Issuu on Google+

z Anul XI z nr. 526 z 30 octombrie - 6 noiembrie 2011 z 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

De ce este nevoie de o Catedralã a Neamului? Primele fãpturi din istoria omenirii, Adam ºi Eva, precum ºi urmaºii lor, o bunã bucatã de vreme, au fost sub impresia de netãgãduit a bucuriei de a vedea pe Dumnezeu în Grãdina Raiului. Dupã drama consumatã, prin alungarea din Paradis a primilor oameni, vreme îndelungatã au plâns dupã prezenþa pãrinteascã a lui Dumnezeu ºi nu vroiau sã se mângâie pentru cã nu mai vedeau faþa Lui. Aº crede cã

fiecare dintre noi atunci când mergem sã cunoaºtem ºi sã putem face comparaþie cu ceea ce este acasã. Întorºi din drumeþia de studiu, vom putea spune lucruri mari despre templul din Ierusalim, despre care ne aratã Biblia cã a consumat forþe uriaºe de muncã, bani gârlã, sacrificii umane, pentru cã, imaginaþi-vã ce rulaj de persoane erau pentru aceastã construcþie dacã pentru zidirea Templului au fost selectaþi de cãtre Solomon 30.000 de israeliþi ca sã pregãteascã lemnul în Liban, adãugânduse ºi câte 10.000 în fiecare lunã iar pentru munci de corvoadã 150.000 de oameni! Din nefericire, în anul 587 î. Hr., babilonienii au cucerit Ierusalimul, au jefuit odoarele templului ºi i-au dat foc! (II Împãraþi 25, 8-17). Se reface de cãtre Zorobabel dimpreunã cu Ezdra ºi Neemia. A urmat zidirea lui Irod, templu ºi mai

veacurile ce aveau sã vinã. ªtim cã Sfântul Petru de la Roma a durat întru zidire aproape o sutã de ani, având 180 m. lungime, fiind contemporanã cu Catedrala lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeº, care a fost ziditã doar în 5 ani de strãdanii sfinte. Dacã-ºi puneau mintea ºi forþa, domnitorii de la Argeº ar fi zidit într-o sutã de ani biserica

Catedrala Canterbury din Anglia Templul din Ierusalim plânsul pentru prima datã s-a rupt din Paradis! Uºor-uºor, bucuria vederii feþei lui Dumnezeu se vestejea, iar lumea, încet-încet cãdea în uitarea de Dumnezeu. Sigur cã aceasta o spunem noi, din judecata pe care o facem uneori privind în istorii. La Dumnezeu însã lucrurile stau cu totul deosebit. Dacã citim în Cartea Catedralã America

Sfânta Sofia - Istanbul Facerii, din Sfânta Scripturã, vom vedea cum are grijã Dumnezeu de omul pe care l-a creat. Episodul este minunat ºi citindu-l vom gãsi relatãri emoþionante. Iacob pleacã în Mesopotamia, trimis de tatãl sãu Isaac pentru a-ºi lua soþie. Spre asfinþitul soarelui, ia câteva pietre, le pune sub cap ºi-l apucã un somn bun dupã greul cãlãtoriei: „ªi a visat cã era o scarã, sprijinitã pe pãmânt, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau ºi se pogorau pe ea. Apoi s-a arãtat Domnul în capul scãrii ºi i-a zis: „Eu sunt Domnul Dumnezeul lui Avraam, tatãl tãu, ºi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pãmântul pe care dormi þi-l voi da þie ºi urmaºilor tãi … Iar când s-a deºteptat din somnul sãu, Iacob a zis: «Domnul este cu adevãrat în locul acesta ºi eu n-am ºtiut!» ªi, înspãimântându-se Iacob, a zis: Cât de înfricoºãtor este locul acesta! Aceasta nu este alta fãrã numai casa lui Dumnezeu, aceasta este poarta cerului!” Apoi s-a sculat Iacob dis-de-dimineaþã, a luat piatra ce ºi-o pusese cãpãtâi, a pus-o stâlp ºi a turnat pe vârful ei untdelemn … Iar piatra aceasta, pe care am puso stâlp, va fi pentru mine casa lui Dumnezeu …!” (Facere 28, 12-22). Tãlmãcind cele de mai sus, vedem desluºit cã numirea de Casa lui Dumnezeu, este proprie limbajului nostru ºi azi dupã atâta amar de vreme ºi cã atunci totul era de o simplitate absolutã. Locul de rugãciune ºi locul unde se arãta Dumnezeu nu impunea nici limbajul de azi, nici pretenþiile de a se zidi magnific, precum se vede în lume de

fastuos decât cele dinainte, demolând totul ºi luarea de la capãt. În anul 70 dupã Hristos, Împãratul roman Tit, cu oºtile sale, dãrâmã pânã la pãmânt Templul dându-i foc, iar poporul israelit silit sã plece împrãºtiindu-se pe faþa întregului pãmânt. Împãratul Justinian a zidit la Constantinopol cea mai mãreaþã bisericã din lume, care se pãstreazã ºi azi ºi care va trebui returnatã Ortodoxiei mondiale, Biserica Sfânta Sofia! Are o vârstã de aproape 1.600 de ani. De atunci ºi pânã azi s-au înãlþat Catedrale uriaºe care au uimit lumea ºi pentru care generaþii întregi se bucurã. Sunt catedrale monumentale care au umplut pãmântul: Sfântul Isac de la Leningrad, Sfântul Petru de la Roma,

lungã de 700 de metri ºi înaltã de alþi 500! Imaginaþi-vã ce forþã exista în Carpaþii Daciei Felix. Numai cã la noi, sã avem iertare, s-a îndrãznit ca prin spirit sã se domoleascã materia, mereu cotropitoare asupra noastrã, sãrmanii! Sigur cã Michelangelo, cu arhitecþii Romei, au fost la Constantinopol ºi au mãsurat Sfânta Sofia. Au rãmas uimiþi, dar întorºi la Roma, au dorit sã ridice o bisericã nemaivãzutã de nimeni vreodatã, pentru a ºterge umilinþa aºezatã pe fruntea lor de la Constantin cel Mare, mutând capitala în Orient ºi a lui Justinian, zidind falnica Sfânta Sofia. Din nefericire, orgoliul omenesc ºi între popoare, se cerea tãmãduit! Dar nu este vorba doar de atât. Sã vedem ce remarcã Academicianul Constantin Bãlãceanu Stolnici: „Se invocã aici, printr-o ignorare a realitãþilor, trecutul tradiþional românesc, centrat pe bisericã micã. Biserica micã este, însã, biserica parohialã sau biserica mãnãstireascã, de exemplu, care, într-adevãr, trebuie sã fie de mici dimensiuni, pentru cã se adreseazã unei comunitãþi restrânse ºi trebuie sã creeze acel climat de intimitate atât de important pentru spiritualitatea parohiei. Biserica episcopalã, are, însã, o cu totul altã misiune, ºi noi avem tradiþie în acest sens. Gândiþi-vã, de pildã, la Biserica Domneascã de la Curtea de Argeº, care a fost fãcutã în secolele XIII-XIV, ºi care, pentru epoca respectivã, þinând cont de dimensiunea oraºelor ºi de posibilitãþile tehnice, a fost un monument gigantic. Ideea bisericii monumentale nu este, prin urmare, aºa cum se afirma, strãinã de tradiþia noastrã. Noi nu am putut avea tradiþia unei biserici patriarhale pentru simplu motiv cã, aºa cum am spus, nu am fost patriarhie. Aceastã tradiþie trebuie gãsitã acolo unde a existat patriarhie. Patriarhie a existat la Constantinopol. Or, ortodoxia a creat cele mai mari biserici. Gândiþi-vã la Sfânta Sofia, la Biserica Sfinþilor Apostoli, la Biserica Studionului, care au fost foarte mari. ªi care au impus cele douã prototipuri: biserica rotundã, cum este Sfânta Sofia, ºi biserica tradiþionalã, precum San Marco din Veneþia, ea însãºi monumentalã în raport cu un oraº mic. Vedeþi, aºadar, cã argumentul conform cãruia biserica de mari dimensiuni nu s-ar potrivi cu spiritul ortodoxiei este greºitã, dacã privim ortodoxia în întreg ansamblul sãu.” (Dilema, nr. 248, 1997, p. 10). - continuare în pagina 3 -

Catedrala Sfântul Isac de la Leningrad Domurile din Germania, Franþa, Italia, Anglia, America, Spania, America de Sud ºi în alte locuri. Occidentalii au mutat munþii la vale ºi au zidit pentru

Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului


Argeºul Ortodox

Liturgicã

Viaþa Maicii Domnului, de Epifanie Monahul

Consacrarea Fecioarei a. Aducerea Mariei la Templu Când Maria a fãcut trei ani, pãrinþii ei au înfãþiºat-o Domnului cu daruri, înaintea preotului Ioada, zis ºi Barachia, tatãl lui Zaharia. Dupã binecuvântare, pãrinþii Ioachim ºi Ana s-au întors în Nazaret cu copila, pânã când a împlinit ºapte ani, vârstã la care s-au întors iarãºi la Ierusalim ºi au afierosit-o Domnului pentru toate zilele vieþii ei. La puþin timp dupã aceasta, Ioachim, tatãl ei, s-a sãvârºit în vârstã de optzeci de ani. Iar Ana, lãsând Nazaretul, a venit la Ierusalim ºi era împreunã cu fiica ei Maria, care nu se depãrta de la templu zi ºi noapte. Dupã doi ani de la moartea soþului, a murit ºi Ana în vârstã de ºaptezeci ºi doi de ani.

b. Petrecerea Mariei la Templu Rãmasã orfanã de pãrinþi, Maria nu ieºea din templul Domnului. De avea nevoie de ceva, cerea numai de la veriºoara ei, Elisabeta, care locuia aproape. Din casa pãrinteascã învãþase sã scrie în ebraicã, aºa cã la templu s-a arãtat iubitoare de învãþãturã, pe care o prindea cu foarte mare uºurinþã, zãbovind mai ales în înþelegerea dumnezeieºtilor Scripturi, alternând cu lucrul lânii, al inului, mãtãsii, ºi al fibrelor de „byssos”.

c. Revelaþia de la locul jertfelnicului În templul Domnului era un loc retras, aproape de porticul jertfelnicului, unde stãteau numai fecioarele. Dupã

încheierea adunãrilor liturgice, fecioarele se întorceau toate la ai lor, dar Maria stãruia în paza jertfelnicului. Pe când avea doisprezece ani, în timp ce se ruga într-o noapte lângã uºile jertfelnicului, aproape de miezul nopþii, ia strãlucit o lumninã mai presus decât strãlucirea soarelui ºi un glas din locul ispãºirii a venit zicând: Vei naºte pe Fiul Meu! Iar ea a tãcut, nespunând nimãnui taina, pânã când Hristos S-a-nãlþat la cer.

