Page 1

z Anul XI z nr. 525 z 23 - 29 octombrie 2011 z 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie fântul Pavel, marele Apostol al a porunca Sfântului Dimitrie, n arena uriaºã, Lie urla din toþi S Neamurilor, cel care a cãlãtorit pânã L administratorul averii sale, Lupu, va Î bojogii, dar Nestor fãcându-ºi la al treilea Cer, din mila lui Dumnezeu, împãrþi toatã bogãþia la sãraci eliberând ºi rugãciunea, dintr-o miºcare a frânt adresându-se, oarecând, creºtinilor din Corint le-a scris din adâncul inimii: Nu ºtiþi oare cã sfinþii vor judeca lumea … ºi chiar pe îngeri …? (I Corinteni 6, 2-3). entru a te bucura sã ajungi sfânt, ºi aceastã ajungere nu depinde în exclusivitate doar de voinþa noastrã, este mai întâi necesar sã fii ales pentru aceasta. ªi ca sã ne respecte Dumnezeu voinþa, pentru a nu deveni roboþi, un fel de mecanizare, ne-a lãsat dintotdeauna fascinanta libertate de a alege calea cãtre Dumnezeu. Dar nu numai atât, ci a ne alege pe noi înºine ºi a stãrui la alegerea multora ºi poate a tuturora, cãci: Dumnezeu nu vrea moartea pãcãtosului ci sã se întoarcã ºi sã fie viu. Aºadar a fiecãruia dintre noi, nu doar a unora, aleºi pe sprânceanã, cum se mai spune în limbajul obiºnuit. acã cineva ar întreba: Cine sunt aleºii lui Dumnezeu? Noi am rãspunde degrabã cu glasul Sfântului Ioan Evanghelistul care zice: „Aceia sunt aleºii lui Dumnezeu care nu au în cuget vicleºug ºi din gura lor nu ies minciuni” (Apocalipsa 14, 4-5). cum ne gândim la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie care s-a nãscut în a doua jumãtate a secolului al III-lea, mama lui fiind creºtinã, iar tatãl sãu, generalul Dimitrie, care nu primise botezul, era conducãtorul pãgân al Provinciei Iliria. Se presupune cã atât mama Sfântului Dimitrie, cât ºi mama Sfântului Constantin cel Mare au fost bune prietene ºi chiar rude de origine de prin pãrþile noastre. Dupã moartea tatãlui sãu i se încredinþeazã conducerea ca prefect al Iliricului, primind ºi gradul de general în armata romanã, poruncindu-i-se sã porneascã persecuþii împotriva creºtinilor. Aceastã poruncã a Împãratului a dus la mãrturisirea lui Dimitrie: Singurul Împãrat al cerului ºi al pãmântului este Iisus Hristos, Mântuitorul lumii; în loc de gradul de general, mãrturiseºte cã este smerit slujitor al Dumnezeului Celui viu; în loc de prefect, recunoaºte cã este egal cu aceia care credeau în viaþa cea veºnicã.

P

sclavii de pe pãmânturile sale. Auzind împãratul ce face Dimitrie, generalul guvernator al Tesalonicului, l-a chemat la sine ºi l-a sfãtuit sã se închine idolilor ºi zeilor, iar de nu va asculta, va fi ucis. ra prin toamna anului 298, când Dimitrie i-a mãrturisit Împãratului

E

D A

mâinile de piatrã ale luptãtorului… aruncându-l în vârful suliþelor. Cum era firesc, împãratul trebuia sã elibereze ºi sã rãsplãteascã pe învingãtor. Plin de spaimã, a poruncit sã fie ucis Nestor, dar ºi stãpânul sãu Dimitrie. Aºa s-a sãvârºit din viaþa aceasta, la 26 octombrie, anul 299. Sluga sa credincioasã, Lupu, a luat toga (un fel de mantie) de purpurã plinã de sânge ºi inelul sãu de general, iar dupã ce a înmormântat trupul lui Dimitrie la Tesalonic s-a întors în Macedonia de unde venise, stând la un prieten de-al sãu, din pãrþile Daciei, pe nume Leonþiu. Dupã doi ani i se taie ºi capul lui Lupu. Leonþiu descoperã mormântul mucenicului Dimitrie ºi-l gãseºte întreg ºi luminat, izvorând un parfum de mir de nard, iar sfântul, în vedenie, nu i-a îngãduit sã-i ridice moaºtele, Leonþiu primind tãmãduiri în slãbiciunea sa trupeascã. Prigonit fiind de persecutori, a luat mantia ºi inelul ºi a trecut Dunãrea în pãrþile noastre, la Tibiscum (Caransebeº) ºi în cetatea daco-romanã Pelendava (Craiova de azi) fãcându-se multe tãmãduiri la atingerea mantiei ºi inelului Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. upã ce, în 1204, cruciaþii latini duc moaºtele Sfântului Dimitrie în Italia ajungând ºi la Roma, Papa Paul al VI-lea, în 1966, dupã 800 de ani, va aproba întoarcerea moaºtelor Sfântului Dimitrie la Salonic unde este cinstit cu evlavie alãturi de Sfântul Grigore Palama ºi Sfântul Simeon Noul Teolog. În anii din urmã, Sfântul Dimitrie a venit din nou în þara noastrã, binecuvântând ºi bucurând creºtinii plini de evlavie, unii purtându-i numele, iar alþii zidind biserici ºi mãnãstiri în numele sãu. Tuturor, bucurii ºi tãrie întru cinstirea Marelui Mucenic, Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir!

D

cã este creºtin ºi cã nu se va închina decât viului Dumnezeu. La auzul acestor cuvinte hotãrâte, l-a întemniþat ºi supus la grele munci, în timp ce în arenã un anume uriaº pe nume Lie era pus sã huleascã numele lui Dumnezeu ºi sã ucidã pe creºtinii mãrturisitori. Dar un ucenic al lui Dimitrie, pe nume Nestor, s-a dus în temniþã ºi a cerut binecuvântare ºi întãrire ca sã lupte cu ucigãtorul Lie. Primind încurajare ºi însemnându-l cu Sfânta Cruce îi spune Dimitrie cã va învinge precum David pe Goliat (I Regi 17).

Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului


Argeºul Ortodox

Liturgicã

Rugãciunea euharisticã (II) Hristos, sã mulþumim Celui ce ne-a învrednicit pe noi a ne împãrtãºi cu Sfintele Lui Taine...” Episcopul mulþumeºte ºi el: „Mulþumim Þie, cã ne-ai învrednicit pe noi a ne împãrtãºi...” (Biblioteca VIII, 14-15). În Molitfelnicul bizantin mai vechi, Codicele Barberin 336, din secolul al VIII-lea, rugãciunea este precedatã de prescripþia tipiconalã: „ªi dupã aceea, împãrtãºindui pe toþi, citind diaconul rugãciunea, preotul mulþumeºte”. În Codicele Atena 685, rugãciunea poartã titlul: „Rugãciune dupã împãrtãºirea tuturor”. În multe manuscrise mai vechi ºi mai noi, chiar ºi în ediþiile tipãrite vechi, rugãciunea de mulþumire este aºezatã dupã „Cu fricã de Dumnezeu”...a împãrtãºirii încheiate ºi a rãmãºiþelor sfinte adunate de la Sfânta Masã”.

Migrarea rugãciunii în cadrul Liturghiei „Mulþumim Þie, Stãpâne, Iubitorule de oameni, Binefãcãtorul sufletelor noastre...", când trebuie sã fie cititã de regulã? Dupã împãrtãºirea preoþilor, sau dupã împãrtãºirea credincioºilor?

Locul stabilit pentru aceastã rugãciune Vechile dispoziþii tipiconale stabilesc lucrul acesta indiscutabil. La Liturghia Constituþiilor Apostolice se precizeazã: „când toþi ºi toate se împãrtãºesc, diaconii luând cele prisositoare, le introduc în pastoforion (locul de pãstrare). ªi încetând cântarea, diaconul rosteºte: „Împãrtãºindu-ne cu Sfântul Trup ºi Sfântul Sânge al lui

Mutarea rugãciunii dupã împãrtãºirea preoþilor ºi înainte de împãrtãºirea credincioºilor s-a fãcut în vremurile din urmã. Pricina mutãrii ei a fost la început obiºnuinþa de a fi cititã în tainã. Ca ºi în alte multe situaþii, acest lucru a provocat îndepãrtarea ei de ecfonisul propriu, adicã de locul ei firesc de la început. Ectenia ºi ecfonisul, deoarece se rosteau melodios ºi în auzul poporului, constituiau un element puternic ºi rãmâneau de neclintit. Rugãciunea, cu toate cã teoretic era centrul ºi pe aceasta cãdea greutatea Euharistiei, pentru cã se rostea în tainã, a devenit elementul mai vulnerabil în chip practic ºi mai uºor de schimbat. Când slujeºte diaconul, rugãciunea poate sã se spunã în timpul ecteniei: „Drepþi, primind...”. Practica aceasta, aºa cum am vãzut deja, este mãrturisitã de Codicele Berberin 336. Când nu exista însã diacon, ºi acest lucru a devenit încetul cu încetul regulã, rugãciunea trebuia sã fie

Zilele sãptãmânii

Înþelesuri duhovniceºti În câteva ediþii ale sãptãmânalului nostru vom prezenta un scurt istoric al zilelor sãptãmânii ºi înºelesul religios, duhovnicesc al acestora. Vom vedea cã fiecare zi a sãptãmânii este închinatã unui sfânt sau mai multor sfinþi. Astfel, Luni este închinatã Sfinþilor îngeri; Marþi, Sfântului Ioan Botezatorul; Miercuri, Sfintei Cruci; Joi, Sfinþilor Apostoli ºi Sfântului Nicolae; Vineri, Sfintei Cruci; Sâmbãta, Tuturor Sfinþilor; Duminica, Învierii lui Hristos. Sãptãmâna este o unitate de timp mai lungã decât o zi ºi mai scurtã decât o lunã în majoritatea calendarelor. Sãptãmâna este în cele mai multe culturi o perioadã de ºapte zile. Dupã tradiþiile creºtine, evreieºti ºi musulmane sãptãmâna începe cu duminica. Sâmbãtã, respectiv sâmbãtã seara ºi duminicã, adeseori se numesc „WeekEnd“ (prescurtat WE, în , WeekEnd) ºi sunt zilele odihnirii ºi recreaþiei. În aceastã situaþie celelalte zile sunt cunoscute ca fiind zile lucrãtoare. Zilele sãptãmânii în limba românã provin din limba latinã unde fiecare zi era numitã dupã o planetã: luni-luna, marþi-marte, miercuri-mercur, joijupiter, vineri-venus, sâmbãtã-saturn, duminicãsoare.

Istoria sãptãmânii

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CALINIC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

Cea mai veche evidenþã despre sãptãmâna de ºapte zile se gãseºte în Vechiul Testament, la poporul evreu. În Egiptul antic nu existau sãptãmâni în sensul de cicluri de Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. Dr. Napoleon Dabu Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

