Issuu on Google+

z Anul XI z nr. 542 z 15-21 martie 2012 z 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Minunea de a alege drumul în viaþã Când eram si noi mici si ne jucam pe maidan sau escaladam garduri, paduri si alte acareturi, când ne mai odihneam ne întreceam în a ne lauda cu ceea ce am dori sa ajungem în viata. Ca sa râd de ei, când îmi venea rândul, le spuneam cu hotarâre: ca ma voi face padurar. Eram fascinat de un padurar, model, de la Cracaul Negru, Constantin Mihut. Nu mai vazusem un om mai elegant si delicat. Doream sa fiu ca el. Eram hotarât sa merg pe drumurile codrilor nesfârsiti din muntii Neamtului. Altadata, chiar ca ma consideram mai “original” zicând ca vreau sa ajung balerin. Tata era un mare jucaus si m-a învatat sa dansez tot ce era la moda pe la noi prin sat. La probele de flexibilitate am fost respins. Eram dansator dar cam ciolanos, pe care de altfel nici pâna azi n-am reusit sa o realizez. Cu toate acestea, drumul cel dintâi facut la Schitul Horaicioara, din muntii Neamtului, când mama, din cauza drumului lung pentru picioarele mele prea scurte, m-a dus o buna bucata de drum în traista, nu mi s-a sters din minte si inima. Când a venit vremea sa ne luam diploma de absolvire a scolii elementare de atunci, din Baltatesti, directorul Gheorghita Munteanu ma întrebat, cu ton baritonal, hotarât: - Unde vrei sa mergi la scoala, mai departe? - La Seminarul Teologic de la Manastirea Neamt (FOTO), îi spun pe nerasuflate, crezând ca îl impresionez. - Daca mergeai la o alta scoala, aveai 10 la purtare, dar asa primesti doar 8, nota cu care puteai fi respins la orice scoala. Am trecut prin mari spaime. Am reusit sa sar peste pragul acesta care tinea de ideologia ateo-comunista de atunci. ?i asa mi-am ales drumul care ducea spre preotie, gândul mamei, cel mai drag inimii sale. Dumnezeu facuse minunea! Am uitat însa prea repede prezenta lui Dumnezeu în viata mea. Important era ca Dumnezeu, nu numai ca a facut minunea alegerii drumului în viata mea, dar a si

vegheat permanent ca sa rezist încercarilor de tot felul. Nu stiu daca atunci am multumit lui Dumnezeu si celor care m-au ajutat, dintre pamânteni. De aceea am si scris aceste gânduri, pentru a-i multumi Bunului Dumnezeu si celor care au avut un rol hotarâtor în viata mea. Totdeauna am fost de parere ca tinerii sa-si aleaga drumul profesional în viata, asa cum simt si cum doresc. Cele mai multe nesanse de reusita în viata au fost din cauza ca asupra copiilor s-au facut si se fac presiuni de a

îmbratisa profesia pe care o dictau sau o dicteaza parintii, bunicii, rudele si poate, uneori, si profesorii pe care i-am avut. Am cunoscut în decursul vietii tineri care au clacat pe drumul ales de parinti si alti amestecatori nepoftiti si nedoriti în viata lor nevinovata. Erau si cazuri dramatice si uneori tragice. Am auzit de tineri carora parintii le-au poruncit sa faca medicina, dreptul sau alte facultati, fara ca ei sa doreasca acest lucru. Dupa ani de nereusita, unii candidati ajungeau, din disperare, în streang. Un caz care m-a amuzat, dar m-a si speriat, a fost atunci când la Arges - în parcul manastirii – a venit o mama cu un elev de la Seminarul Teologic din Bucuresti. - Va rog, Preasfintite Calinic, sa primiti pe fiul meu la Seminarul Teologic de la Curtea

de Arges. A început a plânge cu disperare. Din spatele mamei, elevul eliminat, zâmbea facând gesturi si strâmbaturi, râzând de lacrimile si vaietele mamei. - Cine te-a îndemnat sa mergi la Seminar? l-am întrebat pe mascariciul care nu se abtinea sa râda de bocetele mamei lui. - Mama si bunica m-au silit sa merg la Seminar. Eu nu am vocatie de popa si n-am vrut sa ma supun disciplinei de la scoala. Nu mai merg la niciun Seminar Teologic. Eu vreau sa ajung profesor de sport. - Bravo, baiete! Din clipa de fata mergi unde te îndeamna inima ca sa faci scoala pentru viata si nu la porunca parintilor. Au plecat: mama plângând, iar feciorul ei râzând fericit ca a scapat de chingile parintilor care doreau sa-l faca popa fara voia lui. Am aflat si din experienta multora, ca atunci când îti pui nadejdea în Dumnezeu, pentru a-ti binecuvânta drumul în viata, El are grija ca sa ajungi acolo unde-ti este de folos, personal, dar si pentru cei din jurul tau. Nu putini au fost cei care au vazut în viata lor prezenta efectiva a lui Dumnezeu în alegerea drumului din viata acesti frumuseti a lumii vazute. Daca se amestecau parintii în viata tuturor studentilor, îndreptându-i pe carari straine de vocatia lor, mai aveam noi progresul de azi în viata omenirii? Am marturisit cât bine ne-a facut Dumnezeu pâna acum si minunile de care am beneficiat? Sa ne grabim sa dam marturie despre bogata investitie a lui Dumnezeu în viata fiecaruia dintre noi.

Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului


Argeºul Ortodox

Viaþa Maicii Domnului, dupã Sfântul Simeon Metafrast 10. Tânguirea Preasfintei Nãscãtoare de Dumnezeu la îngroparea cinstitului trup al Domnului nostru Iisus Hristos - fragmentO, Cuvinte al Dumnezeului Celui Viu, de bunãvoie Te-ai lãsat osândit sã fii înãlþat pe cruce, ca pe toþi sã-i atragi la Tine Însuþi! Care oare dintre mãdularele trupului Tãu a rãmas scutit de pãtimire? O, creºtet al meu dumnezeiesc, rãnit de spini ºi pe care i-ai înfipt ºi-n inima mea! O, cap sfânt ºi împodobit, care odinioarã n-aveai unde sã te pleci ºi sã te odihneºti, acum Te-ai plecat numai spre mormânt ºi te odihneºti, cum spunea Iacob (Facere 49,9), ca un leu ! O, capul meu drag ºi iubit, lovit cu trestie, ca sã îndrepþi trestia stricatã de cel rãu ºi ajunsã departe de Rai! O, obraji care aþi primit palme! O, gurã asemenea unui fagure de

miere, deºi ai gustat amãrãciunea fierii ºi ai bãut oþetul cel iute! O, gurã în care nu s-a gãsit vicleºug, chiar dacã un sãrut viclean Te-a predat morþii! O, mâini care l-aþi plãsmuit pe om ºi acum sunteþi pironite pe cruce ºi întinse în iad, care atingeþi mâna care s-a atins odinioarã de pom ºi sculaþi din cãdere pe Adam întreg! O, coatã strãpunsã de suliþã, din pricina stãmoaºei care a fost plãsmuitã din coastã! O, picioare care aþi umblat pe ape ca pe uscat ºi aþi sfinþit firea curgãtoare! Vai mie, Fiule mai vechi decât Maica Ta! Ce tânguiri funebre ºi ce imne de îngropare Îþi voi cânta? Nu mai sunt vasul cu manã, cãci mana hrãnitoare de suflet s-a vãrsat acum în mormânt...

