Issuu on Google+

z Anul XI z nr. 544 z 28 martie -4 aprilie 2012 z 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

MINUNEA DE A FI PRUNC AL RUGÃCIUNII Minunea de a fi întrupaþi din gândirea, hotãrârea ºi iubirea Sfintei Treimi este atât de evidentã încât – din nefericire – se uitã, sau nu se ia în seamã. Când eram mai tânãr ºi chiar peste 60 de ani, nu m-am gândit decât pasager, sau chiar deloc, cã aº fi rãsãrit în aceastã frumuseþe a lumii vãzute, din gândirea lui Dumnezeu sau mai biblic spus, din sfatul Sfintei Treimi. Ce poate însemna versetul din prima Carte a Bibliei – Facerea: ªi a zis Dumnezeu: Sã facem om dupã chipul ºi asemãnarea Noastrã, ca sã stãpâneascã peºtii mãrii, pãsãrile cerului, animalele domestice, toate vietãþile ce se târãsc pe pãmânt ºi în tot pãmântul? (Facere 1, 26). Poate cã, apropiindu-mã de cele din urmã, din frumuseþea acestei lumi vãzute, nu mi s-ar îngãdui trecerea spre pragul lumii nevãzute, fãrã sã înþeleg ºi sã-I mulþumesc Sfintei Treimi, cã am fost în gândirea Sfinþiei Sale. Cã mi s-a hotãrât o vreme sã fiu nãscut într-o orã, zi, sãptãmânã, lunã ºi an, ºi mai ales într-un loc anume, aºa cum ne-am nãscut fiecare de la începuturile lumii pânã azi. Fiind, hotãrât, nãscuþi din gândirea, voinþa ºi iubirea Sfintei Treimi, legãtura noastrã de credinþã, speranþã ºi iubire, nu o putem þine cu Dumnezeu decât printr-o stare aparte, pe care noi o numim rugãciune. În tãlmãcire, pe înþelesul tuturor, rugãciune înseamnã legãturã, legarea noastrã, pe cãi mai

presus de înþelegerea noastrã cu Izvorul dintru Început, Sfânta Treime, autorul existenþei cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu. Chiar dacã atunci când eram mai

mic ºi ceva puþin mai încoace, ca fiecare zidire a lui Dumnezeu, eram de o hãrnicie exemplarã, în dorul de a face rugãciuni, cu timpul a devenit aceastã stare paradisiacã, prea obiºnuitã pentru fiinþa noastrã. Ne prea obiºnuisem cu rugãciunea. Îndrãznesc sã spun cã, aºa cum uitãm sau ne-am obiºnuit cu ideea cã am fi de când lumea ºi cã ne tot înmulþim „de capul nostru” prin zãrile acestei lumi, tot aºa uitãm sã

þinem legãtura cu Începutul nostru, Izvorul sau Obârºia noastrã de care trebuie sã ne amintim cu pioºenie, cutremurare, dar ºi cu iubire nemãsuratã, rãspunzând astfel iubirii Sfintei Treimi. Mergând pe aceastã culme însoritã a înþelesurilor primordiale, putem sã ne liniºtim cã nu suntem singuri pe lumea aceasta ºi cã viaþa noastrã este minunea minunilor. Iar atunci când dorim sã ne exprimãm dragostea ºi recunoºtinþa faþã de Sfânta Treime, atunci cugetul, voinþa ºi dragostea noastrã ne pleacã genunchii pe aºternutul picioarelor lui Dumnezeu ºi ne rãsfãþãm sufletul ºi trupul în convorbirea cu Sfânta Treime, prin lucrarea pe care noi o numim: rugãciune! Sã nu ne îndepãrtãm ºi sã nu ne speriem de atotputernicia Sfintei Treimi! Sã îndrãznim! Suntem de neam dumnezeiesc! Sã ne apropiem cu credinþã, iubire ºi încredere de Majestatea Divinã, noi fiind pruncii Mãriei Sale. Doar aºa vom putea spune cã am ajuns în ipostaza de a rosti, cã este o mare minune de a fi prunc al rugãciunii!

Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului


Argeºul Ortodox

Viaþa Maicii Domnului, dupã sfântul Maxim Mãrturisitorul 2. Maica Domnului ca Rai de tainã a. Aducerea Fecioarei la Templu a avut loc atunci când copila a ajuns la vârsta de trei ani. Acolo dumnezeieºtii pãrinþi au închinat-o lui Dumnezeu, dupã cum fãgãduiserã. Au adus-o cu slavã ºi cu cinste: fecioare multe mergeau înainte cu fãclii strãlucitoare, dupã cum vestise încã de la început proorocul ºi strãmoºul sãu, David, spunând: Aducese-vor Împãratului fecioare în urma ei, prietenele ei se vor aduce ?ie (Psalm 44,16). b. O tâlcuire la psalmul 44. Minunatã proorocie ne împãrtãºeºte slãvitul prooroc cu privire la fericita împãrãteasã ºi fiicã, ce avea sã fie Maica lui Dumnezeu. În acest psalm 44 face însã mai întâi aluzie la Împãratul ºi Fiul ei, referindu-se ca în ghiciturã la zãmislirea cea suprafireascã, zicând cã Duhul Sfânt e Cel Care I-a dat chipurile slavei Lui: Frumuseþea vederii Lui, din amândouã pãrþile (firile, probabil) (Psalm 44; 3,5), revãrsarea harului pe buzele Lui (Psalm 44,3) ºi pogorârea înþelepciunii, ungerea bucuriei (Psalm 44,9), vasul puterii, încingerea sabiei peste coapsele Lui (Psalm 44,4), toiagul purtãrii de grijã ºi toiagul puterii (Psalm 44,8). Apoi proorocia se mutã spre Nãscãtoarea de Dumnezeu, cântând frumuseþea ºi demnitatea ei: Stãtut-a împãrãteasa de-a dreapta Ta (Psalm 44,11). Cuvântul acesta învaþã ducerea la Templu, aºezarea la dreapta altarului, în Sfânta Sfintelor, socotitã cu adevãrat a fi drepta lui Dumnezeu, dar surprinde ºi demnitatea ei în plan eshatologic, în Împãrãþia Cerurilor. Veºmântul ei care se descrie surpinde gãteala duhovniceascã a Fecioarei înfrumuseþatã de gãtealã în multe culori, adicã o frumuseþe alcãtuitã din felurite fapte bune ºi cuvinte dumnezeieºti. Preacurata Fecioarã a fost împodobitã încã din pruncie cu gãtealã de nerostit, ºi pe mãsurã ce creºtea cu vârsta, pe atâta creºtea ºi gãteala podoabelor ei duhovniceºti. De aceea frumuseþea ei a plãcut Împãratului ºi El s-a sãlãºluit în ea. Ascultã, fiicã, ºi pleacã urechea ta (Psalm 44,12),

este un îndemn profetic adresat de cãtre Stãpânul plinã de har (Luca 1, 28), cã ai aflat har la care îi cere direct Fecioarei sã identifice referirile Dumnezeu (Luca 1,30). proorocilor cu privire la dânsa: istoria naºterii ei ?ederea ei în Templu a fost o scarã a minunilor: prezenþa ascunsã în Sfânta Sfintelor, sporirea adâncã cu cugetul, minunatã ºi creºterea pentru cã hrãnirea sa venea din cer ºi o primea din mâna arhanghelului, dupã cum ºi învãþãtura o primea de la hrãnitorul ei, îngerul. De aceea îi plãcea sã înveþe, cugetând neîncetat la dumnezeieºtile Scripturi ºi la toatã înþelepciunea proorociilor, fiindcã urma sã fie fãcutã Maicã a Cuvântului ºi Înþelepciunii lui Dumnezeu, gata spre a rosti cuvânt ºi a primi vestire prin viu grai, dupã cum s-a vestit de mai înainte prin Solomon: Deschis-a gura sa cu înþelepciune ºi a pus rânduialã limbii sale (Proverbe 29,43), fãcându-se aluzie la priceperea arãtatã pe cursul dialogului Buneivestiri. Cu un astfel de chip petrecea ea înãuntrul Templului lui Dumnezeu ca o jertfã dumnezeiascã ºi icoanã duhovniceascã ºi cu totul înþelegãtoare, înfricoºãtoare demonilor ºi doritã îngerilor, plãcutã ºi supusã Tatãlui, Fiului ºi Duhului Sfânt. Iar când ascultãm ceea ce fericitul David ºi ceilalþi profeþi au proorocit despre ea, numind-o muntele lui Dumnezeu în care a binevoit Dumnezeu sã locuiascã minunate, salutarea slãvitã de la arhanghel ºi (Psalm 67, 16-17); chivotul sfinþirii pentru odihna zãmislirea fãrã sãmânþã a Cuvântului în chip Domnului (Psalm 131, 8), Sionu care a plãcut lui suprafiresc de la Duhul. Dumnezeu ºi pe care ?i l-a ales drept sãlaº (Psalm ?i uitã poporul tãu ºi casa pãrintelui tãu (Psalm 131,13), scaunul lui Dumnezeu ºi carul Sãu pe care 44,12), cãci mintea ei, ca împãrãteasã a Bisericii, nu îl însoþesc mii de puteri îngereºti (Psalm 67,18), avea cum sã rãmânã la poporul iudeilor ºi la Legea slavã negrãitã, grãdinã neatinsã, izvor viu (Cântarea casei pãrinteºti. Cântãrilor 4, 12-15), abia atunci pricepem de ce c. Fecioara Maicã-icoanã duhovniceascã a Biserica o cântã pe Maica Domnului drept Rai de Raiului. tainã, ºi dãm slavã lui Dumnezeu care în iscusita sa Dar mai presus de strãlucirea ºi slava din afarã, pricepere, pentru ca Raiul sã nu mai fie prãdat de lãuntrul se vede ºi mai adânc, ºi mai slãvit. De aceea iscoditorul vrãjmaº diavol, l-a ascuns în Fecioara se spune cã toatã slava fiicei Împãratului este care pe drept avea sã se arate: sfeºnicul de aur, înãuntru, îmbrãcatã cu þesãturi de aur ºi prea toiagul împãrãtesc ce a înflorit, vasul cu manã înfrumuseþatã (Psalm 44,15). E o referire la bogãþia dumnezeiascã, chivotul împodobit cu totul cu aur, lãuntricã lucratã prin harurile Duhului Sfânt mai grãdina tuturor virtuþilor, Bisericã nefãcutã de mânã adânci decât orice cuget, lucru confirmat ºi de omeneascã a însuºi Împãratului tuturor veacurilor. arhanghelul care o fericeºte: Bucurã-te ceea ce eºti Pr. prof. Andrei CÃNUÞÃ

Fiul cel nerecunoscãtor Spunea unul din cei adunaþi acolo: „Aþi auzit ce-a fãcut acel fiu nerecunoscãtor?” ªi povesti aºa: - „Cu toate cã tatãl sãu l-a iubit peste mãsurã de mult ºi l-a încãrcat cu toate bunãtãþile, el l-a asuprit mereu, pânã ce acum l-a legat, l-a bãtut ºi l-a alungat din casã, scuipându-l ºi batjocorindu-l...” Toþi cei de faþã, într-un glas, strigarã: - „Împotriva unui asemenea fiu, ar trebui sã sãrim toþi - ºi sã-l ucidem cu pietre.” Un credincios, care tãcuse pânã atunci, grãi: - „Drept e, asemenea faptã este spre pedeapsã, - dar, iubiþii mei, mai înainte de a lua piatra sã dãm în el cred cã ar fi bine sã aruncãm asupra noastrã înºine.”

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CALINIC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. Dr. Napoleon Dabu Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

Miraþi, ceilalþi întrebarã: - „Cum? De ce?” Omul rãspunse cu durere: - „Fiindcã ºi noi avem un tatã care ne iubeºte peste mãsurã ºi ne încarcã cu toate bunãtãþile, ºi la fel ca fiul cel nerecunoscãtor facem ºi noi: Îl asuprim, Îl batem, Îl legãm, Îl scuipãm ºi-L alungãm prin faptele noastre. Este, ºtim prea bine, Domnul nostru Iisus Hristos, ai cãrui fii nerecunoscãtori suntem noi... Aºa cã, mai întâi, asupra noastrã piatra...” Cei de faþã cãzurã în grea tãcere, þinându-ºi capetele aplecate ºi încruntându-ºi frunþile.