rostitã de cãtre preot, care rostea ºi ectenia la timpul potrivit, adicã înainte sã se încheie Chinonicul, imediat dupã împãrtãºirea lui. Caracteristicã este dispoziþia Codicelui Parizian 385, din secolul al XIV-lea: „dacã nu este diacon, aici - adicã înainte de cuvintele: „Cu fricã de Dumnezeu” preotul însuºi este dator sã zicã rugãciunea: „Mulþumim Þie, Stãpâne...”. La acest lucru a contribuit ºi venirea mai rarã a poporului la Sfânta Împãrtãºanie. Deoarece, într-un fel sau altul, de cele mai multe ori, credincioºii nu se apropiau de Sfânta Împãrtãºanie, rugãciunea a ajuns sã vizeze doar pe preotul care se împãrtãºea mereu. De asemenea, este important de consemnat faptul cã mutarea a început de la Liturghia Sfântului Ioan Gurã de Aur, care se sãvârºea mai des. Practica liturgicã în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare a rãmas mai conservatoare, deoarece se sãvârºea doar de zece ori pe an. Acest lucru se poate deduce, cel puþin din vechile ediþii care, la Liturghia Sfântului Ioan Gurã de Aur aºeazã rugãciunea de mulþumire dupã împãrtãºirea preotului, în timp ce la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare o pãstreazã în locul ei, de la început: „a împãrtãºirii încheiate ºi a rãmãºiþelor sfinte adunate de la Sfânta Masã” (Dumnezeieºtile Liturghii, ed. Veneþia, 1795, 1813, Constantinopol, 1875 º.a.). De asemenea ºi Arhieraticoanele au rãmas fidele, din aceleaºi pricini. Arhieraticonul (Ed. Diaconiei Apostolice, Atena, 1971, p. 31, 58 ºi 73) aºazã rugãciunea euharisticã în cele trei Liturghii în locul ei corect, adicã înainte de ecfonisul: „Cã Tu eºti sfinþirea noastrã...”. De altfel, arhiereii slujeau întotdeauna cu diaconi sau cu preoþi, care rosteau ecteniile. În sfârºit, despre istoria acestui aspect consemnãm cã în anumiþi codici rugãciunea se mutã înainte de: „Cu fricã de Dumnezeu...”, însã pãstreazã vechea dispoziþie tipiconalã „a împãrtãºirii desãvârºite...”. Era stadiul de tranziþie (apud Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. III, pag. 27-29). Diacon Prof. Gabriel FIRUÞà ºapte zile, ci se foloseau cicluri de 10 zile, astfel încât un an era compus din 12 luni, fiecare având 30 de zile, plus 5 zile deosebite, de sãrbãtoare. Un sistem de împãrþire a anului similar cu cel folosit în Egiptul antic a fost folosit ºi în Franþa între 1793 ºi 1805, fiind propus de Monge ºi adoptat de republicanii plini de zel pentru schimbãri revoluþionare. În timpul Republicii Romane era folosit un ciclu de opt zile, la opt zile fiind "zi de piaþã" - adicã acea zi în care agricultorii îºi aduceau marfa în pieþele din oraºele romane. Alte experimente cu privire la un ciclu cronologic care sã înlocuiascã sãptãmâna s-au fãcut în Uniunea Sovieticã între 1929 ºi 1939. S-au folosit cicluri de cinci zile ºi de ºase zile. Potrivit tradiþiei iudaice ultima zi a sãptãmânii este sabatul - ceea ce corespunde sâmbetei, celelalte zile ale sãptãmânii nepurtând nume la evrei, ci fiind definite prin succesiunea lor faþã de sabat (a întâia, a doua,..., a ºasea). Preluând ordinea zilelor sãptãmânii de la evrei, grecii creºtini au pânã ºi astãzi duminica drept prima zi a sãptãmânii, duminica fiind desemnatã de „ziua Domnului“ - ziua în care, potrivit credinþei creºtine, a înviat Iisus, iar lunea este numitã „deutera“, adicã ziua a doua. Dacã sabatul, ultima zi a sãptãmânii iudaice, era ziua de odihnã, mai târziu, în Europa care a ajuns sã fie dominatã de religia creºtinã, ziua de odihnã a devenit duminica - „ziua Domnului“ -, care a ajuns apoi sã fie ºi socotitã ca ultima zi a sãptãmânii. În þãrile dominate de religia islamicã ziua de odihnã sãptãmânalã este vinerea. (va urma) Pr. Florin IORDACHE

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta. Paginã web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643