d. Portretul Mariei Epifanie, dincolo de a rãmâne la profilul moral al Mariei, e primul care ne oferã o descriere a aspectului fizic al acesteia: serioasã în toate, vorbind puþin, repede la ascultare, plãcutã la vorbã, lipsitã de îndrãznealã faþã de orice om, fãrã sã râdã, netulburatã, fãrã sã se mânie, închinãtoare, respectuoasã, cinstind pe orice om, astfel încât toþi se mirau de înþelegerea ºi vorba ei. De staturã era mijlocie, iar unii spun cã era peste cea mijlocie, pielea avea culoarea grâului, pãrul era blonziu, ochii frumoºi de culoarea alunii aurii, sprâncene negre, nasul drept, mâinile, degetele ºi faþa lungi, plinã de graþie ºi frumuseþe dumnezeiascã, neînfumuratã, nesofisticatã, neatrasã spre moliciune, având o smerenie covârºitoare, de aceea, cum însãºi a zis, a cãutat spre ea Domnul când L-a mãrit pe El. (Luca 1, 46-48). Purta haine nevopsite, martor fiind sfântul ei vãl. Lucra veºminte de lânã care se foloseau la templul Domnului ºi se hrãnea de la templu, stãruind în rugãciuni, în citire, în post, în lucrul mâinilor ºi în toatã virtutea; astfel încât, prin felurimea ºi starea lucrurilor ei, sfânta Maria devenise cu adevãrat învãþãtoare a multor femei. Pr. Prof. Andrei CÃNUÞÃ

„Puterea Mea se desãvârºeºte în slãbiciune“ ªi pentru ca sã nu mã trufesc cu mãreþia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, sã mã batã peste obraz, ca sã nu mã trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca sã-l îndepãrteze de la mine; ºi mi-a zis: Îþi este de ajuns harul Meu, cãci puterea Mea se desãvârºeºte în slãbiciune.“( II Corinteni, 12, 7) „Puterea Mea se desãvârºeºte în slãbiciune“ ...Paradoxal lucru, ca de altfel toate lucrurile în care se implicã Dumnezeu. Cu aceste cuvinte Hristos întoarce lumea pe dos, desfiinþeazã tot ceea ce raþiunea ºi simþul comun au înfiinþat, anume cã e bine când îþi merge bine, când toate-s pe placul inimii tale, când eºti sãnãtos ºi nu prea duci lipsã de nimic. Acesta este ºi idealul vieþii sociale. Iar a fi sãnãtos este pentru noi cel mai de preþ lucru: „Sãnãtate, cã-i mai bunã ca toate“, zice o urare româneascã. Iatã însã cã suntem pe dinafara idealului creºtin ºi cã avem de-a face cu Dumnezeul Care

te cautã atunci când nu þi-e bine, când eºti în lipsuri, când dai de boalã. Când îþi merge strunã n-are nicio treabã cu tine, pentru cã tu n-ai nicio treabã cu el. ªi chiar de-ai fi un om interesat de viaþa duhovniceascã, rãmâi cãldicel ºi moale dacã nu dai ochii cu neputinþa dureroasã, cu nevoia, cu strâmtorarea, cu boala, cu posibilitatea pierderii de sine. ªi acestea sunt cele care vãdesc autenticitatea sau neautenticitatea vieþii tale duhovniceºti. Omul e liniºtit pânã când vine necazul. Apoi se tulburã peste mãsurã, se rãzvrãteºte, huleºte, deznãdãjduieºte ºi-L pune la îndoialã pe Cel Ce Este. Umblã mâhnit pentru nedreptatea ce i se face ºi cade din starea lui ce-i pãrea bunã. Acum rateazã ºansa ce i se pune înainte de a primi sã locuiascã în el puterea lui Hristos. Cãci Hristos vrea sã te desãvârºeascã, te vrea strâns în tine însuþi aþintit spre El cu toatã inima când nu mai ºtii ce sã faci, când nu mai ai unde sã te duci. Necazul îl loveºte pe cel ce nu ºtie

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CALINIC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

de Dumnezeu ca ºi pe cel care se roagã. Însã unuia îi va fi spre nenorocire, celuilalt spre desãvârºire. Ne rugãm sã ne fie bine ºi acesta e lucrul cel mai firesc. ªi Sf. Ap. Pavel s-a rugat sã-i fie bine, sã-l vindece Dumnezeu de „ghimpele“ din trup. Însã dupã rãspunsul primit nu mai vrea vindecare, chiar începe sã fie fericit de nefericire. N-a ºtiut de la sine cum stau lucrurile, cãci judeca omeneºte. Dar plecându-ºi mintea înaintea absurdului ºi asumându-l, ajunge sã spunã: „...foarte bucuros, mã voi lãuda mai ales întru slãbiciunile mele, ca sã locuiascã în mine puterea lui Hristos. De aceea mã bucur în slãbiciuni, în defãimãri, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorãri pentru Hristos, cãci, când sunt slab, atunci sunt tare.“ (Idem) Slãbiciunea Îl cheamã pe Hristos ºi El vine negreºit..... „ªi a fost Domnul scãpare sãracului, ajutor la vreme potrivitã în necazuri (...) Vezi, pentru cã Tu priveºti la necazuri ºi la durere,

Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. Dr. Napoleon Dabu Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta. Paginã web: preot Gabriel Grecu

ca sã le iei în mâinile Tale; cãci în Tine se încrede sãracul, iar orfanului Tu i-ai fost ajutor. (Psalm 9) Sfânta Scripturã plinã de fãgãduinþe cãtre cei slabi, încât ai zice cã e mai de dorit sã fii dintre aceºtia. Chiar este de dorit, dar numai pentru acela care-L doreºte pe Dumnezeu precum doreºte cerbul izvoarele apelor“, pentru acela care e convins cã „mai bunã este mila Ta decât viaþa“. E greu sã ajungi la o aºa convingere, deºi raþional e limpede: dacã te legi de materie, de locuri, de oameni în mod absolute, vei ajunge în neantul deznãdejdii când vei privi cum toate se pierd, cã „totul este deºertãciune“s; dacã te legi de Dumnezeu în mod absolut, ajungi sã te bucuri acum ºi în eternitate de Cel dorit ºi în plus, în El nu rãmâi cu lipsuri, cãci toate sunt în El, în Logosul divin ºi le regãseºti pe cele îndrãgite, pe toate dupã firescul lor, în firescul plãcerii de ele. Însã din necunoaºtere, din necredinþã sau din nestatornicie nu ne asumãm vieþuirea aceasta ºi înþelegerea noastrã asupra existenþei se îngusteazã la sfera intereselor egocentrice. ªi atunci te chinui cã nuþi ajung banii, cã nu-þi place serviciul, cã te bârfesc colegii, cã ai probleme cu stomacul, cã ai fãcut amigdalitã. ªi nu ºtii cã exact atunci te faci potrivit ca sã locuiascã în tine puterea lui Hristos Iuliana POPA

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643


Argeºul Ortodox

De ce este nevoie de o Catedralã a Neamului?

Catedrala Sfântul Petru din Roma Curând s-a luat act din presa româneascã despre cele 12 temeiuri privind construirea Catedralei Mântuirii Neamului în Parcul Carol din Bucureºti. S-ar pune întrebarea fireascã: de ce aºa de târziu? Rãspunsul este simplu ºi limpede: nu s-ar fi crezut cã ar fi cazul! Citind temeiurile, este clar pentru oricine cã locul: Parcul Carol a fost al Bisericii, deci proprietatea Mitropoliei Þãrii Româneºti încã de la sfârºitul sec. XVIII, fiind îngrijit de mitropolitul Filaret al II – lea (1792-1793) al cãrui nume a rãmas pânã azi în toponimia locului – dealul ºi lacul Filaret. Prin urmare, platoul din Parcul Carol a fost concesionat Patriarhiei Române ºi poate fi considerat o retrocedare a unei mici pãrþi din proprietãþile confiscate Bisericii de regimurile anterioare. Preºedinþia ºi Guvernul României au fost receptivi la solicitarea Patriarhiei Române, fãcând legiuita dreptate! Am citit cãrþulia lui Ion Alexandru Mizgan, cu titlul sugestiv: În logica lui Iuda, ed. Bunavestire, Beiuº, 2003, care aratã pe scurt, dar pregnant, Odiseea Catedralei în presa româneascã! Laud dupã cuviinþã mãiestritul condei precum ºi argumentãrile. Dupã cum se ºtie ideea ridicãrii unei Catedrale Patriarhale în Bucureºti nu se datoreazã crizei identitãþii religiei strãmoºeºti ci s-a pus întotdeauna în strânsã legãturã cu unele evenimente din istoria poporului român: dobândirea independenþei în 1877, unirea Transilvaniei cu România în 1918, eliberarea de sub regimul comunist în 1989, ca sã amintim doar de cele mai recente. Prin urmare ideea realizãrii acestei biserici din 1878 nu poate fi pusã numai pe seama ierarhiei ortodoxe actuale. Aºadar, dupã Primul Rãzboi Mondial ºi dupã reunificarea provinciilor româneºti, ideea construirii acestei Catedrale, simbol al unitãþii, a fost reluatã la 10 mai 1920 de Mitropolitul Primat de atunci, Miron Cristea. Regele Ferdinand a luat hotãrârea de a se ridica în semn de mulþumire adusã lui Dumnezeu, Biserica Mântuirii ºi a înaintat Sfântului Sinod, actul sãu de implicare. La 23 mai 1920, Sfântul Sinod, auzea în premierã, actul regal ctitoricesc, Mitropolitul Primat citind hotãrârea regalã, numitã ºi Hrisov domnesc, pe care îl redãm mai jos: „Prea Sfinþiþi Pãrinþi, înfãptuitu-se unirea politicã a tuturor românilor, prin strãdania atâtor minþi alese ºi prin sângele atâtor dintre copiii cei mai buni ai neamului. Laudã îndreptãþitã ºi slavã nesfârºitã Atotputernicului Dumnezeu care nu ne-a pãrãsit în necazuri ºi ne-a întãrit inima ºi gândul, ducându-ne la izbândã. Astãzi mai mult ca oricând suntem datori sãL

Biserica Domneascã din Curtea de Argeº, secolul XIV

preamãrim din toatã inima cu cântarea: „Cu noi este Dumnezeu, înþelegeþi neamuri ºi vã plecaþi, cãci cu noi este Dumnezeu”. Aceastã cântare trebuie sã rãsune în Biserica Mântuirii, pe care suntem datori sã o ridicãm în Capitala tuturor românilor, ca semn de mulþumire pentru ajutorul Celui Prea Înalt ºi ca simbol al unitãþii sufleteºti al întregului neam ºi veºnicã pomenire celor rãposaþi pentru înfãptuirea României Întregite. Întru aceasta slujeascã-ne de pildã bunii noºtri strãmoºi. Pildã sã ne fie ªtefan Vodã cel Mare ºi Sfânt, care dupã luarea Chiliei, mulþumind lui Dumnezeu, dãtãtorul biruinþei, prin ridicarea Mãnãstirii Putna, de unde a purces atâta duh întãritor în vremile noastre de rãstriºte. Pildã sã ne fie fãuritorul unitãþii noastre politice de acum 318 ani, viteazul Mihai Voievod, a cãrui mânã s-a descleºtat de pe sabia-i fulgerãtoare, ca sã punã o nouã ºi puternicã piatrã de temelie a Mitropoliei româneºti din Alba Iulia Ardealului, drept mulþumire Celui Prea Înalt, pentru biruinþa îndreptãþitei sale lupte. Pildã sã ne fie Matei Voievod Basarab care a semãnat pãmântul þãrii cu lãcaºuri dumnezeieºti mulþumire Celui de Sus pentru ajutorul dat întru apãrarea sfintelor sale nãzuinþe. În aceste lãcaºuri închinându-le-a el sfinþilor mucenici ostaºi în conºtiinþa dreptei jertfiri a ostaºilor sãi. Pildã sã ne fie tot ºirul de strãmoºi, întemeietori de lãcaºuri dumnezeieºti pentru binefacerile venite de Sus. În sfârºit, pildã sã ne fie rãposatul Carol I care ºi-a unit gândul cu vechii ctitori, aducând la noua strãlucire minunile de la Argeº ºi Trei Ierarhi. Cãci sufletul ºi jertfa biruitorilor de la Plevna s-au

