Page 1

z Anul XI z nr. 554 z 21 - 28 iunie 2012 z 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Post trupesc, post sufletesc

Postul Sfinþilor Apostoli Petru ºi Pavel Temelia solidã a unei adevãrate vieþi duhovniceºti este postirea. Iatã ce ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog: „Postul este începutul ºi temeiul pentru lucrarea duhovniceascã. Oricare ar fi virtuþile pe care le zideºti pe temelia postului, ele vor fi toate nezdruncinate ºi neclintite, ca unele ce au fost întemeiate pe piatra cea tare. Iar când vei înlãtura aceastã temelie, adicã postul, ºi în locul lui vei pune îmbuibarea pântecelui ºi alte pofte necuvioase, atunci toate virtuþile vor fi zdruncinate ºi spulberate de cugetele cele rele ºi de un noian de patimi ºi aºa precum se împrãºtie nisipul de vânt, tot aºa se prãbuºeºte întreaga lucrare a virtuþii”. Cei care din diferite motive (reale ºi nu închipuite!) nu pot sã posteascã, vor întreba: noi cei ce nu putem posti din cauza sãnãtãþii ºubrede, ce sã facem sã nu ne pierdem puterea de a lucra virtuþile creºtineºti? Rãspuns potrivit este. Dacã stomacul ne este bolnav sau alte organe ale trupului nostru sunt în suferinþã, atunci este necesar sã ne orânduim regimul alimentar în aºa fel încât sã nu sufere trupul nostru. În locul postului trupesc vom pune postul sufletesc. Acest post al sufletului îl alimentãm cu porþii bogate de rugãciune ºi meditaþie. Aºa se va împlini lucru minunat, ºi vom înþelege ceea ce spune Sfântul Ioan Scãrarul: „Postul este stãpânirea cugetelor viclene, eliberarea de vise urâte, curãþia rugãciunii, fãclia sufletului, paza minþii, nimicirea asprimii inimii, uºa umilinþei, smerita suspinare, înfrângerea îmbucurãtoare, oprirea vorbirii multe, pricina tãcerii, pãzitorul ascultãrii, liniºtea somnului, sãnãtatea trupului, dezlegarea pãcatelor ºi fericirea cereascã!”. Aºadar, chiar dacã unii dintre noi nu pot sã facã efort pentru abstinenþã alimentarã, au marea bucurie de a folosi mai mult puterea rugãciunii care ne dã tãria de a învinge toate ispitele ºi a ne întãri sufletul ºi a ne tãmãdui ºi trupul încercat de slãbãnogire. Dumnezeu atoatevãzãtorul ºtie exact ce neputinþe

avem ºi ne dã putere ºi mângâiere tãmãduitoare. El nu se uitã doar la puterea postului de bucate, care, de altfel, are o putere secundarã, ci se uitã mai ales la dragostea pe care o avem de a împlini poruncile lui Dumnezeu. Dacã,

de exemplu, noi cerem în rugãciune ajutorul lui Dumnezeu de a birui patimile trupului ºi ale sufletului, atunci orice grijã a postului dispare. Locul gol îl ocupã în fiinþa noastrã puterea Duhului Sfânt, Care este „Vistierul bunãtãþilor ºi Dãtãtorul de viaþã!”. Dar trebuie sã fim campioni ai rugãciunii efective, curate ºi dinamice! Sfinþii Pãrinþi ne sfãtuiesc ºi ne îndeamnã la o postire adevãratã, aºa cum scrie ºi Sfântul Vasile cel Mare: „Pentru postirea adevãratã nu este de ajuns numai înfrânarea de la mâncare. Adevãratul post este îndepãrtarea de la rãu, înfrânarea limbii, înfrânarea mâniei, lepãdarea poftelor, defãimãrii, minciunii, cãlcãrii jurãmântului!”. Vedem bine cã Sfântul Pãrinte Vasile cel Mare, aici pune accent mai ales pe un cod duhovnicesc de care trebuie sã

nu se uite nici o clipã. Am spune cam aºa: Nu poþi posti din diferite motive, dar rãu de ce faci? Limba de ce n-o înfrânãm? Iar dacã n-o putem înfrâna mai bine sã ne mâncãm propria limbã? S-o strunim ºi sã nu mai supãrãm pe nimeni cu vorbele noastre rebele ºi distrugãtoare de pace, de suflet, de onoare! Nu putem posti de mâncare? Dar de mânie de ce nu putem a ne lepãda zicând rugãciuni ºi meditând la cât rãu semãnãm în viaþa oamenilor ºi a noastrã mai întâi?!? Nu putem posti, dar sã ne lãsãm de minciuni, de apucãturile necuviincioase ºi de alte defãimãri, nu putem? Iatã cum vine Sfântul Ioan Gurã de Aur sã ne lumineze ºi în aceastã bucurie a postului: „Cuvine-se nouã sã procedãm aºa! Sã nu strãbatem fãrã noimã sãptãmânile postului, ci sã ne cercetãm conºtiinþa, sã ne ispitim cugetele ºi sã purtãm grijã de ceea ce am reuºit sã facem, într-o sãptãmânã, în alta… Tot aºa sã vedem ce lucru nou ne încumetãm sã atingem în alta care urmeazã, ºi care sunt patimile de care ne-am îndreptat. Dacã noi nu ne vom îndrepta în acest timp ºi nu vom dovedi o astfel de grijã pentru sufletul nostru, atunci nu vom avea nici un fel de folos de la postul ºi nevoinþa cãreia ne impunem!”. Adicã: ne-am lãsat de fumat? E bine ºi de folos! Ne-am lãsat de bãut peste mãsurã? E bine foarte! Ne-am lãsat de desfrânare? E o mare biruinþã! Ne-am lãsat de hoþii ºi minciuni? E o biruinþã categoricã! Ne-am lãsat de defãimãri ºi rãutãþile zilnice? Ne-am biruit pe noi înºine! ªi tot aºa, sã ne lepãdãm în fiecare zi ºi sãptãmânã de câte o neputinþã trupeascã ºi sufleteascã! Toþi avem de lucru cu noi înºine! Sã începem fãrã cruþare! Doamne, ajutã-ne!

Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului


Argeºul Ortodox

Sfântul mitropolit GRIGORIE DASCÃLUL al Þãrii Româneºti (1765-1834) Acest luminat dascãl ºi ierarh al Bisericii lui Hristos a fost cel mai de seamã mitropolit al Þãrii Româneºti din secolul XIX. S-a nãscut în Bucureºti, în anul 1765, din pãrinþi iubitori de Dumnezeu. Din botez se chema Gheorghe Miculescu. La vârsta de ºapte ani, a fost dat sã înveþe carte la ºcoala elineascã de la Mãnãstirea Sfântul Sava. Aici se împrieteneºte cu monahul Gherontie de la Mãnãstirea Neamþ, cãruia îi devine ucenic. Dorind sã slujeascã toatã viaþa lui Hristos, dupã terminarea studiilor, tânãrul ucenic pãrãseºte casa pãrinteascã ºi se duce cu monahul Gherontie la Mãnãstirea Neamþ. Aici cunoaºte pe marele stareþ Paisie ºi gustã din frumuseþea vieþii duhovniceºti. Prin anul 1790 este cãlugãrit ºi hirotonit diacon de Cuviosul Paisie, primind numele marelui ierarh Grigorie Teologul. Apoi este rânduit, împreunã cu duhovnicescul sãu pãrinte Gherontie, la traducerea operelor Sfinþilor Pãrinþi din limba greacã în limba românã. În anul 1812 cãlãtoresc amândoi la Sfântul Munte. La întoarcere, monahul Gherontie este ucis de tâlhari aproape de Dunãre, iar ierodiaconul Grigorie se întoarce singur la metanie. În anul 1820, ierodiaconul Grigorie pãrãseºte pãmântul Moldovei ºi se stabileºte la Mãnãstirea Cãldãruºani. Iar la 10 ianuarie, 1823, este hirotonit episcop ºi ales mitropolit al Þãrii Româneºti, pãstorind Biserica lui Hristos cu multã dragoste ºi înþelepciune timp de 11 ani. La 22 iunie, 1834, mitropolitul Grigorie, supranumit „Dascãlul", moare ºi este înmormântat lângã zidul catedralei în partea de nord. Dupã ºapte ani, osemintele sale s-au strãmutat în gropniþa Mãnãstirii Cãldãruºani, iar în prezent sunt aºezate în pridvorul bisericii.

Fapte ºi cuvinte de învãþãturã Se spunea despre mitropolitul Grigorie cã, pe când era elev la ºcoala elineascã din Mãnãstirea Sfântul Sava, era cel mai silitor la învãþãturã dintre toþi cei 75 de elevi. De asemenea, îºi petrecea tinereþea cu multã înþelepciune, în post, în rugãciune ºi în citirea Sfinþilor Pãrinþi. Se mai spunea despre dânsul cã, dupã venirea pãrintelui Gherontie de la Mãnãstirea Neamþ la Colegiul Sfântul Sava, atât de mult s-a folosit tânãrul Gheorghe de smerenia ºi blândeþea inimii lui, cã, dupã terminarea ºcolii, s-a fãcut ºi el cãlugãr. Se spunea iarãºi, cã atât de mare era legãtura dragostei între pãrintele Gherontie ºi ucenicul sãu, Gheorghe, cã, pânã la moarte, nimeni dintre oameni ºi nimic pãmântesc nu i-ar fi putut despãrþi pe unul de altul. Prin ei „împreunã petreceau cãlugãria ºi cãrturãria, smerenia ºi înþelepciunea, dorul de Hristos cu dorul de cunoaºtere, blândeþea cu ascultarea". Vãzând stareþul Paisie pe acest tânãr bãtrân intrând în nevoinþa duhovniceascã ºi cunoscând întru sine cã va fi vas ales al Bisericii lui Hristos, îndatã l-a tuns în schima monahalã ºi la fãcut diacon. ªi era pãrintele Grigorie foarte smerit ºi ascultãtor cãtre toþi. La traducerea cãrþilor din limba greacã, împreunã lucrau ºi se ajutau ierodiaconul Grigorie cu pãrintele sãu duhovnicesc Gherontie. Tot ce tãlmãcea unul, îndrepta celãlalt. Ei au tradus împreunã multe cãrþi, precum: Patericul, tipãrit la Bucureºti în anul 1828; Octoihul, tipãrit la Râmnic ºi Buda în anul 1811; Adunarea pe scurt a dumnezeieºtilor dogme, tipãritã la Mãnãstirea Neamþ în anul 1816; Tâlcuire pe scurt la antifoanele celor 8 glasuri, tipãritã tot la Mãnãstirea Neamþ, 1817; Cele 12 mineie, tipãrite la Buda în anii 1804- 1805; Vieþile Sfinþilor, tipãrite la Mãnãstirea Neamþ, între anii 18071815 ºi la Bucureºti, între anii 1834-1836; Tâlcul Evangheliei, rãmas în manuscris; Cãrþi de învãþãturã pentru Seminarul de la Socola ºi altele. Cerând mitropolitul Dositei al Þãrii Româneºti de la Veniamin Costachi, pãrintele Moldovei, sã-i trimitã doi monahi tãlmãcitori din limba greacã, acesta îi trimite pe smeriþii cãlugãri Gherontie ºi Grigorie din Mãnãstirea Neamþ. Cei doi monahi reînfiinþeazã tipografia Mitropoliei din Bucureºti, tipãresc cãrþi de slujbã ºi învãþãturã, pun în rânduialã biblioteca, apoi se întorc iarãºi în Moldova, la metania lor. Se spunea pentru ierodiaconul Grigorie cã mare ºi