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta. Paginã web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643


Argeºul Ortodox

Vindecarea în cartea Numerii Ca ºi în cazul cãrþilor anterioare, care formeazã Pentateuhul lui Moise, în cartea Numerii vindecarea urmãreºte aceeaºi direcþie extraordinarã, miraculoasã, dinspre Dumnezeu spre om. ªi este firesc sã fie aºa, de vreme ce fiul lui Israel îºi înrãdãcineazã întreaga fiinþã în teandrica relaþie cu Cel Negrãit, iar afrontul faþã de voinþa Lui cuprinsã în Lege determinã, în baza dreptãþii sfinte, greaua pedeapsã a bolii sau a suferinþei trupeºti ori sufleteºti. Din articolul anterior am aflat cã lepra era consideratã la acea vreme pedeapsa cea mai grea pentru pãcat, aºa cum reiese din capitolul al XII-lea al Numeriilor. Mariam, sora lui Moise, în urma desconsiderãrii alegerii fratelui ei de cãtre Dumnezeu drept conducãtor al poporului ales, este pedepsitã cu leprã. Conºtientizând greºeala ºi asumându-ºi vina, Aaron, cel cei fusese pãrtaº, face un gest empatic excepþional, implorând iertare fratelui sãu Moise, îl roagã sã cearã de la Dumnezeu vindecare pentru sora lor cea greu încercatã: „Atunci a zis Aaron cãtre Moise: Rogu-mã, domnul meu, sã nu ne socoteºti greºeala cã ne-am purtat rãu ºi am pãcãtuit! Nu îngãdui dar sã fie Mariam ca cel nãscut mort, al cãrui trup,

la ieºirea din pântecele mamei sale, este pe jumãtate putred”. (Numerii 12, 11-12) Aaron fusese martorul multor minuni sãvârºite de Dumnezeu prin Moise, nu se îndoia în niciun fel cã vindecarea sorei sale nu ar fi posibilã dacã fratele lui ar cere aceasta Celui Negrãit. Dar nici Moise nu apeleazã la cunoºtinþele sale medicale împrumutate de la egipteni ºi nici nu îºi pune nãdejdea în forþele proprii, ci, aºa cum a fãcut de fiecare datã când poporul era greu încercat, a cãzut în genunchi înaintea Celui Atotputernic ºi I-a cerut sã-i tãmãduiascã sora: „Atunci a strigat Moise cãtre Domnul ºi a zis: Dumnezeule, vindec-o!” (Numerii 12, 13). Exista însã o profilaxie impusã prin revelaþie, care trebuia respectatã. Potrivit Leviticului (cap. XIII ºi XIV), bolnavul de leprã era obligat sã iasã din comunitate ºi sã aºtepte timp de ºapte zile în carantinã. Însuºi Dumnezeu nu se dezice de cele statutate prin propria-i descoperire ºi, chiar dacã a fost rugat de conducãtorul lui Israel, totuºi, în baza dreptãþii, nu suspendã perioada de carantinã a lui Mariam, ci o îngãduie

tocmai ca o modalitate de a întãri credinþa poporului: „Domnul însã a zis cãtre Moise: Dacã tatãl ei ar fi scuipato în obraz, oare n-ar fi trebuit sã se ruºineze ºapte zile? Aºa dar sã fie închisã ºapte zile afarã din tabãrã, dupã aceea sã intre. ªi a ºezut Mariam închisã afarã din tabãrã ºapte zile ºi poporul n-a plecat la drum pânã s-a curãþit Mariam.” (Numerii 12, 14-15) Cum Dumnezeu nu doreºte moartea pãcãtosului, ci sã se întoarcã ºi sã fie viu (Iezechiel 18, 23), dupã împlinirea celor ºapte zile de carantinã, timp în care Mariam a trãit cu boala leprei în trup, aºa cum ne aratã clar descrierea ºi iatã Mariam s-a fãcut albã de leprã, ca zãpada. ªi când s-a uitat Aaron la Mariam, iatã era leproasã (Numerii 12, 10), sora lui Moise este tãmãduitã prin intervenþie de sus, poporul primind prin aceastã vindecare încã o certitudine asupra puterii taumaturgice pe care o are Dumnezeul pãrinþilor. Deºi în Numerii se vorbeºte despre vindecarea unei singure persoane, aceasta este totuºi relevantã în a ne face sã înþelegem cã în interiorul poporului evreu tãmãduirea sau vindecarea era pusã în continuare pe seama intervenþiei divine. Numai singur Dumnezeu este Cel care dã sãnãtate, pe când preoþii, leviþii ºi profeþi doar constatã ºi mijlocesc tãmãduirea. Pr. dr. Napoleon Nicolae DABU

Sfântul Diadoh - episcopul Foticeii Dupã Diadoh scopul vieþii duhovniceºti este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste. El face deosebirea între „chipul” lui Dumnezeu în om ºi „asemãnarea” cu El. Prin pãcatul strãmoºesc „chipul” dumnezeiesc s-a întinat, s-a spãlãcit. Harul Botezului curãþã „chipul”, îl spalã de întinarea pãcatului. Dar prin aceasta încã nu avem ºi “asemãnarea”. Spãlarea chipului se face fãrã colaborarea noastrã; lucrarea aceasta a harului încã n-o simþim. „Asemãnarea” începem sã o câºtigãm pe mãsurã ce ne sporim sforþãrile noastre pentru o viaþã virtuoasã ºi o atingem deplin când a crescut în noi dragostea de Dumnezeu în mod covârºitor. Abia dupã ce am sporit în „asemãnare”, în dragoste, ni se face ºi harul „simþit”. „Harul, cum am zis, chiar din clipa în care ne botezãm se ascunde în adâncul minþii. Dar îºi acoperã prezenþa faþã de simþirea minþii. Din moment ce începe însã cineva sã iubeascã pe Dumnezeu cu toatã hotãrârea, o parte din bunãtãþile harului intrã în comuniune într-un chip tainic, cu sufletul prin simþirea minþii. Cãci pe mãsurã ce sporeºte sufletul, ºi darul dumnezeiesc îºi aratã dulceaþa sa minþii”. „Douã bunuri ne aduce nouã sfântul har al Botezului renaºterii, dintre care unul covârºeºte pe celãlalt în chip nesfârºit. Cel dintâi ni se dã îndatã. Cãci ne înnoieºte chiar în apã ºi lumineazã toatã trãsãturile sufletului, adicã „chipul”, îndepãrtând toatã zbârcitura pãcatului nostru. Iar celãlalt aºteaptã ca sã înfãptuiasc�� împreunã cu noi, ceea ce este „asemãnarea”. Când începe deci mintea sã guste întru multã simþire dulceaþa Prea Sfântului Duh, suntem datori sã ºtim cã începe harul sã zugrãveascã aºa zicând peste chip, „asemãnarea”. Diadoh aratã cã, dacã pânã la Botez înãuntrul sufletului se aflã diavolul, de la Botez înãuntrul lui se sãlãºluieºte harul, iar diavolul e scos afarã. De aici înainte sufletul este influenþat de har dinãuntrul sãu; iar diavolul îl influenþeazã numai din afarã, prin mustul trupului ºi prin simþurile lui. „Unii au nãscocit cu atât harul cât ºi pãcatul, adicã atât Duhul adevãrului cât ºi duhul rãtãcirii se ascund în mintea celui ce se boteazã. De aceea zic cã o persoanã îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltã îndatã spre cele potrivnice. Eu însã am înþeles din dumnezeieºtile Scripturi ºi din însãºi simþirea minþii cã înainte de Sfântul Botez harul îndeamnã sufletul spre cele bune din afarã, iar Satana foieºte în adâncurile lui,

încercând sã stãvileascã toate ieºirile minþii înspre dreapta. Dar din ceasul în care renaºtem, diavolul e scos afarã, iar harul intrã înãuntru. Ca urmare aflãm cã, precum odinioarã stãpânea asupra sufletului rãtãcirea, aºa dupã Botez stãpâneºte asupra lui adevãrul. Lucreazã, ce e drept, Satana asupra sufletului ºi dupã Botez, ca ºi mai înainte, ba de multe ori chiar mai rãu. Dar nu ca unul ce se aflã la un loc cu harul, sã nu fie, ci învãluind oarecum mintea în fumul dulceþurilor neraþionale, prin mustul trupului”. Cu alte cuvinte, pânã nu se sãlãºluieºte harul în adâncul sufletului, lucreazã chiar din el dracii cei mai subþiri, oprindu-l de la dorirea binelui ºi îndemnându-l la patimi sufleteºti. Dar dupã ce se sãlãºluieºte harul în minte, vin la rând dracii mai materiali, care aþâþã trupul spre patimi trupeºti, ca sã despartã mintea din comuniunea cu harul. „Harul lui Dumnezeu se sãlãºluieºte în însuºi adâncul sufletului. De aceea din însuºi adâncul inimii simþim oarecum izvorând dragostea de Dumnezeu, când ne gândim fierbinte la El. Iar dracii de aici înainte se mutã ºi se încuibeazã în simþurile trupului, lucrând prin firea uºor de influenþat a trupului asupra celor ce sunt încã prunci cu sufletul. De aceea harul, prin simþirea minþii înveseleºte trupul cu o bucurie negrãit la cei ce sporesc în cunoºtinþã; iar dracii, prin simþurile trupului, robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigaºii, cu sila spre cele ce nu vrea, când ne aflã mai ales umblând fãrã grijã ºi cu nepãsare pe calea credinþei”. Viaþa duhovniceascã începe cu frica de Dumnezeu. “Nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu din toatã inima, dacã nu se teme mai întâi de El întru simþirea inimii”. Prin fricã începe sã se cureþe sufletul de pãcate. Dar chiar înainte de aceasta trebuie sã se desfacã de grijile lumeºti. Pânã ce sufletul e nepãsãtor ºi dornic de plãceri nu simte frica de Dumnezeu. Dar când începe sã se cureþe cu luare aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vieþii. Curãþindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desãvârºitã, în care nu mai este fricã, ci nepãtimire. „Cel ce iubeºte pe Dumnezeu crede cu adevãrat în El ºi împlineºte cu evlavie poruncile. Iar cel ce crede numai ºi nu este în iubire, nu are nici credinþa pe care crede cã o are”. Dupã curãþirea de patimile trupeºti, lucrarea în

care rol mare are ascultarea ºi înfrânarea, trebuie sã se facã ºi curãþirea minþii de gânduri rele, lucru care cere o liniºtire a minþii. „Cei ce se nevoiesc trebuie sã-ºi pãzeascã pururi cugetul neînviforat, ca mintea deosebind gândurile ce intrã în ea, pe cele bune ºi trimise de Dumnezeu sã le aºeze în cãmãrile memorie,

iar pe cele urâte ºi drãceºti sã le arunce afarã din vistieriile firii”. “Dar numai Duhul Sfânt poate curãþa mintea cu adevãrat. Cãci strãlucind El necontenit în cãmãrile sufletului, nu numai cã se fac arãtate în minte micile ºi întunecoasele nãvãliri ale dracilor, ci se ºi slãbesc, fiind vãdite de lumina aceea sfântã ºi slãvitã. De aceea zice Apostolul: “Duhul sã nu-l stingeþi”. Curãþindu-se mintea, se pune în lucrare simþirea ei, care este un organ prin care mintea se raporteazã la cele nevãzute ºi dumnezeieºti, ca simþurile trupului la cele vãzute. „Simþirea aceasta a minþii”, sau a „inimii”, sau a „sufletului”, nu trebuie înþeleasã însã ca o vedere materialã a lui Dumnezeu. „Nimeni sã nu nãdãjduiascã, auzind de simþirea minþii cã i se va arãta

în chip vãzut slava lui Dumnezeu. Spunem numai cã cel ce ºi-a curãþit sufletul simte printr-o gustare negrãitã mângâierea dumnezeiascã, dar nu cã i se aratã ceva din cele nevãzute. Pentru cã acum umblãm prin credinþã, nu prin vedere, zice fericitul Pavel. Dacã deci i se va arãta vreunui nevoitor fie vreo luminã, fie vreo formã cu chip de foc, fie glas, sã nu primeascã nicidecum o astfel de vedere. Cãci este amãgire vãditã a vrãjmaºului”. „Cã mintea, când începe sã fie lucratã cu putere de lumina dumnezeiascã, se face întreagã strãvezie, încât îºi vede în chip îmbelºugat lumina sa, nimeni nu se îndoieºte. Cãci aºa devine când puterea sufletului biruieºte cu totul asupra patimilor. Dar cã tot ce i se aratã într-o formã oarecare, fie ca luminã, fie ca foc, vine din reaua uneltire a vrãjmaºului ne învaþã limpede dumnezeiescul Pavel, spunând cã acela se preface în înger al luminii”. Dar înaintarea aceasta în viaþa duhovniceascã, spre nepãtimire, dragoste ºi vedere tainicã, nu se face fãrã lupte. „Când mintea începe sã simtã harul Preasfântului Duh, atunci ºi Satana mângâie sufletul printr-o simþire dulce, în timpul odihnei de noapte, când vine ca o adiere de somn uºor peste el”. Ceea ce ajutã atunci sufletului sã alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului Iisus. „Dacã deci mintea va fi aflatã þinând în amintire fierbinte numele sfânt al Domnului Iisus ºi se va folosi ca de o armã de numele acela preasfânt ºi preamãrit, va pleca amãgitorul viclean”. Cu cât se îmbogãþeºte sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu atât „îngãduie Domnul mai mult sã fie supãrat de draci, ca sã înveþe tot mai mult sã facã deosebire între bine ºi rãu ºi sã se facã mai smerit”. Diadoh are comunã cu mulþi scriitori din Rãsãrit teoria deosebirii dintre „teolog” ºi „gnostic”. Teologul este propovãduitorul, cuvântãtorul tainelor dumnezeieºti, care a primit darul cuvântului, al învãþãturii, care e totodatã ºi darul înþelepciunii. Spre deosebire de el, gnosticul a primit darul „cunoºtinþei”, al unirii cu Dumnezeu ºi al trãirii acestei uniri. Drumul gnosticului este mai ales acela al rugãciunii, al însingurãrii în adâncurile trãirii mistice, departe de orice grijã.