Sfinþii Cuvioºi Pãrinþi uciºi de arabi în Mãnãstirea Sfântului Sava cel sfinþit În sec. al VIII-lea saracinii invadau frecvent regiunile înconjurãtoare ale Ierusalimului. Mãnãstirea Sf. Hariton a fost astfel devastatã ºi transformatã în ruine. Saracinii încercaserã de douã ori sã distrugã Lavra Sf. Sava cel Sfinþit dar pronia divinã a apãrat locaºul sfânt. Fraþii, care s-ar fi putut salva din calea barbarilor dacã ar fi fugit în Ierusalim, n-au fãcut-o, din dorinþa de a nu pãrãsi locul unde ºi-au aflat mântuirea atâþia ani. În ziua de 13 martie saracinii au intrat în mãnãstire cerând lucrurile de valoare. Când cãlugãrii le-au spus cã nu vor gãsi nimic valoros în mãnãstire în afarã de provizii de hranã ºi niºte haine vechi, saracinii au început sã tragã în ei cu arcul. Treisprezece oameni au fost uciºi ºi mulþi au fost rãniþi, iar chiliile arse. Saracinii vroiau sã dea foc ºi bisericii dar vãzând în depãrtare un grup mare de oameni au crezut cã este armata trimisã din Ierusalim ºi au fugit luând cu ei puþinul pe care l-au gãsit în sfântul locaº. Dupã fuga duºmanilor,

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CALINIC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

pãrintele Toma, un doctor cu experienþã, i-a ajutat pe cei rãmaºi în viaþã. În joia mare, 20 martie, saracinii s-au întors în numãr mult mai mare ºi i-au bãtut pe cãlugãri. Supravieþuitorii au fost bãgaþi în bisericã unde au fost torturaþi ca sã spunã unde au ascuns odoarele bisericii. Mãnãstirea era înconjuratã de cotropitori ºi nimeni nu putea sã scape. Saracinii l-au prins pe tânãrul cãlugãr Ioan, care îngrijea oamenii fãrã adãpost ºi l-au bãtut rãu dupã care i-au tãiat tendoanele de la mâini ºi picioare ºi l-au târât de picioare pe pietre, sfâºiindu-i mucenicului pielea spatelui. Paznicul odoarelor bisericii, Sf. Serghie, a încercat sã fugã dupã ce a ascuns sfintele obiecte, dar a fost prins ºi decapitat. Cu toate acestea mulþi cãlugãri au reuºit sã se ascundã într-o peºterã din afara mãnãstirii dar au fost zãriþi de o santinelã de pe deal ºi somaþi sã iasã toþi ºi sã se predea. Sf. Patriciu, le-a ºoptit fraþilor cu care era în peºterã sã nu se teamã cã el va ieºi singur ºi îºi va Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. Dr. Napoleon Dabu Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta. Paginã web: preot Gabriel Grecu

înfrunta moartea iar ei sã se roage pentru el. Ieºind, saracinii l-au întrebat dacã era singur iar Sf. Patriciu le-a rãspuns cã nu mai era nimeni cu dânsul. Aceºtia l-au dus la lavrã unde ceilalþi prizonieri îºi aºteptau soarta. Saracinii au cerut rãscumpãrare pentru eliberarea cãlugãrilor 4000 de monede de aur ºi odoarele sfinte, bani pe care fraþii nu aveau de unde sã îi scoatã. Saracinii i-au dus pe toþi în peºtera Sf. Sava din interiorul mãnãstirii, au aprins focul pe un morman de bãlegar la intrarea în peºterã sperând sã-i sufoce cu fumul otrãvitor. Optsprezece oameni au pierit în peºterã, printre care ºi sfinþii Ioan ºi Patriciu. Saracinii au continuat sã-i tortureze pe cei rãmaºi în viaþã dar nu au obþinut nimic de la ei. În cele din urmã au pãrãsit mãnãstirea. Mai târziu, în seara de vinerea mare, cãlugãrii ascunºi în munþi s-au întors la mãnãstire, au luat trupurile fraþilor uciºi ºi le-au îngropat în bisericã. Barbarii care au prãdat mãnãstirea nu au scãpat de mânia lui Dumnezeu. Aceºtia au fost loviþi de o molimã ºi au pierit toþi mâncaþi de fiarele sãlbatice. Mucenicii Lavrei Sf. Sava prãznuiþi în au suferit în sec. al VII-lea în timpul domniei lui Heraclius (610-641).

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643


Argeºul Ortodox

Vindecarea în cartea Levitic Privitã mai mult ca o carte normativã pentru misiunea preoþeascã ºi pentru cea levitã, Leviticul ne descoperã ºi o seamã de reguli revelate, care, printre altele, au menirea de a reglementa ºi modalitatea redobândirii sãnãtãþii de cãtre evrei. Aºa cum reiese încã din primul verset al capitolului al XIII-lea, vindecarea este apanajul lui Dumnezeu, Cel care în grija lui pãrinteascã cerceteazã pe cel bolnav prin vasul Sãu ales, preotul: „Grãit-a Domnul cu Moise ºi cu Aaron ºi le-a zis: De se va ivi la vreun om pe pielea trupului lui vreo umflãturã, sau bubã, sau bãºicã, sau de se va face pe pielea trupului o ranã ca de leprã, sã fie adus la Aaron preotul sau la un preot din fiii lui.” (Levitic 13, 1-2; 13, 9). Dacã în cãrþile anterioare vindecarea sau tãmãduirea se întemeia pe actul rugãciunii sau al invocãrii lui Dumnezeu, ºi în cartea Levitic se continuã aceeaºi evocare extraordinarã a dobândirii sãnãtãþii. ªi cum boala cea mai gravã în acea perioadã era lepra, majoritatea referirilor taumaturgice privesc aceastã teribilã maladie. Bolnavul este mai întâi examinat sau evaluat de preot: „Preotul va cerceta rana de pe pielea trupului…” (Levitic 13, 3; 13, 10), „Preotul sã-l cerceteze (pe bolnav) (Levitic 13, 17; 13, 20). Apoi, pentru ca nu cumva diagnosticul sã fie pus greºit, bolnavul trebuie sã stea în carantinã timp de ºapte zile: „Iar dacã pata de pe piele, deºi este albã, dar nu este ºi adâncitã în pielea lui, ºi perii de pe ea nu s-au fãcut albi, ci sunt negri, sã închidã preotul pe cel cu rana ºapte zile.” (Levitic 13, 4). Pentru cazurile în care boala este cronicizatã, bolnavul nu mai trece prin carantinã, ci este declarat necurat ºi izolat de comunitate: „De se va ivi pe un om boala leprei, În urma imaginilor zguduitoare prezentate de media naþionale, Arhiepiscopia Argeºului ºi Muscelului prin Protoieria Piteºti împreunã cu Direcþia Generalã de Asistenþã Socialã ºi Protecþia Copilului Argeº, a demarat un amplu proiect pentru colectare de fonduri în vederea ajutorãrii persoanelor sinistrate din Judeþul Buzãu. Astfel la punctul de colectare al Aºezãmantului Sfinþii Împãraþi Constantin ºi Elena situat în Strada Gheorghe Lazãr Nr. 20, Piteºti. S-au strâns 6 tone de alimente neperisabile, scutece pentru copii ºi pãturi. În data de 29.02.2012, ne-am deplasat în judeþul Buzau, în localitãþile afectate de zãpadã, unde întregul transport a fost distribuit la localnici aflaþi în dificultate. Printr-o Scrisoare deschisã adresatã Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului Primãria Glodeanu Siliºtea ºi Episcopia Buzãului ºi Vrancei, prin Parohia Glodeanu - Cârlig adreseazã calde mulþumiri Parohiilor, Asociaþiilor, Societãþilor Comerciale, cât ºi mediei locale care au putut face posibilã aceastã colectã. Pr. Marius Decebal FLOROAICA

acela sã fie adus la preot. Preotul va cerceta ºi dacã umflãtura de pe piele va fi albã ºi pãrul va fi schimbat în alb ºi dacã umflãtura va fi carne vie. Aceea e leprã învechitã pe pielea trupului; preotul îl va declara necurat ºi nu-l va închide, cã este necurat.” (Levitic 13, 9-11) Vindecarea bolnavului de leprã presupune, în primã instanþã, izolarea bolnavului de comunitate în aºezãminte speciale, care mai târziu vor primi numele de leprozerii sau lazareturi. Cartea Levitic nu prezintã vreo modalitate de tratare a bolii sau vreo medicaþie bazatã pe plante, uleiuri sau

mixturi. Bolnavul rãmânea rãbdãtor în invocarea milei lui Dumnezeu, iar dacã rugãciunea îi era ascultatã ºi se tãmãduia, atunci era supus unui proces de curãþire trupeascã ºi sufleteascã în vederea reprimirii lui în comunitate. În capitolul al XIV-lea ne este descris acest proces de curãþire: preotul examineazã fostul bolnav ºi dacã semnele bolii au dispãrut, îl va duce la o apã curgãtoare unde îl va stropi de ºapte ori cu apã ºi sânge al unei pãsãri junghiate. Apoi, fostul bolnav de leprã se va spãla ºi va intra în cetate, fiind obligat sã stea lângã cortul sãu ºapte zile (Levitic 14, 9), timp în care se va pregãti pentru înfãþiºarea înaintea lui Dumnezeu la cortul adunãrii ( Levitiv 14, 11). κi va rade pãrul de pe întregul corp ºi va merge cu preotul sã aducã jertfã de ispãºire ºi reabilitare (Levitic 14, 13-20).