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CALINIC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

nemângâiatã durere a avut când a vãzut pe pãrintele sãu duhovnicesc Gherontie ucis de tâlhari la întoarcere din Muntele Athos. Deci, îngropându-l acolo, peste Dunãre, la o mãnãstire ºi plângând mult pentru el, s-a întors la Mãnãstirea Neamþ. Dupã ºapte ani ucenicul îi aduce osemintele fericitului sãu stareþ ºi le îngroapã în pãmântul þãrii. Cãlãuzit de harul Duhului Sfânt, smeritul ierodiacon Grigorie pãrãseºte Mãnãstirea Neamþ, prin anul 1820, ºi se stabileºte la Cãldãruºani, într-o chilie foarte sãracã, afarã de zidul mãnãstirii. Singura lui avere era o desagã cu cãrþi ºi o rogojinã pe pat. Aici petrecea ziua ºi noaptea în post ºi rugãciune, tãlmãcind cãrþi din porunca mitropolitului ºi necãutând nici o dregãtorie bisericeascã. Era aºa de nevoitor la cele duhovniceºti, încât toatã noaptea priveghea. Numai „lumina zilei îi stingea lumânarea în chilie". La începutul anului 1823 a venit la chilia lui o solie de la Bucureºti ºi i-a spus: - Domnul þãrii vrea sã te facã mitropolit ºi te cheamã! - Cã mãria sa, Vodã, mã cheamã, voi veni, a zis el, dar ca sã fiu pãstor al turmei lui Hristos eu, nevrednicul, numai de gândul acesta mã cutremur. A doua zi a plecat pe jos spre Bucureºti. Cum trecea noaptea prin satul Tunari, preotul l-a vãzut rãu îmbrãcat ºi l-a închis în coteþul porcilor, crezând cã este vreun cãlugãr hoinar. A doua zi, o slugã i-a dat drumul pe ascuns. Dupã puþin timp, preotul l-a vãzut mitropolit ºi s-a înfricoºat. Iar blândul pãstor, zâmbind, i-a zis: - Nu te teme, pãrinte, cã porcii sfinþiei tale s-au purtat bine cu mine! Dupã trei zile, ierodiaconul Grigorie a primit sã fie pãstor al turmei lui Hristos. Apoi, hirotonindu-se, domnitorul Grigorie Ghica i-a înmânat cârja ºi î-a zis: - Nici celui care a alergat, nici celui ce s-a rugat, ci celui pe care l-a binevoit Dumnezeu! Ca pãrinte duhovnicesc al Þãrii Româneºti, mitropolitul Grigorie era pentru toþi exemplu de sfinþenie, de sãrãcie desãvârºitã ºi de dragoste pentru mântuirea turmei. În cele trei eparhii - Buzãu, Râmnic ºi Argeº - a pus episcopi noi pe care îi sfãtuia sã cerceteze regulat turma, sã se osteneascã la îndreptarea Bisericii ºi „sã nu stea la sfaturi ºi pricini deºarte". Apoi a cerut „sã nu se mai facã hirotonii necanonice". Acest mare mitropolit purta multã grijã pentru întemeierea de ºcoli spre luminarea poporului, fiind numit de domn efor al tuturor ºcolilor din þarã. La Colegiul „Sfântul Sava" se îngrijea personal sã aibã profesori buni ºi evlavioºi; lua parte la examene ºi dãdea ajutor copiilor silitori ºi sãrmani. Iar când profesorii aveau purtãri nepotrivite cu chemarea lor, le spunea: - Sã vã îndreptaþi cu toþii ºi apoi sã îndreptaþi; sã dobândiþi nãravuri bune, apoi sã învãþaþi de nãravuri. Sã fiþi cu toþii sfinþi sau aproape de sfinþi, precum erau dascãlii cei mai dinainte întracest loc. Mitropolitul Grigorie a stãruit sã se înfiinþeze seminarii în fiecare eparhie, devenind astfel adevãratul ctitor al seminariilor din Þara Româneascã. S-a îngrijit sã facã rânduialã prin mãnãstiri, punând stareþi români în mãnãstirile închinate ºi oprind o parte din venituri pentru repararea lor, cãci multe din ele ajunseserã în stare de paraginã. Dar ºi petrecerea sa duhovniceascã este vrednicã de amintit. Noaptea dormea foarte puþin, cãci se îndeletnicea cu rugãciunea ºi cu traducerea de cãrþi. Apoi mânca, o datã pe zi, puþine legume ºi poame. Purta haine simple de ºiac cãlugãresc ºi nu fãcea niciodatã plimbãri. Era încã foarte bun chivernisitor, însã darnic cu sãracii ºi vãduvele. Iar când era vorba de tipãrit cãrþi ºi de dat ajutoare la elevi, nu precupeþea banii. Acest înþelept mitropolit întrecea pe toþi din vremea sa cu râvna ºi cunoaºterea Sfinþilor Pãrinþi. Pãtrundea ºi stãpânea cu multã pricepere învãþãtura ortodoxã a dogmelor ºi a Sfintei Scripturi, pentru care i se spunea „teologul Grigorie, înalt în ºtiinþe ºi în înþelepciune, adânc în noimã ºi smerit cugetãtor în isprãvi ºi în lucrare". Iar dregãtorii þãrii ºi poporul îl numeau „Mitropolitul Grigorie Dascãlul", precum se numeºte pânã astãzi. Vãzând acest mare ierarh „cã neamul nostru românesc este evlavios din fire, dar sãrac de armele credinþei, s-a aprins cu râvna pentru luminarea lui" prin traducerea ºi tipãrirea

Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. Dr. Napoleon Dabu Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

lucrãrilor Sfinþilor Pãrinþi. Cât a fost mitropolit pe scaunul Þãrii Româneºti a tradus ºi tipãrit, atât la Bucureºti, cât ºi la Buzãu ºi Cãldãruºani, urmãtoarele cãrþi: Cuvintele despre putederea Sfântului Duh ale lui Iosif Vrienie, Împãrþire de grâu ºi Puþul Sfântului Ioan Gurã de Aur, toate trei traduse cât a stat în surghiunie ºi tipãrite la Buzãu, între anii 1832-1833; Epistolele de obºte ale Patriarhului Fotie, rãmase în manuscris; Douã cuvinte doveditoare pentru purcederea Sfântului Duh ale Sfântului Grigorie Palama; Despre cele opt gânduri ale Sfântului Casian Românul; Viaþa Cuviosului Paisie de la Mãnãstirea Neamþ; Din învãþãturile Sfinþilor Trei Ierarhi, ale Sfinþilor Atanasie cel Mare, Ioan Damaschin ºi Simeon Noul Teolog, Fericitul Augustin, Teodorii, Teofilact al Ohridei, Atanasie de Paroº ºi alþii. Pentru tipãrirea atâtor cãrþi a înfiinþat douã tipografii noi, una la Episcopia Buzãului ºi alta la Mãnãstirea Cãldãruºani. Toate cãrþile tipãrite de el le împãrþea în dar la biserici ºi în popor. Pe când era în surghiun (1829-1833), i s-a cerut demisia. Iar el, dorind foarte mult sã-ºi conducã turma încredinþatã lui, a rãspuns: - Dumnezeu mi-a dat suflet ºi eparhie ºi, când îmi va ieºi sufletul, atunci voi lãsa eparhia. Cãci acestea sunt lucruri care privesc mântuirea sufletelor. Pe fiii sãi duhovniceºti îi învãþa, zicând: - Cât avem vreme, sã lucrãm cele bune. Sã vieþuim dupã cum zice Apostolul, cu înfrânare, cu dreptate ºi cu bunãcredinþã. Cã dupã ce ne vom duce de aici, nici un cuvânt de îndreptare nu ne va fi nouã cãtre Cel ce ne va lua seama. Precum nici cârmaciului, dupã ce se va îneca corabia, nici doctorului, dupã ce va muri bolnavul. Apoi adãuga: - Ce vom face dar, va zice cineva? Sã chemãm doctori iscusiþi ºi care nu mint numele, pe Sfinþii Pãrinþi. ªi auzind sfaturile lor, sã ne plecãm lor ºi primind plasturii lor, sã le punem la rãnile noastre. Mai ales cã ºi reþetele se dau în limba noastrã ºi în dar. Iar despre cuvintele Sfântului Ioan Gurã de Aur, pe care însuºi le-a tradus ºi le-a tipãrit, spunea: - Cât este de dulce vorba sfântului ºi cât folos poate sã pricinuiascã cititorilor, singuri cei ce le vor citi vor mãrturisi. Cã eu nu îndrãznesc a zice ceva, ca sã nu micºorez cu gângãvia mea fiinþa lor sau a dulceþii sau a folosului. Iar dacã Dumnezeu mã va þine sãnãtos în surghiun, ajutând El, cu rugãciunile Sfântului voi mai scrie. Altãdatã iarãºi spunea: - Precum nu am încetat, mai înainte de a mã sui pe scaunul mitropoliei, sã mã silesc spre folosul neamului, dupã cum mãrturisesc cãrþile cele tipãrite, aºa ºi dupã ce m-am suit, aºa ºi dupã ce m-am dus în surghiun. Aºa, cu Dumnezeu sã se zicã, ºi aici, în Sfânta Mãnãstire a Cãldãruºanilor fiind oprit, mã voi sili ca sã se mai dea la luminã acest fel de cãrþi, spre slava lui Dumnezeu ºi folosul fraþilor. Cã numai atât voiesc sã trãiesc, cât sã ajutorez Pravoslaviei ºi neamului ºi fraþilor, ca sã poatã cu înlesnire prin învãþãturile Sfinþilor sã dobândeascã bunãtãþile cele veºnice. Întorcându-se din surghiun în primãvara anului 1834, a început reparaþia catedralei mitropolitane. Dar cei din jurul sãu, vãzându-l slab ºi bãtrân, l-au întrebat: - Înalt Preasfinþite, dar când o sã vezi catedrala terminatã? - Îmi ajunge sã încep lucrarea - a rãspuns el. Cred cã urmaºii neapãrat vor sfârºi-o. Dintre toate cãrþile, socotea mitropolitul Grigorie Dascãlul cã „cele mai potrivite vremii ºi patrioþilor de rând" sunt Vieþile Sfinþilor. De aceea a început traducerea ºi tipãrirea lor. Însã n-a apucat sã tipãreascã decât douã volume ºi s-a dus la Hristos. Cu câteva ceasuri înainte de obºtescul sfârºit a spus cãtre un episcop al sãu: - Sã nu se sminteascã din tipãrire Vieþile Sfinþilor ºi tipografiile neîncetat sã lucreze, tipãrind cãrþi folositoare de suflet! Apoi ºi-a dat sufletul în mâinile Domnului, la 22 iunie, 1834. Spuneau ucenicii cã nu s-a gãsit nici o avere în chilia acestui cuvios mitropolit, decât cãrþi rânduite sã se dea în dar. Deci, fiind plâns de tot poporul, a fost îngropat sub streaºinã catedralei. Dupã ºapte ani, osemintele sale au fost strãmutate la Cãldãruºani. Pe craniul sãu stau scrise pânã astãzi aceste cuvinte: „Acest cap este al preasfinþitului nostru mitropolit Grigorie al III-lea. La anul 1829 din porunca Rusiei s-au dus în Basarabia, iar dupã slobozenie s-au întors în Bucureºti, la scaunul sãu ºi au rãposat în Domnul cu pace la leatu 1834".