Argeºul Ortodox slujitorului lui Dumnezeu. Captivitatea egipteanã, dar ºi rãstimpul petrecut în pustiul Sinaiului au permis pãtrunderea alogenilor în sânul poporului evreu. Dacã evreului de rând i se permitea cãsãtoria cu o alogenã, nu acelaºi lucru se petrece cu cel care provine din neamul lui Aaron sau din cel al lui Levi. Ei sunt obligaþi sã nu se cãsãtoreascã decât cu fete din neamul evreiesc, iar acestea sã nu aibã meteahnã: sã nu fi fost cãsãtorite, sã nu fi fost desfrânate sau despãrþite: „Acesta îºi va lua de femeie fecioarã din poporul sãu. Vãduvã, sau lepãdatã, sau necinstitã, sau desfrânatã sã nu ia, ci fecioarã din poporul sãu sã-ºi ia de femeie” (Levitic 21, 13-14). Este o impunere legalã ce vine sã întãreascã sfinþenia Aºa cum afirmam în articolul precedent, în cartea În cartea Levitic, un manual de slujire preoþeascã a casei preotului, sfinþenia familiei slujitorului lui Levitic asistãm pentru prima datã în cadrul istoriei Vechiului Testament, o importanþã deosebitã este acordatã Dumnezeu, chiar dacã aceasta are mai mult un caracter poporului ales la o diferenþiere familialã, diferenþiere care familiei slujitorilor lui Dumnezeu, datã fiind instituirea lor exterior ºi mai puþin unul interior. împarte obºtea fiilor lui Israel în familiile slujitorilor ºi relaþia culticã specialã cu Dumnezeu. În cuprinsul Leviticului întâlnim ºi prevederi care consacraþi, preoþii ºi leviþii, ºi familiile ce compun poporul Ca ºi în cazul familiei ebraice din popor ºi în privinþa reglementeazã viaþa socialã a copiilor familiei preotului, în de rând (Levitic 4, 27) sau obºtea poporului (Levitic general, dar în special pe cea a fetelor. 16, 33). Astfel, dacã fata preotului va cãdea în pãcatul Preoþii sunt aleºi dintre fiii lui Aaron, fratele lui desfrânãrii, fapta sa este un sacrilegiu, datã fiind Moise, aºa cum este întãritã numirea lor în Levitic: poziþia sa socialã, fata slujitorului lui Dumnezeu, iar preoþii- fiii lui Aaron (Levitic 1, 5; 1, 7; 1, 8; 1, 9 pedeapsa pentru o astfel de faptã este moartea: etc.), pe când leviþii sunt aleºi dintre urmaºii lui „Dacã fiica preotului se va spurca prin desfrânare, ea Levi ºi ai celor trei fii ai sãi: Gherºon, Cahat ºi necinsteºte pe tatãl sãu: sã fie arsã cu foc” (Levitic Merari (Ieºirea 6, 16). Preoþii sunt slujitorii 21, 9). principali ai Cortului Legii, ei fiind cei care aduc Fetele preoþilor care se cãsãtoresc cu evrei din pentru popor jertfele arderii de tot, pe cele de popor, îºi pierd statutul privilegiat, devenind împãcare ºi pe cele pentru pãcat, pe când leviþii sunt asemenea celorlalte femei, dar îºi pot redobândi diaconii Vechiului Testament, cei care stau în statutul iniþial dacã devin vãduve sau divorþate, cu o interiorul perimetrului Cortului, ajutând preoþii în condiþie: sã nu aibã copii: „Dacã fiica preotului se va oficierea serviciului divin public. Cei dintâi sunt mãrita dupã strãin de neamul preoþesc, nici ea sã nu sfinþiþi prin mir: „Apoi a luat Moise mir de miruit ºi mãnânce din prinoasele sfinte, cuvenite lui. Când sânge de lângã jertfelnic ºi a stropit pe Aaron, însã fiica preotului va fi vãduvã sau despãrþitã ºi veºmintele lui, pe fiii lui ºi veºmintele fiilor lui copii nu va avea ºi se va întoarce în casa tatãlui sãu, împreunã cu el; ºi aºa a sfinþit pe Aaron ºi cum era ºi în tinereþea sa, atunci ea sã mãnânce veºmintele lui ºi, împreunã cu el, ºi pe fiii lui ºi pâinea tatãlui sãu, iar dintre strãini nimeni sã nu veºmintele fiilor lui” (Levitic), ceilalþi sunt stropiþi mãnânce” (Levitic 22, 12-13). de cãtre Aaron cu „apa curãþiei, luatã din baia aflatã Toate aceste norme au menirea de a reglementa în curtea Templului, iar mai apoi au fost raºi cu briciul pe familiei preotului se pãstreazã caracterul patriarhal al viaþa socialã ºi religioasã a familiei preotului, de a impune tot corpul, spãlându-li-se ºi toate veºtmintele. În cele din întemeierii, bãrbatul ºi originea lui având cea mai mare acesteia o anumitã conduitã moralã, al cãrei scop era urmã, fiind aduºi în faþa Cortului Mãrturiei, bãtrânii importanþã. Preoþii sunt aleºi dintre fiii lui Aaron ºi urmaºii acordul dintre sfinþire ºi sfinþenie, dintre instituirea de sus poporului ºi-au pus mâinile pe ei (Teodor Danalache, pe linie masculinã ai acestuia, iar leviþii sunt aleºi dintre fiii ºi curãþenia comportamentalã. Leviþii, diaconii din Vechiul Testament, lui Levi ºi urmaºii pe linie masculinã ai acestuia. Pr. Dr. Napoleon Nicolae DABU www.crestinortodox.ro). O altã caracteristicã importantã este alegerea soþiei

Familia preotului în cartea Levitic

În aceasta luna, în ziua a optsprezecea, pomenirea Sfântul Apostol si Evanghelist Luca Luca marele apostol ºi evanghelist, a fost din Antiohia Siriei celei mari, doctor cu meºteºugul, având ºi ºtiinþa zugrãviei desãvârºit. Acesta aflându-se în Teba Beotiei ºi doctorind pe vremea împãratului Tit Claudie, a aflat pe Sfântul Apostol Pavel ºi crezând în Hristos, a pãrãsit rãtãcirea cea pãrinteascã, ºi lãsându-se de tãmãduirea cea trupeascã, s-a apucat de cea sufleteascã. A scris ºi Evanghelia sa cãtre oarecare dregãtor anume Teofil, care crezuse în Hristos, dupã cum o ºtia de la Sfântul Apostol Pavel. Dupã aceea a scris ºi Faptele Apostolilor cãtre acelaºi Teofil. Apoi dupã ce s-a dus de la Roma ºi a lãsat pe fericitul Pavel, a umblat învãþând toata Grecia ºi ajungând, precum se spune la

optzeci de ani, a rãposat cu pace; iar în locul în care a fost îngropat trupul lui, mãrind Dumnezeu pe apostolul lucrãtorul sau, a plouat colurie deasupra mormântului lui, spre semnul meºteºugului lui cel doctoricesc. (Cãci coluria este o doctorie alcãtuita din picãturi de apa de trandafiri ºi din alte feluri, folositoare la boala ochilor). Pentru care a fost cunoscut ºi mai mult mormântul lui de toþi. Iar Constantie feciorul marelui Constantin a adus de la Teba moaºtele lui prin mijlocirea lui Artemie marele duce al Egiptului, care ºi mucenic s-a fãcut, ºi le-a pus în biserica Sfinþilor Apostoli, sub sfânta masã,

împreunã cu ale lui Andrei ºi ale lui Timotei. ªi se spune despre dânsul cã el a zugrãvit întâi icoana Preasfintei Nãscãtoare de Dumnezeu, þinând în braþe pe Domnul nostru Iisus Hristos, cu meºteºugul zugrãvirii cu cearã ºi alte douã ºi cum cã le-a dus apostolul la Maica Domnului sã le vadã, ºi aceasta ar fi zis: „Harul Celui nãscut din mine, prin mine sã fie cu dânsele. Asemenea ºi icoanele sfinþilor mai marilor apostoli”. ªi de atunci s-a împãrþit în toatã lumea un lucru bun ca acesta, ortodox ºi întru totul cinstit.

3


Argeºul Ortodox

Viaþa Maicii Domnului, de Epifanie Monahul capul locului, conform evangheliei cã na cunoscut-o pe ea Iosif (Matei 1,25), justificând prin genealogie cã Iosif ºi Nãscãtoarea de Dumnezeu s-au nãscut din fraþi. De aici rezultã cã legãtura lor a mers doar pânã la logodnã, fãrã sã se consume cãsãtoria.