Abia dupã împlinirea acestui proces, fostul bolnav va fi declarat oficial curat de boalã ºi va redeveni membru al comunitãþii. Deºi pãstreazã aceeaºi linie taumaturgicã regãsitã în Facerea ºi Ieºirea, Leviticul prezintã pentru prima datã în cuprinsul revelaþiei divine vetero-testamentarea analiza sau examinarea instituþionalizatã a unui bolnav. Pr. dr. Napoleon Nicolae DABU

Dar din dar se face Rai

3


Argeºul Ortodox

Citate ºi pilde despre puterea sfintei cruci...

Pe vremea stãpânirii otomane, sultanul, îndemnat de unul din neamul celor care l-au rãstignit pe Hristos, l-a chemat pe un episcop ce se afla în cetatea cuceritã de ei ºi l-a întrebat: - Evanghelia voastrã este adevãratã? - Da, este adevãratã, rãspunse episcopul.

- Atunci sã bei acest pahar cu otravã cã scris este: “De veþi bea otravã, nu vã va vãtãma”. Episcopul a cerut rãgaz trei zile pentru rugãciune ºi, dupã trei zile, s-a adunat din nou ceata turceascã cu sultanul în frunte, care-i d ã d u episcopului sã bea un pahar plin cu otravã, dar cerându-i sã nu facã Sfânta Cruce pe pahar, cãci auzise sultanul cã puterea crucii îndepãrteazã moartea. Episcopul, care era om înþelept, luã paharul ºi îl întrebã pe sultan din care parte sã bea, de aici, de aici, de aici sau de aici, fãcând astfel cu cele trei degete semnul Sfintei Cruci pe gura paharului,

iar sultanul ia zis cã poate sã bea de unde doreºte. Episcopul a bãut ºi nu a fost vãtãmat deloc, dar a cerut puþinã apã ca sã clãteascã paharul ºi i-a spus sultanului: - Dã-i acum sã bea ºi vrãjmaºului lui Hristos care þi-a propus sã faci aceasta. Acela a bãut ºi a murit pe loc. Sfânta Cruce, este altarul de jertfã al Domnului Iisus Hristos, pe ea ºi-a vãrsat sângele ºi a sfinþit-o ca semn de biruinþã asupra diavolului. Crucea este simbolul biruinþei, semnul care în vedenie împãratul Constantin l-a vãzut ºi a crezut cuvintelor: „en touto nika – cu acest semn vei birui, sau prin acest semn vei învinge”. Crucea a fost sfintitã prin sângele dumnezeiesc scurs pe dânsa si a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv si pricinã de mândrie si de laudã pentru crestini. „Cuvântul de cruce este smintealã pentru iudei, nebunie pentru pãgâni, dar pentru noi (crestinii) mântuire,'' spune Sf. Apostol Pavel (1 Cor. I, 18, 23). De aceea, spune el în altã parte, ''mie sã nu-mi fie a mã lãuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos ...” (Gal. VI, 14. Comp. si Col. I, 20 si II, 14; Efeseni II, 16 s.a.).

Dar iatã ce spun pãrinþii despre Sfânta Cruce: Mântuitorul a ales Crucea, fiindca astfel se moare cu mâinile întinse. El S-a sfârsit îmbratisându-ne. (Sfântul Atanasie cel Mare) Crucea este poarta tainelor. (Sfântul Isaac Sirul) Prin linia verticalã, Crucea Îl aratã pe Dumnezeu, (…) iar prin linia orizontalã se aratã toatã zidirea în atârnare desavârºitã de Dumnezeu, neavând alt suport al existenþei sau altã bazã afarã de Dumnezeu. (Sfântul Maxim Marturisitorul) Pe Cruce, s-au unit Dumnezeirea cu omenirea. (pãrintele Nicolae Steinhardt) Crucea, (…) mijlocirea cãtre Dumnezeu a celor muritori. (Acatistul Sfintei Cruci) Orice fapta bunã este o cruce. (Sfântul Marcu Ascetul) Crucea este puterea lui Hristos care, asumatã de noi, poate transforma lumea în paradis. (pãrintele Dumitru Staniloae) Mare este, Doamne, puterea Crucii Tale!

Sunt la cheremul Ziditorului De obicei, noi toþi considerãm cã Dumnezeu e în slujba noastrã ºi trebuie sã fie gata oricând sã rãspundã oricãror solicitãri. Dacã vedem cã întârzie, ni se pare cã n-a meritat efortul de a-L solicita ºi ne orientãm dezamagiþi spre lucruri mai palpabile. E limpede cã suntem în pãcatul ignoranþei, necunoscând rostul simplu ºi ordinea fireascã, cãci nu este fiinþarea mai presus de Fiinþã, ca sã aibã îndreptãþire de a pretinde de la Aceea ceva. Eu sunt la cheremul Ziditorului, ºi nu El la cheremul meu. ªi nu pot decât sa mã bucur cã sunt la cheremul unui Dumnezeu iubitor Care se pleacã nevoii ºi chemãrii mele, dar nu dupã cum cred eu în îngustimea mea cã ar trebui, ci cum ºtie El, Mintea infinitã. Nu Dumnezeu e dator sã ne convingã de Sine, ci noi trebuie sã ne convingem cã mai pertinent este a ne îndoi de propria existenþã, decât de Cel Ce Este. „Când eram mic, la Koniþa, citeam multe vieþi de Sfinþi ºi le dãdeam ºi la ceilalþi copii sã citeascã sau îi adunam ºi citeam împreunã. Din multa postire gâtul îmi devenise ca o coadã de cireaºã. Copiii râdeau de mine: o sa-þi cadã capul!, îmi spuneau. Ce-am mai tras… (…) Într-o zi, un oarecare vecin, pe nume Kostas, i-a spus fratelui meu: Îl voi face eu sã-ºi schimbe mintea, sã arunce acele cãrþi pe care le citeºte ºi sã lase posturile ºi rugãciunile. Când ma întâlnit - eram atunci cam de 15 ani- a început sãmi spunã teoria lui Darwin. Spunea, tot spunea, pânã m-a ameþit. Aºa cum eram în acea stare, m-am dus direct în pãdure, la bisericuþa Sfintei Varvara. Am intrat înãuntru ºi am început sã mã rog lui Hristos: Hristoase al meu, dacã exiºti, arata-mi-Te! spuneam ºi fãceam mereu metanii. Era varã. Transpiraþia curgea ºi devenisem ud leoarcã, mã istovisem cu totul. Dar n-am vãzut, nici n-am auzit ceva. Nici Dumnezeu nu m-a iconomisit puþin, cel puþin cu un mic semn, cu vreun zgomot, cu vreo

4

trece printr-o crizã. L-a ameþit acela cu niºte teorii neghioabe. Acasã are greutãþi… Însã, nimic, nimic, nimic! Istovit de multele metanii m-am aºezat puþin. Atunci m-am gândit: Bine, dar când l-am întrebat pe Kostas ce pãrere are el despre Hristos, ce mi-a spus? A fost omul cel mai bun, cel mai drept, mi-a raspuns, ºi deoarece propovãduia dreptatea, a lovit în interesele fariseilor ºi aceia L-au rãstignit din invidie.

umbrã. La urma urmei eram un copil. ªi dacã cineva ar fi privit aceasta cu logica omeneascã ar fi spus: Dumnezeule, pãcat de el, sãrmanul! De la 11 ani urcã pe stânci, a fãcut o astfel de nevoinþã ºi acum