3


Argeºul Ortodox

VIAÞA SFINTEI MARIA EGIPTEANCA Deci spune-mi, pãrinte, cum vieþuiesc acuma creºtinii? Cum stau Sfintele Biserici? Iarã Zosima a rãspuns: Cu rugãciunile voastre cele sfinte, pace a dãruit Dumnezeu. Priimeºte însã rugãmintea nevrednicului bãtrân, ºi te roagã Domnului ºi acum pentru toatã lumea, ºi pentru mine, pãcãtosul, ca sã nu-mi fie fãrã de roadã umblarea prin pustia aceasta. Iar aceea a rãspuns cãtre dânsul: Þie mai ales se cade, Avva Zosima, sã te rogi pentru mine ºi pentru toþi; cã spre aceasta ºi rânduit eºti. Însã de vreme ce datori sântem a face ascultare, deci ceea ce mi se porunceºte voiu face. Aceasta zicând, s’a întors spre rãsãrit, ºi ridicându-ºi ochii în sus, ºi mâinile înãlþându-ºi, a început a se ruga încet, ºi nu se auzeau cuvintele ei; sau mãcar Zosima nu a înþeles nimica, ci sta tremurând, cãutând în jos ºi nimica grãind; însã se jura, pre Dumnezeu puind martor: Cã în vremea când zãbovea aceea la rugãciune, ridicându-mi puþin ochii dela pãmânt, o am vãzut înãlþatã ca de un cot dela pãmânt, ºi în aer stând ºi rugându-se. ªi aceasta dacã o a vãzut Zosima, s’a cuprins de fricã, s’a aruncat la pãmânt, ºi cu lacrãmile udându-se, nimica zicea, fãrã numai „Doamne miluieºte,” crezând cã acea arãtare nu este în trup, ci nãlucã. ªi întorcându-se aceea, a ridicat pre bãtrânul ºi i-a zis: Pentru ce, Avva Zosima, te turburã gândurile, zicându-þi cã duh sânt, ºi rugãciunea o prefac. Rogu-te, pãrinte fericite, sã fii încredinþat cã sânt o femeie pãcãtoasã, îngrãditã cu sfântul botez, ºi nu sânt duh, ci pãmânt, praf ºi cenuºã, ºi cu totul trup, nimic duhovnicesc cândva gândind. ªi acestea zicând, ºi-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura ºi pieptul, zicând aºa: Dumnezeu sã ne fereascã de cel viclean ºi de cursele lui, cã multe sânt rãzboaiele lui asupra noastrã. Acestea auzindu-le ºi vãzându-le bãtrânul, a cãzut la picioarele ei, zicând cu lacrãmi: Juru-te pre tine cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, adevãratului Dumnezeu, cel ce s’au nãscut din Fecioarã, pentru carele porþi goliciunea aceasta ºi pentru carele atâta þiai omorît trupul, sã nu ascunzi de mine viaþa ta, ci toate sã-mi spui mie, ca slãvirile lui Dumnezeu arãtate sã le faci. Spune mie toate, pentru Dumnezeu, cã nu pentru laudã mi le vei spune, ci ca sã-mi arãþi cele pentru tine mie, pãcãtosului ºi nevrednicului. Pentru cã cred Dumnezeului meu, cãruia vieþuieºti, cã pentru aceasta m’am trimis în pustia aceasta, ca pre toate ale tale arãtate sã le facã Dumnezeu. Cã nu poate puterea noastrã sã se împrotiveascã judecãþilor lui Dumnezeu. Cã de n’ar fi fost cu plãcere lui Hristos Dumnezeului nostru, ca sã fii ºtiutã tu ºi nevoinþele tale, nu te-ar fi arãtat mie, ºi pre mine nu m’ar fi întãrit pre atâta cale, carele niciodinioarã voiam, nici puteam sã ies din chilia mea. Acestea ºi mai multe zicându-le Zosima, aceea l-a ridicat, zicând cãtre dânsul: Mã ruºinez, pãrinte, iartã-mã! Înfricoºat este a-þi spune lucrurile mele; ci fiindcã trupul meu gol l-ai vãzut, îþi voiu goli ºi lucrurile mele, ca sã cunoºti de câtã ruºine ºi înfruntare este plin sufletul meu. Nu pentru vreo laudã, precum singur ai zis, îþi voiu spune istoria mea; cãci pentru ce mã voiu lãuda, vas ales al diavolului fiind? Mã mai gândesc cã de voiu începe povestirea cea pentru mine, vei fugi dela mine, precum fuge cineva de un ºarpe, nesuferind sã auzi cu urechile lucrurile cele necuvioase ale mele, pre carile eu, nevrednica, le-am fãcut. Însã þi le voiu spune, nimica ascunzând, ci rogu-te mai nainte sã nu încetezi a te ruga pentru mine, ca sã aflu milã în ziua judecãþii. Iarã bãtrânul, dorind sã ºtie viaþa ei, ºi neoprit lãcrãmând, a început aceea a povesti aºa cele pentru dânsa: Eu, pãrinte, sânt nãscutã în Eghípet, ºi când eram de doisprezece ani, ºi încã trãind pãrinþii mei, m’am lepãdat de dragostea lor, m’am dus în Alexandria, ºi dupre ce mai întâiu mi-am stricat fecioria, am început a face pãcatul neopritã ºi nesãþioasã. Mã ruºinez ºi a gândi, nu numai a le spune cu deamãruntul; darã voiu spune mai degrab ceea ce este mai de nevoie, ca sã-mi ºtii neoprirea trupului meu: ªaptesprezece ani ºi mai mult am fãcut curvie întru norod, nu pentru daruri sau pentru oarecari plãþi, cã n’am voit sã iau nimica dela cei ce-mi da; iar aceasta o fãceam ca mai mulþi sã alerge la mine în dar ºi sã-mi împlineascã pofta trupeascã. ªi sã nu socoteºti cã eram bogatã, ºi de aceea nu luam, cã întru sãrãcie vieþuiam, ºi de multe ori flãmânzind, cu furca torceam, iar aprindere de poftã aveam fãrã saþiu, ca totdeauna sã mã tãvãlesc în noroiul pãcatului. Pentru cã aceea mi se pãrea cã este ºi viaþa, ca totdeauna sã întinez firea mea cea slabã.

4

Deci aºa vieþuind, am vãzut odatã pre vremea seceriºului popor mult de bãrbaþi, Liviani ºi Eghipteni, mergând spre Mare, ºi am întrebat pre oarecine carele s’a întâmplat lângã mine: Unde se duc bãrbaþii aceºtia aºa cu grabã? Iar acela mi-a zis: La Ierusalim, pentru înãlþarea cinstitei ºi de viaþã fãcãtoarei Cruci, carea în curând se va prãznui. ªi am zis cãtre dânsul: Dar oare mã vor lua ºi pre mine, dacã m’aº duce cu dânºii? Iar acela mi-a rãspuns: Dacã ai chirie ºi hranã, nimenea nu te poate opri. ªi am zis cãtre dânsul: Cu adevãrat, frate, n’am nici chirie nici hranã, ci voiu merge ºi voiu intra într’o corabie cu dânºii, ºi mã vor hrãni ei. Pentru cã-mi voiu da trupul meu în loc de chirie, cã pentru aceasta voiesc sã merg cu dânºii. Þi-am spus, pãrinte Zosima, nu mã sili sãmi mai spun ruºinea mea, cã mã spãimântez: ºtie Domnul, cã spurc ºi însuºi aerul cu cuvintele mele! Iarã Zosima, cu lacrãmi udând pãmântul, a rãspuns cãtre dânsa: Spune, pentru Domnul, o, Maica mea, spune ºi nu înceta de povestirea aceasta, carea îmi este de folos. Iarã ea, cãtre cele de mai nainte a adaos: Deci acel tânãr auzind neruºinarea spurcatelor mele cuvinte, cuprinzându-se de râs, s’a dus. Iarã eu, lepãdându-mi furca, am alergat spre Mare, unde am vãzut pre cei ce alergau; acolò am zãrit vreo zece bãrbaþi carii stau lângã Mare, tineri cu trupurile, carii mi s’au pãrut a-mi fi de ajuns spre pofta mea; las cã mai intrase ºi alþii mai nainte în corabie. Eu, dupre obiceiul meu, cu neruºinare sãrind între dânºii, „Luaþi-mã – le-am zis – ºi pre mine, oriunde veþi merge, pentru cã nu mã voiu afla vouã neplãcutã!” Încã ºi alte spurcate cuvinte zicând, i-am pornit pre toþi spre râs. Iar aceia, vãzându-mi neruºinarea, luându-mã m’au dus în corabia lor, ºi îndatã am început a înnota. Iarã cele ce de-aicea am fãcut, cum le voiu spune þie, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbã va grãi, sau ce auz va priimi acele lucruri rele ale mele carile le-am fãcut pre cale ºi în corabie? Cum ºi pre cei ce nu voiau, eu ticãloasa, i-am silit la pãcat! Sã mã crezi, pãrinte, cã mã spãimântez, cum a suferit Marea desfrânarea mea! ªi cum nu ºi-a cãscat pãmântul gura sa, ºi în iad nu m’a cufundat de vie, pre ceea ce am vânat atâtea suflete cu laþul morþii! Ci socotesc cã Dumnezeu cãuta pocãinþa mea, Cel ce nu voieºte moartea pãcãtosului, ci aºteaptã cu îndelungã rãbdare întoarcerea lui. Aºa, ºi cu acest fel de sârguinþã, m’am suit în Ierusalim, ºi câte zile mai nainte de praznic am petrecut acolò, tot cele de asemenea cu cele dintâiu am fãcut, ba încã ºi mai rele. Pentru cã nu eram îndestulatã cu tinerii ce au fost cu mine în corabie ºi pre cale, ci ºi pre alþii mulþi, ºi cetãþeni ºi streini, spre acea spurcãciune îi adunam. Iarã dupre ce a sosit serbarea sfintei Înãlþãri a cinstitei Cruci, eu ca ºi mai nainte umblam împrejur, vânând sufletele tinerilor. Vãzând foarte de dimineaþã pre toþi cu un gând alergând la bisericã, m’am dus ºi eu, ºi am alergat la cei ce alergau, ºi am intrat cu dânºii în pridvorul bisericii. ªi dacã a sosit ceasul Sfintei Înãlþãri a cinstitei Cruci a Domnului, ºi eu silindu-mã sã intru in bisericã cu norodul, mã îndesam, dar înapoi silitã ºi împinsã eram; ºi înghesuindu-mã cu multã ostenealã ºi silã, m’am apropiat de uºa bisericii ºi eu, ticãloasa. Iarã dupre ce am pãºit pre pragul uºii, alþii toþi fãrã de oprire intrau, iarã pre mine oarecarea putere dumnezeiascã mã oprea, nelãsându-mã sã intru; ºi iarãºi am cercat, darã înapoi m’am împins, ºi numai eu singurã stãm în pridvor lepãdatã; ºi pãrându-mi-se cã din slãbiciunea femeiascã mi se întâmplã aceasta, iarãºi când intrau alþii, mã amestecam ºi mã sileam sã intru; ci m’am ostenit în zadar. Pentru cã iarãºi, când piciorul meu cel pãcãtos s’a atins de prag, biserica pre toþi îi priimea, neoprind pre nimenea, numai pre mine, ticãloasa, nu mã priimea; ci ca o mulþime de oaste, spre aceasta rânduitã, ca sã-mi opreascã intrarea, aºa oarecarea nãpraznicã putere mã oprea, ºi iarãºi m’am aflat în pridvor. Astfel de trei ºi de patru ori pãtimind, ostenindu-mã ºi nimica sporind, am slãbit, ºi mai mult nu am putut sã mã mai amestec cu cei ce intrau; ºi întru ruºine ºi deznãdãjduire fiind, m’am depãrtat ºi stãm într’un unghiu al pridvorului bisericii. Aici abia mi-am venit în simþire, ca sã înþeleg carea era pricina ce mã oprea a vedea lemnul cel de viaþã fãcãtor al Crucii Domnului; pentru cã se atinsese de ochii inimii mele lumina înþelegerii ceii mântuitoare, porunca Domnului cea strãlucitã, carea lumineazã ochii cei sufleteºti, arãtându-mi cã tina lucrurilor mele îmi