Proiectul Catedralei Mântuirii Neamului adãugat în temelia ºi la frumuseþea acestor altare de mulþumire ºi proslãvire a Stãpânului tuturor. Noi ºi poporul român am avut fericirea a conduce þara la înfãptuirea visului de aur a strãmoºilor: Unirea într-un singur stat naþional! Deci ºi Sfânta Bisericã, care dorim a se înãlþa întru amintirea acestui strãlucit eveniment se cuvine sã fie un monument vrednic de þelul mãreþ ce l-am atins, ºi opera tuturor românilor, ca un simbol al unitãþii de neam ºi de credinþã. Neamul întreg ºi-a încordat vânjoasele-i braþe pentru îndeplinirea scumpului sãu ideal naþional. Neamul întreg se cuvine sã-ºi arate recunoºtinþa, cãtre Dumnezeu, de la Care ne vin toate darurile, ridicându-I altar de închinare ca o podoabã a gândului artistic românesc. Iar pentru fericita întrupare a acestui gând al nostru ºi pe temeiul orânduirilor canonice, cer Preasfinþitului Sinod al Bisericii strãmoºeºti Înalta sa binecuvântare spre a se putea începe pregãtirile pentru ridicarea acestei sfinte Biserici. ªi Domnul va rãsplãti celor ce iubesc buna podoabã a Casei Sale. Al Prea Sfinþiilor Voastre, cu creºtineascã dragoste, Ferdinand”. Bucureºti, 10 mai 1920. (Universul, an XXXVIII, nr. 128, 26 mai 1920, p. 1). Ulterior, Regele Ferdinand s-a îmbolnãvit, iar criza internã s-a agravat, agitatorii dând iama ca ºi lupii la stâna cu oi. Prin inima lui ºi a Reginei Maria treceau sãbii nemiloase, iar magnificul proiect rãmânea în seama generaþiilor viitoare! Dupã toate acestea, Patriarhul Miron a devenit þinta ºi atacul presei, iar vremurile n-au fost pe potriva gândurilor sale, Catedrala aºteptând oameni din alte vremi, cu suflet de aur ºi voinþã de domni ºi regi, ctitori de Þarã ºi Altare! Prin anul 1943, Patriarhul Nicodim a mai fãcut o încercare, dar s-

Catedrala Alexander Nevski din Bulgaria, 1878 a stins din cauza urgiilor celui de al II-lea Rãzboi Mondial. Iar Patriarhul Justinian a trebuit sã salveze întreaga Bisericã de la prãbuºire, timp ºi forþã uriaºã consumatã pe rugul rezistenþei în faþa puhoaielor ideologice. Patriarhul Iustin a trebuit sã reziste puhoiului de dãrâmãri ºi translãri de biserici care stãteau în ochii celor care doreau sã facã din Bucureºti o capitalã modernã a lumii … A venit rândul Patriarhului Teoctist, care din anul 1995 a fãcut chemarea în Sfântul Sinod ºi în Adunarea Naþional Bisericeascã, pentru a se porni vârtos pe drumul întrupãrii Bisericii Mântuirii, cum a zis Regele Ferdinand în Hrisovul domnesc ºi Catedrala Mântuirii Neamului, cum a botezat-o Patriarhul Miron. Într-una din zile, Patriarhul Teoctist fiind la Dragoslavele, pentru pregãtirea unor lucrãri urgente, mi-a povestit cã umblând prin biblioteca Patriarhului Miron, spre mare surprizã ºi bucurie a dat peste cuvântarea despre proiectul Catedralei Patriarhale. Radia de bucurie! Îl socotea un vãdit semn al lui Dumnezeu! Mi-a spus: iatã dorinþa Patriarhului Miron se va întrupa! L-am vãzut întinerind ca viteazul din poveste! Pãrintele Patriarh Daniel, cunoscând toate demersurile fãcute de înaintaºii Preafericirii Sale, a hotãrât, ca program al începutului de patriarhat, sã fie, cu mari nãdejdi, construirea mult amânatei Catedrale a Neamului Românesc. Chiar în primele luni a pus piatra de temelie noului Altar, pregãtind cele necesare pentru un bun început. Deseori, Patriarhul nostru, al tuturor românilor de pretutindeni, se jeluia despre încercãrile dureroase întâmpinate cu pregãtirea ºi începerea construirii Catedralei. Anumite opinii vin mereu ºi acum pe diferite cãi ca ºi pe vremea Patriarhului Miron, care n-a fost cruþat de injurii ºi ironii. Ce puteau înþelege cei care n-aveau culturã, bun simþ ºi cunoºtinþe de istorie româneascã ºi nici informare – de ºcolar începãtor – în privinþa istoriei catedralelor din lume? Dupã atâtea încercãri s-ar cuveni ca românii sã nu se lase mai prejos în faþa celorlalte popoare întru zidiri de Altare, spre slava lui Dumnezeu ºi bucuria oamenilor, iubitori de dreaptã credinþã ºi evlavie plinã de un optimism angelic. Patriarhul Daniel are îndatorirea sacrã sã ducã la bun sfârºit construirea Catedralei. Totdeauna, când am început o lucrare, am întrebat pe Dumnezeu dacã dã binecuvântarea cuvenitã începerii ºi zidirii. Când am primit semn, ne-am apucat de lucrãri. Catedrala cea dragã inimii românilor de bunã credinþã a primit binecuvântarea lui Dumnezeu pentru cã a început cu mari speranþe întruparea ei. Apelului Patriarhului nostru la dragostea de a sprijini sincer ºi de bunãvoie construirea Altarului naþional se va rãspunde de cãtre fiecare dintre noi dupã puteri ºi dragoste creºtinã. Credem nestrãmutat, cã sfintele gânduri ale: Mitropolitului Calinic Miclescu, Regelui Carol I, Patriarhului Miron, Regelui Ferdinand I, Patriarhului Nicodim, Patriarhului Teoctist, Patriarhului Daniel, Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, clerului mirean ºi monahal, intelectualilor, ziariºtilor ºi a evlaviosului popor român iubitor de Dumnezeu, despre Catedrala Patriarhiei, se vor întrupa „ca o podoabã a gândului artistic românesc”, aºa cum a cerut, acum 91 de ani, Regele Ferdinand, la îndemnul Patriarhului Miron. Este unica ºansã! Fraþi români, sus inima ºi sã stãruim pentru Altarul Domnului din Bucureºtii României!

Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului

3


Argeºul Ortodox

Familia în Vechiul Testament

Familia lui Israel în cartea Numerii

Aºa cum stã scris în cartea Genezei la capitolul al XVIII-lea, Dumnezeu pune început planului de mântuire a lumii prin alegerea lui Avram, eberul (strãinul) cãruia îi va fi schimbat numele din tatãl mulþimii în tatãl mulþimilor, Avraam. ªi într-adevãr, aºa cum ne aratã cãrþile Ieºirea ºi Numerii, neamul lui Avraam se

înmulþeºte, creând o adevãratã psihozã socio-politicã în Egipt, psihozã calmatã de revelarea voinþei divine prin Moise, cel care scoate din Egipt marea familie compusã din cele douãsprezece seminþii ale lui Iacob-Israel, pentru a le îndruma prin pustia Sinaiului pe drumul cãtre pãmântul fãgãduinþei. Neamul acesta peregrin, familia aceasta mare ce poartã pe umeri însemnul sfânt al alegerii îºi va face recensãmântul în pustiu, prin poruncã de sus, aºa cum Dumnezeu a glãsuit cãtre Moise: „În ziua întâi a lunii a doua din anul al doilea dupã ieºirea Israeliþilor din pãmântul Egiptului, a grãit Domnul cu Moise în cortul adunãrii, în pustiul Sinai, ºi a zis. Numãraþi toatã obºtea fiilor lui Israel dupã seminþiile lor, dupã familiile lor ºi dupã numele lor, om cu om. Tot bãrbatul de la douãzeci de ani în sus, tot cel ce poate ieºi la oaste în Israel, sã se numere de tine ºi de Aaron ºi sã se rânduiascã în tabãra lui.” (Numerii 1, 1-3 ºi 1, 19) Identificarea fiilor lui Israel dupã spiþa lor, dupã neamul din care se trag, reprezintã un argument puternic în consolidarea conºtiinþei apartenenþei la o familie, însã nu la una oarecare, ci la una specialã, la o seminþie osebitã, la un neam ales: „fiii lui Israel”, Israel nimeni altul decât Iacob, fiul al lui Isac ºi nepot al lui Avraam, cel care a primit promisiunea de la Dumnezeu cã din el se va

naºte un popor mare: „Din Avraam cu adevãrat se va ridica un popor mare ºi tare ºi printr-însul se vor binecuvânta toate neamurile pãmântului” (Facere 18, 18). În acest sens, nu trebuie sã surprindã utilizarea de nu mai puþin de paisprezece ori a formulei dupã seminþia lor, dupã neamurile lor, dupã familiile lor, dupã numele lor, toþi bãrbaþii om cu om, de la douãzeci de ani în sus. Marea familie a lui Israel, aºa cum ne vorbeºte cartea Numerii, este formatã din douãsprezece seminþii, dupã numãrul fiilor lui Iacob-Israel, astfel: seminþia lui Ruben cuprinde patruzeci ºi ºase de mii cinci sute de bãrbaþi (Numerii 1, 21), seminþia lui Simeon are cincizeci ºi nouã de mii trei sute de bãrbaþi (Numerii 1, 23), seminþia lui Gad are patruzeci ºi cinci de mii ºase sute cincizeci de bãrbaþi (Numerii 1, 25), seminþia lui Iuda cuprinde ºaptezeci ºi patru de mii ºase sute de bãrbaþi (Numerii 1, 27), seminþia lui Isahar numãrã cincizeci ºi patru de mii patru sute de bãrbaþi (Numerii 1, 29), seminþia lui Zabulon are cincizeci ºi ºapte de mii patru sute de bãrbaþi (Numerii 1, 31),seminþia lui Efraim numãrã patruzeci de mii cinci sute de bãrbaþi (Numerii 1, 33), seminþia lui Manase treizeci ºi douã de mii douã sute de bãrbaþi (Numerii 1, 35), seminþia lui Veniamin cuprinde treizeci ºi cinci de mii patru sute de bãrbaþi (Numerii 1, 37), seminþia lui Dan are ºaizeci ºi douã de mii ºapte sute de bãrbaþi (Numerii 1, 39), seminþia lui Aºer numãrã patruzeci ºi una de mii cinci sute de bãrbaþi (Numerii 1, 41), seminþia lui Neftali cincizeci ºi trei de mii patru sute de bãrbaþi (Numerii 1, 43). În total numãrul bãrbaþilor poporului ales, peste douãzeci de ani, este de ºase sute trei mii cinci sute cincizeci (Numerii 1, 46), afarã de cei de parte bãrbãteascã din neamul lui Levi, care au fost numãraþi începând de la o lunã ºi care se bucurã de un statut special, aºa cum Moise le-a rânduit prin descoperire divinã. Pr. Dr. Napoleon Nicolae DABU