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta. Paginã web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643


Argeºul Ortodox

Boala în cartea III Regi a. Boalã trupeascã ºi boalã sufleteascã în timpul domniei lui Solomon Dupã moartea vrednicului de pomenire rege David, pe tronul lui Israel urcã fiul acestuia Solomon, cel mai înþelept ºi cel mai destoinic dintre conducãtorii lui Israel. Domnia acestuia s-a remarcat printr-o atentã centralizare a statului evreu, prin extinderea graniþelor acestuia, dar, cel mai important aspect trebuie considerat cel religios, dacã þinem seama de faptul cã el este cel care construieºte primul edificiu cultic impozant închinat Dumnezeului lui Israel, cunoscut în istorie drept Templul lui Solomon. De construirea templului se leagã ºi prima relatare a bolii în comunitatea fiilor lui Israel, relatare fãcutã la modul general ºi cuprinsã în rugãciunea pe care Solomon o rosteºte odatã cu sfinþirea Templului: „De va fi foamete pe pãmânt, de va fi ciumã ºi boalã molipsitoare, de va fi vânt dogoritor, uscãciune, lãcustã, omidã, duºmanul de îl va strâmtora în porþile cetãþii lui, de va fi orice necaz sau orice boalã, Orice rugãciune, orice cerere care se va face de orice

om din tot poporul lui Israel, când ei îºi vor cunoaºte mustrarea cugetului lor ºi îºi vor întinde mâinile lor la templul acesta, Tu sã asculþi din cer, din locul ºederii Tale, ºi sã miluieºti; sã faci ºi sã dai fiecãruia dupã cãile sale, dupã cum Tu cunoºti inima lui; cãci Tu singur ºtii inima tuturor fiilor oamenilor; (III Regi 8, 37-39) Din cele de mai sus aflãm cã în timpul domniei lui Solomon boala cea mai des întâlnitã era ciuma, de vreme ce înþeleptul monarh începe enumerarea cu aceasta. Pe celelalte nu le mai expune, rezumându-se doar a le prezenta la modul general ca boli molipsitoare. Însã cea mai gravã boalã care a afectat comunitatea iudaicã ºi ale cãrei efecte se vor repercuta asupra unitãþii ºi continuitãþii statului evreu este pãcatul idolatriei. Regele Solomon a fost cunoscut ºi ca cel mai poligam evreu din istorie, dacã þinem cont de relatarea biblicã

Familia... ...este o bazã Un Sfânt Pãrinte spunea cã ,, o generaþie de mame credincioase poate schimba faþa pãmântului “. Mama pentru pruncul ei este puntea ce se lungeºte cu fiecare pas al copilului, este îndrumãtoare lui, cea care îl sprijina în primii paºi ai lui cea care îl ajutã la modelarea sufletului. Vorbind despre mama, ea este de nepreþuit în ochii, sufletul ºi inima copilului. Aºa cum ne naºtem cu credinþa în Dumnezeu, ca ceva ce ne alcãtuieºte, tot aºa copilul tinde spre mama lui. ,,Toþi suntem fiii unei mari familii”. Sfântul Ioan Gurã de Aur Toþi oamenii sunt fraþi. Nu trebuie sã mã rup de fratele meu când vãd cã el greºeºte, ci trebuie sã mã rog împreunã cu el s-au pentru el. Este foarte dureros când într-o familie cineva drag se rupe de ea, mai dureros când cel plecat o loveºte. Aºa se întâmplã astãzi cei slabi în credinþã se lasã ademeniþi, ispitiþi ºi pãrãsesc Sfânta Biserica Ortodoxã, mai dureros, aruncã ocãri, clevetiri, în ea cea care i-a nãscut, crescut, înãlþat, în ea care ºi în acele ceasuri îi iubeºte. Dar de ce îi mai iubeºte ? Pentru cã aºa face ºi Iisus Hristos. Tot pentru ei se luptã cu cel viclean, pentru a se bucura la fel ca ceilalþi în fiecare clipã de minunile ºi iubirea Lui. Durere mare se face în sufletul mamei pentru pierderea unui fiu, asemenea ºi Sfânta Bisericã se întristeazã când un fiu îi întoarce spatele ºi o pãrãseºte, vânat fiind de amãgiri ºi promisiuni deºarte. Dar întotdeauna la sânul mamei celei adevãrate, celei blânde ºi bune, care te-

a nãscut, te-a crescut te-a ferit de rãutãþi, îþi vei gãsi liniºtea, acolo este viaþa cea adevãratã. Sã nu trãim doar biologic, nepãsãtori, aplecaþi doar spre lucruri peste tot întâlnite ºi trecãtoare. Viaþa este dezvoltare, creºtere, transformare, schimbare, alegere, dar în bine s-au în rãu? O continuã luptã se dã în faþa sufletului nostru, a ochilor

noºtri, apar lucruri în faþa cãrora trebuie sã facem o alegere. Toate sunt trecãtoare. dar credinþa, iubirea, nãdejdea sunt mereu aprinse în noi, iar cei care nu le au sã se grãbeascã sã ºi le însuºeascã. Domnul Hristos ne cere o iubire totalã, nu doar în acte, ci ea sã ne cuprindã sufletul ºi trupul, aºa cum El ne-a creat din iubire.

potrivit cãreia el avea 700 de neveste ºi 300 de þiitoare. Multe dintre aceste femei din preajma monarhului evreu au fost de moabite, amonite, idumeence, hetite, egiptence etc. (III Regi 11, 1), fapt care încãlca prevederea divinã potrivit cãreia evreii nu trebuiau sã se amestece cu popoarele din jurul lor. Solomon merge mai departe, construind pentru unele dintre acestea temple ºi chiar el ajungând spre bãtrâneþe sã se închine în aceste temple, încãlcând primele douã porunci din Decalog: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tãu… sã nu ai alþi dumnezei afarã de Mine” ºi „Sã nu îþi faci chip cioplit…” (Ieºire 20, 1-2). Sfânta Scripturã accentueazã cã Solomon începuse a se închina Astartei, zeiþa sidonienilor, lui Moloh, zeul sidonienilor, lui Chemoº, idolul moabiþilor ºi lui Moloh, zeitatea amoniþilor (III Regi 11, 5-6). Derapajul religios al lui Solomon se întinde ca o boalã asupra comunitãþii iudaice, iar efectele acesteia vor culmina cu destrãmarea statului în vremea lui Roboam. Dacã cele douã seminþii de sub conducerea lui Roboam vor rãmâne fidele Dumnezeului lui Israel, cele 10 de sub conducerea lui Ieroboam vor aluneca pe panta idolatriei, pânã în vremea vrednicului de pomenire proroc Ilie din Tesvita. Pr. dr. Napoleon Nicolae DABU

O mare iubire este aceasta de a locui, de a fi fraþii împreunã. Bucurie ce se manifestã prin dragoste frãþeascã, prin ajutor ºi sprijin sufletesc. Dar aºa cum pe orice cale existã obstacole ºi în calea acestei bucurii apar anumite ispite, piedici din partea societãþii contemporane, care-ºi creazã un sistem bazat pe puteri ºi lucruri lumeºti ºi care încep sã pãtrundã în orice legãturã armonioasã ºi bazatã pe iubire. Despre iubirea frãþeascã, despre fraþi înaintea lui Dumnezeu, vorbeºte Însuºi Mântuitorul, în primul rând încurajeazã ca fraþii sã locuiascã împreunã, în al doilea rând pe noi toþi ne numeºte fraþii Sãi, având grijã de ,,noi cei mici”. Fraþii ºi surorile Domnului sunt toþi aceia care ascultã ºi sãvârºesc Cuvântul Domnului, toti aceia care ascultã ºi intrã în marea poruncã a iubirii, cei care doresc sã locuiascã întru Slava Sa. Iubirea fratelui, marea frumuseþe a iubirii de semeni se reflecta în punerea în practicã a poruncii Mântuitorului: ,,Sã vã iubiþi unul pe altul”. Aici termenul de ,,poruncã” înseamnã îndemnul pentru dobândirea stãrii primordiale, în care omul ,,trãia în...” ºi ,,se hrãnea...” cu iubire. Frumuseþea iubirii de oameni, atrage dupã sine bucuriile anterioare respectãrii îndemnului divin, acela de a cuprinde, primi ºi transmite iubirea, ca razã de vegheat, luminã de urmat ºi adevãr acceptat. Iubirea faþã de aproapele este lucrare sufleteascã, lucrare care se realizeazã în liniºtea gândurilor noastre, în ,,simplitatea privirii” lãuntrice, prin deschiderea sufletului ºi rãspândirea rodului din el. Familia creºtinã pune bazele începutului iubirii, este un locaº al iubirii, cãci ea naºte creºte ºi formeazã în iubire pe fiecare membru al sãu ºi nu numai, cãci însãºi mireasma ei din Grãdina Binelui, transmite ºi celorlalþi care doresc sã fie cuprinºi de aceastã puternicã lucrare. Din sânul ei, vor ieºii cei care vor

