Issuu on Google+

z Anul XI z nr. 529 z 22-28 noiembrie 2011 z 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Cine nu fãcea coconi era hulit de toþi Aºa scria, acum aproape 300 de ani, marele Mitropolit al Þãrii Româneºti, Sfântul Martir Antim Ivireanul, în Didahiile sau Predicile sale. Vom avea acum prilejul sã citim limba româneascã de sute de ani, exact aºa cum o scria Sfântul Antim ºi cum o ascultau domnul Þãrii, boierii ºi creºtinii. Iatã cum îºi începe cuvântul de prãznuire la Intrarea în Bisericã a Maicii Domnului: Puþin ajutoriu va putea lua un bogat de la un sãrac ºi puþinã laudã va auzi un cinstit de la un neînvãþat. Drept aceia darã ºi eu, ºtiindu-mi sãrãcia bunãtãþilor ºi slãbiciunea învãþãturii, stau de mã mir ce voi face. Cã, pe de o parte uitândumã mãririlor Prea Sfintei Fecioarei Mariei a cãriia intrare cea cu pohfalã în Bisericã astãzi prãznuim; de altã parte vãzând atâtea cinstite obraze, împodobite cu florile bunãtãþilor ºi cu înþelepciune, mã spãimântez ºi nu cutez a grãi! Fãcând o introducere biblicã ºi argumentând ce însemna la poporul evreu ca familia sã nu poatã naºte prunci (coconi), el zice: În vremile cele de demult era obicei la jidovi ºi care om nu fãcea coconi era hulit ºi urât de toþ, mãcar de ar fi fost de neam cât de mare ºi bogat; ºi când ducea darurile lui la bisericã, le priimea preotul pe urmã tuturor ºi sta la bisericã mai jos decât toþ ºi bucate nimeni nu mânca cu el, ci-l þinea toþ ca pre un urgisit de Dumnezeu. Aºa fiind ºi Ioachim ºi Ana, fãrã prunci, iar acum ajunºi la adânci bãtrâneþi, cu speranþa în Dumnezeu sau dus cu daruri la templu, dupã legea scrisã. Ajunºi acolo, au fost respinºi cu vorbe de ocarã, iar darurile aruncate,

pentru a nu spurca templul. Grele zile de suferinþã pe inima lor. Au început sã se roage lui Dumnezeu, spunându-i cã vor închina Domnului pruncul ce se va naºte. Iatã ce spune Sfântul Ierarh Antim Ivireanul: Vedeþi darã, acum,

pohtã ºi dragoste creºtineascã, vedeþi cãldurã de inimã, vedeþi râvnã. Cine se aflã acum, pe aceste vremi, au din cei bogaþi, au din cei sãraci, mãcar de ar avea 100 de feciori, sã închine unul lui Dumnezeu? Însã Dumnezeu, dupã cum zice David: «Voia acelora care se tem de Dânsul va face ºi rugãciunea lor va asculta.» Împlininduse sorocul sfatului lui Dumnezeu, cel mai înainte de toþ vecii, ºi sosind vremea ºi ceasul acela, aflându-se ºi vase alese ca acelia, binevoi Dumnezeu dã dezleagã stârpiciunea Anei ºi nãscu prin fãgãduinþã, dupã cum au nãscut Sarra pre Isaac, Reveca pre Iacob, Rahil pre Iosif, femeia lui Manoe pre

Samson, Ana femeia lui Elcana pre Samuil ºi Elisaveta pre Ioan Botezãtorul. Aºa ºi fericita Ana femeia lui Ioachim nãscu scaun sfânt lui Dumnezeu, pre Fecioara Maria”, din neamul împãratului David, din care se va naºte, la plinirea vremii, Iisus Hristos Domnul. La trei ani, potrivit fãgãduinþei, Sfântul Ierarh Antim spunea: Drept aceea, trecând trei ani dupã naºterea Fecioarei, o duserã pãrinþii ei la bisericã cu multã pohfalã de fecioare, cu fãclii aprinse, dupã prorocia lui David, sã o închine lui Dumnezeu, dupã fãgãduiala lor. Dacã cineva ar întreba: de ce a fost nevoie ca Fecioara Maria sã fie dusã la templu, unde avea sã stea 12 ani, hrãnitã de înger cu manã cereascã? De îndatã i se va rãspunde cã din douã pricini, spune Sfântul Antim: Una pentru ca sã se curãþeascã de pãcatul cel strãmoºesc… ºi alta, ca un vas ales ce era prin venirea Duhului Sfânt ºi prin umbrirea Celui de Sus sã primeascã în pântecele ei pre Fiul ºi Cuvântul lui Dumnezeu! Ce trebuie sã facem noi? Iatã, din nou cuvântul Sfântului Antim Ivireanul: Drept aceia darã trebuieºte ºi noi, când vom intra în sfânta bisericã, sã ne curãþim întâi de pãcatele noastre ºi de cugetele cele viclene ºi apoi cu cunoºtinþã întreagã sã ne facem vase alese, sã primim prin darul Duhului Sfânt, cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre ºi aºa, cu acest mijloc, vom fi adevãraþi prãznuitori ai Intrãrii în Bisericã a Maicii Domnului! Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului


Argeºul Ortodox

Liturgicã

„Mântuieºte, Dumnezeule, poporul Tãu...” Cum trebuie sã binecuvânteze preotul în timp ce rosteºte: „Mântuieºte, Dumnezeule, poporul Tãu”, dupã Dumnezeiasca Împãrtãºanie: cu Sfântul Potir, cu mâna sub Sfântul Potir, în dreapta Sfântului Potir, sau dupã ce Îl aºazã mai întâi pe Sfânta Masã? Toate aceste moduri de binecuvântare poate sã le întâlneascã cineva astãzi în practica noastrã liturgicã. Cum a apãrut aceastã varietate ºi care dintre toate aceste moduri este cel mai corect? Este o întrebare destul de grea, pentru cã tradiþia acestui moment al Dumnezeieºtii Liturghii este confuzã.

Rostirea acestei formule în cultul liturgic Binecuvântarea poporului dupã Dumnezeieasca Împãrtãºire, la cuvintele: „Mântuieºte, Dumnezeule, poporul Tãu”, sau în orice alt mod nu se întâlneºte în vechile Liturghii ale Constituþiilor apostolice, a Sfântului Iacob ºi a Evanghelistului Marcu. Acesta este un indiciu cã nu exista la început nici în Liturghiile bizantine ale Sfântului Vasile cel Mare, ale Sfântului Ioan Gurã de Aur ºi a Darurilor mai înainte sfinþite. Într-adevãr, în Codul Barberin 336, din secolele VIII-IX ºi în manuscrisele vechi, binecuvântarea nu se întâlneºte. În vechea „Rânduialã a Dumnezeieºtii Liturghii”, a Codicelui Atena 662, din secolele XII-XIII, în Rânduiala Dumnezeieºtii Liturghii a lui Filotei (Codicele Pantelimon 6277770, secolul al XIV-lea) ºi în destule manuscrise relativ vechi se gãseºte formula: „Mântuieºte, Dumnezeule, poporul Tãu”, dar se rosteºte „în tainã”, sau „pentru sine” de cãtre preot. Doar în manuscrisele ulterioare din secolul al XVI-lea ºi

urmãtoarele, „formula de binecuvântare se rosteºte cu glas tare”. Aºa s-a impus cu desãvârºire. Comentatorii sfinþi ai Dumnezeieºtii Liturghii cunosc binecuvântarea ºi expresia care o însoþeºte, dar nu ne spun dacã se rostea „cu glas mare” sau „în tãcere”. O pomeneºte Teodor Studitul în Tâlcuirea Dumnezeieºtii Liturghii a Darurilor mai înainte sfinþite, Nicolae Cabasila în Tâlcuirea Dumnezeieºtii Liturghii („Apoi împãrtãºindu-se cu Tainele, preotul se roagã pentru mântuire ºi binecuvântare de la Dumnezeu. ªi care este rugãciunea? „Mântuieºte, Dumnezeule, poporul Tãu” 40,1) ºi Simeon al Tesalonicului („ªi astfel, arhiereul, rugându-se pentru moºtenirea lui Dumnezeu ºi pentru poporul moºtenitor” - Erminia 100 „dupã aceea dã binecuvântare poporului, ca de la Mântuitorul lui, ºi ierarhul ureazã tuturor mântuire”: Dialoguri, cap. 99).

Sfintelor Daruri în Trupul ºi Sângele lui Hristos ºi în prezenþa realã a lui Hristos sub felurile euharistice sfinþite, ºi în timp ce cinstea ºi închinãciunea culticã este atribuitã Acestora ca lui Hristos însuºi, niciodatã Dumnezeiasca Euharistie nu este deviatã de la scopul ei, care este unul singur: împãrtãºirea credincioºilor cu Trupul ºi Sângele lui Hristos. Mitrofan Critopulos, în

Deci, sã recapitulãm:

Însoþirea formulei cu binecuvântare Rânduielile, manuscrisele ºi comentatorii Dumnezeieºtii Liturghii vorbesc întotdeauna despre binecuvântarea care însoþea formula: „Mântuieºte, Dumnezeule, poporul Tãu”. Ei folosesc expresii caracteristice precum: „binecuvânteazã (sau binecuvântând) poporul”, „pecetluieºte (sau pecetluind) poporul”, „însemneazã cu semnul Crucii poporul”, „pecetluieºte pe toþi”, „dã binecuvântare” (Simeon) sau „face semnul Dumnezeiesc al Crucii” (Studitul). Cum se dãdea însã binecuvântarea, cu Sfântul Potir sau cu mâna? Prima variantã este exclusã ºi din raþiuni teologice ºi din indiciile manuscriselor. Tradiþia liturgicã a Bisericii Ortodoxe nu cunoaºte binecuvântarea cu Sfintele Taine. În timp ce credinþa în prefacerea