Sinaxar

Sfântul Dimitrie Basarabov Sfântul Cuvios Dimitrie Basarabov este sãrbãtorit pe 27 octombrie. S-a nãscut‚ în satul Basarabi, la sud de Dunãre (in Bulgaria). A trãit în secolul al XIII-lea, în timpul "imperiului" vlaho-bulgar de la Tarnovo, întemeiat de fraþii Petru ºi Asan. Iubind viaþa asceticã, se va retrage într-o peºterã. Nu ºtim cât timp s-a nevoit în aceastã peºterã ºi nici când a trecut la cele veºnice. Tradiþia spune cã înainte de a muri, s-a aºezat singur între douã lespezi de piatrã, ca într-un sicriu, fiind acoperit în timp de apele râului. Moaºtele sale au ramas multã vreme sub ape, pânã când o copilã care pãtimea de duh necurat a avut o revelaþie: i s-a arãtat , care i-ar fi spus: "Dacã pãrinþii tãi mã vor scoate din apã, eu te voi tãmãdui". Pãrinþii vor merge la locul indicat în vis, lângã râul Lom, ºi vor gãsi trupul neputrezit al sfântului între douã pietre. Cuviosului Dimitrie vor fi duse ºi aºezate în biserica din Basarabi. În tradiþia bisericeascã, un domnitor al Þãrii Româneºti, al cãrui nume nu este menþionat, a plãtit o sumã mare de bani pentru aducerea moaºtelor Cuviosului Dimitrie în Bucureºti. Delegaþia nu a reuºit sã intre în acest oraº, deoarece caii nu au vrut sã mai meargã. În aceastã situaþie, membrii delegaþiei au hotãrât sã tragã la sorþi, pentru a stabili drumul pe care vor merge cu moaºtele Sfântului Dimitrie. La sorþi a cãzut drumul spre Basarabi, ºi astfel, moaºtele au fost reaºezate în biserica din Basarabi. Au stat în aceastã bisericã pânã în timpul rãzboiului ruso-turc (1768-1774), când generalul rus Petru Salticov, trecând prin satul Basarabov, a luat moaºtele cu intenþia de a le trimite în Rusia. Însã, la rugãmintea lui Hagi Dimitrie, negustor de origine macedoromânã, precum ºi a mitropolitului Grigorie II al Þãrii Romaneºti, le-a dãruit poporului român. Moaºtele au fot aºezate cu cinste, în iunie 1774, în actuala catedralã patriarhalã din Bucureºti. Menþionãm cã racla cu moaºtele Cuviosului Dimitrie a fost scoasã în procesiune pe strãzile Bucureºtiului de mai multe ori. Astfel, în 1815, din porunca domnitorului Caragea, pentru a se pune capãt epidemiei de ciumã, în 1831, la cererea generalului Paul Kiseleff, în speranþa opririi epidemiei de holerã ºi în 1827, în timpul lui Grigore Ghica, pentru ploaie. Generalizarea cultului Cuviosului Dimitrie a fost hotãrâtã

4

în ºedinþele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dintre anii 1950-1955.

Minunile Sfantului Dimitrie Basarabov Pãrintele Iustin Bulimar, slujitor la din anul 1989, spune cã: "În 1989, în urma slujbei Sfântului Maslu, un credincios pe care eu l-am vazut de mai multe ori participând la aceastã Sfântã Tainã ºi la celelalte slujbe ale Bisericii rãmânea întotdeauna ultimul spre a se închina. ªi, într-una din zile, la fel procedând, a urcat la racla sfintelor moaºte (dar de ce rãmânea ultimul sã se închine? - pentru cã umbla cu cârje), ºi-a aºezat cârjele, ca de obicei, ca sã ºi le poatã lua dupã rugãciune, dupã îngenuncherea pe care o putea face el acolo în felul lui, ºi minunea s-a întâmplat: s-a ridicat, s-a închinat, a coborât treptele, n-a realizat pe moment cã el de fapt îºi uitase cârjele ºi de-abia dupã ce a coborât Dealul Patriarhiei ºia dat seama de miracolul, de minunea întâmplatã. S-a întors înapoi plângând ºi mulþumind cu lacrimi în ochi lui Dumnezeu ºi Sfântului Dimitrie, povestindu-i preotului de pe vremea aceea - era un arhimandrit deosebit, un preot evlavios, iubit de credincioºi, pãrintele Grichentie, care sa retras dupa Revoluþie, la pensie, la Mãnãstirea Secu - ºi dânsul a rãmas foarte impresionat, deºi mai vãzuse ºi alte minuni petrecute la ." Pãrintele Dimitrie Irimia povesteºte: "Un caz care m-a impresionat a fost acela al unei doamne ce avea în jur de 40 de ani care, efectiv, a fost revoltatã asupra celor din familia ei pentru cã veneau ºi stãteau la foarte multe ore în ºir, în ploaie, în frig. De aceea, a venit cu gând vrajmaº la racla Cuviosului Dimitrie. Ea nu concepea, nu putea înþelege, ºi a venit cu acest gând de rãzbunare împotriva Sfântului ºi cu o mânã a zgâriat cu unghiile moaºtele Sfântului Dimitrie în locul unde ele sunt descoperite spre a fi sãrutate de credincioºi. Când a venit la mine, mi-a spus, ascunzând fapta sa: "Parinte, am fost la toþi doctorii; am o boala foarte rarã - îmi curge sânge din buricele degetelor”. I-am fãcut dezlegari, apoi s-a mai liniºtit; era foarte agitatã. I-am explicat cã trebuie sã se spovedeascã,

sã þinã post ºi atunci mi-a spus: „Eu numai cu o mana am zgâriat acolo, dar îmi curge sânge din amandouã mâinile. Apoi, a venit cineva din familie ºi mi-a spus cã s-a vindecat. De atunci nu am mai vazut-o, dar acest caz a fost unul deosebit din câte am vãzut ºi am auzit.“ Adrian COCOªILÃ www.creºtinortodox.ro


Argeºul Ortodox

ÎNSEMNÃTATEA LOGODNEI Logodna este confirmarea oficialã a viitorilor soþi. Ea nu trebuie sã fie nici prea lungã ºi nici prea scurtã. Logodna trebuie sã promitã logodnicilor o cunoaºtere reciprocã mai aprofundatã, o abordare mai serioasã a problemelor personale, ce vor trebui rezolvate de cei doi în viitor. Dacã legãturile dintre logodnici se vor dovedi a fi dificile, este mai înþelept sã se rupã logodna. În situaþia în care douã caractere nu se adapteazã nici mãcar înaintea începerii adevãratelor greutãþi, existã toate motivele sã se punã sub semnul întrebãrii viitorul acelei relaþii. Este mult mai înþelept a pune capãt unei relaþii sortite eºecului, decât a persevera în ea din motive de prestigiu personal, familial sau social. Scopul adevãrat al unei logodne este ca doi tineri îndrãgostiþi sã se poatã apropia unul de altul liber ºi nestingheriþi, pentru a putea discuta în mod prudent, degajat ºi pios probleme care þin de ei, în aºa fel încât o experienþã ulterioarã a cãsãtoriei sã nu aducã nici un fel de surprize neplãcute. Zilele logodnei sunt prea frumoase pentru a fi întunecate prin anumite gesturi, lucruri, care sã-i lase pe tinerii îndrãgostiþi cu simþãminte de groazã ºi neliniºte, pline de regrete. Numai tinerii care au învãþat sã-ºi disciplineze simþãmintele, vor cunoaºte acea sudare sufleteascã pe care logodna trebuie s-o îndeplineascã. Dacã timpul logodnei va fi folosit bine, considerând timpul logodnei, ca unul foarte preþios, discutând nu doar despre problemele lor pãmânteºti, materiale ºi vremelnice, dacã ei vor avea ºi viziunea unei orientãri spirituale, de a trãi ca niºte oameni ai lui Dumnezeu, orientaþi, nu doar cãtre problemele lor ci ºi cãtre problemele ºi nevoile altora, aceasta va conduce cãtre o fericire aparte, nu doar aceea de a fi, ci aceea de a dãrui. Adevãrata iubire va fi însoritã ºi înnobilatã zilnic de Crucea de pe Calvar. Oare cum ar trebuie petrecut timpul logodnei ? Imediat dupã ce promisiunea logodnei a fost fãcutã, începe o perioadã profundã de bucurie în descoperirea unuia de cãtre celãlalt. În acest timp logodnicii au de îndeplinit serioase îndatoriri, dacã vor sã asigure baze solide viitorului lor cãmin, deoarece ei trebuie sã se pregãteascã pentru a fi în stare sã rezolve singuri toate problemele care vor veni în viaþa lor. Sunt cupluri de logodnici care riscã sã foloseascã timpul logodnei doar pentru a fi folosit strângerii tuturor documentelor, stabilirii formalitãþilor necesare cãsãtoriei, a pregãti invitaþiile de nuntã, a-ºi anunþa rudele ºi prietenii de intenþia lor de cãsãtorie, a strânge cadourile primite, a stabili unde vor locui, s.a. Logodna trebuie folositã ºi la altceva. Unii logodnici care viseazã la cãsãtorie, considerã cã ei se vor înþelege foarte bine ºi nu au nevoie sã insiste asupra acestui lucru. Totuºi studiile ºi realitãþile dovedesc cã nu este suficientã cunoaºterea în câteva zile sau sãptãmâni. Este firesc ca logodnicii sã-ºi ia timp suficient sã se cunoascã mai bine, nu doar calitãþile, ci ºi defectele. Astfel logodnicii vor cãuta sã se întâlneascã, tot mai des, împinºi de dorinþa lãuntricã de a-ºi arãta afecþiune reciprocã. Timpul logodnei nu este destinat doar dãruirii de tandreþe. Dorinþa de a fi împreunã nu trebuie sã punã stãpânire pe ei, pentru a neglija simþãmintele ºi afecþiunea pe care o datoreazã familiilor lor. Dacã ei ºtiu sã împartã un pic din bucuria lor, dovedesc astfel recunoºtinþã pentru ce li s-au dat ºi care au contribuit în mare mãsurã la fericirea lor personalã. În loc sã-ºi gãseascã singura plãcere în a-ºi delecta logodnicul, tânãra ar trebui sã se punã la curent cu ocupaþiile lui, pentru a gãsi astfel puncte comune de înþelegere ºi susþinere. La fel va face ºi logodnicul, care se va strãdui sãºi cunoascã mai bine logodnica, nevoile ei, aspiraþiile ei ºi sã fie în stare sã aprecieze la ea ºi alte calitãþi decât cele fizice. Calitãþile fizice se depreciazã odatã cu trecerea timpului ºi vor rãmâne durabile doar celelalte... Pentru a se iubi cu adevãrat, este importantã crearea unui climat de înþelegere favorabilã înfloririi ºi dezvoltãrii simþãmintelor curate, iar aceasta cere ceva timp. A atrage tinerilor atenþia spre acest subiect implicã ºi riscul de a pierde simpatia lor, deoarece unii considerã cã ei nu mai au de fãcut nici un progres în domeniul afecþiunii. Chiar dacã aceºtia se iubesc cu adevãrat, aceasta nu înseamnã deloc cã între ei totul se va armoniza perfect, fãrã efort ºi cã ei vor ajunge imediat la o înþelegere completã. Le rãmâne de rezolvat problema confruntãrii diferitelor tendinþe ale caracterelor lor, pentru a diminua eventualele surprize ºi neînþelegerile,