Atunci mi-am spus: Dacã Hristos a fost un om atât de bun, atât de drept, ºi nu s-a arãtat niciodatã un altul asemenea Lui, iar ceilalþi L-au omorât din invidie ºi rãutate, meritã ca pentru acest om sã fac ºi mai mult decât am fãcut, ba chiar sã ºi mor.’’ De îndatã ce am înfruntat astfel situaþia, mi S-a arãtat Hristos înconjurat de multã luminã- bisericuþa a strãlucit- ºi mi-a spus: Eu sunt Învierea ºi Viaþa, cel ce crede în Mine, de va ºi muri, viu va fi. Cuvintele acestea le citeam ºi în Evanghelia pe care o avea deschisã ºi o þinea într-o mânã. Aceasta mi-a pricinuit atâta schimbare lãuntricã, încât spuneam mereu: Kostas, hai acum aici sã vorbim dacã existã Dumnezeu sau nu! Vezi, Hristos, ca sã Se arate, a aºteptat înfruntarea mea personalã ºi cu mãrime de suflet a situaþiei. ªi dacã de la un copil cere ca sã procedeze cu mãrime de suflet, cu atât mai mult de la unul mare.( Cuv. Paisie Aghioritul, Trezire duhovniceascã, p. 288) Sã procedezi cu mãrime de suflet înseamnã sã te lepezi de ce îþi convine þie, de ce te avantajeazã, de ce þi se pare. Sã te intereseze binele, dar nu cel pe care îl primeºti, ci acela pe care-l faci. Dumnezeu nu ne vrea oricum; ne vrea sãnãtoºi la minte ºi râvnitori de bine; nu ne face oferte pe tavã, ca sã nu ne atrofiem din pricina inactivitãþii; are pretenþii de la noi, cãci ne vrea dumnezei. Iuliana Gabriela POPA


Argeºul Ortodox

Mitropoliþii Þãrii Româneºti cu rezidenþa la Argeº

Mitropolitul Eftimie În mai ºi octombrie 1412, este amintit Mitropolitul Eftimie (c. mai 1412-?), care semna douã acte de donaþie, pãstrate într-o mãnãstire din Meteora, cu titulatura: „† Euthymios, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop ºi mitropolit a toatã Ungrovlahia”. Faptul cã este „mitropolit a toatã Ungrovlahia”, titulaturã ce reapare pentru prima datã dupã înfiinþarea Mitropoliei dinspre Severin, în 1370, înseamnã fie cã Mitropolia Severinului fusese desfiinþatã, fie fusese fãcutã episcopie, dependentã de Mitropolia Ungrovlahiei. Totodatã este prima menþionare a titulaturii de „arhiepiscop” a ierarhului Þãrii Româneºti. Titulatura de arhiepiscop, care era mai mare decât cea de mitropolit ºi era atribuitã pânã atunci doar Patriarhului de Constantinopol, aratã prestigiul Mitropoliei Þãrii Româneºti ºi poate fi totodatã un semn al dorinþei lui Mircea cel Mare de autonomie bisericeascã. Prestigiul þãrii este dat ºi de formula de adresare a patriarhului ecumenic cãtre Mircea: „Preaînalte, preaviteazule mare voievod a toatã Ungrovlahia, preadestoinicule, întru Domnul preaplãcut ºi preaiubit domn ºi fiu al smereniei noastre.” Tensiunile dintre Mircea cel Mare ºi Imperiul Bizantin, pornite de la susþinerea diverºilor pretendenþi la tronul Imperiului Otoman, au creat o rupturã politicã. Faptul cã ierarhul muntean era „mitropolit a toatã Ungrovlahia”, aºadar avea în jurisdicþie ºi Severinul, mai mult era chiar „arhiepiscop” sunt argumente istorice care ne duc la douã posibilitãþi: fie cã ruperea relaþiilor politice dintre Þara Româneascã ºi Imperiul Bizantin a fost urmatã ºi de ruperea dependenþei Mitropoliei Ungrovlahiei de Patriarhia Ecumenicã, aºadar de obþinerea autonomiei bisericeºti, fie cã titlul de „arhiepiscop” a fost dat chiar de patriarhul ecumenic întrucât mitropolitul Eftimie avea în subordine episcopul sufragan de la Severin.

Mitropolitul Eftimie ºi Mircea cel Mare au trimis la Sinodul de la Konstantz (1414-1418), la invitaþia regelui Sigismund al Ungariei, pe boierul Thobermur (Dobromir) ºi pe alþi boieri ca delegaþi din partea þãrii ºi a Mitropoliei, aceºtia neavând nicio autoritate

pentru a lua vreo decizie în privinþa unirii catolicilor cu ortodocºii, tema principalã a sinodului. Este posibil ca Eftimie sã fie unul dintre cei doi „Eftimie arhiepiscop” care apar în prima parte a pomelnicelor mãnãstirii Tismana ºi schitului Topolniþa, alãturi de un „pravoslavnic þar Constantin”, un „ieromonah Nicodim”, „arhiepiscopul Iosif” ºi „episcopul Daniil” – probabil de Vidin – ºi cu arhiepiscopii Mihail ºi Iosif. În corespondenþa dintre ª tefan cel Mare al Moldovei ºi arhiepiscopul Dorotei al Ohridei, din

1456/1457, contestatã însã de unii istorici, apare mitropolitul Macarie al Ungrovlahiei. Istoricul Al. Elian considerã autenticã aceastã corespondenþã prin care Dorotei al Ohridei ar fi intervenit la ªtefan cel Mare pentru a-l chema la hirotonia mitropolitului din Moldova. Bibliografie Academia Românã, Ms. nr. 2199, f. 12 Academia Românã, Ms. nr. 2460, f. 1 v ºi Ms. nr. 2500, f. 13 v. Fontes Historiae Daco-Romanae / Izvoarele istoriei românilor, vol. IV, Scriitori ºi acte bizantine sec. IV-XV, publ. de H. Mihãescu, R. Lãzãrescu, N.ª . Tanaºoca, T. Teoteoi, Bucureºti, 1982 Laurent, V., Contribution à l’histoire des relations de l’église byzantine avec l’église roumaine au debut du XV-e siècle, în „Bulletin de la Section historique de l’Academie Roumaine”, tome XXVI, 2, Bucureºti, 1945 Manu, D., Sinodul conciliarist de la Constanþa (1414-1418) ºi participarea Bisericii Ortodoxe din Moldova ºi Muntenia, în „Studii Teologice”, an. XXV, 1973, nr. 5-6 ªerbãnescu, N., Mitropoliþii Ungrovlahiei, în „Istoria Mitropoliei Þãrii Româneºti. Studii publicate în anul 1959, la împlinirea a 600 de ani de existenþã”, Mircea Pãcurariu (îngrijitor de ediþie), Editura Trinitas, Bucureºti, 20101 Ioan Bogdan, Documente false atribuite lui ª tefan cel Mare, în „Buletinul Comisiei Istorice a României”, I, Bucureºti, 1915, p. 106-122 contestã autenticitatea corespondenþei. ªerbãnescu, N., Titulatura mitropoliþilor, jurisdicþia, hotarele ºi reºedinþa Mitropoliei Ungrovlahiei, în B.O.R., anul LXXVII, nr. 7-10, iulie-octombrie 1959 Pr. Daniel GLIGORE

Materii folosite la sãvârºirea Tainei Sfântului Maslu Ce sens are folosirea fainei în timpul sãvârºirii tainei Maslului? Desigur este vorba despre actualizarea unui obicei vechi, care este mãrturisit deja de manuscrisele din secolul al XIII-lea ºi dupã (de ex. Atena 573, 662, 667, S 696, Marea Lavrã 189). Potrivit prevederilor acestor manuscrise, pe masã puneau „un vas” („lighean”- vas în care se punea apã pentru spãlãrile rituale- sau „tãbliþã”), care conþinea grâu, iar în mijlocul

grâului fixau candela cu untdelem. Aceasta era prima raþiune practicã pe care folosirea grâului o deservea. Candela se fixa ºi, în caz cã era miºcatã din greºealã, uleiul nu se pierdea, ci rãmânea în vasul cu grâu. Prin extensie, îl foloseau ºi ca pe un sfeºnic de mânã, mai ales cã Maslul se sãvârºea destul de des acasã. În el fixau ºapte lumânãri, dupã numãrul preoþilor, pe care le aprindeau, dupã obicei, în jurul candelei. În plus, ºi preoþii, dupã folosire, aprindeau ºi înfigeau în grâu fitilul, evident pentru a nu fi întinat. Grâul era o materie care exista în toate casele din acea perioadã, dupã cum este astãzi fãina, care 1-a înlocuit. Astãzi, din acest grâu fac prescuri pentru Dumnezeieasca Liturghie, cum probabil cã fãceau ºi atunci (apud Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. IV, p. 427). Diacon Prof. Gabriel FIRUÞÃ

