentru tine, iar lucrurile de preþ dã-le altora; cãci eu voi citi regelui scrisul ºi îi voi face cunoscutã tâlcuirea lui.“.(Dan. 5, 17). În ce consta ºi ce însemna oferta Babilonului ? Mai are aceasta vreo relevanþã în lumea de azi. în “Babilonul” lumii noastre contemporane ? Mai regãsim cumva ofertele acestea tentante ºi astãzi ? 1. Veºmântul sau haina de purpurã. Acest veºmânt sau hainã era simbolul regalitãþii. Era vorba de un veºmânt împãrãtesc, o hainã de o frumuseþe deosebitã, de culoare purpurie. Ce era rãu în aceasta ? În mod aparent nu era rãu chiar nimic. Problema este cã în Sfintele Scripturi, purpura este asociatã pãcatului, fiind un simbol al acestuia, al pãcatului propriu-zis. Domnul Însuºi ne spune lucrul acesta : “Veniþi sã ne judecãm, zice Domnul. De vor fi pãcatele voastre cum e cârmâzul, ca zapada le voi albi, ºi de vor fi ca purpura, ca lâna albã le voi face.“ (Isaia 1,18). În cartea Apocalipsa a Sfântului Apostol Ioan, Babilonul - lumea îndepãrtatã de Dumnezeu - este arãtatã la fel, ca fiind îmbrãcatã în veºmântul de purpurã, simbol al nelegiuirilor ei, al pãcatelor ei : “ªi a venit unul din cei ºapte îngeri, care aveau cele ºapte cupe, ºi a grãit cãtre mine, zicând: Vino sã-þi arãt judecata desfrânatei celei mari, care ºade pe ape multe, Cu care s-au desfrânat împãraþii pãmântului ºi cei ce locuiesc pe pãmânt s-au îmbãtat de vinul desfrânãrii ei. ªi m-a dus, în duh, în pustie. ªi am vãzut o femeie ºezând pe o fiara roºie, plinã de nume de hulã, având ºapte capete ºi zece coarne. ªi femeia era îmbrãcatã în purpurã ºi în stofã stacojie ºi împodobitã cu aur ºi cu pietre scumpe ºi cu mãrgãritare, având în mânã un pahar de aur, plin de urâciunile ºi de necurãþiile desfrânãrii ei. Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor ºi a urâciunilor pãmântului. ªi am vãzut o femeie, beatã de sângele sfinþilor ºi de sângele mucenicilor lui Iisus, ºi vãzând-o, m-am mirat cu mirare mare.“ (Apoc. 17, 1-6). În Sfintele Scripturi veºmântul sau haina simbolizeazã ºi caracterul. Ce frumoasã ilustraþie gãsim vorbind despere haina de nuntã din parabola nunþii fiului de împãrat, parabolã rostitã de Domnul Iisus Hristos Însuºi. Astfel, vorbind despre Babilon, fie cã este vorba de cel din vechime, fie cã este vorba de cel modern sau contemporan, acesta nu poate oferi decât veºmântul sau haina unui caracter stricat, alterat de pãcat. Oricât de frumoasã ar fi aceastã hainã, a unui caracter dupã chipul omului, în faþa unui Dumnezeu sfânt aceast nu este decât o cârpã murdarã. Nu ne mirã faptul cã Daniel a refuzat aceasta ofertã din partea împãratului Babilonului. Veºmântul sau haina de purpurã simboliza pãcatul ºi un caracter stricat de pãcat. Cu un asemnea caracter nu se intrã în Împãrãþia lui Dumnezeu : “ªi în cetate nu va intra nimic pângãrit ºi nimeni care e dedat cu spurcãciunea ºi cu minciuna...“ (Apoc. 21,27). 2. Lanþiºorul de aur la gât era a doua ofertã. Deºi era o ofertã tentantã, ea n-a fost ºi pentru proorocul Daniel. Aurul este un metal preþios ºi nu era rãu în sine, doar cã lanþul acela de la gât simboliza lucrurile oferite de Babilon, care se vor înlãnþui în jurul gâtului tãu ºi te vor þine rob. Omul poate sã devinã rob fãrã sã-ºi dea seama. Sunt o mulþime de lucruri în lumea noastrã care ne înrobesc ºi nu ne mai lasã libertatea ºi timpul pentru Dumnezeu. Doar sã amintim, aºa în treacãt, câte lucruri lumeºti nu înrobesc pe copiii Domnului ? La câte sãrbãtori creºtine unii oameni, creºtini cu numele pe care-l poartã, sunt înrobiþi adesea de lucruri pãmânteºti, de chefuri, de plãceri, de fapte de ruºine ? De ce trebuie ca în timpul unei sãrbãtori, închinatã Domnului, sã fie credincioºi înrobiþi de faptele firii pãmânteºti ? Oare de ce n-ar fi aceºtia robii Domnului, cu ascultare deplinã de El ºi de Cuvântul Lui ? Aºadar, oricât de bune, nobile ºi tentante ar pãrea unele lucruri din viaþa noastrã, sã nu permitem niciodatã ca acestea sã ne domine viaþa în aºa fel încât sã ne restrângã libertatea ºi sã ne despartã de El. - VA URMA Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