Mãrturisirea sa de credinþã, referindu-se la exagerãrile Bisericii latine, consemneazã în mod caracteristic: „Nu ni se dã nouã aceastã Sfântã Tainã ca sã fie purtatã prin pieþe, ci spre împãrtãºire cu evlavie, conform cuvintelor împãrãteºti” (cap IX). Indiciile manuscriselor exclud binecuvântarea cu Sfântul Potir, pentru cã în acel moment Sfântul Potir este þinut de diacon, când credincioºii n-au venit la Sfânta Împãrtãºanie („în timp ce binecuvânteazã poporul, diaconul þine Sfântul Potir”) sau deja a fost aºezat pe Sfânta Masã. Urmãtoare prescripþiilor de mai sus ale manuscriselor sunt ºi ediþiile mai noi care precizeazã cã binecuvântarea se dã prin mâna preotului, în timp ce diaconul þine

„Care va vrea sã fie întâi între voi, sã fie tuturor slugã“ Existã printre noi concepþia cã omul ajuns într-o poziþie socialã favorabilã îºi modificã comportamentul în rãu. Adesea se întâmplã astfel fie din pricina unui caracter urât, fie din pricina neputinþei de a vedea relativitatea lucrurilor lumii, fie din pricina celor cu care persoana respectivã vine în contact. Trãind în lume ne asumãm idealurile ei, iar printre cele mai înalte idealuri ale lumii se regãseºte o funcþie respectabilã ºi profitabilã. Când vieþuieºti doar ’’întru imediat ºi pentru securitate’’, aºa cum caracteriza Lucian Blaga vieþuirea animalã, atunci toate eforturile tale zilnice se îndreaptã spre a-þi îmbunãtãþi situaþia materialã ºi a-þi pune la adãpost slujba, casa ºi toate câte mai ai. Imediatul nostru este hrana, iar securitatea noastrã este conservarea proprietãþilor de orice tip. Îngustarea în acest fel a omului ce fusese plasat în existenþa ’’întru mister ºi pentru revelare’’, cum numeºte acelaºi gânditor modul specific uman de a fi, are drept consecinþã neputinþa de a mai duce înainte viaþa la care el însuºi s-a coborât, cãci îi devine de netrãit. ’’Misterul’’ce guverneazã modul de a fi al omului constã în

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CALINIC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

Sfântul Potir, sau o dã dupã aºezarea Potirului pe Sfânta Masã (vezi, de pildã, Liturghierul, Ed. Diaconiei Apostolice, 1968; Ierotelesticonul, Atena, 1948 etc.). Toate prescripþiile de mai sus presupun sãvârºirea Dumnezeieºtii Liturghii cu participarea diaconului. Sãvârºirea Dumnezeieºtii Liturghii însã de un singur preot, care s-a generalizat în timpul stãpânirii turceºti, urma sã provoace dificultãþi tehnice, care aveau drept urmare nãscocirea diferitelor rezolvãri practice, deoarece nu exista o prevedere respectivã din partea vechilor prescripþii. Preotul þine acum Sfântul Potir, fie cã credincioºii se apropiau de Sfânta Împãrtãºanie, fie cã nu. Pe de altã parte, apropierea poporului de Sfintele Taine, fiind tot mai rarã, a impus, de asemenea, mutarea Împãrtãºaniei la sfârºitul Dumnezeieºtii Liturghii. Astfel, „Mântuieºte, Dumnezeule, poporul Tãu” s-a apropiat atât de mult de „Cu fricã de Dumnezeu”, încât a ajuns ca o unicã formulã. Era mai practic ca preotul sã nu aºeze Sfântul Potir pe Sfânta Masã ºi sã nu se întoarcã iarãºi pentru binecuvântare, ca sã evite o dublã miºcare. Atunci þinea cu mâna stângã Sfântul Potir, ºi cu dreapta binecuvânta, sau alãturi, sau sub Sfântul Potir, probabil din evlavie pentru acesta. Binecuvântarea cu Sfântul Potir apare mult mai târziu.

problema pe care i-o pune lui lumea ºi lucrurile ei, pentru început prin simplul fapt al fiinþãrii; pentru om tot ce existã ascunde un dincolo care Este ºi care face sã fie ºi care face sã persiste; lucrurile sunt manifestãri vãzute a ceva ce rãmâne tainic în spatele lor, iar acest mister cheamã omul la cunoaºterea ºi vederea celor ce nu se vãd, la revelarea pe care însãºi lumea o face celui care contemplã. Iar contemplaþia nu rupe omul de viaþa realã, ci îi apropie realitatea. Însã alipindu-se de faþa manifestã a lumii ºi dorind sã nu se mai ’’complice’’, omul se vede punându-ºi calitãþile de om, precum inteligenþa ºi voinþa, în slujba unor scopuri nevrednice de el sau insuficiente pentru rostul cu care i-au fost sãdite. Dintr-o astfel de poziþie e greu sã rãmâi om cumsecade, cu atât mai mult sã sporeºti în virtute. Când ai dobândit statutul social în virtutea cãruia alþii þi se supun, e greu sã nu te faci mândru ºi sã nu te lãcomeºti, sã nu dispreþuieºti ºi sã nu Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. Dr. Napoleon Dabu Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

a) când preotul slujeºte cu diacon, cel mai corect este, aºa cum aratã tradiþia, ca diaconul sã þinã Potirul ºi preotul sã binecuvânteze cu mâna, dacã nu existã credincioºi care sã se apropie de Sfânta Împãrtãºanie. b) dacã existã credincioºi care se apropie de Sfânta Împãrtãºanie, sau dacã preotul slujeºte singur, cel mai corect este sã aºeze Sfântul Potir pe Sfânta Masã ºi sã se întoarcã ºi sã binecuvânteze cu mâna poporul, sau mai simplu, sã binecuvânteze cu mâna jos sau în dreapta Sfântului Potir, dupã tradiþia localã. Binecuvântarea, prin miºcarea cruciºã a Sfântului Potir trebuie evitatã cu desãvârºire, pentru pricinile pe care le-am amintit mai sus (apud Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. III, p. 79-82). Diacon Prof. Gabriel FIRUÞÃ

disimulezi. Însã e ºi mai greu când ai de-a face cu oameni linguºitori care, cum ai primit postul ºi-au ºi schimbat pãrerea despre tine ºi le pare cã te-ai îngâmfat, sau cã le vorbeºti de sus, sau pe un ton care nu le picã bine ºi-ºi fac astfel subiect de bârfã ºi obiect de duºmãnie; sau se întâmplã sã dai de oameni care te cred un zeu ºi se sfiesc chiar sã-þi vorbeascã ºi au emoþii când îþi stau înainte. Toate pentru cã am pierdut din vedere rosturile lucrurilor, pentru cã dãm valoare nelimitatã unor lucruri limitate, pentru cã ne legãm de cele ce trec ca ºi când n-ar trece niciodatã, pentru cã am pierdut discernãmântul, pentru cã suntem prea în lume. ªi lumea devine chinuitoare cãci nici ea nu ºtie de ce face ce face, nici încotro merge, dar merge; lumea nu stã pe gânduri, nu stã-n loc sã-l aºtepte pe cel neputincios; se poate ºi fãrã el. Organizarea socialã are o viaþã haoticã, în care tiranul e îndreptãþit sã fie tiranic, iar supusul e îndreptãþit sã fie slugarnic cu resentimente. Dar nu e asta lumea creºtinã. ªi poate nici nuºi propune sã fie astfel, cãci e demodat. E demodat pentru cã dã un rost, iar noi ne-am învãþat sã fim cam fãrã rost. Ierarhia se umanizeazã iar haosul vieþii sociale se rânduieºte doar când se infiltreazã în ea gândirea creºtinã, adicã gândirea ’’pe dos’’ faþã de lume. ªi aceasta este dupã exemplul: Niciodatã nu ne-am arãtat cu cuvinte linguºitoare, dupã cum ºtiþi, nici cu ascunse porniri de lãcomie. Dumnezeu îmi este martor. Nici n-am cãutat slavã de la oameni, nici nici de la alþii, deºi puteam sã fim cu greutate, ca apostoli ai lui Hristos. Noi însã am fost blânzi în mijlocul vostru, aºa precum o doicã îngrijeºte pe fiii sãi.(Epistola cãtre tesaloniceni a sf. Ap. Pavel, 2, 5) ºi mai mult decât atât, Eu pe toate le socotesc cã sunt pagubã, faþã de înãlþimea cunoaºterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate ºi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos sã dobândesc.(Filipeni 3, 8) Iuliana Gabriela POPA

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta. Paginã web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643


Argeºul Ortodox

Familia în cartea Numerii

Iubirea aproapelui

Cartea Numerii poate fi consideratã un mic manual de istorie iudaicã, ce cuprinde în sine lungul drum parcurs de poporul evreu din Egipt pânã în Canaan, prin pustiul Sinaiului. Deºi primeazã relatãrile cu caracter istoric, totuºi, anumite capitole deþin o seamã de norme sau reguli cu caracter religios ºi social, ce urmãresc o relaþionare intracomunitarã conformã cu sfinþenia. Chiar dacã accentul cade pe scopul stabilirii poporului în þara fãgãduinþei, importanþa ºi rolul familiei nu sunt neglijate. Se pãstreazã în continuare orientarea patriarhalã a familiei, bãrbatul fiind atât ºeful sau capul în sens social, dar ºi în sens religios, aºa cum reiese din celebrarea anumitor sãrbãtori, în care bãrbatul este cel care iniþiazã evenimentul (Numerii 7, 2). Acceptarea bãrbaþilor de alt neam în comunitatea israelianã în acest moment devine imposibilã, radicalizarea acesteia se datoreazã deselor lupte purtate de evrei cu alogenii (moabiþii, amaleciþii, heteii, canaaniþii etc.), definiþi drept duºmani ai lui Israel (Numerii 25, 17). Femeia îºi pãstreazã statutul de supusã atât faþã de tatãl sãu, dar ºi faþã de viitorul soþ. De asemenea, ea poate sã fie atât fiicã din fiii lui Israel, dar ºi de neam strãin, cu prevederea sã nu fi fost cãsãtoritã sau vãduvã (Numerii 31, 15-18). În capitolul al V-lea al cãrþii Numerii se readuce în prim plan problema adulterului, reglementându-se de aceastã datã suspiciunea, care trece din planul juridic, în cel religios-cultic. Dacã femeia nu era vãditã de martori cã a pãcãtuit, iar bãrbatul o bãnuia cã a sãvârºit adulter, atunci ambii veneau înaintea preotului, aduceau jertfã ºi femeia era obligatã sã bea apa

cea amarã a blestemului (Numerii 5, 27): „Dupã ce va bea apa cea amarã a blestemului, dacã ea va fi necuratã ºi dacã va fi înºelat pe bãrbatul sãu, se va umfla pântecele ei ºi sânul ei va cãdea ºi va fi femeia aceea blestematã în poporul sãu. Iar dacã femeia nu s-a spurcat, ci va fi curatã, nevãtãmatã va rãmâne ºi va naºte copii. Aceasta este