Genealogia dupã tatã – prin David, pe linie regalã

Douã genealogii: argument pentru fecioria Maicii Domnului Epifanie Monahul, plasându-se pe linia argumentaþiei Sfântului Chiril al Alexandriei (împotriva blasfemiilor lui Nestorie), afirmã cã vorbind despre Maica Domnului n-ai cum sã pierzi din vedere cã te referi la Fecioara Preacuratã, stabilind din

Din seminþia lui Natan, fiul lui David, se naºte Levi. Levi i-a nãscut pe Melchi ºi pe Panther. Panther a nãscut pe Barpanther, iar acesta l-a nãscut pe Ioachim – tatãl Nãscãtoarei de Dumnezeu Din seminþia lui Solomon, fiul lui David, se naºte Mathan; acesta naºte pe Iacob, tatãl lui Iosif, ºi moare; (ºi atunci pe mama lui Iacob a luat-o femeie Melchi, fratele lui Panther, ºi a nãscut pe Eli; deci Iacob coboarã din seminþia lui Solomon. Iar Eli din seminþia lui Natan a luat femeie, dar a murit fãrã fii, ºi pe femeia lui a luat-o fratele lui din acelaºi pântec, Iacob, ºi l-a nãscut pe Iosif; deci Iosif este dupã fire fiu al lui Iacob, iar dupã Lege fiu al lui Eli, conform leviratului - Facere 38,8; Deut.25,5).

Dupã complicatul curs al genealogiei, ale cãrei detalii au fost expuse între paranteze, rezultã cã Ioachim ºi Eli au fost fraþi dupã tatãl lor, Panther; Eli ºi Iacob au fost fraþi dupã tatãl lor, Natan. Ioachim a nãscut pe Feciora Maria, Nãscãtoarea de Dumnezeu; Eli a nãscut pe Iosif dupã Lege, aºa încât Iosif ºi Maria erau copii de fraþi! (Iosif, de meserie dulgher, de la tatãl sãu Iacov avea ca frate de acelaºi pântec pe Cleopa- soþ nu tatã al Mariei a lui Cleopa Ioan 19,25; dupã o veche tradiþie, acest Cleopa era deci unchi al lui Iisus ºi tatã al „fraþilor” lui Iisus: Simon ºi Iuda). Genealogia dupã mamã - din Levi, pe linie sacramentalã Dupã mamã, genealogia Nãcãtoarei de Dumnezeu e aºa: Mathan, preot din Bethleem, a avut trei fiice: Maria, Sobe ºi Ana. Maria a nãscut pe Salome – moaºa Naºterii Domnului. Sobe a nãscut pe Elisabeta – mama lui Ioan Botezãtorul. Ana l-a luat de bãrbat pe Ioachim. Cincizeci de ani n-au avut copii. Dar Ioachim, urcându-se la Ierusalim de praznicul Înnoirii Templului ºi rugându-se, a auzit glas din cer zicându-i: Vei avea un copil ºi prin el vei fi slãvit! Deci a zãmislit Ana, la bãtrâneþe o fatã, cãreia i-au pus numele Maria, dupã sora cea mare a Anei, ºi s-au bucurat toate rudele ºi prietenii. (Rezultã cã cele trei copile: Salome, Elisabeta ºi Maria – Nãscãtoarea de Dumnezeu erau veriºoare).

Pilde creºtine

DRAGOSTEA DOMNULUI Se spune cã, odatã, un om mergea printr-un deºert. Nu mai putea de obosealã; nu mâncase nimic de mai multe zile, apã nu mai avea, iar soarele puternic îl topea cu razele sale de foc. În afarã de întinderea nesfârºitã de nisip dogoritor, nu se vedeau decât urmele omului, urmele paºilor sãi. Deodatã însã, omul a observat cã alãturi de el au apãrut ºi alte urme, ca ºi când mai era cineva, o persoanã ce mergea odata cu ea ºi ale cãrei urme le putea vedea alãturi de ale sale. Speriat, a strigat: -De ce sunt patru urme pe nisip, când eu sunt singur? Cine eºti ºi de ce nu te vãd? Dar o voce i-a rãspuns: -Sunt Dumnezeu! Nu eºti singur, fiindcã Eu merg alãturi de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rãu ºi vei ajunge cu bine la capãt! Omul a cãzut în genunchi ºi i-a mulþumit Domnului cã S-a îndurat de el, dupã care ºi-a continuat drumul, convins cã acum v-a reuºi. ªi a mers, a mers, pânã când într-un final a simþit cã nu mai poate face un pas mãcar. Cãzut în genuchi a privit în spate ºi...ce i-a fost dat sã vadã? Pe nisip, nu se vedeau decât urmele paºilor sãi. -Doamne, a spus omul îndurerat, de ce m-ai pãrãsit, de ce nu sunt decât douã urme în nisip? Dar aceeaºi voce i-a rãspuns cu blândeþe: -Pentru cã, pânã acum, Eu te-am dus în braþe.

4

Deodatã, omul nostru a simþit ceva rece, rece ºi a deschis ochii. Visase. Toropit de obosealã, încins de lumina soarelui, cãzuse în nisip, ajuns la capãtul puterilor. Dar, în timpul somnului fusese gãsit de o caravanã. Câþiva negustori îl ridicaserã ºi îl stropiserã cu apã. Atunci când a simþit apa rece pe faþã s-a trezit, amintindu-ºi de visul sãu. -Binecuvântat sã fie Domnul! - a strigat omul. Cum m-aþi gãsit? -Am vãzut niºte urme în nisip, ºi ne-am, dat seama cã cineva s-a rãtãcit. Erau într-adevãr urmele tale. -Voi credeþi cã urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, care S-a îndurat de suferinþa mea, El v-a cãlãuzit paºii spre mine, altfel aº fi murit. Sunt unii oameni care nu vãd cã Dumnezeu se îngrijeºte de ei. Nu vãd cã Domnul, din iubire, cãuta mereu sã îi ajute. Ei uitã de cele sfinte ºi de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uitã niciodatã de ei. Ferice de aceia care vãd cã toate - sãnãtatea, puterea de muncã, fericirea þin de Dumnezeu ºi cã doar prin puterea Lui putem fi mântuiþi. Ferice de aceia care au mereu încredere în ajutorul Domnului. (L. Magdan, Cele mai frumoase pilde ºi povestiri creºtin - ortodoxe, Editura Aramis, Bucureºti, 1998, p.71-73).