opreºte intrarea în bisericã. Deci am început a plânge ºi a mã tângui, în piept a mã bate ºi a scoate suspinuri dintru adâncul inimii. Aºa plângând la locul la carele stam, am vãzut sus icoana Preasfintei Nãscãtoarei de Dumnezeu stând la perete, ºi am zis cãutând la dânsa, cu ochii ºi cu mintea fãrã de abatere: O, Fecioarã Stãpânã, ceea ce ai nãscut cu trup pre Dumnezeu Cuvântul! ªtiu cu adevãrat, cã nu este cu cuviinþã, nici cu plãcere þie, ca sã privesc eu, pãcãtoasa, cea atât de necuratã ºi spurcatã, spre cinstitã icoana ta, ceea ce ai

trupul ºi sufletul curat ºi nevinovat. ªi cu dreptate este ca eu urâtã ºi lepãdatã sã fiu despre fecioreasca ta cu curãþie; dar auzind cã pentru aceasta Dumnezeu s’au fãcut om, pre Carele l-ai nãscut, ca sã cheme pre cei pãcãtoºi la pocãinþã, ajutã-mi mie, ceea ce numai eu nu am dela nimenea ajutor; porunceºte sã-mi fie ºi mie neopritã intrarea în bisericã, ºi nu mã lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pre carele cu trupul S’au pironit Dumnezeu cel din tine nãscut, carele ºi-au dat sângele sãu pentru a mea mântuire. Porunceºte, Stãpânã, ca ºi mie, nevrednicei, sã mi se deschidã uºa spre închinarea dumnezeeºtii Cruci; ºi-mi fii mie chezãºuitoare preavrednicã de credinþã cãtre Cel ce s’au nãscut din tine, cã de acum nu-mi voiu mai spurca trupul nici cu un fel de pãcat; ci dupre ce voiu vedea Lemnul cel Sfânt al Crucii Fiului tãu, mã voiu lepãda cu totul de lume ºi de cele din lume, ºi mã voiu duce oriunde mã vei povãþui tu, ca o chezãºuitoare a mântuirii mele. Acestea zicând, ºi luând oarecarea adeverire, cu credinþa aprinzându-mã, ºi cu nãdejdea cea spre milostivirea Nãscãtoarei de Dumnezeu întãrindu-mã, m’am pornit din locul acela, ºi ducându-mã iarãºi la cei ce intrau în bisericã, m’am amestecat printre dânºii, ºi acum nimenea nu era sã mã împingã în laturi ºi nimica nu mã oprea sã mã apropiu de uºile prin carile se intra în bisericã. Atuncea m’a cuprins fricã ºi spaimã, ºi cu totul tremuram ºi mã zbuciumam. Apoi ajungând la uºile acelea carile mi se închiseserã, fãrã de ostenealã am intrat înlãuntru în bisericã, ºi cinstitul ºi de viaþã fãcãtorul Lemnul Crucii m’am învrednicit a vedea; am cunoscut ºi tainele lui Dumnezeu, cum cã gata este sã priimeascã pre cei ce se pocãiesc, ºi cãzând la pãmânt, m’am închinat cinstitului Lemnului Crucii, lam sãrutat cu fricã ºi am ieºit grãbindu-mã spre chezãºuitoarea mea. ªi ajungând unde era sfânta icoanã a chezãºuitoarei mele scrisã cu mâna, ºi plecând genunchile, m’am închinat Pururea Fecioarei, ºi aceste cuvinte am zis: O, pururea fericitã Fecioarã Stãpânã, de Dumnezeu Nãscãtoare, de vreme ce atâta iubire de oameni ai arãtat spre mine, ºi nu te-ai îngreþoºat de nevrednicele mele rugãciuni, acum vremea este, Stãpânã, sã plinesc aceea ce cu chezãºuirea ta m’am fãgãduit; acum oriunde voieºti povãþuieºte-mã, ºi-mi fii mie de aicea înainte învãþãtoare spre mântuire, povãþuindu-mã la calea pocãinþii. Acestea grãindu-le am auzit un glas de departe strigând: De vei trece Iordanul, bunã odihnã vei afla! Auzind aceasta ºi crezând cã pentru mine a fost glasul, cu lacrãmi am strigat cãtre icoana Nãscãtoarei de Dumnezeu: Stãpânã, Stãpânã de Dumnezeu Nãscãtoare, nu mã lãsa pre mine! ªi aºa am ieºit din

pridvorul bisericii ºi am plecat cu grabnicã alergare. ªi mergând eu, m’a vãzut oarecine ºi mi-a dat trei bani, zicându-mi: Priimeºte acestea, Maicã; iarã eu priimindu-i, am cumpãrat cu dânºii trei pâini. ªi am întrebat pre vânzãtorul de pâine: Carea este calea spre Iordan? ªi înºtiinþându-mã de poarta cetãþii carea este spre aceea parte, am ieºit ºi am sfârºit ziua aceea în cãlãtorie. Al treilea ceas din zi era când m’am învrednicit a vedea Cinstita ºi Sfânta Cruce a lui Hristos, ºi soarele acum spre apus plecându-se, am ajuns la Biserica Sfântului Ioan Botezãtorul, carea era aproape de Iordan, întru carea închinându-mã, îndatã m’am pogorît în Iordan, ºi spãlându-mi din sfintele acelea ape mâinile ºi faþa, am mers iarãºi în bisericã, m’am împãrtãºit cu preacinstitele ºi de viaþã fãcãtoarele Taine ale lui Hristos, ºi dupre aceasta am mâncat jumãtate dintr’o pâine ºi am bãut din apele Iordanului, ºi pre pãmânt m’am odihnit în noaptea aceea. ªi a doua zi dimineaþa aflând acolò o luntre micã, am trecut de ceastã parte de Iordan, ºi iarãºi m’am rugat povãþuitoarei mele, de Dumnezeu Nãscãtoarei, sã mã cãlãuzeascã unde îi este cu bunã plãcere. Deci am venit în pustiul acesta, ºi de atuncea ºi pânã astãzi m’am îndepãrtat fugind, ºi aicea m’am sãlãºluit, aºteptând pre Dumnezeu, Cel ce mã mântuieºte de puþinãtatea sufletului ºi de vifor, pre ceea ce mã întorc cãtre Dânsul. Iarã Zosima a zis cãtre dânsa: Câþi ani ai, doamna mea, de când lãcueºti în pustia aceasta? Iarã ea a rãspuns: Socot cã sânt patruzeci ºi ºapte de ani de când am ieºit din sfânta cetate. Iarã Zosima i-a zis: ªi ce afli spre hranã, doamna mea? Iarã ea a zis: Acele douã pâini ºi jumãtate le-am adus trecând Iordanul, carile pre încet uscându-se s’au împietrit, din carile câte puþin în câþiva ani gustând, le-am sfârºit. ªi i-a zis Zosima: Dar cum fãrã primejdie ai suferit atâta vreme, nici o schimbare protivnicã turburându-te pre tine? Rãspuns-a aceea: M’ai întrebat acum, Avva Zosima, ceva de care mã spãimântez sã-þi spun; pentru cã demi voiu aduce aminte de atâtea supãrãri ºi nevoi, pre carile le-am suferit, ºi de gândurile cele cumplite carile m’au turburat, mã tem nu cumva iarãºi de dânsele sã mã cuprinz. Iarãºi a zis cãtre dânsa Zosima: Sã nu laºi nimic, o, Stãpâna mea, care sã nu-mi spui mie, pentru cã o datã de aceasta te-am întrebat pre tine, ca adecã toate cu deamãruntul sã îmi arãþi. Iar ea a zis cãtre dânsul: Crede-mã Avva Zosima, cã ºaptesprezece ani am petrecut în pustia aceasta, luptându-mã ca cu niºte hiare cumplite, cu ale mele nebuneºti pofte. Cãci când începeam sã gust hranã, îmi venea dor de carne ºi de peºte, de care aveam eu în Egipt, încã doream ºi de bãutura vinului, pentru cã mult vin beam în lume fiind, iar aicea ºi apã nicidecum având, cumplit mã ardeam de sete, ºi cu anevoie rãbdam. Mi se fãcea încã dor de cântece lumeºti, carile foarte mã turburau ºi cu carile mã deprinsesem. Atuncea îndatã lãcrãmând, ºi în piept bãtându-mã, îmi aduceam aminte de fãgãduinþele, carile am fãcut, când am ieºit la pustia aceasta, ºi mã fãceam cu gândul înaintea icoanei Preacuratei de Dumnezeu Nãscãtoarei, chezãºuitoarei mele, ºi înaintea ei plângeam, rugându-o ca sã goneascã dela mine acele gânduri ce aºa îmi turburau ticãlosul meu suflet. Iarã dupre ce deajuns plângeam, ºi în piept cu osârdie mã bãteam, atuncea vedeam o luminã carea de pretutindenea mã strãlucea, ºi simþeam o alinare carea mã scotea din întreite valuri. Iarã gândurile carile iarãºi mã împingeau spre pãcat, cum þi le voiu spune, pãrinte? Iartã-mã! Pentru cã foc se aprindea înlãuntrul inimii mele ceii pãtimaºe, ºi de pretutindenea mã ardea, ºi spre pofta amestecãrii mã silea. Iarã când îmi venea un gând ca acesta, mã aruncam la pãmânt ºi cu lacrãmi mã udam, socotind cã stau naintea chezãºuitoarei mele, carea îmi judeca cãlcarea mea de aºezãmânt; ºi nu mã sculam dela pãmânt ziua ºi noaptea, pânã ce lumina acea dulce îmi strãlucea mie ºi gonea gândurile cele ce mã turburau. Aºa am sãvârºit ºaptesprezece ani, pãtimind nenumãrate nevoi. Iarã de atuncea pânã astãzi ajutãtoarea mea întru toate, de Dumnezeu Nãscãtoarea, la toate ca de mânã mã povãþuieºte. - va urma (extras din VIAÞA SFINTEI MAICII NOASTRE MARIA EGIPTEANCA, scrisã de sfântul Sofronie, Patriarh al Ierusalimului între 633-638) Rubricã realizatã de Pr. Florin IORDACHE


Argeºul Ortodox

Despre raportul ºi relaþia dintre om ºi Bisericã în gândirea ºi viziunea mistagogicã ortodoxã… Introducere Spiritualitatea ortodoxã se distinge în teologia simbolicã prin accentul pus pe lucrarea harului lui Dumnezeu în viaþa duhovniceascã a credincioºilor. Dacã Biserica romano - catolicã pune accent pe scopul latreutic, iar protestantismul pe cel didactic, Biserica Ortodoxã vede în scopul harismatic al clericilor ei principalul punct de referinþã. Viaþa credinciosului ortodox este una ciclicã, el putând ajunge pe culmile desãvârºirii în fiecare zi. În mod cotidian, el reia istoria mântuirii ºi, în fiecare zi, el se sfinþeºte prin Sfânta Liturghie care sfinþeºte întreaga creaþie. Evoluþia de la crearea lui ºi a lumii întregi pânã la Întruparea ºi Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este adusã în prim plan de Bisericã prin ciclul ei liturgic extraordinar, care culmineazã cu ºi jertfa euharisticã din cadrul acesteia. Cu privire la acest aspect, Sfântul Dionisie Areopagitul îºi construieºte sistemul sãu mistagogic pe un ierarhism ºi un liturgism universal. Acelaºi sfânt vede în Sfânta Liturghie o scara care duce la cer. vorbeºte despre Sfânta Liturghie ca un progres continuu, în care omul este chemat treptat la împãrtãºirea de Dumnezeiasca Euharistie. Astfel, el vorbeºte de mai multe taine care se petrec în cadrul Sfintei Liturghii, taine ce-ºi au punctul concentric în epiclezã, în Sfânta Euharistie, menþionând însã cã pentru o desãvârºire a credinciosului în Sfânta Liturghie este obligatorie participarea acestuia la toate tainele petrecute in ea. Dincolo de evoluþia textelor liturgice, aceºti autori surprind în Sfânta Liturghie o adevãratã revelaþie dumnezeiascã, în care Iisus Hristos este prezent de fiecare datã ºi se oferã oamenilor în fiecare jertfa euharisticã. În acelaºi timp, cultul Bisericii are în centrul lui repetarea ºi renaºterea constante in timp a singurei Taine neschimbãtoare în semnificaþie, conþinut, scop. este actualizarea unicului, singurului ºi irepetabilului eveniment al jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos de pe Cruce, esenþa acestei Taine constând în posibilitatea cuceririi timpului, adicã în manifestarea ºi realizarea unui eveniment aparþinând trecutului în toatã realitatea ºi eficacitatea sa veºnicã ºi supratemporalã.