O reglementare importantã apare în cartea Numerii în privinþa dreptului de proprietate al fiicei ca viitoare femeie, atunci când fetele lui Salfaad, unicele moºtenitoare ale tatãlui lor, merg înaintea lui Moise pentru a-ºi cere dreptul la moºtenire. În capitolele 27 ºi 36 este reglementat dreptul fiicei de a moºteni pãmânt de la tatãl lor, dar ºi îngrãdirea acestora de a se cãsãtori cu bãrbaþi din alte seminþii: „Drept au grãit fetele lui Salfaad; dãruieºte-le ºi lor moºtenire între fraþii tatãlui lor ºi trece-le lor moºia tatãlui lor. Iar fiilor lui Israel sã le grãieºti ºi sã le spui: De va muri cineva, neavând fiu, sã daþi partea lui fiicei lui.” (Numerii 27, 7-8), „Adevãrat grãieºte seminþia fiilor lui Iosif. Iatã ce porunceºte Domnul pentru fiicele lui Salfaad: Ele pot sã fie soþii ale acelora care vor plãcea ochilor lor, numai sã fie soþii în neamul seminþiei tatãlui lor. Pentru ca partea fiilor lui Israel sã nu treacã de la o seminþie la alta; cã fiecare din fiii lui Israel trebuie sã fie legat de moºia seminþiei pãrinþilor sãi. ªi orice fatã care stãpâneºte o parte de moºtenite în una din seminþiile fiilor lui Israel sã fie soþia cuiva din neamul seminþiei tatãlui sãu, ca fiii lui Israel sã moºteneascã fiecare partea pãrinþilor sãi, ªi sã nu treacã partea de la o seminþie la altã seminþie, cã fiecare din seminþiile fiilor lui Israel trebuie sã fie rânduiala pentru femeia bãnuitã, care, fiind legatã de moºia sa” (Numerii 36, 6-9). mãritatã, s-ar abate ºi s-ar spurca. Sau pentru Familia iudaicã în cartea Numerii pãstreazã omul, asupra cãruia ar cãdea duhul geloziei ºi ar caracteristicile fireºti ale unui neam special, aflat bãnui pe femeia sa. Atunci sã punã el pe femeie permanent în relaþie directã cu Dumnezeu, de la înaintea feþei Domnului ºi sã facã preotul cu ea care primesc prin revelaþie normele ce trebuie sã dupã legea aceasta. ªi va fi bãrbatul curat de reglementeze relaþia dintre soþ ºi soþie, pãrinþi ºi pãcat, iar femeia aceea îºi va purta pãcatul ei" copii. (Numerii 5, 27-31). Pr. Dr. Napoleon Nicolae DABU

Doi pelerini mergeau pe drum. A izbucnit furtuna. Vântul le biciuia feþele cu gheaþã ºi le ºuiera lugubru pe la urechi. Înaintau foarte greu, aplecaþi în faþã, ca sã nu-i dãrâme vântul puternic, abia miºcându-ºi picioarele. Dacã nu ajungeau destul de repede la refugiu, mureau îngheþaþi. Cu inima cât un purice ºi orbiþi de viscol, pelerinii ajung lângã o râpã ºi aud, cu greu, strigãtele unui om, care cãzuse acolo. Cineva cerea ajutor. – Acel om este sortit morþii! Sã ne grãbim ca sã nu sfârºim ca el! a spus primul pelerin, continuându-ºi grãbit drumul. Al doilea pelerin, plin de milã pentru sãrmanul acela, a coborât în râpã ºi l-a luat în spate. Era greu omul, dar pelerinul a urcat pânã la drum. Efortul foarte mare, l-a fãcut sã se încãlzeascã ºi chiar sã transpire. Din cauza greutãþii ºi a efortului nu mai simþea frigul. La câþiva paºi de adãpost s-a împiedicat de ceva. Era tovarãºul de drum, care îngheþase. Frigul îl ucisese?

3


Argeºul Ortodox

Viaþa Maicii Domnului de Epifanie Monahul

Sfânta familie a. Rãstimpul petrecut în Egipt. Date despre membrii familiei Iosif a rãmas în Egipt împreunã cu fiii ºi fiicele lui, cu Nãscãtoarea de Dumnezeu ºi cu Hristos, timp de cinci ani. Dupã descoperirea îngerului s-a întors la Nazaretul Galileii. Iacob – fiul lui Iosif, a avut femeie timp de doi ani. Dar murind aceasta, n-a mai avut alta apoi, rãmânând fãrã copii. Iuda – fratele lui, a fãcut doi fii: Zoker ºi Iacob. Eusebiu de Cezareea în „Istoria bisericeascã” spune despre aceºtia doi, cã s-au înfãþiºat înaintea lui Domiþian, împãratul Romei ºi, pentru virtutea ºi înþelepciunea lor, au fãcut sã înceteze persecuþia creºtinilor. Iacob ºi Iuda s-au aºezat în numãrul celor doisprezece apostoli. Iosi ºi Simeon ºi-au luat femei. Pe când le-a murit mama Salomeea, Iosi era prunc ne-nþãrcat ºi a fost hrãnit de Maria, fiica celeilalte Salomeea – veriºoara Nãscãtoarei de Dumnezeu. Sobe – sora lor, fata lui Iosif, a rãmas împreunã cu Nãscãtoarea de Dumnezeu tot timpul. b. Portretul fizic al lui Iisus Încã de pe când Iisus avea doisprezece ani, uimid pe cei din Templu cu înþelepciunea Lui, se arãta ºi

frumos la vedere, mai mult decât toþi fiii oamenilor (Psalmi 44,3). Era înalt de ºase picioare, ochii de culoarea alunii aurite, frumoºi, nas drept, pãr negru ºi lung, barba blondã ºi niciodatã briciul sau mânã de om nu s-a

ridicat asupra capului Sãu, afarã de a Maicii Sale, când era prunc. ªi ajungând la treizeci de ani a fost botezat de Ioan în Iordan. c. Botezul lui Iisus Ioan era încã în pustie pe când avea treizeci ºi unu de ani. La începutul anului, adicã în luna septembrie i s-a fãcut descoperirea despre Botezul Domnului. Atunci a ieºit la Iordan propovãduind botezul pocãinþei, cu apã, dar nu ºi cu Duhul. Din popor, impresionaþi de viaþa sa, l-au urmat unii, între care ºi Andrei din Betsaida Galileii ºi Ioan din Zebeda. Arhiereii iudeilor erau deja în disputã, unii zicând cã Ioan e Mesia, alþii cã nu e el. I-au trimis vorbã ºi l-au întrebat. Iar el le-a zis: Nu sunt eu Hristosul, dar El vine dupã mine ºi stã deja în mijlocul vostru. ªi pe când Ioan învãþa poporul la Betabara, a venit Iisus în pustia Iordanului ºi a rãmas acolo patruzeci de zile. Iar când L-a vãzut Ioan pe Iisus întorcându-se ºi venind spre el, a zis: Iatã Mielul lui Dumnezeu Care ridicã pãcatul lumii! (Ioan 1,29); cãci am vãzut Duhul Sfânt pogorându-se din cer ºi rãmânând peste El ºi glas zicându-i: Acesta este Fiul Meu Cel iubit! (Matei 3,17). ªi mulþimile au vãzut botezul Domnului, a auzit ºi au rãmas uimite Pr. Prof. Andrei CÃNUÞÃ

Sfântul Grigorie Decapolitul (†20 noiembrie)

Ales în ceata sfinþilor lui Dumnezeu, acesta s-a bucurat de o cinstire deosebitã printre credincioºii Bisericii Ortodoxe Române. La aceasta a contribuit ºi faptul cã moaºtele sale se aflã încã de la sfârºitul sec. al XV-lea în þara noastrã, la mãnãstirea Bistriþa, în judeþul Vâlcea. Sfântul Grigorie s-a nãscut la Irinopolis, oraº în Decapolea Isauriei Asiei mici, cãtre anii 780-790, dintr-o familie înstãritã. Tatãl sãu, Serghie, era înclinat cãtre plãcerile trupeºti, în schimb mama sa, Maria, fiind o femeie foarte evlavioasã. La vârsta de 8 ani Grigorie a fost dat la ºcoalã, dovedind dragoste faþã de învãþãtura ºi felul de viaþã al monahilor. revenind în sânul familiei, ducea o viaþã simplã, fãrã fast, deºi pãrinþii îl îndemnau la un alt fel de trai. El frecventa Biserica, citea Sfânta Scripturã ºi adesea se retrãgea