Argeºul Ortodox

Ridicã un altar în familia ta! Familia trebuie sã clãdeascã un altar sfânt pe care sã ardã flacãra curatã a iubirii. În ceea ce priveºte rostul cãsãtoriei, bãrbatul asistat de soþia sa trebuie sã îndeplineascã o mare misiune în lume, în societate. A întemeia un cãmin, nu înseamnã doar sãþi faci un menaj cât mai agreabil, ci sã ridici cu adevãrat un altar sfânt, la al cãrui foc sfânt sã se încãlzeascã ºi alte fiinþe (copiii pe care þi-i dã Dumnezeu, pãrinþii care vin la tine, sau când sunt bolnavi, bãtrâni, sau au nevoie de un anumit sprijin, un semen de-al tãu aflat în sãrãcie sau cine ºtie în ce fel de dificultate se aflã), sã se instruiascã (în mod special copiii sau cineva care are nevoie sã fie învãþat în anumite privinþe), sã se orienteze cãtre Dumnezeu ºi Biserica Lui. Lãsaþi ca pe altarul sfânt al familiei sã ardã mereu ºi mereu flacãra curatã a iubirii neegoiste. Cãsãtoria sã fie un mijloc ºi nu un scop egoist. Acesta este rostul cãsãtoriei, nu acela de a fi un scop în sine, ci acela de a fi un mijloc. Cãsãtoria trebuie sã fie un mijloc prin care fiecare vrea ºi face tot ce depinde de el, ca celãlalt partener de viaþã, sã se simtã iubit, sã se simtã fericit, mulþumit ºi împlinit. Cãsãtoria nu trebuie sã fie un scop în sine, pentru realizarea dorinþelor egoiste, nu pentru ca eu sã mã simt bine ºi împlinit, ci pentru ca persoana pe care o iubesc sã se simtã în acest fel. Din aceastã cauzã cãsãtoria nu trebuie sã fie un scop în sine, ci un mijloc de realizare a dorinþelor sfinte pentru celãlalt dar ºi pentru scopul pentru care familia trebuie sã fie o binecuvântare în societate. Cãsãtoria conceputã ca scop în sine nu va putea aduce fericirea, cãci ea va înainta spre egoism, apoi spre pesimism ºi în final, mergând pe calea aceasta, cãtre o izolare sufleteascã unul de celãlalt. Nu trebuie sã ne cãsãtorim, sã întemeiem o familie cu scopul ca de a fi doar eu fericit, ci de a face pe celãlalt fericit. Cel mai sigur ºi mai categoric mod de a nu fi fericit, este sã cauþi fericirea în mod egoist, în loc sã fii preocupat de fericirea celor din jurul tãu. Doar în acest fel vei gãsi adevãrata fericire ºi Dumnezeu sã te binecuvânteze s-o gãseºti în felul acesta. Dragostea leagã familia printr-un principiu viu ºi sfânt. Þinta fiecãrui tânãr sau tinere ar trebui sã fie întemeierea unei familii unde dragostea nu va fi un sentiment trecãtor, ci un principiu sfânt ºi viu, un foc care va arde tot mai puternic pe altarul inimii ºi va fi o binecuvântare pentru toþi cei din casã ºi pentru toþi ce vor intra ca oaspeþi în familia aceea. Familia aceea va fi cu adevãrat o realã binecuvântare pentru Bisericã ºi pentru societate. Un cãmin fericit, o familie împlinitã se clãdeºte pe o adevãratã iubire. Chiar dacã nu i se poate da o definiþie completã, iubirea este cea mai puternicã forþã din Univers, fãrã de care chiar viaþa ar fi imposibilã. Dumnezeu însuºi se autodefineºte ca fiind „iubire” (I Ioan 4, 8). Iubirea este un dar preþios ºi minunat pe care îl primim de la Dumnezeu. Ea este un principiu sfânt ºi curat, iar cei care se lasã cãlãuziþi de ea sunt oameni ai lui Dumnezeu acolo în familia lor, cu o judecatã sãnãtoasã ºi echilibratã, oameni pe care poþi sã te bazezi în orice împrejurare, oameni care nu sunt egoiºti, care nu afiºeazã o smerenie ºi o evlavie de faþadã, oameni de care are nevoie Dumnezeu, Biserica ºi lumea noastrã. Astfel de oameni sunt cãlãuziþi în toate activitãþile lor de Sfântul Duh, oameni care iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice altceva ºi pe aproapele lor ca pe ei înºiºi. Numai acolo în familia unde este înãlþatã Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos ºi unde domneºte Hristos în viaþa fiecãruia dintre ei, poate exista cu adevãrat o iubire profundã, o iubire din inimã, una neegoistã ºi dezinteresatã. Într-o astfel de familie, cele douã fiinþe, soþul ºi soþia, se vor contopi într-o armonie deplinã, iar orice josnicie va fi îndepãrtatã

din acea familie. Noi observãm astãzi cu durere, cã existã atâtea cazuri în care se vede puþinã dragoste adevãratã pentru aproapele nostru, dragoste pãrinteascã sau chiar uneori dragoste maternã. Sunt ºi familii în care dragostea este ceva misterios, ceva greu de vãzut, unde fiecare cautã sã vadã avantajele pe care le-ar putea obþine din acea asociere. Am spus bine înainte ºi anume o asociere de persoane pentru anumite scopuri, deoarece acolo unde se urmãresc interesele personale, egoiste, unde se cautã doar avantajele prin cãsãtorie, aceea nu este familia adevãratã, aceea care Dumnezeu doreºte sã fie o binecuvântare pentru alþii. Dragostea este o lege a vieþii naturale. Nimic din lumea naturalã nu scapã legii slujirii. A iubi înseamnã a sluji, a contribui la bucuria ºi utilitatea a tot ce existã. Fiecare frunzã a copacilor din pãdure lucreazã pentru purificarea aerului. Fiecare element natural ne bucurã prin culoarea, prin forma, prin parfumul pe care-l rãspândesc. Soarele rãspândeºte lumina ºi cãldura de care oamenii, vieþuitoarele ºi vegetalele au trebuinþã. Mãrile ºi oceanele primesc mereu apele pe