certurile, care le-a r putea tulbura mai târziu viaþa lor de familie. Pentru aceasta, în principal, este de dorit, ca logodnicii sã depunã o suficientã perioadã de timp pentru a se acomoda unul cu altul, profitând de puterea minunatã de adaptare, pe care le-o dã tinereþea ºi dragostea. Aceasta le va permite sã schimbe pãreri privind viaþa conjugalã ca ºi concepþiile cele mai importante în domeniul vieþii spirituale ºi ale educaþiei copiilor. Atunci când timpul logodnei este folosit cu înþelepciune, rezultã un plan clar de viaþã ºi de acþiune. Perioada logodnei trebuie, de asemenea, sã serveascã la apropierea familiilor respective. Este bine sã se cunoascã ºi ei între ei, nu numai pentru a se asigura relaþii plãcute ºi bune pentru viitor, ci ºi pentru ca fiecare dintre viitorii soþi, sã înþeleagã mai bine, influenþele care s-au exercitat asupra celuilalt, precum ºi principiile de educaþie în care partenerul sãu a fost crescut. Este relativ uºor de înþeles legãturile dintre cele douã familii atunci când acestea aparþin cam aceluiaºi mediu, ocupã aproape acelaºi rang social, împart cam aceleaºi opinii sociale, filosofice, religioase. Însã nu este tot atât de uºor atunci când logodnicii apropie pe neaºteptate familii aparþinând unor medii sociale foarte diferite. Acestea creeazã disconfort ºi neînþelegeri mult mai grele decât apar la prima vedere. Este remarcabil sã învãþãm sã ne cunoaºtem mai bine ºi sã ne respectãm mai mult. Oamenii al cãror caracter îl studiem

cu bunãvoinþã, devin în general, tot mai simpatici, pe mãsurã ce-i cunoaºtem mai bine. Existã deci, în aceastã apropiere cu familia partenerului de logodnã, un element de simpatie care va da multe roade în viitor. Toatã aceastã muncã de armonizare ºi apropiere îi va permite cu ajutorul dragostei, rezolvarea cu uºurinþã a problemelor care vor apãrea în viitor. În acelaºi timp, s-ar putea întâmpla ca în perioada logodnei, sã fie puse în evidenþã anumite incompatibilitãþi de caracter. Neexistând încã nici un fel de legãturi de rudenie, nu este prea târziu pentru a rupe angajamentul fãcut. Totuºi nu trebuie sã se foloseascã aceastã posibilitate, adicã de a rupe logodna, decât pentru motive foarte serioase, pentru cã asemenea rupturi lasã rãni sufleteºti foarte adânci. Atunci când etapa alegerii a fost depãºitã, se prezintã o problemã extrem de delicatã ºi anume pânã unde pot merge logodnicii în manifestãrile materiale ale afecþiunii reciproce? În alte timpuri restricþiile erau foarte mari în acest domeniu, astãzi cuplurile de logodnici au tendinþa de a deveni foarte liberali. Civilizaþia noastrã profanã actualã creioneazã pentru tineri o situaþie paradoxalã pentru cã, pe de o parte totul incitã la erotism, pe de altã parte, lupta pentru viaþã ºi dificultãþile materiale obligã pe mulþi tineri sã amâne, uneori, chiar cu mulþi ani, cãsãtoria propriu-zisã. Este sigur cã tinerii ar fi cu siguranþã mai puþin tentaþi ºi mai puþin întreprinzãtori dacã toate fetele ar vrea sã adopte unele reguli foarte simple ºi eficace. Logodna nu este deja o cãsãtorie. Ea urmeazã unei perioade când un tânãr ºi o tânãrã îºi spun ºi îºi aratã cã se plac ºi cã ar vrea sã trãiascã toatã viaþa împreunã, dar nu ºtiu încã foarte bine dacã se potrivesc. Orbiþi de o dragoste cu totul nouã, ei îi admirã strãlucirea, dar încã nu i-au explorat profunzimea. Atunci când într-adevãr ei sunt, sau cred cã sunt siguri de soliditatea propriilor lor sentimente ºi se logodesc oficial, cãsãtoria celor doi nu ar trebuie sã întârzie sã aibã loc. Astfel, timpul de care dispun tinerii fiind foarte scurt, ei ar trebui sã-l petreacã cu pregãtiri utile, mai mult decât cu apropieri ale cãror consecinþe riscã

sã devinã periculoase. Aceste anticipãri, chiar dacã nu comportã urmãri neplãcute, dãuneazã dezvoltãrii normale a iubirii ºi pot deveni mai târziu o cauzã a neînþelegerii din societate, de reproºuri reciproce, sau de neînþelegeri persistente, cei doi logodnici nemaivãzând intimitatea lor în lumina aceloraºi legi ale vieþii. Mai trist este cazul a doi tineri logodnici, care neavând nimic de descoperit unul la celãlalt, vãd stingânduse flacãra care i-a animat, rup angajamentul fãcut ºi-ºi cufundã inimile în disperare. Problema abþinerii înainte de cãsãtorie ºi în special aºa cum se pune în timpul logodnei, trebuie sã fie dezvoltatã normal, prin dragostea însãºi. Tânãrul care nu poate sã-ºi domine elanurile fizice, nu poate pretinde cã o iubeºte cu adevãrat pe logodnica sa, cã o iubeºte cu toatã fiinþa lui. Este vorba de a exersa pur ºi simplu provizoriu o disciplinã care asigurã ºi confirmã fericirea fiinþei pe care afirmã cã o iubeºte. Logodnicii care vor ºti sã aducã la acelaºi edificiu, el forþa moralã ºi fizicã, nu pentru a domina, ci pentru a ajuta ca bunãtatea ºi înþelegerea, vor vedea apropiindu-se momentul cãsãtoriei fãrã teamã, fãrã grabã febrilã, ci ca o etapã dulce cãtre dragostea totalã ºi definitivã pe care au început sã o lege între ei. Atunci când un tânãr ºi o tânãrã se leagã într-o dragoste sincerã ºi fãrã egoism, ei devin împreunã unul din elementele esenþiale cele mai puternice pe care ni le putem închipui, pentru binele lor propriu, dar ºi pentru binele ºi prosperitatea întregii umanitãþi. Este o adevãratã tragedie sã te uneºti pe viaþã cu o persoanã, cu o fiinþã superficialã, care nu aduce nici un plus de valoare, care constituie chiar o piedicã în calea dezvoltãrii ºi a eficacitãþii. Dacã femeia nu corespunde idealurilor bãrbatului, toatã viaþa intimã, personalã ºi socialã a cãminului ajunge o ruinã. Tinerii sunt uºor atraºi de frumuseþe, de eleganþã ºi celelalte avantaje exterioare, perspectiva de a-ºi petrece viaþa alãturi de o femeie pe care o admirã ºi se pare foarte frumoasã. ªi totuºi, o tânãrã care se ºtie frumoasã ºi se aºteaptã sã-i fie mereu omagiatã frumuseþea, este partenera cea mai puþin doritã de un bãrbat ce doreºte sã aibã o viaþã utilã. Aceastã frumuseþe va aduce multe griji ºi va trebui mult timp ºi mulþi bani spre a o conserva. Este de preferat ca un bãrbat sã aleagã o femeie fermecãtoare prin simplitate, prin surâs, prin buna dispoziþie constantã. Doriþi-vã, de asemenea, ca ea sã fie curatã. Verificaþi cum îºi petrece timpul liber aceea sau acela care v-a fermecat inima. Dacã vestimentaþia, cluburile, distracþiile constituie dispoziþiile sale favorite, ea este bunã, însã nu pentru mare lucru. Bucuraþi-vã dacã persoanei iubite îi place sã se delecteze citind lucruri instructive, folositoare, sporturi moderate, participarea la acþiuni sociale ºi de binefacere, contemplarea operelor de artã ºi frumuseþile naturii. Preocupaþi-vã în mod egal ºi de interesul ce l-ar putea avea pentru ocupaþiile dv. personale ºi profesionale. Dacã aceasta nu prezintã, pentru persoana iubitã, decât un mijloc de a câºtiga banii de care are nevoie, riscaþi sã fiþi decepþionaþi, pentru cã ea nu va împãrtãºi niciodatã grijile dv., nu vã va ajuta cu sfaturile ei, nu va înþelege cã uneori vã va plãcea mai mult sã sacrificaþi o petrecere pentru a duce la bun sfârºit o lucrare care vã stã pe suflet. Asiguraþi-vã într-adevãr cã acea tânãrã care pretinde cã vã iubeºte, chiar vã iubeºte cu o dragoste fãrã egoism, fiind tandrã ºi dezinteresatã, profundã ºi demnã, cã ea va vedea în dv. nu doar un protector, omul care-i asigurã viaþa materialã sau îi dã o oarecare poziþie socialã. Ea trebuie sã vã iubeascã în zilele întunecate ca ºi în cele luminoase ºi sã vã aducã acasã, atunci când aveþi nevoie, reconfortarea moralã, atenþiile care vã uºureazã greutãþile ºi tandreþea de care aveþi trebuinþã. Asiguraþi-vã cã femeia cu care vã veþi cãsãtori, nu va fi pentru dv. tovarãºa înºelãtoare ºi neserioasã, ci prietena credincioasã a clipelor care vã vor ajuta sã dezvoltaþi eficacitatea dv. socialã ºi strãlucirea spiritualã. Observaþi dacã partenera sau partenerul dv. de logodnã cautã sfânta Bisericã, dacã merge la Bisericã nu doar pentru sãrbãtori speciale, ci pentru propria nevoie a sufletului sãu. Vedeþi dacã în viaþa ei personalã are loc rugãciunea ºi respectul faþã de cele sfinte. Cine respectã pe Dumnezeu, Biserica, slujitorii ºi lucrurile sfinte, te va respecta ºi pe tine, pentru cã are simþul respectului adevãrat. Dumnezeu sã binecuvânteze toate logodnele creºtine ºi sã le ajute sã se îndrepte spre o cãsãtorie binecuvântatã de El. Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

5


Argeºul Ortodox

Din Confesiunile unui mare Artist Dialog de suflet cu Maestrul nepereche Grigore Leºe...