4

în locuri liniºtite unde stãruia în rugãciune cãtre Dumnezeu, pentru a-l face adevãrat slujitor al Sãu. Ajuns la vârsta cãsãtoriei, pãrinþii i-au ales o tânãrã cu care intenþionau sã-l logodeascã pe Grigorie, dar acesta, împins de un imbold divin, hotãrãºte sã se lepede de lume, retrãgânduse în munþi. Întâlnind un episcop al Decapolei, Grigorie este sfãtuit sã meargã la o mãnãstire din apropierea Decapolei. Aici însã, egumenul, împreunã cu obºtea erau simpatizanþi ai iconoclasmului, ceea ce va face ca Grigorie sã sufere din aceastã pricinã. Astfel, el se va refugia la un unchi al sãu dupã mamã, Simeon, egumen la o altã mãnãstire din jurul Decapolei, unde va rãmâne timp de 14 ani, nevoindu-se întru cele duhovniceºti, prin practicarea virtuþilor. Râvnind însã la o viaþã desãvârºitã, va cere binecuvântare sã se retragã singur într-o peºterã pustie. Aici se va lupta cu duhurile necurate, biruind prin puterea rugãciunii, ºi cu ajutorul harului ceresc. Astfel, dupã ce s-a curãþit de patimile sale, Sfântul Grigorie a fost îndemnat de un glas de Sus, ca sã pãrãseascã peºtera ºi sã meargã în lume, spre folosul sãu ºi al altora. În acest fel, Sfântul va începe o serie de cãlãtorii. Va merge prin Efes, Proconez, unde va binecuvânta casa unui sãrac cu cele necesare trupului, apoi va merge la Histopolis, dupã care va ajunge la Tesalonic. Aici va sta câteva zile la o mânãstire, dupã care îºi va continua cãlãtoria sa, ajungând la Roma, unde va sta trei luni, unde va vindeca un demonizat. Din smerenie, se va refugia la Siracuza Siciliei, unde se va închide într-un turn. ªi aici va vindeca doi îndrãciþi, o femeie ºi un bãrbat. De aici Sfântul va pleca la Hidros, unde va pãtimi din cauza iconoclaºtilor, dar este eliberat de episcopul locului. Plecând de aici, va trece printr-o regiune ocupatã de mauri, care vor sã-i ia viaþa Sfântului, însã, printr-o minune dumnezeiascã, mâna care dorea sã-l loveascã, paralizeazã, ºi numai la intervenþia Sfântului se înzdrãveneºte. puþin mai departe va vindeca pe alt demonizat, dupã care se reîntoarce la Tesalonic, stabilindu-se la mânãstirea Sfântul Mina. Aici, în scurtã vreme, Sfântul va deveni cunoscut prin puterea sa de fi vãzãtor cu duhul. Dupã ce prezice moartea unui stâlpnic, însãrcineazã pe ieromonahul Teodul sã înºtiinþeze pe pãrintele spiritual al Sfântului cã acesta va trece în curând la cele veºnice. Dupã ce va mai sãvârºi câteva minuni prin puterea Duhului Sfânt, s-a socotit cã Sfântul este vrednic de a primi preoþia, acest lucru fiind dovedit ºi de virtuþile cu care se împodobise: înfrânarea, sãrãcia, rãbdarea, blândeþea, apãrarea dreptei-credinþe, pentru care Sfântul a avut o râvnã

deosebitã, mustrând ºi condamnând cu toatã vigoarea pe ereticii iconoclaºti. Dar Dumnezeu îi dã Sfântului o boalã grea, ºi vestea despre aceasta ajunge pânã la Constantinopol, unde se afla închis în temniþã Simeon, unchiul Sfântului, care pãtimea din cauza iconoclasmului. Vrând sã-ºi revadã nepotul, Sfântul Grigorie va porni spre Constantinopol, unde îl va gãsi pe unchiul sãu în stare de libertate. La 12 zile dupã sosirea sa la Constantinopol, Sfântul Grigorie va trece în cãmãrile cereºti, dupã cum prezisese, la data de 20 noiembrie 842. Mormântul sãu va deveni repede un loc de pelerinaj, datoritã minunilor ce se sãvârºeau la el, astfel cã sfintele sale moaºte au fost dezgropate ºi puse într-o raclã, pentru a fi cinstite dupã cuviinþã. Tradiþia spune cã ºi uleiul din candela de la moaºtele Sfântului avea putere tãmãduitoare. De altfel, nevoitorul lui Hristos a fost socotit ca sfânt încã din timpul vieþii sale, ºi recunoscut ca atare imediat dupã moartea sa. Moaºtele Sfântului au stat la mânãstirea din Constantinopol mult timp dupã moartea sa, probabil pânã în anul 1453, când capitala va cãdea sub turci. De aici, ele au fost luate de un demnitar, iar de la acesta, în 1498, banul Barbu Craiovescu lea cumpãrat cu mare preþ ºi le-a aºezat în mânãstirea Bistriþa, ctitorie a sa, unde se aflã ºi astãzi. Aici, însuºi ctitorul mânãstirii se va cãlugãri, sub numele de Pahomie. Racla de argint aurit în care se gãsesc moaºtele Sfântului este opera meºterilor din Braºov, ºi poartã o inscripþie din anul 1656. Tot în cinstea Sfântului s-au fãcut numeroase danii mânãstirii, iar bisericile schitului Pãpuºa (judeþul Vâlcea) ºi a mânãstirii Popânzãleºti (judeþul Dolj), poartã hramul Sfântului Grigorie. O altã dovadã de cinstire o constituie ºi tipãriturile închinate de cãtre români Sfântului: Slujba Sfântului Grigorie Decapolitul, compusã de Matei al Mirelor, Carte osebitã a Sfântului Grigorie Decapolitul, Râmnic, 1753, cea mai completã ediþie, ce cuprinde slujba ce se face la hramul sãu, Paraclisul Sfântului Grigorie Decapolitul, copiat de schimonahul Paisie, zugravul mânãstirii Bistriþa. Din toate cele relatate pânã aici reiese cu prisosinþã cinstirea deosebitã de care s-a bucurat Sfântul Grigorie Decapolitul în rândul drepmãritorilor creºtini de pretutindeni. Aceasta i-a inspirat pe imnografi sã-i închine slujbe, paraclise ºi rugãciuni, încã de la trecerea sa la cele veºnice ºi pânã în zilele noastre. În mod deosebit, Sfântul Grigorie Decapolitul s-a învrednicit de veneraþia credincioºilor din þara noastrã, care îl cinstesc ca pe unul dintre sfinþii români.


Argeºul Ortodox

Despre valoarea ºi importanþa Sfintei Scripturi în viaþa duhovniceascã a creºtinului… 1. Introducere

virtute ºi îndepãrtare de la toatã rãutatea. Dacã suntem iubitori de învãþãturã vom fi ºi cu mai multã învãþãturã, cãci prin ºtiinþa, prin Tema aceasta socotim cã este foarte bine venitã oricând, osteneala ºi prin harul lui Dumnezu, se duc la bun sfârºit toate. Sã deoarece considerãm cã Sfânta Scripturã sau Biblia constituie baza batem, aºadar, la paradisul frumos al scripturii care mângâie inima ºi rãdãcina comunã a tuturor cultelor creºtine, dincolo de noastrã atunci când este întristatã, o potoleºte când este plinã de diferenþele doctrinare, canonice, liturgice ºi de tradiþii ale mânie ºi o umple de bucurie veºnicã, urcând-o cãtre Fiul Unul fiecãreia!... Cunoaºtem, de asemenea, faptul cã tot Biblia împreunã nãscut ºi prin El la Tatãl Cel Luminãtor”. Urmându-i, în aceste cu rãdãcinile istorice alcãtuiesc punctul ºi baza de pornire a condiþii, pe Sfinþii Pãrinþi, vom reveni la creºtinismul primar cel dezbaterilor din cadrul dialogului ecumenic care ºi acesta þinteºte scripturistic ºi patristic care era foarte consolidat în unitatea sa!... tot spre realizarea ºi refacerea unitãþii creºtine!... Sfânta Scripturã sau Biblia este cartea cea mai reprezentativã a 2. Despre relevanþa Bibliei sau a Sfintei Scripturi în epoca omenirii. Un mare predicator francez spunea cã „atunci când noastrã, postmodernã deschideþi Biblia ca o simplã carte nu puteþi rezista superioritãþii Ce este postmodernismul? caracterului ei ºi sã nu recunoºti momentul de istorie, de legisleþie, În altã ordine de idei, ºtim cu toþii cã epoca în care trãim a fost de moralã ºi de elocvenþã cel mai surprinzãtor care este sub cer!” definitã ca o epocã a postmodernismului, în care teza de bazã este Ea este o carte unitarã, deºi a fost scrisã în rãstimp de aproape 1600 aceea cã nu mai existã nici un adevãr absolut. Dupã cum spune de ani, alcãtuitã fiind din 66 de cãrþi elaborate de aproximativ 40 de Umberto Eco, termenul „postmodernism” este, din pãcate, un autori ºi cu toate cã ei au avut situaþii sociale diferite cum ar fi: termen aplicat astãzi la tot ceea ce se întâmplã sã-i placã împãraþi ºi robi, clerici ºi agricultori, bãrbaþi de stat ºi pãstori, cu vorbitorului. În mod obiºnuit, postmodernismul a fost definit în toate cã ea cuprinde scrieri de diferite genuri cum ar fi: istorie, antitezã cu modernitatea. Din punct de vedere teoretic, se considerã profeþii, epistole, legi sau învãþãturi moral-religioase, Sfânta Scripturã este pãtrunsã de acelaºi spirit fiind un exemplu unic de unitate organicã. Ideea mare ºi deosebitã care dã unitate scripturii este taina mântuirii persoanei în persoana Domnului ºi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, chiar dacã în Vechiul Testament formularea sa literarã pare a fi acoperitã. În cadrul acestei mari idei Biblia pune probleme mari specifice, totdeauna, sufletului omenesc. Astfel, în ea se discutã despre Dumnezeu ºi lume, despre om ºi viaþa sa veºnicã, despre creaþie ºi cãderea omului în pãcat, despre femeie ºi bãrbat, pãrinþi ºi copii, urã ºi iubire, înþelepciunea umanã ºi tainele lumii acesteia ºi, mai ales, a celei viitoare, despre rugãciune, jertfã, bucurie ºi suferinþã. Ea cuprinde, de asemenea, idei de o înaltã valoare eticã cum sunt: iubirea de aproapele, despre demnitatea umanã, despre realizarea unitãþii în Iisus Hristos ca „toþi sã fie una”, despre egalitatea tuturor oamenilor, solidaritate, toate acestea contribuind ca aceastã carte sã fie a tuturor, din toate timpurile ºi din toate locurile!... Sfânta Scripturã are, în primul rând, un conþinut cã este un curent apãrut la mijlocul secolului al XX-lea, din religios unde se vorbeºte despre Dumnezeu ºi dragostea Sa pentru argumente sociologice ºi din dezbaterile privind „sfârºitul care a creat lumea, o conduce ºi îi poartã de grijã; despre creaþia ideologiilor”. Dar, în unele domenii (cum ar fi critica literarã), omului ºi tragedia cãderii sale în pãcat ºi, îndeosebi, despre tocmai aceste idei au determinat o manierã mouã ºi foarte mântuirea sa prin Domnul Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, Biblia sistematicã de gândire. cuprinde istoria mântuirii neamului omenesc avându-l în centru pe Iisus Hristos – Mântuitorul. În prima parte – cea a Vechiului Testament – este vorba de pregãtirea mântuirii, a realizãrii Împãrãþiei lui Dumnezeu, iar în partea a doua – cea a Noului Termenul „postmodernism” fiind un termen atât de complex, se Testament – ne este înfãþiºatã realizarea ºi împlinirea aceastei Împãrãþii, care începe chiar în aceastã viaþã ºi se desãvârºeºte în întâmplã foarte des sã fie folosit greºit. Din acest motiv propunem ceruri. Toatã colecþia cãrþilor sfinte este o mãrturie ºi o mãrturisire aici doar o definiþie de lucru, din punctul de vedere al creºtinului a Lui Iisus Hristos ºi despre Iisus Hristos ºi a modului în care El care încearcã sã înþeleagã dinamica societãþii: Postmodernismul cautã desãvârºirea unitãþii ºi a mântuirii celor care L-au ales a le fi afirmã cã tot ceea ce acceptãm ca adevãrat ºi chiar modul în care lor Învãþãtor ºi Pildã, Când Domnul nostru Iisus Hristos numeºte înþelegem adevãrul depind de comunitatea din care facem parte. Nu Scripturile Vechiului Testament mãrturie despre Sine (Ioan V, 39, existã adevãr absolut: mai degrabã, adevãrul este relativ la 46) El înþelege nu numai profeþiile separate, ci toatã Scriptura ºi experienþa comunitãþii din care facem parte. Totuºi, prin aceasta se recunoaºte pe Sine Însuºi ca fiind conþinut esenþial, postmodernismul respinge anumite pãreri. Respinge în mod absolut existenþa unei surse a adevãrului, moralitãþii ºi coerenþei miez al Scripturii. Aºadar, Sfânta Scripturã este cartea de cãpãtâi a Creºtinismului. logice în afara omului, considerat ca subiect al cunoaºterii. În Aici creºtinul trebuie sã caute conþinutul necesar mântuirii sale. consecinþã, postmodernismul neagã existenþa unui Dumnezeu, fie Prin lecturarea ei se înalþã cu sufletul cãtre Dumnezeu, se purificã, el creºtin, iudaic sau islamic. Din punct de vedere istoric, tradiþia intelectualã creºtinã ºi-a îºi gãseºte echilibrul întregii sale vieþi, dobândeºte mult spor ºi folos duhovnicesc cãci ea este cea mai autenticã hranã sufleteascã exprimat credinþa (cu rare excepþii) cã universul, aflat sub pentru cel ce o citeºte cu credinþã!... Sfânþii Pãrinþi care au vieþuit conducerea unei fiinþe supreme, este inteligibil. Totuºi, începând în veacurile imediat urmãtoare Domnului Iisus Hristos ºi care au cu Renaºterea, aceastã încredere în inteligibilitatea lumii a fost trãit, cu adevãrat, adevãrurile biblice, s-au identificat cu cele spuse erodatã în cultura europeanã. Postmodernismul, prin negarea în Cartea Sfântã, ei dând mãrturie despre valoarea ºi folosul oricãrui adevãr absolut sau oricãrei structuri ultime inteligibile a adevãrurilor scripturistice. Ei aratã ºi demonstreazã sublimitatea realitãþii, continuã aceastã erodare. acestor învãþãturi soteriologice, îndemnându-i pe creºtini sã le citeascã ºi sã le aplice în propria lor viaþã. De pildã, Sfântul Ioan Damaschin, rezumând gândirea patristicã, îndeamnã pe creºtini la citirea Sfintei Scripturi, cãci prin ea „suntem îndreptaþi spre virtute ºi contemplaþie netulburatã. În ea gãsim îndemn spre orice fel de Deoarece postmodernismul neagã existenþa adevãrului obiectiv,