duce mai departe iubirea creºtinã, medicament pentru sufletele pãtate de urã ºi viclenie, învãþând cã orice faptã ºi lucru sãvârºit sã porneascã doar din iubirea creºtinã existentã în sufletul, simþirile ºi gândurile omului, cãci bogãþia darurilor lui Dumnezeu este acceptatã ºi depozitatã în suflet ºi valorificatã de fiecare în parte, acest fapt ne trimite la cuvintele Mântuitorului: ,,ªi toate câte aveþi nevoie, se vor da vouã de la Dumnezeu”. O mare bucurie este aceasta, de a locui, de a fi fraþii împreunã. Bucurie care se manifestã prin dragoste frãþeascã, prin ajutor ºi sprijin sufletesc. Dar aºa cum pe orice cale existã obstacole ºi în calea acestei bucurii apar anumite ispite, obstacole din partea societãþii contemporane, care-ºi creeazã un sistem bazat pe puteri lumeºti, care încep sã pãtrundã în orice legãturã armonioasã ºi bazatã pe iubire. Despre iubirea frãþeascã, despre fraþi înaintea Domnului, vorbeºte Însuºi Mântuitorul, în primul rând încurajeazã pe fraþii sã locuiascã împreunã, în al doilea rând pe noi toþo ne numeºte fraþii Sãi, având grijã de ,,noi cei mici”. Fraþii ºi surorile Domnului sunt toþi aceia care ascultã ºi sãvârºesc Cuvântul lui Dumnezeu, toþi aceia care ascultã ºi intrã în marea poruncã a iubirii, cei care doresc sã locuiascã întru Slava Sa. Înainte de a locui în Slava Celui Preaînalt, trebuie cã fraþii sã se priveascã, sã se îmbrãþiºeze, sã trãiascã în dragostea Sa, dragostea frãþeascã întotdeauna a învins orice ispitã, orice loviturã venind de la vrãjmaºi, iubirea dintre fraþi bineplãcutã înaintea Domnului Dumnezeu, face parte din marea poruncã a iubirii ºi din sfera virtuþilor. Frumuseþea iubirii frãþeºti reflectã în punerea în practicã a poruncii Mântuitorului: ,,Sã vã iubiþi unul pe altul...” ºi este o lucrare care se realizeazã în liniºtea gândurilor nostre, în simplitatea privirii, prin deschiderea sufletului ºi rãspândirea iubirii din el. „Sfânta Treime este suprema tainã a existenþei” Pr. Dumitru STÃNILOAIE

3


Argeºul Ortodox

Cum stãm la sfintele slujbe? Când trebuie sã stea în picioare credincioºii ºi când se pot aºeza? - I În momentele cultului public poziþia credincioºilor este definitã de trdiþia de cult respectivã a Bisericii ºi este exprimatã- nu întotdeauna însã- de poruncile diaconului, care executã în sinaxã funcþia de maestru de ceremonii. Dacã nu existã un diacon aceste porunci sunt date de cãtre preot. Avem astfel „Drepþi”, „Sã stãm bine, sã stãm cu fricã”, „plecând genunchii”, „ridicã”... în tipul liturgic bizantin , iar în celelalte tipuri liturgice cele de mai sus sau altele asemenea, cum ar fi „sã plecãm genunchii”, „ridicã-ne pe noi”, „sã ne sculãm”, „Drepþi cãtre Domnul cu fricã ºi cu cutremur stând sã fim gata a aduce” în Liturghia Constituþiilor Apostolice, „sã stãm cu fricã de Pentru ca sã se cearã ridicare ºi poziþia de drepþi Dumnezeu ºi cu zdrobire de inimã” în Liturghia Sfântului Iacov, „cei ce ºedeþi ridicaþi-vã” în sau poziþia în genunchi este evident cã înainte de acestã poruncã credincioºii erau aºezaþi, sau cel Liturghia Sfântului Marcu º.a.m.d. puþin puteau sã stea jos, ºi trebuiau sã se ridice atunci. ªi, pentru cã nu existã prevederi tipiconale speciale care sã defineascã momentul când se aºeazã credincioºii, în mod indirect din poruncile de mai sus reiese timpul aºezãrii ºi al ridicãrii. În obºtile monahale existã un fel de tipic nescris, care defineºte când se aºeazã ºi când stau în picioare pãrinþii, când coboarã din strãni ºi când se urcã la loc, când se pleacã adânc, când îºi acoperã ºi când îºi descoperã capul. Astfel fãrã sã fie învãþaþi sau sã li se impunã de sus, toþi se conformeazã tradiþiei

Tradiþiile monahale ºi situaþiile din bisericile de mir

respective ºi se încadreazã armonios în trupul obºtii care se închinã lui Dumnezeu. În bisericile de mir lucrurile nu sunt atât de ideale, din cauza diversitãþii oamenilor care vin la bisericã , a lipsei de multe ori a catehizãrii ºi educaþiei liturgice, chiar ºi din cauza redusei dispoziþii evlavioase. Se ºtie cã la „Sã stãm cu fricã...” mulþi se aºeazã, ori la „Capetele noastre Domnului sã leplecãm” foarte puþini se conformeazã acestui îndemn. Este o problemã de instruire liturgicã , instruire care, din nefericire, este din ce în ce mai rarã. Din poruncile diaconeºti ºi din dovezile sporadnice pe care le întâlnim în Tipice putem sã creionãm o imagine destul de clarã a temei care ne preocupã. De asemenea existã mãrturii de acst fel în operele Pãrinþilor ºi ale scriitorilor bisericeºti, de care ne folosim, chiar dacã numai cazuistic, pentru a cunoaºte practica pe care o urmau în anumite epoci ºi în anumite locuri (apud Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. V, pag. 203204). Diacon Prof. Gabriel FIRUÞÃ

O ISTORIOARÃ ADEVARATÃ Un preot, mergând pe stradã, întâlneºte un copilaº, ca de cinciºase ani, cu picioarele crãpate de glod, pãrul încâlcit în cap, zoios, nespãlat, cu mâinile crapate, ºi-l întreabã: - Mãi copile, de unde vii tu? Din iad vin! Preotul s-a minunat de copilul acesta. - Cum îl cheamã pe tatal tau? - Satana! - Dar pe mama ta? - Aripa satanei! - Dar fraþi ºi surori ai?

4

- Da. - Cum îi cheamã? - Diavoli. ªi atunci preotul a spus: - Unde stai, copile? - Hai, ca eu ºtiu unde! ªi a mers cu preotul. ªi în marginea satului îi aratã o cãsuþã stricatã, veche ºi o ogradã cu gardurile rupte. Preotul ia copilaºul de mânã ºi intrã acolo. Aude sfãdindu-se în casã tatãl cu mama sa. Bãrbatul o înjurã pe femeie groaznic, iar femeia îi spunea: „Dute de-aici, satano!” Bãrbatul zicea:

„Tu eºti aripa satanei!” Au trecut niºte copii pe acolo: „Treci, drace, de-aici!” Dar femeia striga pe urma: „Vai de mine, casa asta este iad!” Preotul a auzit de afarã. ªi atunci ºia dat seama de ce spune copilul cã vine din iad. El nu ºtia cum sã spunã. A auzit pe mama-sa ca este iad în casa ei; cã pe tatãl sãu îl cheamã satana ºi pe mamã-sa, aripa satanei, ºi pe fraþii lui îi cheamã diavoli. Aºa auzea grãind în casã. Dar ºtiþi voi de ce se face casa iad? Unde nu-i post, unde nu-i rugãciune de dimineaþã ºi de searã, unde nu-i

viaþa curatã, unde nu merg oamenii la bisericã, unde se apucã ºi beau de dimineaþa, fumeazã ºi înjurã, casa aceea se face cu adevarat iad. ªi diavolul vine acolo ºi apoi, vai de zilele care le mai trãieºte omul pe pãmânt! Toatã ziua înjurãturi, toatã ziua bãtãi, toatã ziua suferinþã. A intrat diavolul! Diavolul aduce urã, sfadã, mânie, iuþime, ocarã, blestem, înjurãturi, bãtãi, morþi, beþii, desfrâuri. Aºa! Unde a intrat el, distruge. Casa o face iad! Iar unde oamenii se scoalã dimineaþa ºi se închinã lui Dumnezeu ºi merg la lucru cu rugãciunea în minte ºi postesc sfintele posturi de peste an, ºi fac milostenie ºi citesc sfintele cãrþi, ºi rabdã scârbele ºi necazurile cu bucurie, acolo este ºi binecuvântarea lui Dumnezeu ºi toate se rânduiesc dupã iconomia Lui pentru folosul sufletului ºi pentru mântuirea noastrã. Parintele CLEOPA


Argeºul Ortodox

Sà NU SE PIARDà CREDINÞA TA ! Ce minunat cã Mântuitorul purta de grijã pentru ucenicii Lui în fiecare zi. Chiar dacã le spusese : “Fiul omului n-are unde-ºi pleca capul, Împãrãþia Mea nu este din lumea aceasta “. Grija Mântuitorului nostru era aceea de a înfiripa ºi de a întreþine ºi de a face sã rãmânã în sufletul ucenicilor Sãi, credinþa. În exprimarea cãtre Sfântul Apostol Petru : “ªi a zis Domnul: Simone, Simone, iatã satana v-a cerut sã vã cearnã ca pe grâu; Iar Eu M-am rugat pentru tine sã nu piarã credinþa ta. ªi tu, oarecând, întorcându-te, întãreºte pe fraþii tãi.” (Luca 22, 3132), au fost cuprinºi de fapt, toþi ucenicii Lui ºi toþi oamenii care crezuserã în El ºi care aveau sã creadã în viitor, prin propovãduirea Evangheliei. Aceeaºi grijã, aceeaºi frãmântare, o are ºi astãzi Mântuitorul nostru, în dreptul nostru al fiecãruia, ca sã nu se piardã credinþa noastrã, “credinþã datã sfinþilor, odatã pentru totdeauna.” Realitatea este cã averea sau bunurile noastre, titlul sau poziþia socialã ºi diverse alte lucruri pãmânteºti ºi trecãtoare, se pierd, dar credinþa este elementul care poate sã rãmânã veºnic. Credinþa este o comoarã deosebit de valoroasã, care poate exista la cel bogat sau la cel sãrac, fãrã nici un fel de deosebire. Poate cã ai putea sã te întrebi ºi sã zici: Doamne, dar de ce Sã Te rogi pentru credinþa mea, pentru cã eu sunt un om credincios, eu merg regulat la bisericã, nu doar din când în când, la anumite sãrbãtori, împlinesc toate cerinþele Domnului ºi ale Bisericii, mã strãduiesc sã fiu un om evlavios, mã strãduiesc sã fac ºi milostenie ºi câte altele. Probabil cã este chiar aºa cum spui, ºi nu este rãu, dacã este aºa, însã s-ar putea sã mai fie anumite pãcate ascunse, anumite metehne de îndreptat, pe care doar Domnul le vede ºi doreºte sã ne ajute sã fie corectate ºi îndreptate dupã sfântã Voia Lui. Domnul nostru ar putea sã ne spunã fiecãrua: “Iar Eu M-am rugat pentru tine sã nu piarã credinþa ta.“, pentru cã mai ai anumite lucruri care trebuie îndreptate, pentru cã eºti mândru, pentru cã mai eºti cuprins de spiritul înãlþãrii de sine, pentru cã te socoteºti mai presus decât fraþii tãi, pentru cã ai o credinþã doar de faþadã, doar de ochii oamenilor. Vremea încercãrii este gata sã-ºi facã lucrarea ei, iar tu eºti în primejdie de aþi pierde credinþa, de aceea iatã “M-am rugat pentru tine sã nu piarã credinþa ta.“. Ce minunat sã ºtii cã ai un astfel de Mântuitor, care este mereu ºi mereu preocupat de viaþa ta, de starea ta spiritualã, de relaþia ta cu Dumnezeu, de felul credinþei tale. Atunci când ne gândim la viaþa Sfântului