5


Argeºul Ortodox

O scurtã incursiune în gândirea creºtinã a Pãrintelui Nicolae Steinhardt… Monahul Nicolae Steinhardt de la Mãnãstirea Rohia – Maramureº s-a nãscut la 12 iulie 1912 în comuna Pantelimon, lângã Bucureºti, primind numele de Nicu Aurelian Steinhardt. Tatãl sãu, evreu, inginerul ºi arhitectul Oscar Steinhardt, a participat activ la primul rãzboi mondial fiind rãnit la Mãrãºti ºi decorat cu “Virtutea militarã”. Între anii 1919 - 1929 urmeazã cursurile ºcolii primare ºi ale liceului “Spiru Haret” unde îl are ca ºi coleg mai mare pe Constantin Noica. Dupã anul 1929 frecventeazã cenaclul literar “Sburãtorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat. În anul 1934 îºi ia licenþa în Drept ºi Litere la Universitatea din Bucureºti ºi publicã primul volum intitulat „Îngerul ... tinerilor”. În anul 1936 îºi susþine la Bucureºti doctoratul în drept constituþional. Între anii 1937-1938 cãlãtoreºte în Elveþia, la Viena, la Paris ºi în Anglia, întregindu-ºi bagajul de cunoºtinþe. În anul 1939 revine în þarã ºi lucreazã ca redactor la „Revista Fundaþiilor Regale” de unde este înlãturat în anul 1940 în cadrul acþiunii de „purificare etnicã” declanºatã sub guvernarea Antonescu - Sima, urmând o perioadã de privaþiuni pe motive etnice (1940-1944). Din anul 1944 pânã în anul 1948 revine la “Revista Fundaþiilor Regale” depunând o intensã activitate publicisticã ºi criticã. Între anii 1948 ºi 1959 suferã o nouã perioadã de privaþiuni alãturi de pleiada intelectualitãþii româneºti interbelice ºi este în cele din urmã anchetat în procesul intentat lui Constantin Noica pentru cã nu a depus mãrturie împotriva acestuia. Este condamnat la 13 ani de muncã silnicã sub acuzaþia de “crimã de uneltire contra ordinii sociale”. La 15 martie 1960 este botezat în închisoarea de la Jilava de ieromonahul Mina Dobzeu. Este supus rigorilor detenþiei din închisorilor comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. pânã în luna august anul 1964 când este eliberat. Dupã anul 1964 începe o intensã activitate de traducãtor ºi odatã cu volumul “Între viaþã ºi cãrþi” publicat în anul 1976, ºi volumul “Incertitudini literare” (1980) începe “deceniul operelor de autor”. În acelaºi an, 1980, este primit în Mãnãstirea Rohia din judeþul Maramureº ºi Þara Lãpuºului, de cãtre ÎPS Pãrinte Arhiepioscop Iustinian Chira, care îl ia sub aripa sa ocrotitoare ºi de Pãrintele Serafim Man - Stareþul Mãnãstirii Rohia, care îl integreazã în obºtea mãnãstirii, ºi este cãlugãrit la data de 16 august 1980 de cãtre ÎPS Pãrinte Arhiepiscop Teofil Herineanu, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului ºi Clujului. La mãnãstire îndeplineºte funcþia de bibliotecar, punând în ordine cele peste 23.000 de volume ale mãnãstirii, iar în paralel îºi intensificã activitatea literarã dar ºi preocupãrile legate de viaþa mãnãstireascã (participarea la slujbã, povãþuirea pelerinilor ºi elaborarea predicilor). Volume publicate antum: “Geo Bogza - Un poet al Efectelor, Exaltãrii, Grandiosului, Solemnitãþii, Exuberanþei ºi Patetismului” (1982), “Criticã la persoana întâi” (1983), “Escale în timp ºi spaþiu” (1987) ºi “Prin alþii spre sine” (1988). A trecut la cele veºnice la 29 martie 1989 în spitalul judeþean din municipiul Baia Mare, la înmormântarea sa, riguros supravegheatã de securitate, strângându-se totuºi cei mai buni prieteni alãturi de care a suferit nedreptãþile regimului (N. Steindardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pp. 417-423). Cea mai importantã parte a operei sale nu a putut fi publicatã în timpul vieþii sale ºi a apãrut postum datoritã conjuncturii politice favorabile creatã de revoluþia din decembrie 1989 ºi din aceastã parte necenzuratã am extras majoritatea textelor din lucrarea de faþã. Apariþii postume: “Jurnalul fericirii” (1991), “Monologul polifonic” (1991), “Dãruind vei dobândi” (1992), “Nicolae Steinhardt. Monahul de la Rohia rãspunde la 365 de întrebãri incomode adresate de Zaharia Sângiorzan” (1992 ºi 1998), “Primejdia mãrturisirii” (1993) ºi “Drumul cãtre iubire” (1999). Iar în perioada anilor 2008 – 2012, Editura “Polirom” din Iaºi, dimpreunã cu Fundaþia “Nicolae Steinhardt”

6

din cadrul Mãnãstirii Rohia – Maramureº, au publicat, în condiþii grafice extraordinare, în ediþie integralã, toatã opera Pãrintelui Nicolae Steinhardt. În cele ce urmeazã doresc sã fac o scurtã incursiune în gândirea monahului - teolog Nicolae Steinhardt de la Manastirea Rohia – Maramureº, acum, în acest an centenar ºi jubiliar, cu prilejul împlinirii a o sutã de ani de la naºterea sa (1912-1989) – cel care a fost scriitorul evreu, convertit la creºtinism în închisoarea de la Jilava, unde a fost botezat de cãtre Pãrintele Mina Dobzeu – ºi care, dupã eliberare s-a fãcut cãlugar în aceastã frumoasã Mãnãstire a Þãrii Lãpuºului, din Þinutul Maramureºului. Aceste cugetãri le-am adunat din mai multe cãrþi ale

sale cum ar fi: „Jurnalul Fericirii”, „Dãruind vei dobândi” ºi altele, cu nãdejdea ºi credinþa cã vor fi de folos celor care le vor citi, eu având intenþia ca prin aceste citate din opera autorului sã reuºesc sã deschid apetitul cititorilor, în special al celor tineri, pentru a parcurge ulterior întreaga sa operã, ce este de o profunzime ºi de o frumuseþe deosebitã: Pentru cine este înzestrat cu darul înþelegerii, prostia - mãcar de la un anume punct încolo - este pãcat: pãcat de slãbiciune ºi de lene, de nefolosire a talentului. Poþi sã nu pãcãtuieºti de fricã. Este o treaptã inferioarã, bunã ºi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinþii ºi caracterele superioare. Dar ºi de ruºine. O teribilã ruºine, asemãnãtoare cu a fi fãcut un lucru necuviincios în faþa unei persoane delicate, a fi trântit o vorbã urâtã în faþa unei femei bãtrâne, a fi înºelat un om care se încrede în tine. Dupã ce l-ai cunoscut pe Iisus Hristos îþi vine greu sã pãcãtuieºti, þi-e teribil de ruºine. (1) Pentru creºtinism bãnuiala este un pãcat grav ºi oribil. Pentru creºtinism încrederea e calea moralã a generãrii de persoane. Numai omul îºi fãureºte semenii proporþional cu încrederea pe care le-o acordã ºi le-o dovedeºte. Neîncrederea e ucigãtoare ca pruncuciderea;