Definirea postmodernismului

Despre postmodernism ºi valori

prima preocupare „ºtiinþificã” a teoreticienilor postmodernismului a fost sã modifice radical obiectivele educaþiei. Educaþia în epoca postmodernã trebuie sã-i ajute pe oameni sã „construiascã” în mintea lor toatã cunoaºterea. Cunoaºterea, ideile ºi limbajul sunt create de oameni, nu fiindcã sunt „adevãrate”, ci mai degrabã pentru cã sunt folositoare. De fapt, susþinãtorii postmodernismului sperã sã le inducã ucenicilor lor un set de valori bine definit, ºi anume: strãdania pentru diversitate: pãstrând valorile existente, subiectul trebuie sã guste ºi modul de viaþã al fiecãrei subculturi din societatea noastrã; egalitatea: în concepþia postmodernistã, egalitatea se exprimã în termeni de relaþii de putere; toleranþã ºi libertate: toleranþa are un nou înþeles: sã nu negi niciodatã ºi sã nu critici grupurile oprimate, sã nu pretinzi cã deþii adevãrul obiectiv. Trebuie sã susþii libertatea culturilor ºi comunitãþilor de a se exprima singure; importanþa creativitãþii: stimularea ºi afirmarea creativitãþii subiectului sunt importante în construirea cunoaºterii ºi valorilor, mai ales dacã sunt încurajate diferite puncte de vedere; importanþa emoþiilor: afirmarea emoþiilor este necesarã proporþional cu importanþa autoevaluãrii; importanþa intuiþiei: intuiþia câºtigã în importanþã pe mãsurã ce gândirea raþionalã ºi-a pierdut autoritatea ca mijloc de a aprecia ideile.

3. Despre Bisericã ºi Sfânta Scripturã în epoca contemporanã, postmodernã Despre provocãrile postmodernismului Din punctul de vedere al bisericilor, postmodernismul reprezintã un context particular în care ele trebuie sã rãspândeascã învãþãturile biblice ºi scripturistice. Suntem nevoiþi sã spunem cã trãsãturile societãþilor postmoderniste diferã de la un continent la altul (de exemplu, societatea postmodernã din America nu poate fi suprapusã exact peste cea Europeanã), de la o zonã geograficã la alta (stilul de viaþã din þãrile scandinave nu este acelaºi cu cel din þãrile mediteraneene) ºi poate chiar de la o þarã la alta (în funcþie de tradiþii ºi de modelele pe care le respinge, implicit sau explicit). Existã, totuºi, niºte tendinþe generale pe care le urmeazã societãþile, chiar dacã postmodernismul susþine cã respinge orice tipar:o prejudecatã cu privire la adevãr: postmodernii sunt suspicioºi faþã de cei care susþin cã ºtiu adevãrul. Din punctul de vedere al postmodernismului, adevãrul este ceva ce inventãm, nu ceea ce descoperim; legatã de aceastã prejudecatã apare ºi tendinþa lor de a fi critici faþã de toate instituþiile (fie ele biserici, guverne, poliþie sau instituþii de educaþie) ºi supremaþia acordatã alegerii personale, manifestatã prin consumism („cumpãr, deci exist”) ºi în domeniul moral (fiecare tinde sã aleagã ceea ce este bun pentru el, ºi nu recunoaºte dreptul altuia sã aibã o opinie despre aceasta); abundenþa exageratã a mass-media: mass-media modeleazã artificial „realitatea” pe care o putem împãrþi cu alþii. Oamenii sunt bombardaþi cu multe informaþii nefolositoare ºi trebuie sã devinã specialiºti în selectarea informaþiilor; „privatizarea” credinþei creºtine: existã o distincþie între adevãrul public ºi adevãrul personal. Lumea adevãrului public este lumea ºtinþei ºi afacerilor, o lume de „fapte”. Problemele vitale - ca existenþa lui Dumnezeu, viaþa dupã moarte, distincþia dintre ceea ce este „corect” ºi ceea ce este „greºit” – aparþin lumii adevãrului personal (sunt „credinþe”, „opinii”,”valori”, nu fapte). În consecinþã, vestea bunã a mântuirii a fost privatizatã („Dacã pentru tine este bun creºtinismul, foarte bine pentru tine, dar nu mi-l bãga mie pe gât. Nu este pentru mine!”. - va urmaStelian GOMBOª