Apostol Petru, cel care a spus cã merge cu Domnul sãu, chiar ºi în temniþã ºi la moarte, înþelegem mai bine ºi mai profund primejdia care ne paºte pe noi toþi, oricare ar fi poziþia noastrã. Iisus Hristos ºade la dreapta mãririi Tatãlui înãlþând rugãciuni pentru noi, tocmai pentru motivul ca sã nu se piardã credinþa noastrã, pentru ca noi sã fim iertaþi ºi primiþi la tronul îndurãrii lui Dumnezeu. Credinþa

nu se pierde deodatã, ci se pierde treptat ºi pe neobservate. Sfânta Scripturã ne aratã o sumedenie de exemple ale unor oameni care ºi-au pierdut credinþa. 1. Iatã câteva exemple din Sfânta Scripturã de oameni care ºi-au pierdut credinþa. Oare care sunt manifestãrile care dovedesc cã s-a pierdut credinþa mea sau a început sã se piardã ? Dupã ce semnalmente pot sã-mi dau seama cã este o problemã cu credinþa mea ? a. Haide, fã-ne un dumnezeu care sã meargã înaintea noastrã… “Vãzând însã poporul cã Moise întârzie a se pogorî din munte, s-a adunat la Aaron ºi i-a zis: "Scoalã ºi ne fã dumnezei, care sã meargã înaintea noastrã, cãci cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din þara Egiptului, nu ºtim ce s-a întâmplat". Iar Aaron le-a zis: "Scoateþi cerceii de aur din urechile femeilor voastre, ale feciorilor voºtri ºi ale fetelor voastre ºi-i aduceþi la mine". Atunci tot poporul a scos cerceii cei de aur din urechile alor sãi ºi i-a adus la Aaron. Luându-i din mâinile lor, i-a turnat în tipar ºi a fãcut din ei un viþel turnat ºi l-a cioplit cu dalta. Iar ei au zis: "Iatã, Israele, dumnezeul tãu, care te-a scos din tara Egiptului! Vãzând aceasta, Aaron a zidit înaintea lui un jertfelnic; ºi a strigat Aaron ºi a zis: "Mâine este sãrbãtoarea Domnului!" A doua zi s-au sculat ei de dimineaþã ºi au adus arderi de tot ºi jertfe de pace; apoi a ºezut poporul de a mâncat ºi a bãut ºi pe urmã s-a sculat ºi a jucat. “ (Ieºirea 32, 1-6). Fã-ne un dumnezeu ! Dar

Cel pe care îl aveþi nu mai e bun ? De ce renunþaþi aºa de repede la El ? Era totuºi un motiv ºi anume se pierduse credinþa. Ei credeau cã norul care i-a cãlãuzit pânã atunci va rãmâne mereu pe munte, iar ei nu vor mai avea cine sã-i cãlãuzeascã înainte. Unii dintre ei se mai gândeau chiar sã se întoarcã în Egipt, iar atunci întorcându-se ºi având acelaºi zeu în chip de vieþel, ar fi gãsit înþelegere mai uºoarã la egipteni. Erau dovezi al lipsei de credinþã, care se instalase în mintea lor. Satana nu este mulþumit sã te primeascã oricum, ci vrea sã-i faci un chip, care sã dovedeascã înaintea tuturor oºtilor lui, cã aderi cu toatã inima la cauza lui. b. Atunci Saul a zis: “Cãutaþi-mi o femeie care sã cheme morþii... “ªi a întrebat Saul pe Domnul, dar Domnul nu i-a rãspuns nici în vis, nici prin Urim, nici prin prooroci. Atunci Saul a zis slugilor sale: "Cãutaþi-mi o femeie vrãjitoare, ca sã merg la ea s-o întreb". Iar slugile i-au rãspuns: "Este aici în Endor o femeie vrãjitoare". (I Regi 28, 6-7). Regele Saul, om ales de Dumnezeu ca împãrat, aflându-se într-o situaþie de mare strâmtorare, a întrebat pe Domnul ºi dacã Domnul nu i-a rãspuns, el a mers atunci la o vrãjitoare. Ce trist ! Saul, cel care-ºi începe cariera bine, cu ascultare faþã de Domnul, sfârºeºte atât de trist, mergând la o vrãjitoare. Un om credincios, nu va merge niciodatã la vrãjitori, ci va cãuta prin rugãciune ºi prin orice alt mijloc lãsat ºi rânduit de Dumnezeu, sfat ºi povaþã doar de la Dumnezeu. Saul nu putea sã stea liniºtiit în faþa luptei ºi de aceea era atât de frãmântat. Dacã Saul s-ar fi încrezut în Domnul el ar fi fost salvat. Domnul a poruncit ca: “Sã nu se gãseascã la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicãtor, sau ghicitor, sau vrãjitor, sau fermecãtor, Nici descântãtor, nici chemãtor de duhuri, nici mag, nici de cei ce grãiesc cu morþii. Cãci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, ºi pentru aceastã urãciune îi izgoneºte Domnul Dumnezeul tãu de la faþa ta. Iar tu fii fãrã prihanã înaintea Domnului Dumnezeului tãu.“ (Deut. 18, 10-13). c. Nevastã-sa i-a zis : Bleastã-mã pe Dumnezeu ºi mori: “Atunci nevasta lui a zis cãtre el: "Te þii mereu în statornicia ta? Blesteamã pe Dumnezeu ºi mori! “ (Iov 2, 9). Soþia lui Iov, credea cã dacã a pierdut totul, având mari pierderi ºi necazuri, nu mai exista decât o singurã soluþie ºi anume aceea de a blestema ºi a-L lepãda pe Dumnezeu. Aceastã atitudine era o dovadã clarã a pierderii credinþei. Indiferent ce necazuri ar veni în viaþa unui credincios, el nu-ºi pierde

5


Argeºul Ortodox credinþa, pentru cã ea este ancoratã în Dumnezeu. Când vin încercãri, diavolul ne aduce în situaþia de a ne supãra pe Dumnezeu ºi de a-I întoarce spatele. Iov însã a rãspuns ca un om al lui Dumnezeu, care deºi nu putea explica ceea ce se întâmpla, a rãmas credincios zicând: "...Vorbeºti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacã am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare ºi pe cele rele?" ªi în toate acestea, Iov n-a pãcãtuit deloc cu buzele sale “ (Iov 2, 9-10). d. Ce vreþi sã-mi daþi ºi-L voi da în mâinile voastre ? Ei i-au cântãrit treizeci de arginþi: “A zis: Ce voiþi sã-mi daþi ºi eu Il voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginþi. ªi de atunci cãuta un prilej potrivit ca sã-L dea în mâinile lor“. (Matei 26, 15-16). Iuda, care era un apostol, a dat dovadã ºi el de pierderea credinþei, sau oare a avut el credinþã ? Aceastã întrebare se poate pune adesea când picã cineva de la credinþã. Iuda a avut parte de niste privilegii extraordinare. El a vãzut minunile Domnului, când veneau mulþimi de bolnavi, orbi, ºchiopi, schilozi, a vãzut muribunzii la picioarele Lui, fiind martor la marile minuni de vindecare ale lui Iisus, când vindeca pe bolnavi, învia pe morþi, alunga duhurile necurate. El a putut simþi în propria lui persoanã dovezile puterii lui Hristos. El a fost uimit de învãþãtura Lui, care întrecea tot ce auzise el pânã atunci. El chiar îºi dorea sã-ºi schimbe caracterul ºi viaþa, însã Iuda na ajuns pânã acolo ca sã-ºi predea viaþa întru totul lui Hristos. El nu s-a putut lepãda de ambiþiile sale lumeºti ºi de iubirea de bani. Nu putem spune cã Iuda n-a avut credinþã, însã a avut niºte defecte de caracter, la care nu a vrut sã renunþe, iar credinþa lui a fost ruinatã de defectele lui care n-au fost mãrturisite ºi pãrãsite. Iatã câteva din defectele lui: nu s-a lepãdat de ambiþiile lui lumeºti ºi nici de iubirea de bani, a pãstrat pãrerile ºi judecata sa proprie, a pãstrat ºi cultivat înclinaþia de a critica, era orbit ºi nuºi vedea defectele sale de caracter, nu s-a

predat întru totul lui Hristos ºi nu s-a lãsat modelat de Dumnezeu. Iar în aceste condiþii, iatã-l pe Iuda pierzând ºi credinþa pe care o avea, trãdându-L ºi vânzându-L pe Mântuitorul Sãu, pe Iisus Hristos. 2. Atitudini mãrunte, dar care duc la diminuarea ºi pierderea credinþei. a. Toatã adunarea a ridicat glasul ºi a început sã þipe ºi poporul a plâns: “Atunci toatã obºtea a ridicat strigãt ºi a plâns poporul toatã noaptea aceea.“ (Num. 14, 1). A plânge ºi a murmura este o dovadã de slabã credinþã, este chiar un pãcat. Dumnezeu ne-a chemat ca ºi copii ai Sãi, fii ºi fiice ale Sale, cu scopul de a ne face fericiþi ºi de aceea nu avem dreptul sã ne tot plângem, chiar dacã drumul credinþei devine mai anevoios. b. Era sã mi se îndoaie piciorul ºi erau sã-mi alunece paºii, cãci mã uitam cu jind la cei nesocotiþi, când vedeam fericirea celor rãi. “Iar mie, puþin a fost de nu mi-au alunecat picioarele, puþin a fost de nu s-au poticnit paºii mei. Cã am pizmuit pe cei fãrã de lege, când vedeam pacea pãcãtoºilor. Cã n-au necazuri pânã la moartea lor ºi tari sunt când lovesc ei. De osteneli omeneºti nau parte ºi cu oamenii nu sunt biciuiþi. Pentru aceea îi stãpâneºte pe ei mandria ºi se îmbracã cu nedreptatea ºi silnicia. Din rautatea lor iese nedreptatea ºi cugetele inimii lor ies la ivealã. Gândesc ºi vorbesc cu vicleºug, nedreptate grãiesc de sus. Pânã la cer ridicã gura lor ºi cu limba lor strãbat pãmântul. Pentru aceasta poporul meu se ia dupã ei ºi gãseºte cã ei sunt plini de zile bune ªi zice: "Cum? ºtie aceasta Dumnezeu? Are cunoºtinþã Cel Preaînalt? Iatã, aceºtia sunt pãcãtoºi ºi sunt îndestulaþi. Veºnic sunt bogaþi". Iar eu am zis: "Deci, în deºert am fost drept la inimã ºi mi-am spãlat întru cele nevinovate mâinile mele, Cã am fost lovit toatã ziua ºi mustrat în fiecare dimineaþã". (Ps. 73, 2-14). c.Lipsa de recunoºtinþã faþã de Dumnezeu: “ªi mai ziceþi: "Este trudã zadarnicã sã slujim pe Dumnezeu ºi ce