Dragostea este cea mai puternicã forþã din lume. Acest lucru se datoreazã faptului cã „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Noi ca oameni n-ar trebui sã ne apropiem de ea, decât în virtutea respectului legilor puse de Dumnezeu sã guverneze acest sentiment nobil. A folosi dragostea în sens egoist ºi nu altruist, conduce sigur cãtre lucruri teribile ºi devastatoare asupra inimii celuilalt. Câte naufragii sufleteºti se întâmplã din cauza iubirii egoiste. Dacã dintr-o datã, ca printr-o minune, s-ar umple inimile tuturor oamenilor de dragoste neegoistã, cum ar arãta lumea noastrã, n-ar mai fi nevoie nici de jandarmi, nici de tribunale, nici de câte altele, s-ar putea transforma închisorile în ºcoli, iar în fiecare cãmin, în fiecare familie ar domni pacea ºi bunaînþelegere. Iatã ce minune poate face iubirea neegoistã. Nu putem schimba pe alþii, însã dacã în propriul nostru cãmin am manifesta acea dragoste neegoistã, ce binecuvântare ar fi în familia noastrã. Fiinþa umanã are mai degrabã nevoie de a iubi, decât de a fi iubitã. Fie ca familia ta sã fie un loc al iubirii neegoiste, libere ºi din toatã inima. Mai multã binecuvântare vei avea dacã vei oferi dragoste, decât dacã vei pretinde dragoste. Sfânta Scripturã ne învaþã cã „tot ce voiþi sã vã facã vouã oamenii, faceþi-le ºi voi la fel.” Dragostea adevãratã nu–ºi impune pretenþiile, ci lasã sã vadã nevoile celuilalt ºi se va bucura sã i le împlineascã. Iubirea adevãratã oferã, nu cere. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ºi-a manifestat iubirea faþã de noi, pe când eram pãcãtoºi, vrãjmaºi cu Dumnezeu (Rom.5, 8). Dumnezeu atât de mult nea iubit cã a dat pentru noi...pe Fiul Sãu Preaiubit (Ioan 3, 16). Faptul cã este mai ferice sã dai decât sã primeºti ne învaþã ºi Sfânta Scripturã. Dragostea ne ajutã sã învãþãm vrednicia uitãrii de sine ºi a dãruirii fãrã rezerve. Trãind ºi aplicând acest sentiment frumos ºi nobil – iubirea - în familia noastrã, vom învãþa, fãrã sã suferim nimic, vrednicia uitãrii de sine. Puþin câte puþin, exersând dragostea fãrã rezerve, vom face sã treacã preferinþele fiinþei dragi, înaintea celor proprii ºi acest fel de iubire ne îndreaptã cãtre felul iubirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care a dat mai întâi de la El.

care fluviile le aduc, iar prin evaporare, ele o distribuie din nou sub formã de ploaie ºi zãpadã, pentru a întreþine viaþa în lume. Dragostea este de asemenea, dãruire de sine. Orice fiinþã vie, pentru a-ºi îndeplini misiunea sa naturalã, se dãruieºte mai mult sau mai puþin, adesea pânã la moarte. Omul se pare cã este singura fiinþã care îi place sã trãiascã egoist, doar pentru sine, fãrã a fi preocupat de bunãstarea, fericirea ºi prosperitatea celorlalþi. Iatã din ce cauzã iubirea trebuie consideratã mult mai mult decât un simplu sentiment. Este necesar sã fie ridicatã la rangul de principiu, adicã atât de trebuincioasã, ca ºi cãldura, apa sau aerul pentru lumea naturalã, fiind indispensabilã vieþii ºi fericirii a tot ce existã. Dragostea este o putere calmã ºi irezistibilã ce pãtrunde peste tot. Astfel dragostea nu mai apare ca o pasiune puternicã ºi oarbã, ci ca o forþã ce se îndreaptã spre binele celuilalt. Ea are puterea de a discerne calitãþile profunde ale persoanei iubite ºi inspirã sentimente durabile, tandreþe ºi un respect aparte. Dragostea este puterea care dã fiecãruia dintre cele douã fiinþe, care vor forma o familie, maximum de fericire ºi împlinire. Dragostea este binefãcãtoare ca ºi electricitatea, dacã este folositã conform propriilor legi. Electricitatea, folositã conform naturii legilor proprii, rãspândeºte pretutindeni energie, luminã ºi cãldurã. Dacã ea este întrebuinþatã contrar acestor legi naturale de funcþionare, ea poate cauza lucruri teribile (moarte prin electrocutare, incendii devastatoare º.a.).

Dragostea face ca inima sã fie mai credincioasã. Iubirea aduce, de asemenea, fericirea de a constata cã sub influenþa ei, inimile devin mai afectuoase ºi mai credincioase, cã vocea se îndulceºte, cã vorbele devin mai dulci, cã orice lucru se îndeplineºte cu mai multã amabilitate ºi bucurie. Dragostea adevãratã vã va face mai credincioºi. Iubiþi pe Dumnezeu fãrã rezerve ºi aceasta se va rãsfrânge în familia, biserica ºi societatea voastrã. Dragostea câºtigã inima copiilor. Iubirea adevãratã, neegoistã, manifestatã în familie nu rãmâne fãrã consecinþe. Nu doar partenerul de cãsãtorie va fi binecuvântat de o astfel de iubire, ci ºi copiii. Dragostea câºtigã inima copiilor ºi dezvoltã în ei sentimente care-i fac serviabili, politicoºi, devotaþi, harnici, voioºi, plãcuþi înaintea oamenilor ºi a Domnului. Dragostea ne dã simþãmântul eternitãþii. Aceastã prezentare a consecinþelor naturale ale experimentãrii iubirii adevãrate, neegoiste, manifestate în familie ar fi lipsitã de un element important, dacã nu am adãuga ºi faptul, cã iubirea este probabil singurul element, pe care-l putem trãi, manifesta, care ne dã simþãmântul eternitãþii. Dragostea este mai tare ca moartea (Cânt. Cânt. 8, 6). Relaþiile noastre omeneºti, bazate pe sinceritate ºi corectitudine, vor fi încheiate odatã cu moartea noastrã. Dragostea adevãratã nu poate fi nimicitã nici de moarte. Dumnezeu sã ne ajute sã experimentãm o astfel de dragoste curatã, adevãratã, sincerã, fãrã scopuri egoiste în familia noastrã ºi noi înºine vom fi o binecuvântare pentru ceilalþi. Binecuvânteazã Doamne casele ºi familiile noastre! Dr.Ioan-Gheorghe ROTARU