5


Argeºul Ortodox

Ierarhii Neamului Românesc

Mitropolitul Hariton al Þãrii Româneºti (1372-1381) Din august 1372, a fost ales Hariton ca Mitropolit al Þãrii Româneºti. Grec de neam, a fost ieromonah la Mãnãstirea Cutlumuº de care îngrijindu-se cu sprijinul voievodului Vlaicu Vodã a devenit egumen, iar apoi protos al Muntelui Athos. Prima menþiune documentarã despre Hariton este din 1 octombrie 1364. Atunci „ieromonahul Hariton al Cutlumuºului” semna într-un act grecesc ca ieromonahul Dorotei ºi sinodia sa sã dea chilia Cofu cãlugãrilor de la Mãnãstirea sârbeascã Hilandar din Muntele Athos. Între 1364-1369 Hariton a venit în Þara Româneascã, la Vlaicu Vodã, rugându-l „cu stãruinþã, ca pe temelia pusã de domnul ºi tatãl domniei mele (Nicolae Alexandru Basarab n.a.), la numita mãnãstire a Cutlumuºului” sã ridice o mãnãstire, o trapezã ºi niºte chilii, sã le înconjure cu zid, sã le întãreascã cu turnuri ºi sã le dãruiascã moºii ºi vite „pentru traiul ºi uºurarea nevoilor fraþilor care locuiesc ºi vor locui într-însa.” Vlaicu Vodã a primit rugãmintea lui Hariton de a suporta cheltuiala pentru a se încheia lucrãrile de reconstrucþie ale mãnãstirii. Din acest motiv, Mãnãstirea Cutlumuº, ctitoria domnilor munteni Nicolae Alexandru ºi Vlaicu Vodã, este numitã „Lavra Þãrii Româneºti” ºi Mãnãstirea „Cutlumuº a lui Hariton.” Astfel Hariton a devenit o persoanã binecunoscutã la noi, unde, mai înainte de a fi ales mitropolit, cãlãtorise de ºapte ori, dupã cum menþioneazã în testamentul sãu. A fost ales mitropolit al Þãrii Româneºti datoritã pregãtirii sale teologice, a bunelor legãturi cu voievodul, boierii þãrii ºi credincioºii Þãrii Româneºti ºi a calitãþilor sale de „…bãrbat înþelept ºi de bine fãcãtor, din tinereþe doritor de viaþã cãlugãreascã ºi cu chip sfânt împodobit … de la început a fost destul de învãþat sã fie ascultãtor ºi sã se supuie bãrbaþilor sfinþi ºi fãcãtori de bine.” În actul de numire i se acordau drepturi arhiereºti depline ºi titlul de „locþiitor al scaunului Amasiei”, care-l situa al XV-lea în cadrul sinodului constantinopolitan. Actul de numire a lui Hariton ca mitropolit al Ungrovlahiei, emis de cãtre Patriarhia Ecumenicã, în august 1372, scris în slavoneºte, a fost descoperit în arhiva Mãnãstirii Cutlumuº. „<1372> August Pe când mitropolitul Ungrovlahiei, acel Iachint era încã viu, pentru cã poporul aceluia fiind mult ºi fãrã numãr, deci nu era de ajuns numai un arhiereu pentru aºa de mult popor, ca sã poatã sã-l întãreascã în cele duhovniceºti ºi sã-l pãzeascã pe drumul mântuirii, am socotit smerenia noastrã ºi soborul nostru cel sfinþit ºi dumnezeiesc al sfinþilor ºi atotcinstiþilor arhierei, sã aºezãm aici ºi pe un alt arhiereu ºi sã-l trimitem acolo. Cerând aceasta ºi domnul locului aceluia, s-a împlinit aceasta ºi a fost hirotonisit sfinþitul mitropolit al unei pãrþi a Ungrovlahiei, chir Antim, ca arhiereu peste jumãtate din toatã Ungrovlahia. ªi deoarece mitropolitul acela, chir Iachint, a plãtit datoria morþii, a fost nevoie sã se aºeze altul în locul aceluia. A fost ales în aceastã demnitate de cãtre smerenia noastrã ºi de cãtre dumnezeiescul ºi

6

sfinþitul nostru sobor al sfinþilor ºi preacinstiþilor arhierei: al Iracliei, al Nicheii, al Vriei, al Sidului, al Odriiului, al Sozopolului, al Ianinei, al Silivriei, al Tenedosului ºi al Varnei, preacinstitul ieromonah chir Hariton al Cutlumuºului, pe care în locul acela al Ungrovlahiei îl þin în laudã ºi cinste, nu numai mulþimea ºi cei ce s-au întâmplat a merge acolo, dar ºi domnul ºi vlastelinii acelui loc. Este un bãrbat înþelept ºi fãcãtor de bine, din tinereþe râvnind cãtre viaþa cãlugãreascã ºi astfel îmbrãcat în chip de sfânt. Deci de la început a fost destul de învãþat sã fie ascultãtor ºi sã se supuie bãrbaþilor sfinþi ºi fãcãtori de bine. Dupã aceia, a învãþat ºi a cârmui, ºi a fost orânduit de Dumnezeu la aceasta, ca sã întemeieze aºezãmânt ºi locaº de cãlugãri la sfântul Munte Athos ºi sã fie egumen într-însul. ªi mult s-a strãduit la aceasta ºi mãrindu-l ºi cu ziduri ºi înconjurându-l cu clãdiri ºi aºezãri într-însul ºi

cãlugãri, cu dãrnicia ºi cu strãduinþa ºi râvna lui, primind destulã bogãþie pentru ridicarea unei asemenea mãnãstiri de la fiul meu, prea nobilul marele Voievod ºi domn a toatã Ungrovlahia, care este ctitor al locaºului, sfãtuindu-l la aceasta chir Hariton ºi rugându-l ca sã-i fie ctitor. De aceia ºi multã rãsplatã de la Dumnezeu i-a fost mijlocitã ºi mare folos a dobândit pentru sufletul sãu, adunând mulþi cãlugãri ºi i-a învãþat ca sã se roage ziua ºi noaptea pentru ctitorul lor. ªi a fost hirotonisit acesta de cãtre noi ca mitropolit al unei pãrþi a Ungrovlahiei, anume în acea jumãtate pe care a þinut-o Iachint, ca cealaltã jumãtate sã aibã arhiereu pe acel mai înainte aºezat, chir Antim. Se cuvine dar ca acel ce este numit acum, sfinþitul mitropolit al unei pãrþi a Ungrovlahiei, atotcinstitul frate ºi de Duhul Sfânt iubit ºi împreunã slujitor, fratele smereniei noastre chir Hariton, sã primeascã ºi sã stãpâneascã aceastã bisericã ºi sã înveþe pe oamenii lui Dumnezeu purtând numele lui Hristos ºi sã-i povãþuiascã ºi sã-i sfãtuiascã spre cele folositoare pentru suflet ºi mântuitoare. Sã aºeze deci anagnoºti, sã ridice ipodiaconi ºi diaconi ºi sã hirotoneascã preoþi, încã ºi episcopi, cã ºi aceasta i s-a dat lui cu soborul de cãtre smerenia noastrã, dupã o cuvenitã ºi foarte iscusitã cercetare ºi încercare, sã aºeze pãrinþi duhovniceºti ºi egumeni în cinstitele locaºuri de acolo ºi sfinþitele hramuri sã le sfinþeasc�� ºi sã facã toate celelalte ce se cuvin adevãraþilor întâi ierarhi, încã ºi sã ºeazã pe tronul sfinþit al acelei

biserici, fiind datori toþi cei ce se aflã acolo, clerici, sfinþi cãlugãri, stãpâni ºi toatã obºtea creºtinãtãþii, sã dea acea cinste ºi supunere ºi respect ºi sã-l asculte ºi sã i se supuie, ca unui pãstor, paznic ºi mijlocitor pentru sufletele lor, aºezat de Dumnezeu, fiindu-le lor cunoscut cã lauda ºi supunerea cãtre el se ridicã cãtre smerenia noastrã ºi de acolo se îndreaptã cãtre însuºi Dumnezeu. Acesta are ºi locul de Amasia, care de acum are drept de stare ºi ºedere în soborul sfinþit ºi la judecatã. Pentru cã sfinþitul mitropolit al Vidinului, alungat din biserica lui, a venit ºi ºade într-un loc oarecare din Ungrovlahia ºi care ºi marele Voievod, domnul de neam bun al locului aceluia, ca sã primeascã dar ºi slobozenie de la smerenia noastrã, ca sã împlineascã acolo oarecare slujbe arhiereºti, am socotit smerenia noastrã împreunã cu soborul, ca, de vreme ce toatã Ungrovlahia este alcãtuitã din douã pãrþi, iar fiecare are pe arhiereul sãu, în a cãrui parte se va întâmpla sã ºadã al Vidinului, sã primeascã dar de la arhiereul cãruia îi este acea parte, acel dar sã fie cât scoate singur cel ce are enoria. ªi sã fie aceasta, pânã ce acesta, al Vidinului este viu, dupã aceea sã se dea iarãºi acea parte adevãratului sãu arhiereu. Odatã cu aceasta, se întãreºte ºi se dã mai înainte zisului mitropolit al Ungrovlahiei ºi locul mai înainte numit al Amasiei, celui în Sfântul Duh iubit frate al smereniei noastre ºi împreunã slujitor, precum ºi dreptul de ºedere la soborul de faþã. Luna august, indictionul al zecelea. ªi iarãºi aceastã mãrturisesc eu în Donul nostru Iisus Hristos, pe cine va alege Dumnezeu sã fie mitropolit în þara Ungrovlahiei, sã fie ctitor al mãnãstirii Cotlomusu ºi sã ajute cu grijã, ca ºi mine. Iar mãnãstirea sã fie datoare sã-l scrie pe el în sfânta proscomidie, ca pe un ctitor ºi sã-i cânte ca unui ctitor. Cine va strica aceastã scriere a mâinii noastre, sã-i fie rãzbunãtoare sfânta preobrajenie a Domnului nostru Iisus Hristos, cine va împlini aceasta, sã-l întãreascã pe el Domnul Dumnezeu aici ºi în veacu viitor. Smerit mitropolit al Ungrovlahiei, Hariton”. Din scrisoarea patriarhului ecumenic Filotei ºi a sinodului patriarhal vedem cã Hariton era þinut „în laudã ºi cinste, nu numai mulþimea ºi cei ce s-au întâmplat a merge acolo, dar ºi domnul ºi vlastelinii acelui loc.” Acest fapt este important pentru cã denotã cã numirea a fost fãcutã de Constantinopol þinând cont de dorinþa voievodului de la Argeº ºi a poporului dreptcredincios român. Între Marea Bisericã din Constantinopol ºi Mitropolia Þãrii Româneºti legãturile au fost de naturã canonicã, manifestate mai ales prin participarea ierarhilor din Ungrovlahia la diferite sinoade din Constantinopol. Noul mitropolit avea jurisdicþie pentru o parte a Ungrovlahiei, „peste acea jumãtate pe care o þinuse chir Iachint”, având misiunea „sã primeascã ºi sã stãpâneascã aceastã bisericã ºi sã înveþe pe oamenii lui Dumnezeu purtând numele lui Hristos ºi sã-i povãþuiascã ºi sã-i sfãtuiascã spre cele folositoare pentru suflet ºi mântuitoare.