Despre cercetarea ºi abordarea omului ca persoanã teologicã Trecând acum într-un registru mult mai profund, vom remarca ºi susþine cu toatã convingerea ºi tãria cã, în mãsura în care se împãrtãºeºte de toate acestea, pe calea ascezei ºi contemplaþiei, a fãptuirii ºi a theoriei, omul se descoperã pe sine, îºi descoperã rostul ºi rolul sãu în aceastã lume ºi viaþã ºi descoperã raþiunile sau sensurile înalte ale existenþei sale, ale lumii ºi ale timpului, ca loc ºi timp al mântuirii personale, ce anticipeazã promisiunea unui ,,cer nou ºi pãmânt nou,, (II Petru 3,13). În altã ordine de idei, lumea, timpul, omul fac tot mai mult obiectul analizei ºi al reflexiei ºtiinþelor descriptive, naturale, fizice ºi exacte. Concluziile la care conduce, însã, acest mod de abordare nu sunt dintre cele mai mulþumitoare pentru filosof sau moralist. Astfel încât numai reducerea faptului sufletesc la sfera fiziologicului ºi a psihologicului, a evoluþiei la dizolvare pot satisface, poate, doar o curiozitate ºtiinþificã, nu ºi dorul ºi efortul moral. Spaþiul ºi timpul sunt privite doar în perspectiva fizicã, în baza interacþiunii lor, iar omul, într-un astfel de cadru, se simte stingher ºi strãin. Trebuie sã reþinem faptul cã taina omului nu se cuprinde ºi nu se închide în el însuºi, ci se raporteazã la Arhetipul dupã care a fost el a creat ºi spre care tinde – Dumnezeu. Ontologia sa este iconicã, adicã ne conduce spre Dumnezeu, a cãrui icoanã imperfectã, dar în continuã epectazã, este omul. ,În profunzimea tainei sale, omul nu existã doar pentru sine ºi prin sine, ci prin voinþa Creatorului sãu ºi pentru semenii sãi. Dependenþa de Dumnezeu – Pãrintele sãu ceresc - ºi de semenii sãi sunt cele douã aspecte fundamentale ale existenþei umane. Omul nu îºi este nici mãcar lui un centru ºi nu îºi este suficient sieºi, ci se aflã permanent în legãturã cu semenii sãi, îndreptându-se, prin legea iubirii, spre Dumnezeu ºi aceºtia,, – afirmã tot Pãrintele Profesor Ioan Cristinel Teºu. Într-o abundenþã de antropologii ºi psihologii, soluþia teologicã întregeºte ºi încununeazã toate celelalte elemente ale discursului antropologic, ºi aceasta la un mod ontologic, profund optimist ºi pozitiv, într-o perioadã în care, datoritã egocentrismului luciferic, recursul la cuvintele inspirate ale adevãraþilor Pãrinþi duhovniceºti pare inoportun, perimat ºi anacronic. Criza sau drama omului modern ºi a lumii în care trãieºte, cum pe bunã dreptate constata marele moralist român – Profesorul Constantin Pavel în lucrarea sa ,,Problema rãului la Fericitul Augustin,, este cã ,,piere ºi nu-ºi dã seama de unde-i vine pieirea. Aruncã vina pe crizele economice, sociale ºi politice, socotindu-le ultimele ºi singurele cauze ale rãului de care suferã, dar ignorã cauza adevãratã a tuturor relelor: pãcatul,,. Cauza acestei tragedii a omului contemporan o constituie antropologia greºitã de la care se porneºte în desluºirea ºi explicarea tainei umane, din perspectiva originii ºi finalitãþii sale. ,,Nu s-a înþeles cã omul este o fiinþã naturalã, însã, în acelaºi timp ºi într-un anumit sens, ºi supranaturalã, coruptã ºi fãrã har, dar având un scop supranatural. Omul a fost considerat numai în chip

natural. Tãindu-i-se legãtura cu Dumnezeu ºi fiind redus la propriile lui forþe naturale, omul a devenit robul nevoilor ºi plãcerilor. Lipsit fiind de suportul spiritual al religiei, nimic nu-l mai poate apãra împotriva haosului. Umanismul antropocentric nu sfârºeºte, cum s-ar crede, printro afirmare a omului, ci printr-o negare a lui... ,,Afirmã acelaºi Pãrinte Profesor Constantin Pavel în aceeaºi lucrare. Cu alte cuvinte, aºadar, omul este o fiinþã teologicã. De aceea ºtiinþa care spune cel mai multe ºi la modul propriu despre taina umanã este Teologia. ªtiinþele experimentale analizeazã structura, ºtiinþele umaniste – legãturile diferite în cadrul sau în afara acestei structuri, însã omul nu este doar pentru el un element de unitate ºi sintezã, ci se aflã în legãturã cu Dumnezeu, Creatorul sãu. Explicarea modului existenþei ºi lucrãrii acestei legãturi, a tainei ei, atât cât este cu putinþã, face preocuparea Teologiei, aflându-ne, în acord, când afirmãm acest lucru, cu toþi Pãrinþii ºi Teologii Bisericii noastre. ,,Omul are o constituþie teologicã, este alcãtuit teologic. Existenþa sa proprie nu este autarhie, ci teocentrie. Pentru el, viaþa are sens ºi valoare realã nu din propria sa perspectivã, antropologicã, finitã, reductibilã la un moment clar pe axa istoriei mântuirii, ci din perspectiva veºniciei, o perspectivã teologicã ºi teocentricã. De aceea, adevãratul domeniu de înþelegere a omului îl constituie metaontologia ºi teologia,, - afirmã ºi susþine Pãrintele Profesor Ioan Cristinel Teºu de la Facultatea de Teologie Ortodoxã „Dumitru Stãniloae” din Iaºi, în lucrarea sa „Omul – Tainã Teologicã„ apãrutã la Editura ,,Christiana„ din Bucureºti. Fiinþa umanã dispune de puteri ºi resurse pe care numai o intensã lucrare asceticã, dinamizatoare a acestor resurse, o poate descoperi. ªi, din aceastã perspectivã, omul modern are o cunoaºtere alteratã ºi imperfectã despre bogãþia infinitã a vieþii sale duhovniceºti, tocmai datoritã ignoranþei ºi nepriceperii sale de a o descoperi. Omul contemporan se cunoaºte mai puþin pe sine decât cunoaºte universul pe care viaþa sa îl produce ºi îl pune în lucrare, este mai aplecat spre cercetarea puterilor ce îi vin din afarã decât asupra celor care se aflã în adâncul infinit al sufletului sãu, fãrã mãcar sã le bãnuiascã sau sã le intuiascã. ,,În fiinþa omeneascã sunt puteri pe care noi nu le cunoaºtem încã ºi se pare cã omul modern se cunoaºte mai puþin decât omul din timpul clasicismului creºtin. Omul modern îºi ignorã în parte facultãþile, care îl aduc chiar prin propriile lor forþe la înãlþimea de manifestare pe care acest om nu o bãnuieºte,, - susþine Nichifor Crainic în lucrarea sa ,,Sfinþenia – Împlinirea umanului,, - (Curs de teologie misticã). În pofida tuturor eforturilor de a lãrgi cunoaºterea omului, taina persoanei umane nu poate fi epuizatã niciodatã. ,,Nici o informaþie obiectivã nu este posibil sã epuizeze unicitatea persoanei, sã ne facã cunoscutã persoana. Oricât de multe ºi amãnunþite descrieri am oferi, oricât de mult am insista asupra nuanþelor, trãsãturilor ºi însuºirilor caracteristice (fizionomie, însuºiri ale sufletului, caracter etc.) determinãrile noastre vor corespunde în mod necesar mai multor persoane, deoarece este imposibil ca prin formulãrile obiective ale limbajului nostru de fiecare zi sã semnalãm caracterul unic ºi distinct al unei persoane,, - afirmã teologul grec Christos Yannaras în lucrarea sa ,,Abecedar al credinþei. Introducere în teologia ortodoxã,, - tradusã ºi editatã, la noi, de cãtre Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Coman – în Editura „Bizantinã” din Bucureºti. Motivul special pentru care omul este ºi va rãmâne pentru ºtiinþã un mister este acela cã el ,,se aflã dincolo de limitele ºtiinþei, cã în nucleul lui, din cauza constituþiei sale proprii, el este o fiinþã teologicã (ho theologiko) – dupã cum afirmã un alt teolog grec Panayotis Nellas – în lucrarea sa ,,Omul – animal îndumnezeit,, - tradusã, în limba românã, în douã ediþii – la Editura ,,Deisis,, din Sibiu. Persoana nu este infinitã prin fiinþã, ci tinde spre infinitate, în calitate de ,,chip al lui Dumnezeu,,. Sentimentul infinitului, legat de natura ºi viaþa persoanei umane, pe care aceasta îl trãieºte în funcþie de eforturile de spiritualizare, demonstreazã cã omul nu este o stare fixã, înþepenitã, pe axa devenirii sale, ci o virtualitate, o potenþã, o þintã ce trebuie atinsã. ,,Persoana umanã se dovedeºte, prin caracterul ei inepuizabil, ca o existenþã fãrã sfârºit. Ea nu se poate opri niciodatã în creºterea ei, nu poate înceta niciodatã în comunicarea ei mereu nouã, în primirea ºi comunicarea altor ºi altor conþinuturi ºi stãri sufleteºti, în analize proprii prin gândire, în extinderea ei prin cunoaºtere . N-are niciodatã totul infinit, dar nici nu se poate opri în drumul ei spre el, întro anumitã comunicare cu el. Trãieºte mereu infinitul, dar îl trãieºte ca þintã de atins ,, - ne spune Pãrintele Dumitru Stãniloae în lucrarea sa ,, Studii de Teologie Dogmaticã,, - la pag. 175. Ori, tocmai acest aspect de tainã cautã sã-l punã spiritualitatea ortodoxã în permanent contur duhovnicesc. Ea este întoarsã spre ,,omul lãuntric,, spre ,,omul duhovnicesc,, este o antropoteologie, o ,,teologie a actualizãrii chipului în asemãnare,, a ,,îndumnezeirii prin har ºi lucrare,, dar – aºa cum adaugã de fiecare datã aceºti pãrinþi teodidacþi - ,,atât cât este cu putinþã omului ,,Preocupare esenþialã a scrisului duhovnicesc cu privire la om nu este atât de a constata cãderile sau ridicãrile sale, cât mai ales de a arãta cãile de îmbunãtãþire a vieþii spirituale. De aceea, o învãþãturã constantã a pãrinþilor nevoitori este aceea cã omul pãtrunde în tainele vieþii sale ºi ale altora pe mãsura curãþiei, a pocãinþei. Cunoaºterea omului ºi autocunoaºterea, cu alte cuvinte introspecþia, sunt legate de pocãinþã, cãci Dumnezeu, care se aflã în sufletul nostru – în chip vãdit