desfinþeazã ca om pe cel asupra cãruia este manifestatã. Omul însuºi, fãurit de Dumnezeu, îºi transformã pe aproapele sãu în persoanã - printr-un act creator secund - datoritã încrederii pe care i-o aratã. Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeieºti, omul le rânduieºte în cuprinsul creaþiei; purtând aproapelui dragoste ºi acordându-i încredere, face din el o persoanã, altceva decât un individ. Iatã pentru ce bãnuiala este atât de nocivã. Din persoanã omeneascã ea îl transformã pe cel bãnuit în în ce? Nu în brutã, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai fãcãtor de rãu, în fãptura cea mai abjectã, mai pernicioasã, mai cancerigenã ce poate fi - în ºmecher. Corolar: când însã ne formãm convingerea cã un individ ori un grup de indivizi intrã sub calificarea de ticãlos ori ticãloºi, altul e procedeul (tot creºtin): neîntârziatã, neºovãitoarea luare de mãsuri - stârpirea. (2) Cele ºapte pãcate capitale: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu ºtiu, n-am ºtiut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadã, 6) Turnãtoria, 7) Rãutatea gratuitã. Mai adaug o a opta: dragostea cu sila. (3) În camerele din închisori - pentru cã acolo e violent amplificatã, exacerbatã - am înþeles cât de mizerabilã este situaþia noastrã în lume: prin simpla noastrã existenþã deranjãm pe alþii. N-avem încotro. Se cuvine sã înþelegem cã orice am face ºi oricât ne-am strãdui tot supãrãm. Singura soluþie e resemnarea. Ce putem face? Sã tãcem, sã tãcem. Sã nu facem rãul, nici binele cu sila. Dar ºi trecând, tãcând, tot ne mulþumim. Odatã pentru totdeauna se cade sã ne bãgãm în minte: deranjãm doar pentru cã suntem prezenþi. ªi sã nu ne oprim aici: mai trebuie sã recunoaºtem cã ºi ei ne deranjeazã pe noi? Gând înfiorãtor: Cãci nu suntem mai buni ca ceilalþi, tot în aceeaºi oalã ne aflãm ºi fierbem înãbuºit. (4) Introducerea rãului în lume, ca principiu activ, este un act de creaþie, analog actului divin. Satana îl ispitea pe Adam ºoptindu-i: „Veþi fi ca Dumnezeu”. Grãind astfel satana nu a minþit pe de-a întregul: fãptura timp de o clipã, a devenit divinã; a creat paralel cu divinitatea: rãul care a contaminat lumea. Ceea ce ºi explicã de ce singurul lucru pe care l-a dus Iisus de pe pãmânt la cer sunt stigmatele. (5) Ciudatã contradicþie între Vechiul ºi Noul Testament. În cel Vechi, Atotputernicul deºi se înfãþiºeazã ca un Dumnezeu aspru, rãzbunãtor pânã la neamul al ºaptelea ºi legiuitor al talionului, dupã ce îi îngãduie diavolului sã-l încerce pe Iov în fel ºi chip, intervine la sfârºit spre a restabili dreptatea. Mult încercatul Iov îºi redobândeºte sãnãtatea ºi averile, ºi moare îmbelºugat, sãtul de zile. Când Avraam, dând ascultare poruncii divine, înalþã cuþitul spre a-ºi ucide fiul, apare îngerul care opreºte braþul tatãlui ºi cruþã jertfa. Dumnezeul legii implacabile se dovedeºte pânã la urmã îndurãtor. Nu tot astfel în noul legãmânt. Aici Iisus Hristos nu este numai încercat, se îngãduie sã moarã pe cruce ºi îngerii nu coboarã sã-l salveze ca pe Isaac. Martirii mor ºi ei cu toþii, în chinuri ca ºi Învãþãtorul lor. Dumnezeu a cãrui milã a fost dezvãluitã oamenilor ºi care-i trece pe aceºtia de sub blestemul legii la har, în mod cu totul neaºteptat se poartã nespus de dur. Explicaþia pare a fi una singurã: înainte de întrupare sufletele nu se puteau mântui, mergeau toate în iad, pânã ºi ale drepþilor. Datoare era prin urmare divinitatea sã le rãsplãteascã binele mãcar aici pe pãmânt. Dupã ce Iisus Hristos coboarã cu sufletul în iad, situaþia este alta: oamenilor li se deschid cerurile ºi pot cunoaºte fericirea veºnicã. Nu mai este necesar ca rãsplata sã se producã pe plan material iar groaznica realitate a pãmântului - unde totul este durere, nedreptate, suferinþã - poate fi dezvãluitã în toatã plinãtatea ei ºi lãsatã sã se desfãºoare pânã la capãt, pânã la capãtul nopþii. ªi mai este un motiv: odatã cu venirea Domnului am trecut de la copilãrie la maturitate. Ni se poate spune adevãrul. Ni


Argeºul Ortodox se poate vorbi pe ºleau. Ni se poate da ca hranã carnea, nu laptele. (6) Lumea crede cã Vechiul Testament este nemilos ºi straºnic, iar Noul Testament blând. Este o eroare: Noul Tstament se încheie cu un act de ferocitate ºi barbarie, sãvârºitor de deznãdejde ºi absurd. De ce? Pentru cã numai aºa este suferinþa adevãratã ºi autenticã dacã este deznãdãjduitã ºi inexplicabilã, absolut de neînþeles. Era nevoie sã fie aºa pentru ca sã se dovedeascã sinceritatea, seriozitatea ºi deplinãtatea întrupãrii. Pe cruce n-a murit o “aparenþã”, cum cred monofiziþii, ci un om care a cunoscut suferinþa pânã la capãt ºi a bãut paharul amãrãciunii pânã la fund. (7) Iisus Hristos pe cruce, gol, þintuit, bãtut, scuipat, batjocorit, în aºteptarea doar a unei lungi ºi teribile agonii, n-a rãsplãtit el vorba bunã a bunului tâlhar cu fãgãduinþa extraordinarã: Astãzi, cu Mine, în rai? În vreme ce patriarhii, proorocii, drepþii Vechiului Legãmânt mai zãceau încã în iad! Oare ce fãcuse tâlharul cel bun? Îl deferecase pe Iisus Hristos? Îl dãduse jos de pe cruce? Nu! Îi adresase doar o vorbuliþã bunã. I-a îndulcit ºi rourat sufletul - în acel pustiu al cruzimii, rãutãþii, pizmei ºi batjocorii de pe infectul maidan al Golgotei - cu o vorbã bunã de care Iisus Hristos avut-a cu adevãrat nevoie, de vreme ce a rãsplãtit-o cu “Astãzi vei fi cu Mine în rai!” Se apropie Crãciunul. Aur ºi argint sã dãm celor din jur nu avem. Doar câte o vorbã bunã sã le rostim. Este ºi acesta un dar de preþ, ce-ºi poate avea locul în traista bunului Moº Crãciun. (8) Gherla, mai 1963, dupã ce stãtusem o noapte pe o bancã, într-o celulã arhiplinã ... adorm frânt. ªi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dãruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L vãd pe Domnul Iisus Hristos întrupat, ci numai o luminã uriaºã - albã ºi strãlucitoare - ºi mã simt nespus de fericit. Lumina mã înconjoarã din toate pãrþile, este o fericire totalã ºi înlãturã totul; sunt scãldat în lumina orbitoare, plutesc în luminã, sunt în luminã ºi exult. ªtiu cã va dura veºnic, este un perpetuum immobile. “Eu sunt” îmi vorbeºte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt ºi înþeleg prin intelect ºi pe calea simþirii înþeleg cã este Domnul ºi cã sunt înlãuntrul luminii Taborului, cã nu numai o vãd ci ºi vieþuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt ºi pricep cã sunt ºi mi-o spun. ªi lumina parcã este mai luminoasã decât lumina ºi parcã ea vorbeºte ºi-mi spune cine este. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai cã dureazã încontinuu, dar ºi creºte mereu ; dacã rãul n-are fund, apoi nici binele nu are plafon, cercul de luminã se lãþeºte din ce în ce, iar fericirea dupã ce m-a învãluit mãtãsos, deodatã schimbã tactica, devine durã, se aruncã, se prãvãleºte asuprã-mi ca niºte avalanºe care - antigravitaþional - mã înalþã; apoi iar, procedeazã în alt fel: duios, mã leagãnã - ºi-n cele din urmã, fãrã menajamente, mã înlocuieºte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mã recunosc. De atunci îmi este nespus de ruºine. De prostii, de rãutãþi, de scârnãvii. De toane. De viclenii. Ruºine. (9) Asupra apropierii de Iisus Hristos, proba care nu înºealã, criteriul definitiv este buna dispoziþie. Numai starea de fericire dovedeºte cã eºti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu este prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul dupã diavol. Ascetul arþãgos nu e autentic. Existã mijloace obiective, în artã, de a recunoaºte autenticul ºi a da la o parte copia. Pentru a deosebi creºtinul de caricatura ori imitaþia sa nu existã procedeu mai sigur decât a cerceta dacã postulantul este sau nu un om vesel ºi mulþumit. Dacã ipochimenul e intolerant, ori morocãnos, ori agitat ori mahmur, ori necãjit, nu e creºtin oricât de perfect, de fidel ar fi virtuþii. Este virtuos dar nu este creºtin. Creºtinul este liber, aºadar este fericit. Acesta ºi este sensul genialei ºi inspiratei fraze a lui Kirkegaard: „contrariul pãcatului nu e virtutea, contrariul pãcatului este libertatea”. Vãmile vãzduhului sunt numeroase. Aici pe pãmânt la vama care nu poate fi înºelatã, proba constã în starea de fericire. Virtuosul neîmblânzit nu ºtie ºi nu poate rosti “dulce Iisuse”, toatã sfera “dulcelui” îi este strãinã, inaccesibilã ºi uitã cã jugul Domnului este blând ºi povara lui uºoarã. Poate cã din Evanghelia dupã Matei, la Predica de pe munte, s-au pierdut unele rânduri ca acestea: “Aþi auzit cã s-a spus celor de demult: sã nu sãvârºiþi pãcate. Eu însã vã spun vouã cã oricine se întristeazã nesãvârºind pãcate, a ºi pãcãtuit în inima lui”. (10) Condiþia cãzutã a omului este nefericitã. Ceea ce nu înseamnã cã nu avem dreptul la fericire. Ba ºi datoria de a fi fericiþi. Creºtinismul este o ºcoalã a fericirii. Cea dintâi datorie a unui creºtin este sã fie fericit. (11)