castig vom avea din paza poruncilor Sale ºi cã umblãm triºti înaintea Domnului Savaot? Dar iatã cã acum noi fericim pe cei mândri. ªi propãºesc cei ce sãvârºesc fãrãdelegi, ba chiar ºi pun la încercare pe Domnul, ºi ei scapã!" (Maleahi 3, 14-15) d. Nu ºtiþi cã prietenia cu lumea este vrãjmãºie cu Dumnezeu : “Suflete prea curvare! Nu ºtiþi cã prietenia lumii este vrãjmãºie cu Dumnezeu? Aºa cã cine vrea sã fie prieten cu lumea se face vrãjmaº cu Dumnezeu.“ (Iacov 4, 4) e. Cãci Dima din dragoste pentru lumea aceasta m-a pãrãsit: “Cã Dimas, iubind veacul de acum, m-a lasat ºi s-a dus la Tesalonic...“ (II Tim.4, 10) f. Credinþa scade când alergi dupã bogãþii ºi uiþi de Dumnezeu ºi de cele sfinte. g. Lipsa rugãciunii ºi a împlinirii lucrurilor sfinte faþã de Dumnezeu: “În inima mea am ascuns cuvintele Tale, ca sã nu greºesc Þie.“ (Ps. 119, 11). 3. Credinþa va fi pusã la probã, iar noi ca ºi creºtini, trebuie s-o pãstrãm ºi sã n-o pierdem: a. Sã ne pãstrãm credinþa ºi un cuget curat înaintea Domnului: “Aceastã poruncã îþi încredinþez, fiule Timotei, ca potrivit proorociilor fãcute mai înainte asupra ta, sã te lupþi lupta cea bunã, dupã cuvântul lor, Având credinþã ºi cuget bun, pe care unii, lepãdându-le, au cãzut din credinþã.“ (I Tim. 1, 18-19). Credinþa se poate pierde, dacã cugetele noastre sunt murdare. b. Urmazã exemplul Sfântului Apostol Pavel : « M-am luptat lupta cea bunã, am isprãvit alergarea, am pãzit credinþa »: “Lupta cea bunã m-am luptat, cãlãtoria am sãvârºit, credinþa am pãzit. De acum mi s-a gãtit cununa dreptãþii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecãtor, ºi nu numai mie, ci ºi tuturor celor ce au iubit arãtarea Lui.“ (II Tim. 4, 7-8). Doamne mãreºte credinþa noastrã ! Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

Mitropoliþii Þãrii Româneºti cu rezidenþa la Argeº

Mitropolitul Macarie (I) Primul succesor atestat documentar al vlãdicului Iosif al Þãrii Româneºti a fost mitropolitul Macarie. Este posibil sã fi fost stareþ la Mãnãstirea Cozia, întrucât apare la 15 iulie 1475 un egumen cu numele Macarie. Probabil este tot român de neam, iar alegerea ºi numirea s-au fãcut înainte de 9 ianuarie 1478, când egumenul Coziei este Ilarion. Macarie a fost probabil ales mitropolit dupã noiembrie 1477, când a ajuns domn Basarab cel Tânãr (noiembrie 14771482), fiind foarte apropiaþi, dupã cum reiese din împuternicirea datã vlãdicãi Macarie sã discute despre soþia domnului Maria ºi despre solii Þãrii Româneºti, cu voievodul ªtefan Bathory I al Transilvaniei (1479-1493). Prima sa atestare documentarã este în 23 martie 1482, ca martor, în fruntea Divanului domnesc, când Basarab cel Tânãr (Þepeluº) întãrea proprietãþile Mãnãstirii Snagov. Mitropolitul Macarie a jucat ºi un rol politic adresând o scrisoare voievodului ªtefan Bathory I al Transilvaniei, prin care îl ruga sã elibereze pe soþia ºi solii lui Basarab cel Tânãr ºi sã trãiascã în pace ºi bunã vecinãtate cu voievodul muntean. O a doua scrisoare a fost trimisã judelui ºi pârgarilor Braºovului, prin care îl recomanda pe

6

Dragomir, care era împuternicit sã trateze orice probleme cu forurile conducãtoare ale oraºului ardelean. Scrisorile nu sunt datate. Dupã cuprins, prima dateazã din jurul anului 1481, când, datoritã miºcãrii trupelor strãine prin þarã, Basarab cel Tânãr, spre mai multã siguranþã, ºi-a trimis pe doamna Maria în Ardeal, la ªtefan Bathory. La 1 iunie 1483, este amintit cu ocazia întãririi proprietãþilor Mãnãstirii Tismana, de cãtre Vlad Cãlugãrul (1482-1495). Din act deducem cã s-a bucurat ºi de încrederea lui Vlad Cãlugãrul. Pomelnicul Mãnãstirii Tismana ºi al Schitului Topolniþa au în prima parte doi arhiepiscopi cu acest nume, iar pomelnicul Mãnãstirii Cotmeana începe cu un „Macarie arhiepiscop” despre care spune cã ar fi pãstorit în 1442. Probabil ºi-a încheiat pãstorirea în a doua parte a anului 1487 cãci urmaºul sãu Ilarion, amintit ca stareþ la Cozia în 1478, este înlocuit cu ieromonahul Visarion, în 1488.

Bibliografie Documente privind Istoria românilor (D.I.R.), B. Þara Româneascã, vol. I, veac XIII-XV, (1247-1500), Bucureºti, Editura Academiei, 1953 Arhivele Statului, Condicile nr. 215, f. 82 v; nr. 712, f. 463 Arhivele Statului, Secþia Istoricã, nr. 64 Panaitescu, P. P., Documentele Þãrii Româneºti, I, Documente interne (1369-1490), Bucureºti, 1938 Florescu, G., Divanele domneºti din Þara Româneascã, I (1389-1495), Bucureºti, 1943 ªerbãnescu, N., Istoria Mânãstirii Snagov, Bucureºti, 1944 Academia Românã, Doc. fot., VIII/145. Academia Românã, Doc. fot., VIII/146. Giurescu, C. C., Istoria Românilor, II, 1, ed. IV, Bucureºti, 1943 Sacerdoþeanu, A., Îndrumãri în cercetãri istorice, Bucureºti, 1943 Arhivele Statului, Secþia Istoricã, nr. 665 ªerbãnescu, N., „Mitropolia Ungrovlahiei”, în B.O.R., an LXXVII, 1959, nr. 7-10 Academia Românã, Ms. nr. 2603 f. 6 v. Preot Daniel GLIGORE


Argeºul Ortodox

Despre cine suntem noi astãzi, cum (mai) suntem noi astãzi ortodocºi ºi în ce (mai) credem noi, românii de astãzi – din perspectiva ºi în viziunea sociologului român Dan Dungaciu…

Câteva repere bio-bibliografice Domnul Dan Gheorghe Dungaciu s-a nãscut la data de anul în municipiul ; este un sociolog ºi geopolitician român, fost consilier al preºedintelui interimar al Republicii Moldova , pentru problemele integrãrii europene a acestei þãri. Are ºi cetã?enia Republicii Moldova. Dan Dungaciu este Profesor Universitar la Facultatea de Sociologie ºi Asistenþã Socialã a Universitãþii din Bucureºti ºi Directorul Institutului de ªtiinþe Politice ºi Relaþii Internaþionale al Academiei Române (ISPRI). A studiat sau a lucrat ca cercetãtor asociat în diverse instituþii occidentale: Fernand Braudel Institute (SUA), Max Weber Centre for Advanced Cultural and Social Study (Germania), Law, Economics and Political Sciences’ School of Athens (Grecia), Central European University (Ungaria), Departament of Social Studies, Polytechnic University (Marea Britanie), Institut für die Wissenschaften vom Menschen (Austria), Max Planck Institute for Social Anthropology (Germania). Este membru al mai multor asociaþii naþionale ºi internaþionale de profil ºi laureat al premiului Dimitrie Gusti pentru sociologie al Academiei Române (1995) ºi al Premiului Internaþional pentru Sociologie al Universitãþii din Istanbul - Turcia (2001). Dintre lucrãrile ºi cãrþile publicate amintim câteva: Sociologia ºi geopolitica frontierei (coautor), 2 volume, 1995; Istoria sociologiei. Teorii contemporane (coautor), 1996 “Reþelele omeniei” ºi reþelele mistificãrii, 1997 Enciclopedia valorilor reprimate, 2 volume, 2000 (coautor) Statul ºi comunitatea moralã. Memorii (1904-1910), Traian Brãileanu, (edi?ie îngrijitã, studiu introductiv ºi repere bibliografice de Dan Dungaciu), 2002 Sociologia româneascã interbelicã în context european, 2002 Na?iunea ºi provocãrile (post)modernitãþii, 2002 Moldova ante portas, 2005 Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest, Editura Cartier, Colecþia Cartier Istoric, 2009 ºi multe altele... Viziunea, concepþia sau opinia Domnului Dan Dungaciu despre implicarea creºtinilor, a laicilor în viaþa Bisericii În clasicul studiu “Mirenii în Bisericã”, eminentul canonist român Liviu Stan era cât se poate de tranºant: „Convins cã Biserica nu-ºi poate manifesta din plin viaþa prin mãdularele sale legate ºi imobilizate... socotesc cã trebuie sã li se dea tuturor credincioºilor toatã slobozenia, ºi în slobozenie, toate drepturile ce li se cuvin, potrivit situaþiei lor de mãdulare vii ale bisericii. Altfel biserica nu va fie vie niciodatã, ci va vegeta mereu“. Avertismentul din anul 1939 al teologului ortodox român rãmâne periculos de valabil. Prestaþia ºi conºtiinþa mireanului în Biserica noastrã rãmâne problematicã, iar relaþia dintre Ortodoxie ºi spaþiul public din România aratã prost. Trei motive, cauze ºi pricini pot fi invocate aici ºi acum pentru a înþelege de ce statutul mireanului este astãzi nedefinit, difuz, contestat. Pe de-o parte, „dictatura“ liberei cugetãri, dominantã în spaþiul public, care vitupereazã – de cele mai multe ori liberã de orice cugetare – la apariþia vreunei voci „reacþionare“. A doua pricinã este lipsa de coerenþã ºi de consistenþã a „turmei credincioase“, care, deºi dominantã cantitativ, rãmâne, calitativ, extrem de pestriþã ºi incapabilã sã îºi gestioneze lucrativ adeziunea statisticã la cei „86% de creºtin ortodocºi“. În al treilea rând, lipsa capacitãþii de „angajare la acþiune“ a mirenilor, defect care le aparþine, dar care poate fi plasat ºi în contul administraþiei bisericeºti. Sã le luãm pe rând. Când libera cugetare furã startul… - remarcã sociologul Dan Dungaciu La fotbal ºi la agriculturã se pricepe toatã lumea! Asta repetãm abundent. Dar la... religie? Dacã te uiþi cum aratã spaþiul public din România, senzaþia pe care o ai deseori este cã Biserica sau credinþa devin subiecte în raport cu care nu existã nici autocenzurã. Oricine se poate pronunþa în aceste chestiuni, nestingherit ºi nepedepsit. Dacã în agriculturã ºi fotbal poþi, totuºi, sã o dai în barã ºi sã te faci de râs, în problematica religioasã, nu. Libera cugetare din România se exprimã prompt, vigilent ºi apodictic pe orice temã creºtinã, în special creºtinortodoxã, cu toate cã subiectul, inclusiv în datele sale elementare, îi este de cele mai multe ori strãin. Iar ideea instituitã tacit cã nu conteazã competenþa când te pronunþi pe chestiuni religioase (Bisericã, credinþã, cler, dogmã etc.) este prima înfrângere a mireanului în spaþiu public. Libera cugetare furã, de fiecare datã, startul ºi impune cadrul în care disputa se deruleazã, instituind o defecþiune a spaþiului public pe care o acceptãm senin ºi firesc. Este mãsura lipsei de prezenþã publicã a laicatului, parcã anesteziat de recensãminte sau sondaje encomiastice. Corelativ cu aceastã primã chestiune, vine a doua. Referinþa obsesivã la... Europa! Care „Europã“ devine în mâinile liberei cugetãri o veritabilã bâtã pentru a mai tempera din faºã fie prezenþa prea puternicã în spaþiul public a Bisericii, fie vreo suspectã apropiere dintre aceasta ºi stat. Pericol, strigã aceºtia! Aºa ceva nu este european, glãsuieºte ultragiatã libera cugetare ºi dã aspru din deget. (Deºi, în parantezã fie spus, statul nostru cariat de corupþie, ineficienþã ºi lipsã de angajamente morale, a evoluat de 20 de ani în rãspãr cu orice idee religioasã.) Referinþa la Europa este, în acest caz, ridicolã ºi incultã. Pentru cã, în realitate, Europa nu are un model unic ºi unanim acceptat. Relaþia dintre