– de la botez, devine o prezenþã efectivã pe mãsura împlinirii poruncilor. Cunoaºterea pãcãtoºeniei noastre, a nedeplinãtãþii duhovniceºti, izvor al cãinþei permanente, este prima fazã a cunoaºterii de sine. Cunoaºterea de sine este una dintre cele mai adânci cunoaºteri pe care o poate dobândi omul. Pe o treaptã superioarã, aceastã cunoaºtere obiectivã dobândeºte un sens moral mai accentuat, constând în dorinþa de a ne elibera de patimi ºi de a dobândi virtuþile, pentru a ajunge la adevãrata cunoaºtere ºi trãire a lui Dumnezeu. ,,A te cunoaºte pe tine înseamnã, pe treptele cele mai înalte ale vieþii duhovniceºti, a fi conºtient de adâncul pe care îl reprezintã fiinþa umanã, a descoperi împãrãþia lui Dumnezeu din lãuntrul nostru, din adâncul nostru cel de tainã, cum preferã scriitorii spirituali sã numeascã inima omului. Însã, a depista, a sesiza ºi a experia prezenþa harismaticã a lui Dumnezeu, sãlãºluit, cum spune Sfântul Marcu Ascetul, în adâncul sufletului nostru încã de la botez, înseamnã a experia infinitatea de sensuri ºi înþelesuri, abisul de bunãtãþi dumnezeieºti din sufletul nostru, pe care pãcatul nu le poate decât acoperi. Înseamnã a actualiza toate aceste potenþe,, afirmã Pãrintele Ioan Cristinel Teºu în aceeaºi lucrare – la pag. 45. De aceea, celui ce se cunoaºte pe sine cu adevãrat i se dã cunoºtinþa tuturor. Aºa se întâmplã cu sfinþii, care, datoritã vieþii lor îmbunãtãþite dobândesc o cunoaºtere lãrgitã, extinsã, expresie a cunoaºterii ºi inspiraþiei pe care le aduce Duhul Sfânt. Sfinþii îºi cunosc deplin înãlþimile ºi adâncimile sufletului, îi cunosc ºi pe ceilalþi ca pe ei înºiºi ºi au o anumitã cunoaºtere a celor viitoare. Cunoaºterea de sine a celui duhovnicesc nu este o cunoaºtere trupeascã, exterioarã, materialã, unilateralã, limitatã, ci una lãuntricã, duhovniceascã, în bogãþia de sensuri pe care o are viaþa omeneascã. Este o cunoaºtere experimentalã, prin participarea ºi unirea cu realitatea cunoscutã, care, pe treptele cele mai înalte este Însuºi Dumnezeu, izvorul oricãrei cunoaºteri ºi autocunoaºteri. Cunoaºterea de sine este, la cei duhovniceºti, luminatã de Dumnezeu, cãci nu putem cunoaºte bine, autentic, ºi nu putem cunoaºte cu adevãrat decât în Dumnezeu ºi prin Dumnezeu. Doar harul dumnezeiesc poate potenþa firea umanã pânã la sesizarea cât mai exactã, interioarã, a realitãþilor vieþii sufleteºti. Prin urmare, cunoaºterea de sine este întotdeauna un act de pocãinþã, cãci, pe mãsurã ce înaintãm în aceastã cunoaºtere, pe lângã adausurile duhovniceºti, ne dãm seama permanent ºi de scãderile noastre, nu atât intelectuale, raþionale, cât mai ales morale, duhovniceºti. Adevãrata cunoaºtere de sine începe prin pocãinþã ºi nu se terminã niciodatã, afundându-se tot mai mult în adâncul, în abisul smereniei. Pe treptele înalte, cunoaºterea de sine înseamnã a simþi deplin condiþia de creaturã, faþã de Creatorul iubitor. Aºadar, atunci când defineºte omul, spiritualitatea ortodoxã vorbeºte despre el cu sfialã duhovniceascã ºi îl numeºte ,,tainã teologicã,,. La fel, întreaga sa viaþã sau întregul dinamism al vieþii sale duhovniceºti, în centrul cãruia se aflã sistemul minte – inimã, constituie o tainã. De aceea, teologia are o cunoaºtere mai adâncã, interioarã despre elementele acestei taine. Încercãrile ºtiinþelor naturale ºi experimentale de a o exprima, în termenii conceptelor închise, structuraliste, se lovesc de insuficienþa obiectelor ºi metodelor de cercetare ºi de neputinþa minþii noastre slãbite de pãcat. ,,Problema vieþii ºi a bogãþiei sale de semnificaþii spirituale n-a putut fi epuizatã sau mãcar parþial rezolvatã nici de psihologia experimentalã ºi nici de psihanaliza abisalã sau a profunzimilor. Încercãrile de a raþionaliza sau conceptualiza taina vieþii omeneºti, pe care o exprimã existenþa umanã spiritualã, de a explica prin categoriile limitate ºi prin intermediul metodelor ºi demonstraþiilor ºtiinþifice taina sa inefabilã eºueazã. Ea nu poate fi epuizatã prin metodele obiºnuite ale ºtiinþei experimentale ºi logice, nu poate fi circumscrisã în cadrul limitat al cunoaºterii ºtiinþifice. Orice astfel de abordare a tainei sufletului omenesc reprezintã o cunoaºtere aparentã ºi cel mult parþialã,, - afirmã acelaºi Pãrinte Ioan Cristinel Teºu de la Iaºi. Precum Dumnezeu este infinit, iar urcuºul spre El are caracterul unei permanente epectaze, se pot exprima anumite rãsãturi ale creºtinului, aflat pe diferite trepte ale desãvârºirii, fãrã, însã, a se putea exprima totul. Persoana umanã nu poate fi limitatã la calcul aritmetic sau cantitativ, pentru cã taina sa este inepuizabilã, este inepuizabilã, este un univers de taine. A încerca sã înþelegi omul înseamnã, pentru pãrinþii duhovniceºti ai Rãsãritului, a încerca sã înþelegi eforturile fiinþei umane în dorinþa neîncetatã de a înainta spre Arhetipul ei, altfel aceastã înþelegere este doar una parþialã, fragmentarã, înseamnã o exprimare a relativului uman în raport inegal cu ceea ce nu este el – Absolutul divin – susþine Paul Evdokimov. Oricât ar fi analizat, omul se ridicã deasupra oricãror examene, anamneze, rãmânând permanent o enigmã sau un mister, o tainã, un áãíïóôïò – o ,,fiinþã necunoscutã,, - dupã cum spune Alexis Carrel – în cartea sa ,,Omul, fiinþã necunoscutã,, cea mai mare necunoscutã, tainã, enigmã ºi mister al lumii create. Totodatã, convingerea noastrã este cã singurã antropologia creºtinã are puterea de a aduce liniºtea atât de mult cãutatã, pentru om ºi pentru lume, liniºte izvorâtã din iubirea lui Dumnezeu ºi împãrtãºitã lumii prin om ,,cununa creaþiei,,. -va urmaDrd. Stelian GOMBOª

5


Argeºul Ortodox

Fii un bun ispravnic al vieþii creºtine Sfânta Scripturã spune cã "Deci, dar, fiecare din noi va da seama despre sine lui Dumnezeu." (Rom.14, 12). Acest lucru înseamnã cã trebuie sã fim atenþi ºi la aspectul administrãrii valorilor fie materiale, fie spirituale, cu care Dumnezeu ne-a înzestrat. Isprãvnicia creºtinã înseamnã mai întâi închinare. În tot ceea ce facem, ºi suntem, noi depindem întru totul de Dumnezeu. Biblia ne spune faptul cã "Dumnezeu L-a fãcut pe om ..." (Facerea 1, 27). Ca fiinþe omeneºti, noi suntem deci, fãptura mâinilor Sale, îi aparþinem lui Dumnezeu prin creaþiune dar ºi prin rãscumpãrare. în El avem noi suflarea ºi viaþa. Depindem în totul de El, de aceea trebuie sã-L recunoaºtem, sã-L acceptãm drept Creator, Mântuitor ºi Susþinãtor. Chiar mai mult, noi nu suntem doar proprii noºtri stãpâni ºi nu avem dreptul sã dispunem de noi înºine. Numai Dumnezeu este îndreptãþit sã dispunã de noi. Iatã de ce trebuie sã trãim în armonie perfectã cu Planul Sãu Divin, sã armonizãm viaþa noastrã cu voinþa Sa divinã. Ca ºi creºtini s-ar cuveni poate în anumite ocazii, sã-L rugãm pe Dumnezeu sã ne ierte cã am trãit mai mult pentru noi, cã ne-am purtat ºi poate ne mai purtãm încã, doar ca ºi când am fi fost, sau am fi, proprii noºtri stãpâni, cã L-am jefuit pe Dumnezeu într-un anume fel, un anumit timp de .dreptul pe care-L are asupra noastrã. Dumnezeu ne dã hrana, pâinea cea de toate zilele, viaþa, sãnãtatea, îmbrãcãmintea, puterea de muncã, înþelepciunea, credinþa, voinþa ºi înfãptuirea, bunurile materiale, º.a. Ce avem noi ºi n-am primit de la Dumnezeu? Ce posedãm noi despre care putem spune cã este doar al nostru, cã nu vine de la El? Nimic din ceea ce posedãm nu este al nostru. Tot ce avem ne este împrumutat, pus la dispoziþie în anumite condiþii, cu un anumit scop. Chiar ºi ce folosim pentru noi trebuie sã folosim în aºa fel încât sã-L slujeascã pe El. "Fie cã mâncaþi, fie cã beþi, fie cã faceþi orice altceva, sã faceþi totul spre slava lui Dumnezeu." Administrarea bunurilor care ne-au fost încredinþate trebuie fãcutã în aºa fel încât sã fie o închinare, o cinstire la adresa Marelui nostru Proprietar. Noi n-ar trebui sã uitãm niciodatã faptul cã viaþa noastrã pãmânteascã este o probã, un examen, la care suntem supuºi de cãtre Dumnezeu, pentru a demonstra dacã suntem sau nu pregãtiþi, sau apþi spiritual, pentru viaþa viitoare. Nici unul din aceia a cãror caracter poartã pecetea degradantã a egoismului omenesc nu vor putea intra în Împãrãþia lui Dumnezeu. De asemenea, Dumnezeu ne pune pe noi aici jos pe pãmânt, la probã încredinþându-ne anumite bunuri trecãtoare; vremelnice ºi cautã sã vadã modul în care le folosim, iar acest lucru Îi va permite sã hotãrascã dacã suntem demni sã administrãm bogãþiile Sale veºnice. Ca ºi creºtini, noi trebuie sã înþelegem bine faptul cã închinarea implicã ºi folosirea darurilor primite în folosul Stãpânului nostru, dupã regulile date de El. Noi ne închinãm lui Dumnezeu ºi atunci dacã dezvoltãm ºi folosim talentele pe care Dumnezeu ni le-a dat pentru a-L sluji mai bine ºi mai eficient. Isprãvnicia creºtinã înseamnã mai mult decât bani. Când Dumnezeu a instituit isprãvnicia creºtinã, banii nu existau încã. Nu erau nici biserici, nici ºcoli, nici solicitãri pentru activitatea misionarã sau socialã. Mai mult, isprãvnicia creºtinã, nu poate fi privitã ca un program, ca o solicitare a bisericii sau ca un regulament. Poate pãrea ciudat faptul cã în anumite comunitãþi creºtine isprãvnicia creºtinã se foloseºte numai cu privire la bani, deoarece în vorbirea curentã i se atribuie totdeauna sensul corect, deoarece ispravnicul este un "administrator" sau un "supraveghetor". De obicei, în atribuþiunile unui administrator sau ispravnic responsabilitãþile financiare nu constituie decât o parte din isprãvnicie. Isprãvnicia creºtinã cuprinde administrarea tuturor bunurilor materiale ºi spirituale pe care Dumnezeu ni le

6

încredinþeazã. Ea cuprinde toate aspectele vieþii. Darurile Duhului Sfânt sunt bunuri divine încredinþate nouã spre administrare, iar noi suntem datori sã le folosim, sã le dezvoltãm ºi sã obþinem cu ajutorul lor un profit spiritual cât mai mare pentru Împãrãþia lui Dumnezeu. Putem spune deci cã isprãvnicia creºtinã înseamnã în fapt administrarea vieþii creºtine. Isprãvnicia creºtinã ºi mântuirea. Noi suntem mântuiþi "prin har, prin credinþã". Dar, când harul lui Dumnezeu lucreazã în noi iertarea pãcatelor ºi eliberarea da sub puterea diavolului, când ajungem morþi faþã de pãcat ºi înviem la o viaþã nouã în ºi pentru Hristos Domnul nostru, atunci toate bunurile spirituale ºi materiale pe care le-am primit vor fi puse în slujba Domnului ºi Mântuitorului nostru, ca o expresie a recunoºtinþei pentru harul Sãu salvator faþã de noi. Administrarea vieþii noastre va deveni o adevãratã închinare, va deveni o jertfã plãcutã lui Dumnezeu. Aceastã isprãvnicie, aceastã închinare este exprimarea recunoºtinþei, a mulþumirii pentru lucrarea mântuirii noastre, a biruinþei sfinte ºi dumnezeieºti. pe care Hristos Domnul a obþinut-o în noi ºi pentru noi. Isprãvnicia creºtinã înseamnã dãruire. "Cine oare, este sluga credincioasã ºi înþeleaptã, pe care a pus-o stãpânul peste slugile sale ca sã le dea hranã la timp ?" (Mat.24, 45) Ispravnicul credincios ºi înþelept a primit bunuri ºi a fost pus peste ceata slugilor ca sã le poarte de grijã atâta timp cât stãpânul va lipsi. Aºa cum cu ocazia minunii înmulþirii pâinilor, pâinea primitã de ucenici de la Domnul lor, se înmulþea în mâinile lor pe mãsurã ce dãdeau mulþimilor la fel darurile spirituale ºi materiale se înmulþesc în mâinile noastre, dar numai în mãsura în care le împãrþim celor pentru care neau fost date. Altfel, ca ºi fariseii, care se aºezaserã în uºa împãrãþiei (nici ei nu intrau, nici pe alþii nu lãsau sã intre), care pãstrau pentru ei darurile primite fãrã a beneficia cu adevãrat de ceea ce aveau, ni se poate întâmpla ºi nouã sã irosim daruri care ar fi putut fi binefãcãtoare atât pentru alþii cât ºi pentru noi. În Împãrãþia lui Dumnezeu se intrã pe poarta sacrificiului de sine, a jertfei, a crucii. A fi administrator nu înseamnã doar a primi, ci înseamnã, prin excelenþã, a da, a pune la schimbãtor, a investi. Poþi investi bani ca sã câºtigi bani, dar poþi investi bani ca sã câºtigi suflete, poþi investi bani, ca sã cumperi egoismul care este rãdãcina tuturor relelor sau sã obþii un caracter altruist. Poþi investi muzicã pentru a transforma o inimã de piatrã într-o inimã de carne. Poþi investi timp, milã ºi speranþã pentru a ridica un om cãzut intre tâlhari. Poþi investi textele biblice pe care le ºtii pentru a converti pe cineva, pentru al îndruma spre Bisericã ºi în final spre Dumnezeu. Poþi investi cuvântul proorociei pentru a trezi pe oameni la realitate. Poþi investi casa pentru a fi un adãpost celor ce nu-1 au. ªi câte alte daruri nu pot fi administrate în aºa fel încât Împãrãþia lui Dumnezeu sã creascã, sã se dezvolte pe pãmânt! Dãruirea bunurilor care aparþin unui Dumnezeu al ordinii ºi al plãnuirii nu se poate realiza însã la voia întâmplãrii, când pot, cu ce pot, în funcþie de cât de pregãtit sunt. Sfânta Scripturã vorbeºte despre dãruirea încurajatã de Dumnezeu ca fiind o dãruire sistematicã, nu doar din când în când sã dãruieºti pentru lucrarea Domnului, ci într-un mod sistematic. În relaþia Sa cu omul, Dumnezeu a ales ca dãruirea sã joace un rol deosebit de important, dar nu acceptã o dãruire întâmplãtoare. El a zis: „Mã voi apropia de voi pentru judecata ºi Mã voi grãbi sã mãrturisesc împotriva