„Omul cântã ca sã se împace cu lumea ºi cu Dumnezeu”(III) Grigore Leºe este un artist desãvârºit. Dumnezeu l-a înzestrat cu un glas rãscolitor, cu talent ºi sensibilitate; ºi pentru cã a socotit, pesemne, cã nu i-a dãruit destule, i-a mai dat o minte ascuþitã, o seriozitate aproape germanicã ºi o dorinþã neostoitã de autoperfecþionare. Toate aceste calitãþi, care foarte rar se gãsesc înmãnuncheate într-un singur om, fac ca Grigore Leºe sã fie o voce unicã în spaþiul public românesc. El vine parcã de la începuturile noastre, aducând cu sine toate bucuriile ºi durerile acestui neam, toatã înþelepciunea acumulatã de poporul român de-a lungul existenþei sale. -continuare din numãrul trecut- Dar de ce pe cartea de vizitã, sub Grigore Leºe scrie „doctor în muzicã” ºi nu scrie artist? - ªi aici este o problemã. ªtiþi de ce n-am scris? Vã spun eu. Pentru cã se confundã cuvântul artist. Toatã lumea zice cã arta e ceea ce simte fiecare. Un artist din Africa, popular la el acasã, dacã vine în Europa nul ºtie nimeni. Este valabil ºi invers. ªi cuvântul artã ºi cuvântul artist sunt chestiuni relative. ªi încã ceva: la noi, în ultima vreme, cuvântul artist sa compromis. Oricine performeazã poate fi “artist”. Artist liric aud, artist popular aud. Popular! Adicã accesibil gustului comun. Ori eu m-am separat de mult de tagma asta. Pânã acum am avut trei perioade: când am fost mai mic ºi nu se ocupa nimeni de mine, o perioadã în care eu m-am ocupat de alþii ºi, acum, a venit vremea sã mã ocup ºi de mine. La vârsta asta trebuie sã-mi adun gândurile. Unii imi spun rapsod pentru cã mã vãd cã apar singur pe scenã cu pãlãria mea ºi cânt. Iar alþii care vin ºi cântã cu zeci de instrumente, ãia sunt “artiºti”. Eu nu sunt nici din tabãra aceea, nici din cealaltã. Atunci m-am întrebat: cum sã-mi aleg eu drumul? Mi-a fost greu. Eu am fãcut muzicã, am studiat pian, armonie, am cântat în orchestrã simfonicã, am mers la Conservator. Peste lumea mea, din comunitatea þãrãneascã, s-a suprapus lumea culturii academice. Sunt copii la noi care de când se nasc sunt pentru ceva. Când m-o fãcut pe mine, tata i-o spus mamei: “da-r-ar Dumnezeu sã horeascã copchilu’ aºe cum horeºti tu”. Tot îmi spunea cã am avut probleme cu buricul, cã nu ºtiau cum sã mil lege. Am descoperit cã ºi în Africa, copiii care se nasc cu cordonul ombilical în jurul gâtului sunt consideraþi a fi nãscuþi pentru a deveni vrãjitori, descântãtori. Au forþa asta de când se nasc. Ei, cam aºa o fost ºi la mine. - ªi dumneavoastrã ce boli vindecaþi? - Îþi spun eu dragul meu, ce boli vindec. Încerc sã învãþ lumea ce înseamnã a hori. Asta înseamnã doctor în muzicã. Eu am fãcut un doctorat despre hore. - ªi ce boalã anume vindecã horile? - ªtii ce vindecã? Necazul, supãrarea ºi amarul. Spun versurile: „horile-s de ‘stâmpãrare, la omul cu supãrare”. Horea se cântã pentru astâmpãrare. Ca sã mã vindec sufleteºte nu trebuie sã am în jur veselie. Trebuie sã cânt pentru mine. Eu când horesc nu horesc pentru spectatori, ci horesc pentru mine.Cine se regãseºte în asta foarte bine, dar nu întotdeauna se nimereºte ºi unii aºteaptã de la mine sã-i vindec trupeºte. Dar eu nu pot sã-i vindec trupeºte. ªi atunci cautã alte linii melodice ºi alte cântece. Existã muzicã pentru suflet ºi muzicã pentru trup. În lumea asta bulversatã se cautã muzicã pentru exaltare trupeascã. Ori eu nu sunt din povestea asta. Eu sunt din povestea muzicii pentru suflet, care are o tonalitate nocturnã, este tristã. Cealaltã este o muzicã veselã, solarã. În ultima vreme toatã lumea tinde sã se veseleascã ºi nu înþelege de ce eu cânt numai muzicã liricã. Dar asta este muzica noastrã. Aºa este aici. Muzica de Bach îþi creeazã o stare, muzica de Mozart alta. Muzica din vatra satului alinã. - ªi când horiþi, cântaþi cu burta plinã sau ea goalã? - ªtii când se horeºte cel mai bine? Când eºti flâmând. Pe gol. Pe nemâncate vocea sunã altfel ºi asta nu este explicabil, dar o simþi. De multe ori nu-mi gãsesc locul unde sã cânt. Dupã 35 de ani mã mai întreb: oare-s bine sã fiu vãzut când horesc? Oare nu-i mai bine sã nu mã vadã lumea? Oare-i mai bine doar sã mã audã? Locul trebuie sa fie prielnic, sã aibã o energie pozitivã. Nu poþi cânta oriunde. Degeaba m-aº pune sã cânt aici. ªi mai este ceva: omul câteodatã cântã înlãuntrul lui. Nu se aude. În Maramureº existã o denumire la hore. Îi zice “adâncatã”. Se cântã dinlãuntrul, din adâncul sufletului. - Un poet englez zice cã “melodiile auzite sunt dulci, dar cele neauzite sunt ºi mai dulci”. De aceea cântaþi atât de rar? - Sigur. ªi chiar mã feresc. Ei vor sã mã tot cheme în spectacole. Este greu sã trãiesc în lumea asta. Eu dacã nu m-aº apãra cu muzica mea nu ºtiu ce s-ar întampla cu mine. Sunt puþini cei care mã înþeleg. Am avut luna trecutã un concert la Chiºinãu. Era un spectacol de ritual: muzica din ritualul de naºtere, de nuntã, din ritualul de înmormântare. ªi la un moment dat totul a fost…aºa! ªi dupã pauzã o venit o altã trupã, cu ritm. Nu ne potriveam. ªi am jurat cã niciodatã nu am sã mai cânt aºa, fiindcã realizez de fapt, o stare de confuzie ºi un compromis, pentru cã eu îi aduc

6

pe spectatori într-o stare, specialã, deosebitã, înãlþãtoare, iar cei de dupã mine le stricã starea. - Unde horiþi cel mai bine? - ªtii unde? Eu am câteva locuri la mine acasã, lângã Stoiceni. Când mã duc la Stoiceni mã duc în pãdure, pe unde am copilãrit. ªi asta nu-i poveste. Mã duc pe acolo sã îmi vãd locul unde cântam. Mã duc acolo ºi suna locul. Pot cânta. Nu-s vãzut, sunt singur. Dar se aude extraordinar. Mã întreb unde aº putea cânta in Bucureºti? Sala Palatului nu se potriveºte pentru cã nu-i fãcutã pentru concerte, ci pentru ºedinþe. Ce sar potrivi ar fi un amfiteatru, unde nu este nevoie de amplificãri. Când amplifici glasul se schimbã starea. Nu eºti tu. Simþi ceva acolo. Pe mine mulþi încã nu m-au auzit de-adevãratelea cântând. Pentru cã adevarat nu pot cânta când am ºapte microfoane în faþã, adevãrat cânt când sunt singur. Aº da multe pe lumea asta sã mã audã oamenii la un moment dat cântând cu adevãrat. Va trebui sã gãsesc o soluþie. - Maestre, dar la nunþi aþi cântat sau cântaþi? - Nu. Nu cânt la nunþi. A fost o perioadã în studenþie când n-am avut cu ce sã-mi cumpãr o franzelã. ªi mã solicitau sã cânt la nunþi pe bani. ªi nu m-am dus. Toatã sâmbãta, duminica ei îs la nuntã ºi se transformã întrun fel de lãutari. Luni, vor sã fie profesori. Nu se poate. ªi marþi vor sã fie artiºti la televizor. ªtii de ce apar ei la televizor? Sã-ºi facã reclamã sã fie chemaþi la nuntã. Eu nu-s aºa. Eu cânt muzica veche a unei comunitãþi

ºi vreau sã aduc dimensiunea aceasta spiritualã în vãzul ºi în auzul tuturor. - Mi-e greu sã gãsesc niºte lãutari cinstiþi, din soiul lui Fãrâmiþã Lambru. Unde au dispãrut aceºtia? - Ba nu. Sunt lãutari pentru nunþi. Ei asta fac. - Da’, dar din aia de butuc...buni... - Sunt. Am din ãºtia. Buni. N-au dispãrut toþi. Ba chiar sunt mai buni ca niciodatã, numai cã au îmbãtrânit. Am avut un proiect la Institutul Cultural Român timp de un an, finalul proiectului fiind la Ateneul Român. Eu atâta lume la Ateneu încã n-am mai vãzut. Dar au fost numai lãutari. Trebuie sã ai grijã ºi mãsurã cu ei, dacã îi chemi de mai multe ori îi strici. - Maestre, dar manelele? - Subiectul ãsta presupune un studiu foarte serios. Eu atât ºtiu cã “mani” înseamnã a improviza. Manelele adevãrate presupun talent, improvizaþie. Manelele mã duc cu gândul la cântecul arabo-persan ºi la horea lungã din Maramureº sau din Oltenia. - Dar astea cãrora le spunem noi manele? - Asta este o muzicã amestecatã de metisaj. Le-au pus ritmuri din Turcia, ritmuri de rock, de rap ºi peste ele fac o improvizaþie. Ei zic cã ar cânta manea, dar ei nu cântã manea adevãratã. Existã ºi un joc privat în Orient în care femeile îºi miºcã trupul cu miºcãri senzuale. Este un dans privat pe care nu oricine îl poate dansa. Atenþie: nu trebuie condamnate manelele atâta timp cât nu ºtim ce-i cu ele. Dacã-i þigan cântã manea? Nu neaparat. Un þigan poate sã facã muzicã de calitate. Românii nu s-au nãscut sã fie muzicanþi. Þiganii s-au nãscut sã fie muzicanþi. Între þãran ºi lãutar existã o mare deosebire. În muzica þãranilor gãsim un sentiment de dor, de jele. La lãutar nu, pentru el muzica este meserie, din asta trãieºte. Lãutarul ºtie sã improvizeze, ºtie sã se facã plãcut, el când cântã nu-ºi priveºte cetera, se uitã prin salã sã vadã dacã place ce cântã. Þãranul cântã pentru el. Asta e cu totul altceva. - De ce v-aþi fãcut profesor de muzicã? - Cred cã ãsta mi-o fost mie drumul. De când am fost mic am tot cântat ºi aici mã potrivesc. Eu n-am fost bun la matematici. Dar ºi aºa, dacã ar învãþa ãºtia muzicã, în ziua de azi, câtã matematicã învãþam eu pe atunci, am fi departe dom’le. - Dar cine se mai face astãzi profesor de muzicã?