Argeºul Ortodox Sã aºeze deci anagnoºti, sã ridice ipodiaconi ºi diaconi ºi sã hirotoneascã preoþi, încã ºi episcopi, cã ºi aceasta i s-a dat lui cu soborul de cãtre smerenia noastrã, dupã o cuvenitã ºi foarte iscusitã cercetare ºi încercare, sã aºeze pãrinþi duhovniceºti ºi egumeni în cinstitele locaºuri de acolo ºi sfinþitele hramuri sã le sfinþeascã ºi sã facã toate celelalte ce se cuvin adevãraþilor întâi ierarhi…” Mitropolitul Daniil al Vidinului, refugiat în Þara Româneascã, beneficia de îngãduinþa de a sta în Ungrovlahia ºi a sãvârºi cele arhiereºti aici: „…sã primeascã dar de la arhiereul cãruia îi este acea parte, acel dar sã fie cât scoate singur cel ce are enoria. ªi sã fie aceasta, pânã ce acesta, al Vidinului este viu, dupã aceea sã se dea iarãºi acea parte adevãratului sãu arhiereu.” Dupã cum vedem îngãduinþa se aplicã doar persoanei Mitropolitului Daniil nu ºi eventualilor urmaºi ai sãi. Hirotonit la Constantinopol, Mitropolitul Hariton al Ungrovlahiei a venit în Þara Româneascã sãvârºind cele menþionate în act ºi totodatã fiind ºi „protos” al Sfântului Munte. Nu avem ºtiri despre Hariton pânã în iulie 1378, când împãratul Ioan V Paleologul l-a rânduit pe Mihail Astràs Synadenos þi pe „Prea Sfinþitul Mitropolit al Ungrovlahiei ºi Preacinstit protos al Sfântului Munte” sã facã o cercetare în legãturã cu o moarã disputatã de mãnãstirile Zograf ºi Hilandar. Tot în iulie 1378, suferind de ciumã, a fãcut a treia diatã în legãturã cu Mãnãstirea Cutlumuº. În diata semnatã de mai mulþi egumeni aghioriþi, „smeritul mitropolit al Ungrovlahiei, Hariton preacinstit ºi þinând locul celui din Amasia ºi protul Sfântului Munte Athos …, având mintea întreagã ºi sãnãtoasã … ºi limba neºovãelnicã la grãit, dar temându-se de lovitura nãpraznicã a morþii ºi având trupul bolnav ºi încercat în chip prea dureros de molima de ciumã care bântuie acum” a rânduit cele de dupã moartea sa. Din document vedem truda pentru ridicarea Mãnãstirii Cutlumuº pentru care a fost de ºapte ori la Vlaicu Vodã ºi la soþia sa, doamna Ana, care l-au ajutat cu cele necesare pentru refacerea mãnãstirii. Hariton era un împlinitor al Evangheliei lui Hristos cãci a rãscumpãrat pe unii creºtini cãzuþi în mâinile turcilor ºi chiar din postura de protos ºi de arhiereu n-a „uitat întâiul sãu fel de viaþã, ci a vegheat asupra sãrãciei sale obiºnuite”, aºa încât dupã el nu a rãmas nicio avere care sã ispiteascã pe cineva. Engolpionul sãu hotãrãºte sã fie dat patriarhului ecumenic, iar „veºmintele de schimb” sã fie vândute de mãnãstire pentru rãscumpãrarea celor robiþi de agareni. Rugãmintea pentru cãlugãri era sã-i facã dupã moarte Sfânta Liturghie timp de 40 de zile, sã-ºi aleagã egumen în locul lui dupã diata de faþã ºi-i îndeamnã la trãirea în sãrãcie. În septembrie 1378 pe o hotãrâre privind gâlceava mãnãstirilor Zograf ºi Hilandar pe o moarã, semneazã primul „† Al Ungrovlahiei ºi Protos Hariton.” Între septembrie 1378 ºi iunie 1380 a fost la Constantinopol unde a participat la o judecatã din timpul patriarhului ecumenic Nil (13801388), semnând „Chir Hariton al Ungrovlahiei”. „Chir Hariton al Ungrovlahiei ºi chir Antim al Ungrovlahiei” sunt amintiþi la sinodul din 1379-1380 în cadrul cãruia mitropolitul de Iconion a fost excomunicat. Semnau înaintea mitropoliþilor de Varna, Kernitza, al Kievului ºi Rusiei Mari, Derkos. „Cei doi ai Ungrovlahiei” sunt menþionaþi ºi în actul sinodal din iunie 1380 prin care se confirmã din nou decizia imperialã prin care episcopatul de Kernitza fusese ridicat la rang de mitropolie. În iunie 1380 este menþionat un singur arhiereu al Ungrovlahiei la sinodul care liniºteºte controversele iscate în biserica Rusiei ºi numeºte pe ieromonahul Pimen mitropolit al

Kievului ºi al Rusiei Mari. În iunie 1380 este amintit „chir Hariton al Ungrovlahiei, precum ºi cu celãlalt al Ungrovlahiei, chir Antim” la un al treilea sinod þinut în acea lunã prin care Matei, episcop de Poemaninon este transferat „în aceastã preasfântã mitropolie de Adrianopol.” În martie 1381 este menþionat la ºedinþele unui sinod care „a transferat [arhiereul] de Kernitza în preasfânta mitropolie a Ianninei, fãcând totodatã cunoscut ºi hotãrând întru Sfântul Duh ca preasfânta bisericã de Kernitza sã se afle din nou cu întreaga ei enorie în subordinea preasfintei biserici de la Patras cea Veche, ca ºi mai înainte …” un singur ierarh „cel al Ungrovlahiei”. Nu ºtim dacã este vorba de Hariton sau Antim. La urmãtorul sinod, din mai 1381, semneazã dupã „smeritul mitropolit de Amasia, hypertimos ºi proedros de Medeia, Mihail,” doar „smeritul mitropolit al Ungrovlahiei, Antim” Probabil Hariton era bolnav sau trecuse la Domnul. Nu mai avem ºtiri ulterioare. Mitropolitul Hariton a purtat mereu grija Mãnãstirii Cutlumuº, aºa cum rezultã din testamentul întocmit în iulie 1378, cerând iertare celor cãrora le-a pricinuit oarecare neplãceri, iertându-i, la rândul sãu, pe cei cãrora le-a „dat o piatrã de scandalã… ºi m-am scandalizat”. Se mai pãstreazã la biblioteca Mãnãstirii Cutlumuº manuscrise cu semnãtura sa. Totodatã a strâns legãturile dintre vieþuitorii din Muntele Athos ºi

voievozii români, ctitori de aºezãminte monahale. Pentru cãlugãrii români stabiliþi la Cultumulº, la rugãmintea lui Vladislav, Hariton a acceptat pânã la urmã sã pãrãseascã „calea chinovniceascã” ºi sã aplice regulile de viaþã ale celorlalte mãnãstiri atonite. Vladislav I, de comun acord cu mitropolitul Hariton, a ctitorit la Mãnãstirea Cutlumuº, o nouã bisericã, cu ziduri de incintã cu turnuri, cu trapezã ºi chilii ºi a înzestrat-o cu moºii ºi vite. Daniile aveau menirea, dupã cum menþiona în actul din 1369, sã întãreascã viaþa monahalã care era foarte strictã, fiecare cãlugãr având „… o singurã masã, o singurã pâine, un singur vin”. Prin aceasta avea credinþã curatã cã Dumnezeu îl pomeneºte pe el ºi pe pãrinþii sãi români ºi le iartã pãcatele în viaþa viitoare. Totodatã, avea în vedere ºi aspecte politice: „ … se cuvine ca ºi domnia mea sã facã cum au fãcut ºi alþi domni, anume sârbii, bulgarii, ruºii ºi ivirenii…” Asemenea rudei sale, Alexandru al Bulgariei, a asigurat monahilor români loc de cinste pentru rugãciune ºi vieþuire în cadrul Mãnãstirii Cutlumuº. Ca mitropolit al Ungrovlahiei ºi-a pãstrat demnitatea de egumen al Mãnãstirii Cutlumuº ºi protos al Muntelui Athos. Ca ºi înaintaºul sãu, Iachint, a propovãduit adevãrul Evangheliei, a fãcut numeroase hirotonii, sfinþiri de biserici, a sprijinit viaþa monahalã ºi cultura bisericeascã, a fost implicat în educaþia vlãstarelor domneºti ºi boiereºti. Mãnãstirea sa a fost în continuare sprijinitã de Vladislav I dupã propria-i mãrturie: „ … am alergat la preaevlaviosul ºi nobilul

domn al Ungrovlahiei, chir Ioan Vladislav voievod ºi amintindu-i cã domnul de fericitã pomenire al Ungrovlahiei, tatãl sãu, chir Nicolae, a contribuit cu o sumã importantã la construirea ºi înãlþarea turnului celui mare…” Fiind iubitor al vieþii monahale, este posibil sã se fi retras la Mãnãstirea Cutlumuº unde, în rugãciune ºi nevoinþã, a trecut la cele veºnice, fiind probabil îngropat în ctitoria sa din Sfântul Munte. Ca ºi înaintaºul sãu în scaunul mitropolitan al Þãrii Româneºti – Iachint – numele celui de-al doilea mitropolit este trecut doar în pomelnicele mãnãstirii Tismana ºi a schitului Topolniþa. Preot Daniel GLIGORE