Bisericã ºi stat nu este reglementatã de vreun acquis communautaire. Dincolo de separaþia dintre Bisericã ºi Stat, moºtenire unanimã a modernitãþii, modul în care aceasta se instituie este extrem de divers. A spune cã o anumitã relaþionare încalcã „normele europene“ este riscant. Care norme ar fi încãlcate? În raport cu ce mãsurãm deviaþia? Existã astãzi acreditate trei-patru modele „europene“ pentru relaþia StatBisericã, cu deosebiri însemnate inclusiv între exemplele care intrã în aceeaºi categorie. Nu existã, prin urmare, un model, pentru cã aceastã relaþie s-a constituit în timp, printr-o chimie socialã ºi religioasã sofisticatã, în care intrã, deopotrivã, tradiþiile, istoria localã, gradul de religiozitate al populaþiei, influenþele externe sau pecetea confesionalã. Referinþa apodicticã la un aºa-numit „model european“ în gestionarea relaþiilor StatBisericã este deci un abuz, iar acceptarea ei tacitã este o altã manierã a laicatului de a rãmâne timorat ºi defensiv (fie cã este vorba despre icoanele din biserici sau de o legislaþie specificã pe dimensiunea socialã). Al treilea element prin care discursul public este distorsionat este „iluzia neutralitãþii“. Libera cugetare a reuºit sã impunã ideea cã a vorbi din afara religiei înseamnã neutralitate, iar toþi care „sunt cu Biserica“ sau „cu popii“ sunt viciaþi iremediabil ºi inapþi sã-ºi depãºeascã propriile prejudecãþi. „Soluþia“ liberei cugetãri sunã aºa: dacã eºti religios trebuie sã-þi menþii religia privatã, sã nu îþi exhibi, impudic, prejudecãþile în spaþiul public. Altminteri spus, þi se cere sã te comporþi ca ºi cum religia nu are nicio importanþã pentru tine! Credinþa ta – axialã ºi constitutivã pentru un credincios – nu poate servi nici ca bazã a discursului politic, nici mãcar ca bazã a discursului public. ªi aici apare problema acestui stil de gândire: dacã eºti femeie (identitate de gen) sau homosexual (identitate sexualã) poþi sã-þi prezinþi mesajul ºi revendicãrile publice în funcþie de aceastã identitate, dar dacã eºti credincios (identitate religioasã), nu. Religia devine, dupã vorba unui teolog american, „… just another hobby“. Unii merg duminica la pescuit, alþii la film, alþii la munte, alþii... la bisericã. Acest mod de a gândi presupune, în subsidiar, faptul cã „religia“ (credinþa) este doar una dintre multele credinþe pe care inºii le posedã la un moment dat – perspectiva secularã – ceea ce, din perspectivã religioasã este complet eronat ºi tendenþios. Cãci din acest punct de vedere, credinþa este „identitatea“ constitutivã cea mai importantã, cea care modeleazã conºtiinþa ºi defineºte inserþia omului în realitatea (ºi) socialã. Sofismele liberei cugetãri – cãci sofisme sunt – odatã înlãturate, nu fac decât sã releve concluzia: personajul care vorbeºte în numele secularului nu este cu nimic mai neutral decât cel care vorbeºte în numele religiosului. Doar pretinde, forþând lucrurile, cã este. Existã aici o cale de mijloc? Aparent, nu... Situarea, vorba post-modernilor, nu poate fi evitatã. Deocamdatã, spaþiul public din România nu a învãþat acest adevãr elementar: în mãsura în care le considerãm „prejudecãþi“, cele religioase nu sunt cu nimic mai presus sau mai prejos de prejudecãþile liberei cugetãri. În ce cred cei care (mai) cred? – Ne întreabã sociologul Dan Dungaciu Cunoscutul titlu al dialogului dintre filosoful Umberto Eco ºi cardinalul Carlo Maria Martini, „În ce cred cei care nu cred“, induce o idee falsã. Respectiv, cã „cei care cred“ ar fi o tabãrã omogenã, care ºtie ce vrea ºi, mai ales, care poate fi aºezatã într-o singurã categorie. Statistica nu face decât sã întãreascã aceastã idee, inclusiv atunci când se aplicã la cetãþenii României: în termenii comparativi ai sondajelor, religiozitatea acestora ar fi mult peste media europeanã, românii fiind, declarativ, foarte harnici în a-ºi declara credinþa. Dar o cercetare calitativã ne-ar dezvãlui incomparabil mai multe ºi ar fi un instrument pentru a explica – totuºi! – lipsa prezenþei publice a discursului religios, în ciuda dominaþiei cantitative indiscutabile. La pelerinaje, iconiþele sunt vândute ca în talcioc, pe post de talismane purtãtoare de noroc – afirmã, cu multã seriozitate ºi responsabilitate, Domnul Dan Dungaciu Iatã doar câteva ipostaze sociologice ale religiozitãþii românilor, fãrã pretenþii de exhaustivitate. Prima categorie este cea a „omului religios“, credinciosul propriu-zis, care frecventeazã biserica regulat ºi stã biniºor ºi la nivelul catehetic. Este o categorie sociologicã constantã, chiar dacã greu de cuantificat. A doua categorie este cea a „pelerinului“. Acest personaj religios – nu este vorba despre toþi participanþii la pelerinaje – este spectatorul fervent ºi frecvent al oricãror procesiuni: înfãþiºãri de icoane, moaºte sau alte „instrumente“ eficace religios. Acest tip nu frecventeazã regulat biserica, sau, oricum, preferã un pelerinaj concret unei prezenþe constante ºi monotone la liturghie. Nu e neapãrat necredincios, dar este unul care vrea rãspunsuri prompte. Pentru el, viaþa liturgicã este exasperantã prin lentoare; el cautã, negustoreºte, bonificaþii concrete ºi eficacitate aici ºi