Cum vom cunoaºte, noi creºtinii, noi ciracii ºi urmaºii celor care din prima clipã au crezut în El (Iisus Hristos), cum vom cunoaºte cã o faptã, o acþiune, o purtare, un gând al nostru, este sau nu creºtinesc? Dupã gradul de scandal al faptei ori gândului aceluia. Cu cât va fi mai scandalos faptul ori gândul, cu atât va fi mai sigur, mai indubitabil cã este creºtin. Iar de nu va fi decât foarte puþin, sau deloc scandalos faptul ori gândul cu atât va fi mai sigur, mai indubitabil cã este creºtin. Iar de nu va fi decât foarte puþin sau deloc scandalos putem fi încredinþaþi cã nu-i decât foarte puþin, ori deloc creºtinesc. Dacã bunãoarã, rãspund fratelui meu: “Acum nu pot sã te ajut, e vremea rugãciunii”, zicerea mea nu-i câtuºi de puþin scandaloasã, este cuminte ºi dovedeºte evlavie. Dar numai creºtineascã nu-i. Dacã judec: Mai degrabã renunþ la dulceaþa slujbei decât sã nu-mi ajut fratele, sã-l las singur ºi de izbeliºte în necazul lui, sã nu-mi fie milã de el, poate provoc scandal ºi smintesc pe vreun fariseu, dar mã port creºtineºte. Dacã mã aflu în extaz ºi nesocotesc nevoia unui bolnav, dau poate dovadã de mare pietate, dar nus creºtin.(12) Pe acest pãmânt, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fãrã greº ºi instantaneu este sãvârºirea binelui, ajutorarea aproapelui aflat în necaz. (13) Marile acte de eroism ºi mucenicie sunt, pentru cei mai mulþi, cu totul improbabile. Dar gentileþea, rãbdarea, politeþea, bunãvoirea, stãpânirea de sine, stau la îndemâna oricui ºi oricând. De nefolos ne este a ne visa fãptuitori de vitejii ºi jertfe fãrã pereche; util ºi izbãvitor ne este a da atenþie mãrunþiºurilor ºi a ne purta constant în mod nobil, liniºtit ºi rãbduriu.(14) Orb, neghiob ºi strâmt la minte ce am fost. ªi ferecat în chingile bunului simþ celui mai lamentabil. Cum de nu mi-am putut închipui cã Iisus Hristos - Dumnezeu care a primit sã Se întrupeze ºi sã moarã pe cruce aidoma celui mai nefericit ºi mai ticãlos dintre muritori, ne va cere sã dãm din prinosul ori din puþinul avutului nostru, ori chiar avutul acesta întreg? Cum de ne-ar fi chemat la acþiuni atât de simple, de aparþinãtoare lumii acesteia, de posibile adicã! Paul Claudel nu mi-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grãirea: De ce vã temeþi? Sunt imposibilul care vã priveºte. Iisus Hristos, aºadar, aceasta chiar ne cere: Imposibilul. Sã dãm ceea ce nu avem „iar dãruind vom dobândi”. (15) Conform „teoriei jertfei” propusã de filosoful francez Georges Bataille: Omul se cunoaºte dupã capacitatea lui de jertfã, dupã cât e în stare sã “risipeascã”, sã “iroseascã” din avutul ºi bunurile sale în mod neutilitar, numai pentru plãcerea înãlþãtoare ºi euforizantã de a dãrui altuia ori de a sãrbãtori cu fast un eveniment, ori a-ºi acorda sloboda bucurie de a ieºi când ºi când din monotonia ºi sordidul vieþii cotidiene. Interpretând ungerea cu mir ca o jertfã cu bun miros, ca o manifestare de iubire ºi ca un simbol al îmbãlsãmãrii Sale apropiate, certându-ºi ucenicii pentru a fi dat în vileag o minte obtuzã, o concepþie meschinã a vieþii ºi un ataºament avar pentru arginþi, Isus iarãºi ni se înfãþiºeazã ca un adevãrat gentelman. ªi totodatã ca un model pentru toþi creºtinii care se cade sã fie cât mai puþin înrobiþi de bunurile trecãtoare ale acestei vieþi ºi cât mai convinºi cã Iisus Hristos este vrednic de orice sacrificiu, cã nimic nu-i bun ori prea mult, ori prea costisitor pentru EL. (16) Se cuvine a cunoaºte cã iertarea este de patru feluri: 1) iertarea greºiþilor noºtri, 2)iertarea celor cãrora noi le-am greºit, 3)iertarea de sine, 4) iertarea pãcatelor ºi a greºelilor de cãtre Dumnezeu. (17) Greºiþilor noºtri le iertãm greu. Sau dacã iertãm nu uitãm. (ªi iertarea fãrã uitare e ca ºi cum nu ar fi, bãtãturã fãrã câine, gurã fãrã dinþi). Ne iertãm ºi mai greu pe noi înºine. ªi aceastã þinere de minte otrãveºte. Spre a dobândi pacea lãuntricã trebuie sã ajungem prin cãinþã, dincolo de cãinþã: la a ne ierta. Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cãrora le-am greºit. Cine ajunge sã poatã ierta pe cel faþã de care a greºit cu adevãrat, izbuteºte un lucru greu cu adevãrat, bate un record. Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnã neîncredere în bunãtatea lui Dumnezeu, dovada încãpãþânatei ºi contabilei noastre rãutãþi. Este ºi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Iisus Hristos (cã-l poate ierta) ºi nici în bunãtatea lui Iisus Hristos (cã vrea sã-l ierte). (18) La diavolul - contabil nu încape nici ºtersãtura cea mai micã, Iisus Hristos dintr-o datã, ºterge un întreg registru de pãcate. Iisus Hristos, boier, iartã totul. A ºti sã ierþi, a ºti sã dãruieºti, a ºti sã uiþi. Iisus Hristos nu numai cã iartã, dar ºi uitã. Odatã iertat nu mai eºti sluga pãcatului ºi fiu de roabã, eºti liber ºi prieten al Domnului. ªi cum i se adreseazã Acesta lui Iuda, pe