Bibliografie 1. Bodogae, T., Ajutoarele româneºti la Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1941 2. Documente privind Istoria românilor (D.I.R.), B. Þara Româneascã, vol. I, veac XIIIXV, (1247-1500), Editura Academiei, Bucureºti, 1953 3. Elian, Alexandru, Legãturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol ºi cu celelalte Biserici ortodoxe (De la întemeiere pânã la 1800) în „Bizanþul, Biserica ºi cultura româneascã”, Editura Trinitas, Iaºi, 2003 4. Fontes Historiae DacoRomanae/Izvoarele istoriei românilor, vol. IV, Scriptores et Acta Imperii Byzantini, saeculorum IV-XV Scriitori ºi acte bizantine sec. IV-XV, editori: Haralambie Mihãescu, Radu Lãzãrescu, Nicolae ªerban Tanaºoca, Tudor Teoteoi, Edit. Academiei Române, Bucureºti, 1982 5. Giurescu, C. C., Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, în B.O.R., nr. 7-10, iulie-octombrie 1959 6. Giurescu, D. C., Þara Româneascã în secolele XIV-XV, Editura ªtiinþificã, Bucureºti, 1973 7. Gr. Nandriº, Documente româneºti în limba slavã din mãnãstirile Muntelui Athos, 1372-1658, Bucureºti, 1937 8. Hurmuzaki-Iorga, Documente privitoare la Istoria Românilor, Volumul XIV al Colecþiei „Hurmuzaki”, Documente greceºti privitoare la Istoria Românilor publicate dupã originale, copiile Academiei Române ºi tipãrituri de N. Iorga, Partea I 1320-1716, Bucureºti, Librãriile Socec&Co., C. Sfetea, Pavel Suru, Leipzig: Otto Harrassowitz – Viena: Gerold&Co., 1915 9. Nandriº, Gr., Un document privitor la împãrþirea Mitropoliei Þãrii Româneºti, 1372 (1373), în „Închinare lui Niculae Iorga”, Cluj, 1931 10. Nicolae, St., Pãstorirea Mitropolitului Primat al Ungrovlahiei Hariton, 1373-1381, Craiova, 1932 11. Sacerdoþeanu, A., Ctitorii mãnãstirii Cutlumuº, în B.O.R., LIII (1935) 12. Sacerdoþeanu, A., Despre mitropolitul Hariton al Ungrovlahiei (1372-1380), Bucureºti, 1936 13. ªerbãnescu, N., Mitropoliþii Ungrovlahiei, în „Istoria Mitropoliei Þãrii Româneºti. Studii publicate în anul 1959, la împlinirea a 600 de ani de existenþã”, Mircea Pãcurariu (îngrijitor de ediþie), Editura Trinitas, Bucureºti, 2010 Viaþa ºi traiul Sfinþiei Sale pãrintelui nostru Nifon, patriarhul Þaringradului, ed. Iosif Naniescu, Constantin Erbiceanu, Bucureºti, 1888

7


Argeºul Ortodox

Ortosinteze Sfinþirea paraclisului închinat Sfântului Ioan Gurã de Aur din parohia piteºteanã Expo-Parc În duminica a 25-a dupã Rusalii, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic, împreunã cu un sobor de preoþi ºi diaconi, a oficiat slujba de sfinþire a paraclisului din demisolul noii bisericii care se construieºte în parohia „Izvorul Tãmãduirii“ - Expo-Parc, aflatã în cartierul Ceair din municipiul Piteºti. Cu aceastã ocazie, în timpul Sfintei Liturghii, oficiatã pe o scenã special amenajatã deasupra demisolului, Chiriarhul Eparhiei Argeºului ºi Muscelului a adresat credincioºilor prezenþi la eveniment un cuvânt de învãþãturã, amintind de progresele fãcute de parohie din anul 2009 ºi pânã în prezent. De asemenea, Înaltpreasfinþia sa a hotãrât ca paraclisul sfinþit duminicã sã poarte cel de-al doilea hram închinat Sfântului Ioan Gurã de Aur, cel care este cinstit în ziua de 13 noiembrie. Noua bisericã cu hramul „Izvorul Tãmãduirii“ este construitã pe un teren atribuit parohiei în anul 2008 de cãtre Consiliul Judeþean Argeº. În luna octombrie, acelaºi an, pentru consolidarea terenului s-au introdus pe o adâncime de 10 m piloni din beton armat. În anul 2009 au fost definitivate lucrãrile la noul

paraclis construit din lemn, care a fost sfinþit în ziua de 11 octombrie de cãtre Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic. Lângã acesta au început lucrãrile la biserica mare

construitã din zid, proiectul fiind realizat de cãtre arhitecþii Ioana Crãciun ºi Gheorghe Pintilie. În ultimii doi ani a fost turnatã fundaþia, urmatã de construirea demisolului care a fost acoperit cu placã ciment. Acesta a fost transformat în spaþiu liturgic unde credincioºii parohiei pot participa la sfintele slujbe oficiate în timpul anului. Conform proiectului, noua bisericã din zona Expo-Parc va avea înãlþimea maximã de 18 m de la nivelul plãcii superioare a demisolului. Lucrãrile sunt coordonate de preot paroh Nicolae Grecu ºi preot Nicolae Odã, sub permanenta supraveghere a Înaltpreasfinþitului Pãrinte Calinic ºi a Sectorului Economic ºi Construcþii din cadrul Eparhiei. Pentru eforturile depuse împreunã cu membrii consiliului parohial, preoþii slujitori ai bisericii „Izvorul Tãmãduirii“ din zona ExpoParc, au primit din partea Chiriarhului Eparhiei Argeºului ºi Muscelului distincþiile de iconomi stavrofori.

Pomenirea membrilor familiei Erbaºu la mãnãstirea Antoneºti Resfinþirea bisericii din parohia Morãreºti Dupã 76 de ani de la ultima resfinþire, biserica din Morãreºti îmbracã din nou haine de sãrbãtoare, fiind astfel rãsplãtite eforturile enoriaºilor depuse în ultimii 26 de ani. Marþi, 8 noiembrie, în ziua de cinstire a Sfinþilor Arhangheli Mihail ºi Gavriil, parohia Morãreºti, a îmbrãcat haine de sãrbãtoare. Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic, împreunã cu un sobor de preoþi ºi diaconi, a oficiat slujba de resfinþire a bisericii închinatã Sfintei Cuvioase Parascheva, construitã pe frumoasa vale a râului Topolog. Dupã slujba de resfinþire, credincioºii au participat la Sfânta Liturghie oficiatã în bisericã. Cu aceastã ocazie, Chiriarhul Eparhiei Argeºului ºi Muscelului a adresat un cuvânt de învãþãturã sutelor de credincioºi prezenþi la eveniment, în care a mulþumit enoriaºilor din parohia Morãreºti pentru eforturile depuse alãturi de pãrintele paroh Nicolae Cioboatã. Biserica din Morãreºti a fost terminatã în anul 1889 de enoriaºii satului coordonaþi de pãrintele Gheorghe Dobriniescu. A fost sfinþitã de Preasfinþitul Pãrinte Ghenadie al II-lea, în timpul Majestãþii Sale, regele Carol I. Construcþia a fost ridicatã pe un teren în suprafaþã de 2500 mp, cedat parohiei de Ilie

Puiu, un enoriaº al satului. Acesta la rândul sãu a primit 1 ha pãmânt arabil din proprietatea parohiei.Prima reparaþie capitalã s-a fãcut în anul 1910 când biserica a fost legatã cu ºinã de fier. În timul primului rãzboi mondial, în anul 1916 biserica a fost ocupatã de germani care au transformat interiorul acesteia în grajd pentru cai. Toate icoanele ºi obiectele de valoare din patrimoniul bisericii au fost distruse. În anul 1924, pãrintele Dumitru Beºtea a reuºit împreunã cu sãtenii sã repare acoperiºul bisericii. Între anii 19341935 au fost efecuate lucrãri de subzidire coordonate de inginerul Nicolae Brancu Tãtunescu. În aceastã perioadã a fost închis amvonul bisericii aºa cum se prezintã astãzi. De asemenea pictura din interior a fost restauratã de pictorul Gheorghe Zafiescu, din localitatea Costeºti Vâlsan. A fost resfinþitã în anul 1935 de Preasfinþitul Nichita Duma, preot fiind Constantin Stângescu. Dupã instalarea în parohie a pãrintelui Nicolae Ciobotea, în anul 1985, au fost executate în etape succesive mai multe lucrãri, cea mai importantã fiind restaurarea picturii din interiorul bisericii. Toate acestea s-au executat sub binecuvântarea Înaltpreasfinþitului Pãrinte Calinic ºi sub directa coordonare a sectorului Economic ºi Construcþii, coordonat de Pãrintele Arhid. Caliopie Ichim. Pentru toate eforturile depuse în aceºti ani, pãrintele Nicolae Cioboatã a primit distincþia de iconom stavrofor. Biroul de presã al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

La mãnãstirea Sfântul Ioan Botezãtorul – Antoneºti, din comuna Corbeni, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic a oficiat joi, 10 noiembrie, slujba parastasului pentru membrii familiei Erbaºu, ale cãror oseminte au fost strãmutate din cimitirul municipal Sfântul Mucenic Gheorghe al oraºului Piteºti. În 13 august 1943, Gheorghe Erbaºu, ºi soþia sa Caliopia, au donat terenul pe care se aflã construitã mãnãstirea, în suprafaþã de 12.665 mp. În contractul de donaþie proprietarul pune condiþia ca terenul sã serveascã pentru extinderea satului model Antoneºti, ºi în special pentru construirea unei biserici. Bisericuþa a fost ridicatã într-un timp foarte scurt, însã construcþia a rãmas nefinalizatã, folosind multã vreme drept staul pentru animalele localnicilor. Dupã anul 1990, odatã cu reînfiinþarea Episcopiei Argeºului, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic a început lucrãrile la biserica construitã din cãrãmidã. Din cauza stãrii de degradare accentuate ºi folosirii

nepotrivite, a fost nevoie de lucrãri de consolidare, urmate de restaurarea exterioarã a zidurilor ºi învelirea acoperiºului cu tablã de cupru. În interior a fost realizatã pictura, biserica fiind împodobitã cu mobilier din lemn de stejar. De asemenea, lângã bisericã s-a construit un impunãtor corp de chilii care deserveºte personalul monahal al mãnãstirii. Toate lucrãrile s-au desfãºurat sub supravegherea Înaltpreasfinþitului Pãrinte Calinic ºi prin directa implicare a Pãrintelui consilier Arhid. Caliopie Ichim, coordonator al sectorului Economic ºi Construcþii. Lucrãrile de reconstrucþie au fost terminate în anul 2004, biserica fiind sfinþitã în ziua de 24 iunie, la sãrbãtoarea Naºterii Sfântului Ioan Botezãtorul. S-a împlinit astfel dorinþa donatorului Gheorghe Erbaºu, care a specificat în documentul întocmit în anul 1943, cã doreºte sã fie înmormântat lângã bisericã. În douã cavouri de marmurã construite în curtea mînãstirii au fost depuse în osemintele lui Gheorghe Erbaºu, ale soþiei sale Caliopia, ale fiului lor Ion Erbaºu ºi ale nepotului Gheorghe Erbaºu. Demersurile necesare pentru strãmutarea osemintelor au fost fãcute de Robert Erbaºu, strãnepotul donatorului.


Argesul Ortodox - Anul XI, nr. 529, 22-28 noiembrie 2011