acum. În ultimã instanþã, acest personaj nu se luptã neapãrat pentru cele veºnice, ci utilizeazã cele veºnice pentru victorii din prezent: un câºtig la loterie sau la un examen, o boalã de trecut, o moºtenire de cãpãtat, o cãsnicie de refãcut. A treia categorie este cea a „credinþei fãrã apartenenþã“. Acest personaj este credincios, dar nu poate crede tradiþional. Este credincios, dar nu mai aparþine Bisericii creºtine. Nevoia lui de religiozitate se livreazã acum unor forme exotice, asiatice, sau diverselor eclectisme mistice rãsãriteano-orientale. Sociologii numesc asta „noi miºcãri religioase“. A patra categorie este cea a „apartenenþei fãrã credinþã“. Aceastã categorie aparþine Bisericii tradiþionale, zgomotos chiar, doar cã aparþine altfel. Nu atât prin legãturi de credinþã, cât prin conexiuni istorice. Biserica Ortodoxã este acum importantã deoarece este „a noastrã“, nu neapãrat pentru cã este darul dumnezeiesc fãcut oamenilor întrucât nu pot sã se mântuiascã singuri. Pentru aceastã categorie, Biserica devine patrimoniu istoric – este mai degrabã româneascã decât ortodoxã. A cincea categorie este cea a „creºtinului nepracticant“. Este un oximoron, desigur, dar unul cu semnificaþie sociologicã certã. Cei care aparþin acestei categorii au o locaþie declaratã ºi asumatã, respectiv Biserica tradiþionalã de la care se revendicã, se considerã religioºi ºi nu au neapãrat o atitudine patriotardã faþã de Bisericã. Doar cã o frecventeazã extrem de rar sau deloc. O secþiune consistentã din acest tip este intelectualistã: nu poate nici în ruptul capului sã ia în serios un popã mai puþin ºcolit decât ea, darãmite sã sãrute dreapta bãtãtoritã a unui preot de þarã. Ultima categorie este cea a „indiferentului“. Cel care o ilustreazã nu este ateu, pentru cã nici mãcar nu se oboseºte sã îl conteste pe Dumnezeu. Se declarã creºtin-ortodox din inerþie, dar în realitate este anesteziat religios; pentru el, pur ºi simplu, problema nu existã. Teologic vorbind, atitudinea este un pãcat dintre cele mai grave: al nesimþirii, ºi a fost sancþionat drastic de Sfinþii Pãrinþi. Categoria tinde sã devinã o ilustrare tot mai solidã a europenitãþii noastre cotidiene. Care este ponderea acestora în masa celor 90% creºtin-ortodocºi? Greu de spus. Dar diversitatea aceasta, încã precar cercetatã, dã seama în mare mãsurã, cum spuneam, de prestaþia neîndestulãtoare a laicatului în spaþiul public. Credem diferit – ceea ce e firesc, pânã la un punct – dar se pare cã uneori nici mãcar nu credem în aceleaºi lucruri. Cine gestioneazã „mãdularele slobode ºi active“? – Se întreabã, pe bunã dreptate, sociologul Dan Dungaciu Dincolo de baraje sau incapacitatea mirenilor de a infuza religios spaþiul public, nici intervenþia administraþiei bisericeºti nu a fost cea mai eficientã. ªi asta din douã motive. Prima þine de lipsa unui portret judicios al spaþiului religios autohton. A fi sociolog al religiei în România este o bizarerie, iar piaþa muncii este practic opacã la aºa ceva. Dar nici Biserica nu a încurajat acest demers. Existenþa sociologilor religiei sau a institutelor de profil afiliate uneia sau alteia dintre Biserici este un loc comun în Occident. La noi, nu, în ciuda bogãþiei peisajului religios din România, amplificat cu românii din diaspora (SUA, Europa) sau cei din jurul României (Republica Moldova, Serbia, Ucraina etc.). O expertizã sociologicã, fie ºi afiliatã, nu i-ar fi stricat deloc Bisericii ºi ar fi ajutat-o sã îºi ghidoneze acþiunea, sã decripteze cât mai just profilul, nevoile ºi aspiraþiile credincioºilor ei. ªi, în ultimã instanþã, sã îºi livreze mesajul mai eficace. ªi aici apare a doua problemã.Deºi aplombul mediatic al Bisericii este, în termeni comparativi, cel mai pregnant dupã anul 1990 încoace – televiziune, radio, presã scrisã –, aceasta evolueazã, deocamdatã, cu frâna de mânã trasã. Lipsesc din peisajul mediatic, deseori, „mãdularele slobode ºi active“ ale Bisericii, disputele, controversele, chiar vocile critice – dar critica aceea pe care un Nae Ionescu o fixa „în limitele teologiei“ ºi o aºezase drept program al Predaniei. De aici, prin recul, ºi incapacitatea de a puncta, decisiv, spaþiul public din România. „Oficial ne merge bine...“ Teoretic vorbind, „spaþiul public“ într-o democraþie este un loc de comunicare liberã, unde toate vocile trebuie lãsate sã vorbeascã, toate au dreptul sã urce pe scenã, iar decizia vine în urma argumentelor ºi „agreement“-uri rezonabile, fãrã – în niciun caz! – recurgere la forþã. Cam aºa sunã o definiþie consacratã. Spaþiul public este deci locul unde se poate obþine consens (sau nu) prin acþiuni discursive. Se aude vocea mireanului din România în acest spaþiu? Conteazã ea? Cum am încercat sã sugerãm mai sus, nu. Sau prea puþin. De aici ºi dificultatea de a vorbi astãzi despre un dialog real în societatea româneascã ºi o prezenþã pe mãsurã a Ortodoxiei în spaþiul public. Laicatul rãmâne deocamdatã statistic… - afirmã ºi susþine, cu multã sinceritate ºi seriozitate, Domnul Dan Dungaciu. Material întocmit ºi redactat de Stelian GOMBOª

7


Argeºul Ortodox

Ortosinteze

LITURGHIE ARHIEREASCà LA MÃNÃSTIREA ROBAIA Duminicã, 17 iunie, în Duminica Sfinþilor Români, Întâistãtãtorul Eparhiei Argeºului ºi Muscelului, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic, a oficiat Sfânta Liturghie la mãnãstirea Robaia, aflatã în comuna Muºãteºti din judeþul Argeº, la o distanþã de 25 de kilometri nord-est de municipiul Curtea de Arges. Sfânta slujbã a fost sãvârºitã în paraclisul de varã al acestei obºti monahale în prezenþa personalului monahal ºi a credincioºilor veniþi din localitãþile apropiate. În cuvântul de învãþãturã Chiriarhul Eparhiei Argeºului ºi Muscelului a amintit de importanþa acestei duminici care din anul 1992 este închinatã prin hotãrârea Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române tuturor sfinþilor români. Mãnãstirea Robaia este locaº al sfinþilor români, fiind locul locul de refugiu al Sfântului Cuvios Mãrturisitor Sofronie de la Cioara, care a trãit între anii 1764 si 1766, fiind pilduitor luptãtor pentru

apararea credintei ortodoxe în Transilvania , prãznuit pe 21 octombrie. Este o vatrã de sihãstrie atestatã

documentar încã din secolul al XIV-lea. Pe locul unei biserici de lemn ctitorite de catre banul Armega, în secolul al XVI-lea,

s-a înãlþat, prin osardia lui Sava din Furculeºti ºi a soþiei sale, Livera, înainte de anul 1644, o bisericã de zid, în jurul careia s-a înjghebat aºezãmântul monahal. Închinatã Sfântului mare mucenic Gheorghe, a dãinuit peste veacuri, prin grija episcopului cãrturar Iosif I al Argesului cât ºi a stareþilor obºtii ºi a arhiereului Nichita Duma, care au consolidat-o, i-au adãugat pridvorul în anul 1857 ºi au înzestrat-o cu: chilii, clopotniþã - în 1857 - ºi stãreþie – în 1935. Aºezãmantul monahal de la Robaia a renãscut, prin grija arhiepiscopului ctitor Calinic Argeºeanul, îmbogãþindu-se, în ultimii ani, cu: un corp de chilii pentru personalul monahal, cu noua stãreþie, cu podoaba înnoitã a picturii murale din bisericã ºi cu mobilier de cult dãltuit în lemn. În prezent obºtea monahalã de la Robaia este formatã din 34 de cãlugãriþe conduse de maica stareþã Petronia Dobrescu.

COMUNICAT DE PRESÃ Având în vedere necesitatea continuãrii organizãrii cultice a comunitãþilor de creºtini ortodocºi deficienþi de auz din Patriarhia Românã, conform punctului 1 al anexei Hotãrârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nr. 515 din 4 februarie 1999 ºi întrucât în baza acestei hotãrâri, la Piteºti ºi-a început activitatea Centrul Naþional de Pregãtire, Catehizare ºi Misiune Ortodoxã pentru deficienþii de auz din Patriarhia Românã ºi Diaspora, cu binecuvântarea Înaltpreasfinþitului Pãrinte Calinic, Arhiepiscop al

Argeºului ºi Muscelului, în baza hotãrârilor Permanenþei Eparhiale a Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului din data de 18.06.2011 ?i 11.06.2012, Facultatea de Teologie Ortodoxã „Sfânta Muceniþã Filoteia” din Piteºti organizeazã admiterea la Secþia Teologie Mimico-Gestualã, în sesiunea septembrie 2012. Pot candida atât persoane cu deficien?e de auz, cât ºi persoane fãrã aceste deficienþe, dar care cunosc alfabetul mimico-gestual. Candidaþii admiºi, la încheierea celor patru ani de studiu, pot opta pentru: - slujirea ca preoþi ºi cântãreþi pentru comunitãþile în care locuiesc persoane cu deficienþe de auz; - formarea ca interpreþi implicaþi în activitatea de asistenþã socialã a persoanelor cu deficienþe de auz; - pregãtirea cadrelor didactice pentru disciplina „Religie”, din reþeaua de învãþãmânt special din

România, destinat persoanelor cu deficienþe de auz; - pregãtirea ca interpreþi-ghizi pentru mânãstirile ºi bisericile monumente istorice;pregãtirea ca interpreþi care sã faciliteze transmiterea în limbajul mimico-gestual a conþinutului emisiunilor de televiziune. Actele necesare înscrierii la concursul de admitere: Binecuvântarea Arhiepiscopului Argeºului ºi Muscelului ºi binecuvântarea Chiriarhului eparhiei de care aparþine candidatul. Recomandarea comunitãþii de surzi din localitatea de unde provine solicitantul; Cerere de înscriere (cerere tip); 2 fotografii tip buletin; Diploma de bacalaureat (în original ºi copie legalizatã) sau diplomã echivalentã acesteia (se excepteazã absolvenþii promoþiei 2012 care pot prezenta adeverinþa eliberatã de liceu, din care rezultã media la bacalaureat ºi media anilor de studiu); candidaþii care anterior sau înscris, oriunde în þarã, cu acte originale, la alte specializãri, vor prezenta: copie legalizatã a diplomei de bacalaureat; adeverinþã din care sã rezulte cã diploma de bacalaureat în original a fost depusã la altã instituþie de învãþãmânt superior; copie a legitimaþiei de concurs de la instituþia unde s-a înscris anterior; adeverinþã de student (doar pentru candidaþii care se înscriu pentru a doua specializare); Foaia matricolã pentru anii de liceu (original ºi copie legalizatã); Diplomã de licenþã/absolvire pentru candidaþii care doresc sã urmeze o a doua specializare universitarã (original sau copie legalizatã); Certificat de naºtere (copie legalizatã); Adeverinþã medicalã tip; Chitanþã pentru achitarea taxei de înscriere; Acte doveditoare pentru scutirea de taxa de înscriere (dacã este cazul); Certificat de botez (doar pentru specializãrile

teologice); Dosar tip mapã. Se aprobã 25 de locuri subven?ionate de la bugetul Statului, pentru Sec?ia Teologie Mimico-Gestualã. Eventualele solicitãri din Eparhiile Patriarhiei Române pot duce la suplimentarea numãrului de locuri subven?ionate, pânã la acoperirea necesarului cerut. Admiterea se va organiza, astfel: - interviu (obligatoriu), pentru motivarea alegerii

specializãrii; - verificarea cunoa?terii alfabetului mimicogestual; - media de la examenul de bacalaureat. Cadrele didactice de la Facultatea de Teologie “Sfânta Muceni?ã Filoteia” se vor îngriji de întocmirea Programei ?colare pentru Secþia Teologie Mimico-Gestualã, care va fi înaintatã spre aprobare Permanenþei Eparhiale, dimpreunã cu personalul calificat, care sã ocupe, competent, posturile necesare. Biroul de presã al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Argesul Ortodox Anul XI, nr. 554, 21 - 28 iunie 2012  

Saptamanal teologic, bisericesc si de atitudine al Arhiepiscopiei Argesului si Muscelului