care îl ºtie doar cine este ºi de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest “prietene” mi se pare mai cutremurãtor chiar decât interzicerea folosirii sabiei ºi decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimã ceea ce la noi, oamenii, se numeºte înaltul rafinament al stãpânirii de sine în prezenþa primejdiei, virtute supremã cerutã samuraiului. Poate cã vorbe paºnice ( nu scoateþi sabia) ºi fapte milostivnice (tãmãduirea rãnii) sã le fi putut grãi ºi face ºi un sfânt. Dar “prietene” implicã o mãreþie ºi o liniºte care, numai venind din partea divinitãþii, nu dau impresia de irealitate. (19) Atâta timp cât nu ieºim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul. (20) Contabilitatea, celãlalt nume al demonismului, arma preferatã ºi statornica metodã de lucru. (21) Nicolae Iorga: “Ai dreptate sã ierþi numai ce s-a fãcut în paguba ta”. Omul, dacã raþioneazã în calitate de creºtin ºi vrea sã se poarte conform cu doctrina creºtinã, poate - ºi trebuie - sã nu þinã seama de nedreptãþile sãvârºite împotrivã-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. dar dacã ocupã o funcþie de rãspundere, ori se aflã în fruntea treburilor publice, nu are dreptul sã invoce principiul iertãrii spre a rãmâne distant ºi rece în faþa rãului ºi a lãsa pe nevinovaþi pradã ticãloºilor. (22) Dragostea implicã iertarea, blândeþea, dar nu orbirea ºi nu prostia. Identificându-se de cele mai multe ori cu marea rãutate, slãbiciunea faþã de prostie este tot una cu a da mânã liberã canaliilor. (23) Nu aruncaþi mãrgãritarele noastre înaintea porcilor. Dar Iisus Hristos nu a grãit numai atât ci a completat: Ca nu cumva sã le calce în picioare ºi, întorcându-se, sã vã sfâºie ºi pe voi. Aºa întocmai fac ºi ne-oamenii. Cãci lumea se împarte în oameni ºi ne-oameni. Aceºtia din urmã rãsplãtesc binele ce li s-a fãcut, atacându-ºi ºi sfidându-ºi binefãcãtorii. ni se cere de aceea multã atenþie. Bune ºi frumoase sunt bunãtatea ºi mãrinimia, dar nu faþã de oricine. Nu-i drept ºi cuminte sã ne lãsãm înºelaþi, batjocoriþi ºi exploataþi de ne-oameni. Bunãtatea ºi mãrinimia nu se confundã cu orbirea, prostia ºi naivitatea. Niciodatã bunãtatea ºi mãrinimia nu trebuie sã se prefacã în acea jalnicã ºi absurdã slãbiciune care sã îngãduie ne-oamenilor sã calce în picioare cele sfinte ºi mãrgãritarele. (24) Îl slãvim pe Domnul poftind la cinã pe cei desconsideraþi, nu numai pe cei sãrmani ci în general pe cei care nu se bucurã de atenþia semenilor, cei uitaþi sau pãrãsiþi. Acestora sã le dovedim gentileþe, cuviinþã, solicitudine. (25) Note bibliografice: 1. N. Steindardt, Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pag. 19. 2. Ibidem, pag. 106. 3. Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia, N. Steihardt rãspunde la 365 de întrebãri, Editura Humanitas, Bucureºti 1998, pag. 43. 4. N. Steindardt, op. cit., pag. 343. 5. Ibidem, pag. 192. 6. Ibidem, pag. 397. 7. Zaharia Sângeorzan, op. cit., pag. 35. 8. Ibidem, pag. 112. 9. Ibidem, pag. 97. 10. N. Steinhardt, op. cit., pag. 345. 11. Zaharia Sângiorzan, op. cit., pag. 112. 12. N. Steihardt, Dãruind vei dobândi, Editura Episcopiei Ortodoxe a Maramureºului ºi Sãtmarului, Baia Mare, 1992, pag. 116. 13. Ibidem, pag. 131. 14. Ibidem, pag.134. 15. Ibidem, pag. 140. 16. Ibidem, pag. 158. 17. Ibidem, pag. 105. 18. N. Steihardt, Jurnalul…, pag. 117. 19. Ibidem, pag. 129. 20. Ibidem, pag. 36. 21. N. Steihardt, Dãruind…, pag. 30. 22. N. Steihardt, Jurnalul…, pag. 63. 23. Ibidem, pag. 126. 24. N. Steihardt, Dãruind…, pag. 264. 25. Ibidem, pag. 271. Dumnezeu sã-l ierte ºi sã-l odihneascã! Veºnicã sã-i fie amintirea ºi pomenirea! Amin! Cu aleasã preþuire ºi deosebitã recunoºtinþã, Drd. Stelian GOMBOª – Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte din cadrul Guvernului României.

7


Argeºul Ortodox

Ortosinteze

Liturghie Arhiereascã la mãnãstirea Vãleni Pe Valea Râului Topolog, în comuna Sãlãtrucu, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic, Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului, a oficiat duminicã, 11 martie, Sfânta Liturghie arhiereascã la mãnãstirea Vãleni. Cu acest prilej Înaltpreasfinþia sa a adresat celor prezenþi un cuvânt de învãþãturã, amintind cã trebuie sã ne rugãm pentru toþi bolnavii din lume, care aºteaptã cu credinþã ºi rãbdare mila lui Dumnezeu. Egoismul din noi trebuie sã disparã, pentru cã mântuirea se câºtigã numai în comuniune ºi dragoste, stare care trebuie sã existe permanent între oameni. Prin credinþa noastrã putem aduce celor neputincioºi vindecarea sufleteascã ºi trupeascã. Mãnãstirea Vãleni este situatã pe Valea Topologului, la o distanþã de 20 de km faþã de Curtea de Argeº. În 1691-1692, Zaharia Grãdiºteanu, pe numele sãu de cãlugãr Zosima schimonahul, a ridicat aici o bisericã de lemn cu hramul „Sfânta Treime”, întemeind o obºte de cãlugãri care a funcþionat vreme de un secol. Dupã ce mãnãstirea a fost pustiitã în timpul rãzboiului ruso-turc, între 1883-1884, arhiereul Ghenadie al II-lea al Argeºului zideºte pe acest loc o nouã bisericã ºi, o datã cu ea, clopotniþa ºi chiliile pentru personal. Din nefericire, biserica este distrusã în urma unui cutremur. Aceeaºi soartã o are ºi biserica a treia, înãlþatã de preotul Iosif, maica Fevronia si soborul mãnãstirii, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, aceasta fiind prãbuºitã la cutremurul din 1940. Între 1941-1955, este reziditã din temelie, aºa cum se poate observa în prezent, cu fondurile Sfintei Episcopii ºi ale credincioºilor, prin eforturile Prea Sfinþitului Episcop Iosif al Argeºului.

Olimpiada de religie-faza judeþeanã, desfãºuratã la Piteºti Sâmbãtã, 10 martie, în cadrul Liceului teoretic Ion Barbu din municipiul Piteºti s-a desfãºurat faza judeþeanã a olimpiadei de religie. Un numãr de 247 de elevi din clasele VII-XII, calificaþi în urma fazei locale, împreunã cu profesorii de religie din eparhie au participat de dimineaþã la o slujbã de Te Deum. Aceasta a fost oficiatã de Înaltpreasfinþitul Pãrinte Arhiepiscop Calinic, împreunã cu un sobor de preoþi, în biserica cu hramul Sfântul Apostol Toma construitã în incinta liceului. Cu acest prilej, Înaltpreasfinþia a adresat celor prezenþi un cuvânt de învãþãturã, evocând rolul deosebit pe care îl au familia ºi ºcoala în formarea comportamentului civic ºi moral al tinerilor. De asemenea chiriarhul locului i-a încurajat pe cei calificaþi la faza judeþeanã, amintindu-le cã examenul

presupune o mãrturisire sincerã a credinþei în Dumnezeu. Dupã desfãºurarea concursului, conform regulamentului, pentru faza naþionalã s-au calificat doar ºase elevi, câte unul pentru fiecare an de studiu. Tot sâmbãtã, Înaltpreasfinþia sa a fãcut o vizitã pastoral administrativã la noua bisericã din zona Metabet, ridicatã în cinstea Sfinþilor Împãraþi Constantin ºi Elena. Cu aceastã ocazie, Chiriarhul Eparhiei Argeºului ºi Muscelului a analizat lucrãrile efectuate în perioada 2010-2012 ºi a hotãrât care sunt etapele pe care constructorul trebuie sã le parcurgã în viitor. Biroul de presã al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului


Argesul Ortodox Anul XI, nr. 542, 15-21 martie 2012