descântãtorilor ºi preacurvarilor, împotriva celor ce jurã strâmb, împotriva celor ce opresc plata simbriaºului, care asupresc pe vãduvã ºi pe orfan, nedreptãþesc pe strãin, ºi nu se tem de Mine, zice Domnul oºtirilor. Cãci Eu sunt Domnul, Eu nu Mã schimb; de aceea, voi, copii ai lui Iacov, n-aþi fost nimiciþi. Din vremea pãrinþilor voºtri voi v-aþi abãtut de la poruncile Mele ºi nu le-aþi pãzit. Întoarceþi-vã la Mine, ºi Mã voi întoarce ºi Eu la voi, zice Domnul oºtirilor. Dar voi întrebaþi: "În ce trebuie sã ne întoarcem?" Se cade sã înºele un om pe Dumnezeu cum Mã înºelaþi voi? Dar voi întrebaþi: "Cu ce Te-am înºelat?" Cu zeciuielile ºi darurile de mâncare. Sunteþi blestemaþi câtã vreme cãutaþi sã Mã înºelaþi, tot poporul în întregime! Aduceþi însã la casa vistieriei toate zeciuielile, ca sã fie hrana în Casa Mea; puneþi-Mã astfel la încercare, zice Domnul oºtirilor, ºi veþi vedea dacã nu vã voi deschide zãgazurile cerurilor ºi dacã nu voi turna peste voi belºug de binecuvântare. Aduceþi însã la casa visteriei zeciuielile." (Mal. 3, 10). Este uºor de observat cã Dumnezeu nu lasã la voia întâmplãrii dãruirea, nici mãcar la voia omului, ci stabileºte un sistem de dãruire, o dãruire sistematicã. Dãruirea sistematicã nu se aplicã doar pentru ceea ce Dumnezeu a pus deoparte ca fiind al Lui, atât din bunurile materiale, cât ºi din timp, etc.}. În afarã de ceea ce este oprit prin excelenþã pentru Sine, pentru a I Se recunoaºte pe calea aceasta dreptul de Proprietar, El mai cere ºi daruri de bunãvoie din toate bunurile pe care ni le-a încredinþat. În domeniul financiar, spre exemplu, neglijarea darurilor este la fel de vinovatã ca reþinerea zecimilor (Mal.3, 8). Dar ºi în dãruirea de bunãvoie se poate vorbi de o dãruire sistematicã, pentru ca Biserica Sa sã nu sufere nici din lipsa de (de hrana în Casa Mea), adicã de fonduri bãneºti ºi materiale. Putem observa cã, deºi a ºaptea parte din timpul sãptãmânii este destinatã în mod deosebit închinãrii ºi legãturii cu Dumnezeu, Daniel se ruga de trei ori pe zi, noi suntem îndemnaþi sã ne rugãm nu numai în fiecare dimineaþã ºi searã, ci ori de câte ori avem ocazia. Ce bine ar fi bine dacã am folosi în fiecare zi mãcar o orã pentru a studia ºi medita la viaþa Mântuitorului nostru Iisus Hristos ºi mai ales la evenimentele din sãptãmâna patimilor. Este necesarã o dãruire sistematicã pentru Dumnezeu ºi Biserica Sa ºi din timpul din afara zilei de sãrbãtoare sãptãmânalã, adicã din cele ºase zile destinate sã ne facem lucrãrile noastre. În ceea ce priveºte dãruirea pentru ajutorul sãracilor exista, de asemenea, o planificare sistematicã: spicele care rãmâneau în urma slugilor trebuiau sã rãmânã pentru sãraci, în al ºaptelea an pãmântul nu trebuia cultivat, rodul rãmânând pentru sãraci, iar în lanul jubiliar se restituiau proprietãþile pierdute. În practicarea religiei ºi a cultului, închinarea colectivã din zilele de sãrbãtori trebuie completatã ºi de închinarea zilnicã în propria familie. Noi suntem administratorii lui Dumnezeu ºi trebuie sã administrãm dupã planul divin, nu doar banii, nu doar bunurile materiale, ci întreaga noastrã viaþã. Administrarea vieþii creºtine nu se face într-un mod întâmplãtor sau haotic. Ca ºi credincioºi trebuie sã ne formãm un sistem de dãruire sistematicã, cum la fel trebuie sã avem un sistem de evaluare a implicãrii noastre în lucrarea lui Dumnezeu, dincolo de ceea ce a se cere ca obligaþie, o dãruire benevolã sistematicã, a fi gata sã rãspunzi la chemarea Bisericii ºi la alte activitãþi de altã naturã decât cele spirituale, dar ºi activitãþi sociale, benevole voluntare. Luaþi Crucea sacrificiului ºi a dãruirii ºi veþi fi binecuvântaþi de Dumnezeu. Dacã fiecare dintre noi ne vom gãsi propriul nostru sistem evaluare a implicãrii noastre în lucrarea Domnului, ne vom dovedi buni ispravnici ºi vom primi binecuvântarea cerului. Prin puterea Duhului Sfânt putem controla ºi corecta evoluþia investiþiilor noastre, astfel încât la ziua aceea mare înfricoºatã a venirii Domnului ºi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, sã avem personal fericita ocazie sã auzim rostite ºi nouã minunatele cuvinte ale Stãpânului Dumnezeul nostru: "Bine slugã bunã ºi credincioasã; peste puþine ai fost credincioasã, peste multe te voi pune, intrã în bucuria Stãpânului tãu.” (Matei 25, 23). Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU


Argeºul Ortodox

Moralitatea ºi învãþãtura biblicã Cuvinte pentru tineri ºi pentru orice creºtin (II) Ispitele sexuale ºi cãsãtoria Pentru cei care vor sã fie cât mai bine documentaþi, din punct de vedere moral, în lupta noastrã cu ispitele sexuale, toate problemele legate de desfrânare ºi de cãsãtorie le gãsesc în Noul Testament. Redãm mai jos cele mai importante capitole ºi versete în legãturã cu aceste probleme: Cu privire la desfrânare: Iisus a zis: „Aþi auzit cã s-a zis celor de demult: Sã nu sãvârºeºti adulter. Eu însã vã spun vouã cã oricine se uitã la femeie, poftind-o, a ºi sãvârºit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 27-28). [...] „din inimã ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânãri, furtiºaguri, mãrturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19; Marcu 7, 21-22). Iar Sfântul Apostol Iacob scrie: „De unde vin rãzboaiele ºi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptã în mãdularele voastre? [...] Preadesfrânaþilor! Nu ºtiþi, oare, cã prietenia lumii este duºmãnie faþã de Dumnezeu? Cine deci va voi sã fie prieten cu lumea se face vrãºmaº lui Dumnezeu” (Iacob 4, 1;4). Tot cu privire la desfrânare, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Pentru cã (poruncile): sã nu sãvârºeºti adulter; sã nu ucizi; sã nu furi; sã nu mãrturiseºti strâmb; sã nu pofteºti... ºi orice altã poruncã ar mai fi, se cuprinde în acest cuvânt: sã iubeºti pe aproapele tãu ca pe tine însuþi” (Romani 13, 9). Adresându-se Corintenilor, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Nu ºtiþi, oare, cã nedrepþii nu vor moºteni Împãrãþia lui Dumnezeu? Nu vã amãgiþi: Nici desfrânaþii, nici închinãtorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiþii, nici furii, nici lacomii, nici beþivii, nici batjocoritorii, nici rãpitorii nu vor moºteni Împãrãþia lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6, 9-10). Iar cãtre Galateni, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Iar faptele trupului sunt cunoscute, ºi ele sunt: adulter, desfrânare, necurãþie, destrãbãlare, închinare la idoli, fermecãtorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinãri, eresuri, pizmuiri, ucideri, beþii, chefuri ºi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am ºi spus cã cei ce fac unele ca acestea nu vor moºteni Împãrãþia lui Dumnezeu. Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-rãbdare, bunãtatea, facerea de bine, credinþa, blândeþea, înfrânarea, curãþia; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus ºi-au rãstignit trupul împreunã cu patimile ºi cu poftele. Dacã trãim în Duhul, în Duhul sã ºi umblãm” (Galateni 5, 19-25). De asemenea ºi Efesenilor Sfântul Apostol Pavel le scrie: „Cãci aceasta s-o ºtiþi bine, cã nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinãtor la idoli, nu are moºtenire în Împãrãþia lui Hristos ºi a lui Dumnezeu” (Efeseni 5, 5). ªi Colosenilor Sfântul Apostol Pavel le scrie: „Drept aceea, omorâþi mãdularele voastre cele pãmânteºti: desfrânarea, necurãþia, patima, pofta rea ºi lãcomia, care este închinare la idoli” (Coloseni 3, 5). De asemenea Sfântul Apostol Pavel le scrie ºi Tesalonicenilor: „Cãci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinþirea voastrã; sã vã feriþi de desfrânare, ca sã ºtie fiecare dintre voi sã-ºi stãpâneascã vasul sãu în sfinþenie ºi cinste, nu în patima poftei, cum fac neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 4, 3-5). Iar Evreilor, Sfântul Apostol Pavel le scrie: „Cinstitã sã fie nunta întru toate ºi patul nespurcat. Iar pe desfrânaþi îi va judeca Dumnezeu” (Evrei 13, 4). Cu privire la cãsãtorie: Iisus a spus: „S-a zis iarãºi: Cine va lãsa pe femeia sa sã-i dea carte de despãrþire. Eu însã vã spun vouã cã oricine va lãsa pe femeia sa, în afarã de pricinã de desfrânare, o face sã sãvârºeascã adulter, ºi cine va lua pe cea lãsatã, sãvârºeºte adulter” (Matei 5, 31-32; Luca 16, 18). Este foarte importantã ºi conversaþia lui Iisus avutã cu fariseii: „ªi s-au apropiat de El farisei, ispitindu-L ºi zicând: Se cuvine, oare, omului sã-ºi lase femeia sa pentru orice pricinã? Rãspunzând, El a zis: N-aþi citit cã cel Ce ia fãcut de la început, i-a fãcut bãrbat ºi femeie? ªi a zis: Pentru aceea va lãsa omul pe tatãl sãu ºi pe mama sa ºi se va lipi de femeia sa ºi vor fi amândoi un trup. Aºa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat

Dumnezeu, omul sã nu despartã. Ei I-au zis Lui: Pentru ce, dar, Moise a poruncit sã-i dea carte de despãrþire ºi sã o lase? El le-a zis: Pentru învârtoºarea inimii voastre v-a dat voie Moise sã lãsaþi pe femeile voastre, dar din început nu a fost aºa. Iar Eu zic vouã cã oricine va lãsa pe femeia sa, în afarã de pricinã de desfrânare, ºi se va însura cu alta, sãvârºeºte adulter; ºi cine s-a însurat cu cea lãsatã sãvârºeºte adulter” (Matei 19, 3-9; Marcu 10, 2-12). Tot cu privire la cãsãtorie, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Bine este pentru om sã nu se atingã de femeie. Dar din cauza desfrânãrii, fiecare sã-ºi aibã femeia sa ºi fiecare femeie sã-ºi aibã bãrbatul sãu. Bãrbatul sã-i dea femeii iubirea datoratã, asemenea ºi femeia bãrbatului. [...] Celor ce sunt cãsãtoriþi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia sã nu se despartã de bãrbat! Iar dacã s-a despãrþit, sã rãmânã nemãritatã, sau sã se împace cu bãrbatul sãu; tot aºa, bãrbatul sã nu-ºi lase femeia. [...] Femeia este legatã prin lege atâta vreme cât trãieºte bãrbatul ei. Iar dacã bãrbatul ei va muri, este liberã sã se mãrite cu cine vrea, numai întru Domnul. Dar mai fericitã este dacã rãmâne aºa, dupã pãrerea mea. ªi socot cã ºi eu am Duhul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 7, 1-3; 10-11; 39-40). Iar pentru Efeseni, Sfântul Apostol Pavel scrie:

„Femeile sã se supunã bãrbaþilor lor ca Domnului. Pentru cã bãrbatul este cap femeii, precum ºi Hristos este cap Bisericii, trupul Sãu, al cãrui Mântuitor ºi este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aºa ºi femeile, bãrbaþilor lor, întru totul. Bãrbaþilor, iubiþi pe femeile voastre, dupã cum ºi Hristos a iubit Biserica ºi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5, 22-25). Adresându-se Colosenilor, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Femeilor, supuneþi-vã bãrbaþilor voºtri, precum se cuvine, în Domnul. Bãrbaþilor, iubiþi pe femeile voastre ºi nu fiþi aspri cu ele” (Coloseni 3, 18-19). Pentru o înþelegere mai bunã, în vederea reuºitei noastre în lupta cu pãcatul, facem urmãtoarea comparaþie: dupã cum pomul care face fructe bune sau rele are trei pãrþi distincte: rãdãcina, tulpina ºi coroana, tot aºa ºi în lucrarea omului distingem trei pãrþi: gândirea, vorbirea ºi fapta. Pomul care face fructe bune ne bucurã prin roadele lui, dar pomului cãruia îi rodesc fructe rele, în zadar îi vom tãia coroana ºi chiar tulpina, cãci din rãdãcina lui va odrãsli iarãºi o tulpinã ºi o coroanã, care va produce tot fructe rele. Tot astfel ºi vorbirea ºi faptele mâinilor noastre se nasc din gândire, care este „rãdãcina” gândurilor noastre bune sau rele. Sã scoatem deci rãdãcina cea rea a gândurilor. În acest „rãzboi nevãzut” al gândirii, vom putea câºtiga lupta împotriva gândurilor rele, ispititoare numai dacã ne vom lupta neabãtut (potrivit învãþãturii creºtine) împotriva acestora, venite de la satana. Iar gândurile cele mai ispititoare sunt cele ale sexualitãþii. De aceea, în rugãciunea pe care o facem seara înainte de culcare, zicem: „ªi ne dã nouã Stãpâne, celor ce mergem spre somn, odihnã trupului ºi sufletului, ºi ne pãzeºte pe noi de toatã întunecata ºi cea de noapte patimã a dulceþii. Conteneºte întãrâtãrile patimilor, stinge sãgeþile vicleanului cele aprinse ºi pornite asupra noastrã cu vicleºug [...]” Sfinþii Pãrinþi numesc aceste pãcate ale sexualitãþii „patima dulceþii”. Este deci o patimã „dulce” care vine prin sãgeþile vicleanului, „aprinse ºi pornite asupra noastrã cu vicleºug”. De aceea sunt mulþi care nu luptã

împotriva acestui pãcat, pentru cã este „dulce”, adicã foarte ispititor. Nici împãratul David ºi nici înþeleptul Solomon n-au rezistat acestei ispite. De aceea trebuie sã ne îndepãrtãm de ea, nu sã luptãm împotriva ei (împotriva femeii ispititoare). Iar Dumnezeu nu ne va pãrãsi. Sunt unii care, nefiind instruiþi la timp, au înþeles mai târziu acest lucru. Dar mai sunt ºi alþii, care îl cunosc din tinereþe ºi totuºi nu numai cã nu se feresc de femeia ispititoare, ci se ºi desfãteazã cu ea, sãvârºind adulter în inima lor, iar mai târziu, în chiar trupul lor. Ce rãspuns vor da ei la judecata lui Dumnezeu? Sã nu uitãm cã Dumnezeu ne-a lãsat sã alegem a face, în deplinã libertate, binele sau rãul dupã care vom fi judecaþi. Din nefericire, bogãþia ºi luxul, dupã care aleargã mulþi, deschide multora calea spre acest pãcat. Este bine sã nu uitãm cã în Psalmul 36, 16 este scris: „Mai bun este puþinul celui drept, decât bogãþia multã a pãcãtoºilor”. Pe cei ce spun cã nu se pot înfrâna (deºi s-ar putea înfrâna prin voinþã, paza minþii, post, rugãciune, muncã fizicã ºi sport), Biserica îi sfãtuieºte sã se cãsãtoreascã. Credincioºilor cu viaþã sedentarã, care nu pot face sport, li se recomandã sã facã gimnasticã de camerã ºi metanii multe. Cu privire la cãsãtorie, fiecare este liber sã se cãsãtoreascã cu cine doreºte, dar e bine sã se ºtie cã nu se recomandã ca cineva sã se cãsãtoreascã la întâmplare sau „din milã” cu o femeie care are boli cronice, pentru cã bolile cronice (ºi temperamentale) se transmit genetic la copii. De asemenea, nici femeilor sãnãtoase nu li se recomandã sã se cãsãtoreascã cu bãrbaþi care au boli cronice. Sã avem milã de oamenii bolnavi ºi sã-i ajutãm, dacã putem, dar nu este bine sã ne cãsãtorim cu asemenea oameni, decât numai atunci când se vor vindeca complet. Iar dacã cineva s-a îndrãgostit prea mult de o persoanã, neºtiind cã are boli cronice incurabile, trebuie sã întrerupã întâlnirile. De aceea un vechi proverb italian zice: „Femeia ºi boii sã-i iei din satul tãu” (fiindcã îi cunoºti bine). Dacã totuºi voieºte cineva sã se cãsãtoreascã cu o persoanã care are boli cronice incurabile, trebuie sã fie bine pregãtit sufleteºte ca sã poatã duce „crucea grea” în familia sa. Pe scurt, opinia noastrã este: orice om care voieºte sã se cãsãtoreascã ºi vrea sã aibã o familie fericitã (sau cel puþin exemplarã) trebuie sã îndeplineascã urmãtoarele condiþii esenþiale: sã fie sãnãtos, sã fie harnic, sã fie disciplinat, ordonat, fãrã vicii, sã fie ascultãtor, sã fie respectuos ºi mai ales sã fie credincios. Dar sã fie credincios ºi cu faptele, nu numai cu vorbele, cãci scris este: „ºi demonii cred ºi se cutremurã” (Iacob 2, 19), dar nu fac voia Tatãlui ceresc. Deci „credinþa fãrã fapte moartã este” (Iacob 2, 20). Aºadar repetãm: pe cei ce spun cã nu se pot înfrâna, Biserica îi sfãtuieºte sã se cãsãtoreascã. Dar mai sunt ºi multe alte feluri de pãcate, pe care trebuie sã le mãrturisim la preotul duhovnic. Numai spovedania ºi împãrtãºania ne pot salva din întunericul pãcatelor Pentru cã sunt mulþi (mai ales tineri) dezorientaþi, libertini, glasul conºtiinþei m-a îndemnat sã citez capitolele ºi versetele cele mai importante din Noul Testament pentru înþelegerea clarã a celor relatate. Sã nu se îndoiascã nimeni de cele scrise în Noul Testament, fiindcã au fost scrise de cãtre Sfinþii Apostoli ºi Evangheliºti cu preþul vieþii lor. Sã fie citite cu atenþie ºi cu luare aminte, cãci Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „De n-aº fi venit ºi nu le-aº fi vorbit, pãcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovãþire pentru pãcatele lor” (Ioan 15, 22). ªi sã nu uitãm cã Domnul a mai spus: „Cerul ºi pãmântul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35). Mai recomandãm cãrþile: Paza celor cinci simþuri ºi Rãzboiul nevãzut, ambele scrise de cãtre Nicodim Aghioritul, care ne învaþã amãnunþit cum sã ne lutpãm cu ispitele din lume ºi cu patimile din noi. De asemenea, recomandãm cartea Gândurile ºi înfruntarea lor, de Ieromonahul Benedict Aghioritul, tradusã din limba elenã de ªtefan Lacoschitiotul, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000. - va urma Marin-Marius TRUICULESCU

7


Argeºul Ortodox

Ortosinteze Analiza lucrãrilor executate la noua Catedralã Arhiepiscopalã Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic, Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului, s-a aflat miercuri, 21 martie, în vizitã de lucru la ºantierul deschis în municipiul Curtea de Argeº, pentru noua catedralã închinatã Sfintei Muceniþe Filofteia ºi Sfinþilor Arhangheli Mihail ºi Gavriil. Cu aceastã ocazie a avut loc o întâlnire consultativã între chiriarhul locului ºi domnul Ion Tucã, Directorul Casei Regale, realizându-se un raport de recepþie pentru toate lucrãrile executate pânã în prezent. Tot miercuri, echipa de arhitecþi, responsabili de noua construcþie, a analizat nivelul calitativ de execuþie al lucrãrii, aducând câteva modificãri asupra proiectului general. Noua catedralã va adãposti moaºtele Sfintei Muceniþe Filofteia ºi va avea rol de necropolã regalã ºi arhiepiscopalã, fiind rezultatul protocolului încheiat în data de 10 mai 2009, între Arhiepiscopia Argeºului ºi Muscelului ºi Casa Regalã a României. În aceastã zi a fost aºezatã piatra de temelie a noii bisericii, la eveniment fiind prezenþi Principesa Moºtenitoare Margareta ºi Principele Radu al României. În acest parteneriat încheiat între cele douã instituþii s-a hotãrât ca toate cheltuielile de proiectare sã fie suportate de Casa Regalã, iar cele de construcþie de Eparhia Argeºului ºi Muscelului. Noua construcþie va avea 36 de metrii lãþime în zona faþadei, iar înãlþimea maximã a turlei centrale va fi de 21 de metrii. La intrare se construieºte un spaþiu destinat necropolei regale, unde sunt proiectate 16 morminte pentru membrii familiei regale. Lucrãrile vor continua în acest an urmând ca biserica sã fie acoperitã în urmãtoarele luni.

Vizitã pastoraladministrativã în Eparhie Joi, 22 martie, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic, Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului, a efectuat o vizitã pastoral-administrativã în cuprinsul Eparhiei. Pentru început a fost vizitatã noua catedralã din Mioveni închinatã Sfinþilor Apostoli Petru ºi Pavel. Cu aceastã ocazie, Înaltpreasfinþia sa a analizat lucrãrile efectuate pânã în prezent la pictura interiorã ºi exterioarã, având loc ºi o întâlnire consultativã cu domnul Virgil Morar, directorul firmei ARTGEORGIES din Iaºi. Cu ajutorul Primãriei oraºului Mioveni, în anul 2011 s-au realizat 200 mp de picturã în tehnica mozaic bizantin, urmând ca în acest an sã se realizeze o suprafaþã asemãnãtoare. Aceste lucrãri pregãtesc evenimentul din ziua de 1 iulie 2012, când noua catedralã din Mioveni va fi sfinþitã. Vizita Înaltpreasfinþiei sale a continuat la mãnãstirile Aninoasa ºi Slãnic, unde s-a stabilit noul program privind lucrãrile care se vor executa în acest an la aceste douã aºezãminte monahale. În final, Chiriarhul Eparhiei Argeºului ºi Muscelului a ajuns în parohia Pârvu Roºu din protopopiatul Costeºti, unde au fost analizate lucrãrile de restaurare executate pânã în prezent la biserica satului.

Mãnãstirea Cotmeana ºi-a sãrbãtorit hramul Mãnãstirea Cotmeana din judeþul Argeº ºi-a sãrbãtorit duminicã, 25 martie, hramul închinat Buneivestiri. Sute de credincioºi au participat la Sfânta Liturghie Arhiereascã oficiatã de Înaltpreasfinþitul Pãrinte Arhiepiscop Calinic împreunã cu un sobor de preoþi ºi diaconi. Cu acest prilej Chiriarhul Eparhiei Argeºului ºi Muscelului a adresat pelerinilor un cuvânt de învãþãturã legat de importanþa acestui praznic închinat Maicii Domnului. Înaltpreasfinþia sa a mulþumit în final tuturor credincioºilor care iubesc biserica, ºi în mod deosebit celor care participã cu multã evlavie la Sfintele Slujbe oficiate la mãnãstirea Cotmeana. De asemenea, în finalul Sfintei Liturghii a fost oficiatã slujba parastasului pentru ctitorii acestui aºezãmânt monahal. Mãnãstirea Cotmeana este consideratã cea mai veche din Þara Româneascã, având prima atestare documentarã la 20 mai 1388, datã consemnatã într-un hrisov din

vremea domnitorului Mircea cel Bãtrân. Construitã în prima sa formã de Radu I, domnitorul Þãrii Româneºti, biserica mãnãstirii a fost refãcutã de Mircea cel Bãtrân între anii 1387-1389 ºi restauratã în anul 1711 de domnitorul Constantin Brâncoveanu. În partea exterioarã biserica este ornamentatã cu discuri ceramice colorate folosite pentru prima datã în Þara Româneascã. Dupã perioada regimului comunist, în anul 1990 cu grija ºi binecuvântarea Înaltpreasfinþitului Pãrinte Calinic, mãnãstirea Cotmeana a fost redeschisã fiind aºezat ca stareþ al noii obºti monahale pãrintele Ioasaf Boiciuc. Lângã biserica veche conservatã ca monument istoric a fost adãugatã construcþia

unei biserici impunãtoare, un complex de chilii, o trapezã ºi gospodãria anexã. Astfel mãnãstirea Cotmeana a devenit treptat un impunãtor complex mãnãstiresc care atrage sãptamânal mii de pelerini din þarã ºi strainãtate, aici fiind oficiatã zilnic Sfânta Liturghie, iar miercurea ºi vinerea Taina Sfântului Maslu ºi Moliftele Sfântului Vasile cel Mare. Altar de credinþã strãmoºeascã, mãnãstirea Cotmeana dãinuie de peste 620 de ani pãstrând aprinsã candela credinþei creºtine a poporului român-ortodox. Biroul de presã al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului


Argesul Ortodox Anul XI nr. 544, 28 martie -4 aprilie 2012