7


Argeºul Ortodox

Ortosinteze Biserica Domneascã din municipiul Curtea de Argeº ºi-a sãrbãtorit cel de-al doilea hram, închinat Sfântului mitropolit Iachint de Vicina Biserica Domneascã din municipiul Curtea de Argeº ºi-a sãrbãtorit duminicã, 28 octombrie 2012, cel de-al doilea hram, închinat Sfântului mitropolit Iachint de Vicina. Pentru a treia oarã de la proclamarea localã a canonizãrii, credincioºii argeºeni au participat la Sfânta Liturghie oficiatã de Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic, Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului, împreunã Preasfinþitul Macarie al Europei de Nord ºi Preasfinþitul Siluan al Ungariei. Lângã cei trei ierarhi a fost prezent un sobor de preoþi ºi diaconi. În cuvântul de învãþãturã, Înaltpreasfinþia sa a amintit de istoria începuturilor scaunului mitropolitan de la Curtea de Argeº ºi de bogata activitate desfãºuratã de mitropolitul Iachint în organizarea vieþii bisericeºti din Þara Româneascã, mulþumind totodatã celor doi ierarhi prezenþi în municipiul Basarabilor la aceastã mare sãrbãtoare.

Slujba Privegherii în cinstea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, la Patriarhie „Culturã, Tradiþie ºi cãi

Lui suntem toþi la fel. Toþi avem aceeaºi origine divinã, toþi suntem din aceeaºi gândire ºi din aceeaºi voinþã a lui Dumnezeu”, a spus Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic. Rãspunsurile liturgice au fost date de cãtre Corul “Cantate Domine” al Seminarului Teologic Ortodox “Nifon Mitropolitul” din Bucureºti.

Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic, Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului, a oficiat, vineri, 26 octombrie 2012, pe scena special amenajatã în apropierea Catedralei Patriarhale, înconjurat de un sobor de preoþi ºi diaconi, slujba Privegherii în cinstea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureºtilor. La sfânta slujbã oficiatã pe Dealul Patriarhiei au fost prezenþi mii de credincioºi din toate colþurile þãrii, dar ºi pelerini care aºteaptã cu evlavie pentru a aduce cinstire sfintelor moaºte aºezate spre închinare în baldachinul special amenajat. „Este necesar sã-i mulþumim lui Dumnezeu pentru toate zilele parcurse pânã astãzi ºi sã îi mulþumim pentru toate zilele cu care ne-a binecuvântat de la început. Ar fi potrivit sã nu uitãm niciodatã ca fiecare dintre noi am fost în gândirea Sfintei Treimi. Am fost aºadar în iubirea cea veºnicã a lui Dumnezeu ºi fiind noi toþi din gândirea lui Dumnezeu, întrupându-ne din iubirea Lui ºi din voinþa

spirituale" ediþia a IV-a, parteneriat cu Seminarul Teologic Ortodox "Veniamin Costachi" de la Mãnãstirea Neamþ

Cu binecuvântarea Înaltpreasfinþitului Pãrinte Arhiepiscop Calinic, Seminarul Teologic Ortodox "Neagoe Vodã Basarab" din Curtea de Argeº, reprezentat de un grup de elevi însoþit de cadre didactice, a participat la Proiectul naþional "Culturã, Tradiþie ºi cãi spirituale" ediþia a IV-a, desfãºurat în parteneriat cu Seminarul

Teologic Ortodox "Veniamin Costachi" de la Mãnãstirea Neamþ în perioada 19-21 octombrie 2012. Activitatea desfãºuratã a inclus vizitarea Mãnãstirilor Hadâmbu din judeþul Iaºi, a Catedralei Mitropolitane din localitate, a Mãnãstirilor ieºene Sfinþii Trei Ierarhi, Golia ºi Cetãþuia. Elevii celor douã Seminarii Teologice au participat în sala de festivitãþi a Seminarului "Veniamin Costachi" la Simpozionul "Importanþa Sfântului Maslu în viaþa creºtinului" unde au prezentat referate alãturi de cadrele didactice. Elevii seminariºti au participat la Sfânta Liturghie sãvârºitã la Mãnãstirea Hadâmbu ºi la Parohia Cracãul Negru. Parteneriatul dintre cele douã ºcoli teologice este la a IV-a ediþie ºi face o punte de legãturã între spaþiul eclesiastic moldovean ºi cel muntean. Elevii implicaþi în acest parteneriat au avut ocazia sã cunoascã istoria bisericeascã a neamului nostru. Mulþumim Înaltpreasfinþitului Pãrinte Arhiepiscop Calinic pentru faptul cã a binecuvântat împreunãlucrarea celor douã ºcoli teologice. Sprijinul Centrului Eparhial al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului a fãcut posibilã deplasarea elevilor ºi a cadrelor didactice la acest eveniment. Biroul de presã al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului


Argesul Ortodox Anul XI, Nr. 570, 2 - 9 noiembrie 2012