- ªtii cine se face? Cine are tragere de inimã ºi ºtie ce vrea pe lumea asta ºi, dacã-i fãcut pentru aºa ceva, atunci se face. În lumea asta nu conteazã numai banul. Oamenii talentaþi sunt puþini ºi cei puþini trebuie sã facã ceva. Dacã eºti bun de doctor, fã-te doctor, dacã eºti bun tâmplar, fã-te tâmplar, fã – în general – ceea ce poþi face bine. Nu încerca sã câºtigi bani imediat, fãcând lucruri mediocre. Aici greºesc foarte mulþi. Paºii mei au fost mãrunþi. Dacã ma întreabã cineva “mã Grigore ai bani?”. Pãi am. “Mã da’ eºti iubit, li-i drag lumii de tine?”. Da, pentru ca ºtiu ce vreau. Dar paºii mei or fost mãrunþi. Tineretul din ziua de astãzi trebuie sã-ºi afle modelul, sã-l caute, nu sã vinã modelul la ei. Câteodata este pãcat sã te dai model dacã cel de lânga tine nu te înþelege. Ei trebuie sã te caute, dar ei nu cautã. Ei cautã altceva, sunt învrãjbiþi. Este vremea sã ne adunãm. - Maestre, vã rog sã-mi spuneþi cine anume îi învrãjbeºte pe oameni? - Dacã ieºim pe stradã acum ºi ne ducem în stânga, dreapta, o sã vedem o agitaþie. ªi eu mã întreb de fiecare datã: unde merg oamenii ãºtia, cã prea mulþi merg. N-au finalitate toþi. Sunt smintiþi. N-au minte. Cine n-are minte poate are forþã fizicã, îi bun acolo. Ori noi, acuma, vrem sã fim toþi ºi puternici ºi cu minte. Dar asta nu se poate. Adicã eu vreau sã fiu puternic, ºi de nu pot fi puternic. Vreau sã fiu ceea ce nu pot fi. Mã uit în oglinda la mine ºi mã întreb: dom’le, ce vrei sã fii pe lumea asta? Sunt capabil sã fac asta sau nu sunt? Parcã aº fi... Invidia este mare iar rãutatea nu se gatã niciodatã. Eu mi-am ales drumul acesta. Cã-i bine, cã-i rãu, mã zbat; dar cu o floare nu se face primãvara. Nu mã plâng, sãlile sunt pline, vin mulþi tineri la concertele mele, dar or trecut 35 de ani pânã sã ajung aici. Dar a meritat pentru ceea ce mi se întâmplã astãzi. Tinerii la 25 de ani vor sã aibã ºi casã, ºi trei maºini, ºi vila. Nu se poate. Aici sminteºte societatea. Eu m-am mulþumit cu cât am avut. - Învaþã copiii la ºcoalã cã poporul român este ospitalier, cã e frate cu natura, ca e împãcat cu soarta. Drept este sã caracterizezi un popor pe baza unor versuri populare? - Aici se impune întrebarea directã: ce înseamnã sa fii român? Pentru mine sã fii român înseamnã sã cânþi doina. A fi român nu înseamnã sã cânþi pe scenã marºuri, texte îndoielnice. Spunea Andrei Pleºu foarte bine: Emil Cioran n-a devenit mare român cã s-a dus la Paris ºi a zis cã este român, el a devenit mare român pentru cã a ajuns un mare estetician în Franþa. Da’ sigur cã-i o prostie sã auzi un vers ºi gata... Dacã-i vorba de Mioriþa, au fost atâtea explicaþii ºi interpretãri despre ea. Atâta or purtat oaia asta cã deja ne-or înnebunit pe toþi. Sã judecãm poporul român prin Mioriþa? Stai cã lucrurile sunt mai complicate. Nu suntem numai noi ciobani pe lume. Pãi dacã trecem douã dealuri din Maramureº ne întâlnim cu ucrainieni. Ãia nu-s tot pãstori? Peste tot semnalele din trâmbiþa sunã aproape la fel. - Maestre, ce viaþã duceaþi înainte de anul 1989? Vã chemau la festivitãþile partidului? - Sã ºtii cã am fost un boem. Cântam noaptea pe stradã, m-au ºi amendat pentru cântat. Fãceam ce vroiam eu. M-or fãcut oamenii nebun, beþiv, de toate. Pentru cã ei trãiau în lumea lor, ºi eu trãiam în lumea mea. Eu nu trãiam în lumea banilor, a afacerilor. Eu stãteam cu tot felul de oameni, cu þigani, cu ciobani, cântam la fluier, umblam în munþi, prin sate, sã vãd ce se întâmplã la ºezãtori, la parastase. Asta o fost viata mea. - Maestre, dar de ce cântã omu’? - I-am mai întrebat pe unii: „Bã tu de ce cânþi?”. „Pãi aºa-mi vine”. El nu ºtie de ce cântã. Altu’ zice: „Dom’le cânt cã-s lipsit”. Adicã se ‘stâmpãrã. Alþii rãspundeau: „Cânt pentru bãtrâni, de osteneala bãtrânilor”. ªtii de ce cântã? Sã se împace cu lumea. Horind gãseºte împãcare cu lumea ºi cu el. Asta-i. - Maestre, ºi când veþi muri ºi-aþi ajunge în faþa lui Dumnezeu, ce laþi întreba? - Am întrebat oamenii: „De ce te temi? De moarte sau de întâlnirea cu moartea?”. „Mãi”, zice, „de moarte eu nu mã tem, mã tem de întâlnirea cu moartea”. Câteodata mã întreb: eu ce-aº cânta când o fi sã mã întalnesc cu ea? ªi-aº cânta aºa: „Sâmbãta de dimineaþã m-o cãtat moartea prin casã/M-o cãtat ºi m-o aflat, eu de moarte m-am rugat/ Sã mã mai lese vreun ceas cã mai am ºi eu necaz/ ªi mai am vreo trei copchii ºi o mie de datorii/ ªi dacã le-oi împãca, vino moarte ºi mã ia/ Cã io lumea mi-am urât, mi-e dor numa’ de mormânt”. Câteodatã omu’ se saturã de lume ºi zice “no amu’ sã mã ieie Dumnezeu sã mã ducã în lumea de dincolo”. ªi acolo o hi oarece. Poate. Aºa cã nu mã tem de moarte. ªi ce sã ºtiu eu a zice în faþa lui Dumnezeu? Nu ºtiu dacã aº putea sã-L întreb ceva. N-aº avea curaj. Poate cã muzica ar rezolva ºi problema asta... - Maestre, vã mulþumesc foarte mult pentru aceastã minunatã întâlnire!... - Cu multã plãcere, sã auzim numai de bine!... Drd. Stelian GOMBOª


Argeºul Ortodox

Ziua de Duminicã - ÎNÞELESURI DUHOVNICEªTI Credinciosul creºtin, prin tot ceea ce face, în mod normal, încearcã sã pãstreze comuniunea cu Hristos ºi Sfinþii Sãi. Astfel cã, pe lângã sãrbãtorile importante din decursul unui an sau prãznuirea unor sfinþi cu þinere mai mare, precum ºi amintirea unor sfinþi, au fost rânduite ca þinere zilnicã, anumite evenimente sau anumiþi sfinþi în cursul sãptãmânii obiºnuite. Aceastã rânduialã de cinstire zilnicã ºi sãptãmânalã actualizeazã întreaga operã de mântuire a omului, alãturi de sfinþii care au avut un rol deosebit în viaþa omului. Deci, fiecare zi din sãptãmânã aºazã înaintea omului, chiar prin rugãciunea de fiecare zi, o nouã etapã de actualizare ºi împrospãtare a credinþei mântuitoare. Astfel cã ziua de duminicã este consideratã de Bisericã sãrbãtoarea sãptãmânalã în care prãznuim Învierea Mântuitorului Hristos ca zi a rãscumpãrãrii noastre din robia morþii ºi a pãcatului; Învierea fiind evenimentul care þine ºi determinã orice alt lucru din viaþa omului ºi întregul cosmos. Cu siguranþã, prima zi de sãrbãtoare a fost Duminica, sãrbãtoare închinatã Învierii Domnului, practicatã de sfinþii apostoli ºi creºtinii din primul veac dupã Hristos, aºa cum s-a petrecut în ziua Cinzecimii, când, la predica Sfântului Apostol Petru, au crezut ºi s-au botezat trei mii de suflete. Toþi aceºtia „stãruiau în învãþãtura apostolilor ºi în împãrtãºire, în frângerea pâinii ºi în rugãciune” (F. Ap. 2, 41-42; 20,7). Dar de ce creºtinii þin ca zi de sãrbãtoare duminica, iar nu sâmbãta? Odatã cu Învierea Domnului, „în prima zi a sãptãmânii ” (Marcu 16:12), creºtinii (adicã cei care au crezut ºi cred ºi azi cã Hristos a înviat din morþi ºi El este Dumnezeul ºi Mântuitorul nostru) au abandonat þinerea sâmbetei (ºabatul) ºi au început sã þinã ca zi de odihnã exclusiv duminica. Aceastã idee este acceptatã de toþi creºtinii, indiferent de confesiune, cu excepþia „Adventiºtilor de ziua a ºaptea”, care o datã cu apariþia lor în sec. 19 insistã pe þinerea sâmbetei, aºa cum este

prevãzut în porunca a IV-a din Decalog. Adventiºtii spun cã aceastã poruncã din Decalog rãmâne valabilã, spunând cã primii creºtini au þinut sâmbãta pânã la începutul secolului IV, când împãratul Constantin cel Mare a decretat duminica ca zi de odihnã la 7 martie 321. Este adevãrat cã a existat un astfel de „decret imperial”, dar el nu are nimic de-a face cu teologia creºtinã. Faptul cã abia în 321 Imperiul a acceptat aceastã zi ca zi de odihnã nu înseamnã nici pe departe cã ea pânã atunci nu a fost

þinutã de creºtini. Convertirea la creºtinism a lui Constantin l-a fãcut sã asigure prin lege ceea ce creºtinii la care a aderat ºi el þineau încã de la început. ªi, în general, trebuie renunþat la orice mit precum cã Împãratul Constantin cel Mare (306337) ar fi avut o contribuþie inovatoare în Bisericã ºi cã ar fi iniþiat niºte reforme ieºite din comun, inclusiv la nivel de doctrinã creºtinã. Orice istoric sincer ºi echidistant din punct de vedere confesional va recunoaºte cã lucrurile stau altfel ºi chiar dacã cineva este tentat sã creadã unor astfel de

ipoteze, aceºtia trebuie sã înþeleagã cã organizarea deosebitã a Bisericii în epoca lui Constantin se datoreazã libertãþii religioase care i-a permis acesteia sã-ºi spunã cuvântul (spre deosebire de epoca persecuþiilor când nu avea nici un drept) ºi în nici un caz amestecului direct al împãraþilor, pe care Biserica însãºi uneori îi excomunica fie pentru erezie, fie pentru comportament imoral. Revenind la sãrbãtorirea duminicii, constatãm cã dupã Învierea lui Hristos nici un creºtin nu a mai þinut sâmbãta. Nu existã nici un text biblic care sã arate cã sâmbãta a mai fost þinutã dupã aceasta, existând argumente doar pentru ziua duminicii. Aºadar, Duminica este ziua Domnului, ziua întâi a sãptãmânii sau a opta, adicã cea dupã sâmbãtã, ca a opta este ziua de odihnã a creºtinilor, care trãiesc dupã noul legãmânt profeþit de Ieremia (31,31-33), ºi împlinit de Iisus prin moartea ºi învierea Sa (Matei 28,1-6; Marcu 6,12; Luca 24,1; Ioan 20, 1-19). Sfântul Duh s-a pogorat Duminica (F. Ap. 2,1-5). Apostolii au serbat Duminica (F. Ap. 20,7; I Cor. 16,1;). Duminica nici nu se posteste in zilele de câºlegi, iar în timpul posturilor, în duminici se face o uºurare a postului. Sâmbãta are întâietatea faþã de celelalte zile ale sãptãmânii în amintirea creaþiunii naturii, dar nu se serbeazã; însã duminica se serbeazã în amintirea rãscumpãrãrii omului, ca o creaþiune nouã, mai cinstitã decât materia sâmbetei. De aceea, ºi slujba bisericeascã ºi obligaþiile fiecãrui creºtin, de a se ruga ºi a lãuda pe Dumnezeu este mai mare decât orice altã activitate dedicatã altui lucru sau altei persoane: „Iar dacã cineva ar aduce ca motiv ocupaþia sa, pentru a nesocoti slujba bisericii, pricinuind, pricinuiri întru pãcate (Ps. 140, 4), unuia ca acesta trebuie sã ºtie cã pentru creºtini, meseriile sunt lucruri de a doua mânã, iar indatorirea de cãpetenie este slujba lui Dumnezeu (in ziua duminicii)". -Const. Ap. II, 60. Pr. Florin IORDACHE

Pilde creºtine

Cele patru piersici O datã, un þãran a vrut sã-i bun gospodar. Dar tu, îi zise celui bunã, coaptã ºi fragedã... încerce pe cei patru fii ai sãi. I-a de-al doilea, ce-ai fãcut cu piersica - ªi apoi? chemat dimineaþa la el ºi i-a dat ta? - Pãi, am aruncat sâmburele ºi mfiecãruia câte o piersicã. A plecat - Am mâncat-o. A fost atât de am dus la mama sã-i mai cer apoi la câmp, lãsându-i sã-ºi câteva, cã tare bune vadã de treburi ºi sã-ºi împartã erau. ziua cum cred ei de cuviinþã. - Fiule, zise atunci Seara însã, când s-a întors, i-a omul cu întristare în chemat pe toþi patru în tindã ºi glas, ai grijã sã nu l-a întrebat pe cel mai mare. ajungi un om lacom - Spune-mi, ce-ai fãcut cu cã "lacomul mai mult piersica ta? pierde ºi leneºul mai - Ce sã fac, tãtucã, am mult aleargã". Dar þie mâncat-o ºi-þi mulþumesc. A þi-a plãcut piersica, a fost tare bunã. Am luat, apoi, fost bunã? - 1-a sâmburele, 1-am plantat în întrebat þãranul ºi pe spatele casei, am udat locul ºi cel de-al treilea fiu al nãdãjduiesc sã creascã acolo un sãu. piersic frumos ºi roditor. - Nu ºtiu. - Bine ai fãcut, bãiatul tatii, - Cum nu ºtii, da’ sunt sigur cã tu o sã ajungi un ce-ai fãcut cu ea?

- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg ºi am dat-o cu zece bani. Uite-i! - Fiule, tu sigur o sã ajungi mare negustor, dar ai grijã cã nu toate sunt de vânzare în viaþã; mai ales, nu ceea ce ai primit de la pãrinþi. În sfârºit, þãranul 1-a întrebat ºi pe ultimul bãiat, cel mai mic dintre toþi. - Dar þie þi-a plãcut piersica? - Nici eu nu ºtiu, tãtucã. - Cum, ºi tu ai vândut-o? - Nu, tatã. Eu m-am dus în vizitã la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, ºi i-am dus-o lui. Sa bucurat mult pentru ea ºi mi-a mulþumit din suflet. Cu lacrimi în ochi, tatãl ºi-a luat copilaºul pe genunchi ºi i-a spus: - Nu ºtiu ce te vei face tu în viaþã, dar ºtiu cã, indiferent ce drum vei urma vei fi un bun creºtin ºi asta e tot ce conteazã. „Lãsaþi copiii sã vinã la Mine!” (Sfânta Scripturã)

7


Argeºul Ortodox

Ortosinteze Liturghie arhiereascã în Catedrala Arhiepiscopalã din Curtea de Argeº, împreunã cu Preasfinþitul Siluan, episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria. Credincioºii prezenþi la sfânta slujbã au ascultat cuvântul de învãþãturã rostit de Preasfinþitul Siluan, care a amintit de armele pe care trebuie sã le folosim în lupta cu puterile demonice. Preasfinþia sa considerã cã vindecãri ale persoanelor posedate de diavol se fac ºi astãzi prin aceiaºi putere dumnezeiascã care a alungat legiunea de demoni din þinutul gherghesenilor. În finalul Sfintei Liturghii, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Arhiepiscop Calinic a mulþumit ierarhului ortodox al Ungariei pentru prezenþã, amintind în câteva cuvinte de bogata activitate pe care acesta o desfãºoarã în diasporã pentru comunitatea ortodoxã din Ungaria. În final toþi credincioºii prezenþi în catedrala arhiepiscopalã au primit binecuvântare din partea Preasfinþitului Siluan.

Liturghie arhiereascã la Catedrala Arhiepiscopalã din Curtea de Argeº În Duminica a 23-a dupã Rusalii, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic, Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului, a oficiat Sfânta

Sfânta Tainã a Cununie oficiatã în Catedrala Arhiepiscopalã din cetatea Basarabilor Înalt Preasfinþitul Pãrinte Arhiepiscop Calinic, împreunã cu

Preasfinþitul Episcop Siluan, Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria ºi Preasfinþitul Nicodim, Episcopul Severinului ºi Strehaiei au oficiat duminicã seara, la Catedrala Arhiepiscopalã din Curtea de Argeº, Sfânta Tainã a Cununiei unui tânãr teolog, absolvent al Facultãþii de Teologie Ortodoxã „Sfânta Muceniþã Filoteia” din Piteºti. În prezent acesta este angajat în cadrul Centrului Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria. Au participat preoþi ºi monahi din Eparhia Argeºului ºi Muscelului precum ºi din Episcopia Ortodoxã Românã din Ungaria. Biroul de presã al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Sfântul Apostol Andrei în Bucureºti, pe Colina Bucuriei

Cinstitul Cap al Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României a fost adus luni dimineaþã din Patras – Grecia la Bucureºti de o delegaþie a Bisericii Ortodoxe Elene, condusã de Înaltpreasfinþitul Mitropolit Hrisostom de Patras. Delegaþia a fost întâmpinatã în Salonul oficial al Aeroportului Internaþional „Henri Coandã”. Delegaþii Preafericitului Pãrinte Patriarh Daniel la aceastã ceremonie au fost Înaltpreasfinþitul Pãrinte Irineu, Mitropolitul Olteniei, alãturi de Înaltpreasfinþitul Pãrinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviºtei ºi Exarh patriarhal ºi de Preasfinþitul Pãrinte Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal. Cu acest prilej a fost susþinutã ºi o conferinþã de presã. În cuvântul de întâmpinare a fost reamintitã semnificaþia deosebitã a aducerii moaºtelor Ocrotitorului României. „Sfântul Apostol Andrei, Apostolul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cel Întâi chemat este pentru întreaga Bisericã creºtinã un exemplu de urmat al Mântuitorului Hristos, dar pentru poporul român are o semnificaþie aparte întrucât este Apostolul nostru ºi este acela care a stat la baza poporului român”, a spus Înaltpreasfinþitul Pãrinte Irineu, Mitropolitul Olteniei De asemenea, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Mitropolit Hrisostom de Patras a adresat un cuvânt de mulþumire: „Vã mulþumim cã aþi venit aici, în numele Preafericitului Pãrinte Patriarh Daniel ca sã întâmpinaþi Cinstitul Cap izvorâtor de har al Sfântului Apostol Andrei […] Îi mulþumim Preafericitului Pãrinte Patriarh Daniel care ne-a adresat aceastã invitaþie cu multã dragoste ºi care ne-a dat aceastã ocazie strãlucitã de a veni lângã dumneavoastrã din Sfânta Mitropolie de Patras, de unde a primit moarte martiricã Sfântul Apostol Andrei”.

Moaºtele Sfântului Apostol Andrei rãmân în Capitalã pânã pe 28 octombrie. Delegaþia din Patras, împreunã cu delegaþia Bisericii Ortodoxe Române care a întâmpinat sfintele moaºte la Aeroportul „Henri Coandã”, au adus moaºtele Sfântului Apostol Andrei pe ºantierul viitoarei Catedrale a Mântuirii Neamului. Aici au fost întâmpinate de Preafericitul Pãrinte Patriarh Daniel, alãturi de un un sobor de ierarhi, sute de preoþi ºi credincioºi. S-a pornit apoi în procesiune cu Cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei ºi cu icoana Maicii Domnului – Prodromiþa de la Muntele Athos, în jurul amplasamentului viitoarei Catedrale patriarhale. În dreptul locului altarului Catedralei Mântuirii Neamului, Preafericitul Pãrinte Patriarh Daniel a rostit o rugãciune de binecuvântare a lucrãrilor. La finalul procesiunii, Preafericitul Pãrinte Patriarh Daniel, alãturi de soborul de ierarhi, a oficiat slujba de sfinþire a paraclisului de la ºantierul Catedralei Mântuirii Neamului. Biserica, în stil ºtefanian, cu hramurile Învierea Domnului, Icoana Maicii Domnului – Prodromiþa ºi Sfântul Ioan Gurã de Aur a fost construitã în numai trei luni.

Pe Calea Sfinþilor Credincioºi, preoþi, diaconi, monahi, monahii dar ºi ierarhi au parcurs luni Calea Sfinþilor. Dupã popasul fãcut pe ºantierul Catedralei Mântuirii Neamului, a avut loc partea a doua a tradiþionalei procesiuni din Capitala României. Pelerinii au însoþit în rugãciune Cinstitul Cap al Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, sfintele moaºte ale Cuviosului Dimitrie cel Nou ºi ale Sfinþilor Împãraþi Constantin ºi Elena, pânã la podiumul special amenajat în curtea Catedralei patriarhale.

Te Deum în vecinãtatea Catedralei Patriarhale La finalul procesiunii Calea Sfinþilor, pe scena special amenajatã în curtea Catedralei patriarhale a fost oficiatã o slujbã de Te Deum cu prilejul primirii Cinstitului cap al Sfântului Apostol Andrei cel Întâi chemat, Ocrotitorul României, precum ºi pentru deschiderea lucrãrilor Sfântului Sinod. Slujba a fost oficiatã de Preafericitul Pãrinte Patriarh Daniel alãturi de Mitropolitul de Patras, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Hrisostom, precum ºi de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, preoþi ºi diaconi. Patriarhul României, în cuvântul Sãu, a precizat, printre altele, cã „Inima ni se umple de bucurie, primind în mijlocul nostru Cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei, cel care a propovãduit strãmoºilor noºtri geto-daco-romani Sfânta

Evanghelie, întemeind Biserica lui Hristos pe teritoriul þãrii noastre. Poporul român dreptcredincios întâmpinã astãzi pe cel ce a început creºtinarea sa ºi sãrutã cu bucurie Cinstitul sãu cap, din care izvorãsc sfinþenie ºi mult har tuturor creºtinilor”. La rândul Sãu Înaltpreasfinþitul Pãrinte Mitropolit Hrisostom a menþionat: „Preafericirea Voastrã, Sfântul Apostol Andrei ne uneºte cu trainice legãturi duhovniceºti ºi sfinte; el este pãrintele ºi învãþãtorul nostru comun. Mulþi pelerini din România ajung în numãr mare în oraºul nostru, ca sã se închine Cinstitului cap ºi crucii pe care a primit moarte martiricã Sfântul Andrei, precum ºi mormântului sãu din catedrala veche. Ne minunãm ºi admirãm evlavia ºi credinþa lor în Dumnezeu, manifestate prin tresãltãrile inimii lor ºi, adesea, prin lacrimile vãrsate cu cãldurã înaintea celui întâi chemat între Apostoli.” Patriarhul României a transmis ºi un mesaj de felicitare tuturor pelerinilor: „În aceste zile de binecuvântare ºi de bucurie, pe care ni le dãruieºte Hristos Domnul prin sfinþii Sãi, vã felicitãm pe toþi pentru prezenþa dumneavoastrã la Patriarhie, la Sibiu ºi Alba Iulia, ºi ne rugãm Preamilostivului Dumnezeu sã vã rãsplãteascã evlavia ºi dãrnicia, râvna ºi osteneala, dãruinduvã sãnãtate ºi mântuire, pace ºi bucurie, ajutor în familia ºi activitatea dumneavoastrã, întru mulþi ºi binecuvântaþi ani, pentru a spori în credinþã ºi iubire frãþeascã, în sfinþenie ºi fapte bune, spre slava Preasfintei Treimi, bucuria sfinþilor ºi dobândirea vieþii veºnice”. Cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei cel Întâi chemat, Ocrotitorul României este pentru a doua oarã în þara noastrã ºi pentru prima datã în Capitala României. www.basilica.ro


Argesul Ortodox Anul XI nr. 526, 30 octombrie - 6 noiembrie 2011