5


Argeºul Ortodox

Din Confesiunile unui mare Artist Dialog de suflet cu Maestrul nepereche Grigore Leºe...

„Omul cântã ca sã se împace cu lumea ºi cu Dumnezeu”(II) Grigore Leºe este un artist desãvârºit. Dumnezeu l-a înzestrat cu un glas rãscolitor, cu talent ºi sensibilitate; ºi pentru cã a socotit, pesemne, cã nu i-a dãruit destule, i-a mai dat o minte ascuþitã, o seriozitate aproape germanicã ºi o dorinþã neostoitã de autoperfecþionare. Toate aceste calitãþi, care foarte rar se gãsesc înmãnuncheate într-un singur om, fac ca Grigore Leºe sã fie o voce unicã în spaþiul public românesc. El vine parcã de la începuturile noastre, aducând cu sine toate bucuriile ºi durerile acestui neam, toatã înþelepciunea acumulatã de poporul român de-a lungul existenþei sale. - Dragã Maestre, Care este modelul dumneavoastrã în domeniul culegerii de folclor? Cât folclor a putut fi salvat? Cât s-a risipit? - La noi, arhiva de folclor s-a înfiinþat foarte târziu, la începutul secolului al XX- lea. Gândiþi-vã cã, mai mult ca sigur, s-au pierdut multe elemente structurale ºi melodice prin vremi, altele s-au diluat sau chiar ºi-au schimbat sensul. Important este cã au ajuns la noi mesaje esenþiale, primite ºi transmise mai departe prin uimitorul ºi misteriosul cod al culturii de sorginte oralã. Modelele mele în cercetare au fost multe, Brailoiu, Bartok, Breazu, însã, spre deosebire de ei, eu sunt nãscut în familie de þãrani, la mine acasã am auzit primele hori, glasul fluierului, primele versuri… Pentru ca un om sã se poatã destãinui trebuie sã te simtã, sã faci parte din comunitate, sã participi la toate activitãþile ºi manifestãrile prilejuite de anumite sãrbãtori. Eu am crescut cu þãranii, am lucrat împreunã, am fost la oi, la clãci, la ºezãtori, la nunþi ºi înmormântãri. Am dormit cu ei. M-am nãscut acolo ºi altfel s-au destãinuit faþã de mine. Toate aceste lucruri m-au ajutat la cunoaºterea unor detalii referitoare la psihologia þãranilor horitori, la hori, la întreaga lor dimensiune spiritualã, iar acum le pot împãrtãºi. Din pãcate, unele cercetãri s-au fãcut din mers, fãrã sã se þinã seama de acest contact fizic ºi emoþional. Pentru mine lucrurile au stat diferit. Drumul meu a fost altfel, ºi anume dinspre sat spre oraº. M-am format într-un sistem educaþional mãrginit de hotarele satului, apoi, cu acest bagaj, am plecat sã studiez muzica universalã pentru a-mi permite ulterior o abordare comparativã. Trebuie sã ºtie cã se înºealã amarnic cei ce au impresia cã pot învãþa folclor doar apelând la benzile de arhivã ºi culegerile de specialitate. - Mai poate fi recuperat folclorul? Cum? - Folclorul nu trebuie recuperat, trebuie eventual sã-l ajutãm sã vieþuiascã acolo unde a apãrut, în hotarul satului, iar recuperarea scenicã se poate face doar prin practicarea unui revivalism de calitate. Utilitarã sau magicã, ceremonialã sau neocazionalã, muzica þãrãneascã se înscrie într-un tipar stilistic strãvechi. - Povestiþi-mi, vã rog, o experienþã sau mai multe de când sunteþi în Bucureºti ºi a trebuit sã luptaþi cu mentalitatile pentru a impune stilul dumneavoastrã de viaþã, felul dumneavoastrã de a cânta ºi de a asculta muzica. Care au fost momentele mai dificile? - În primul rând, vreau sã vã spun cã nu am venit din Lãpuº ci din Cluj. Nu pot spune cã am trãit momente dificile în Bucureºti. Încã din primul an am avut o colaborare cu Teatrul Odeon într-un alt fel de spectacol, un spectacol de dans contemporan în coregrafia Lilianei Iorgulescu, urmat – în partea a doua – de un show marca Rãzvan Mazilu. Apoi a venit propunerea Facultãþii de Litere a Universitãþii Bucureºti de a preda un curs de etnomuzicologie iar acum ºapte ani iniþiativa televiziunii romane – TVR Cultural – de a realiza o emisiune sãptãmânalã - “La Porþile Ceriului”. Bucureºtiul este un oraº viu, cosmopolit, în care mã simt foarte bine. Probabil felul în care mã îmbrãcam atrãgea oarecum atenþia pe stradã însa acum clopul meu de Lãpuº este un adevãrat brand. - Cu o pãlãrie atât de mare, cu telefonul într-o husã cu motive tradiþionale, cu un soi de traistã pe umãr. Chiar nu pãreþi defel din aceastã lume... - Dragul meu sã ºtii cã Lumea din care vin eu existã. A

6

fost odatã, poate, ºi lumea voastrã sau a bunicilor voºtri. - În lumea noastrã, a orãºenilor, mulþi vorbesc despre dezamãgire, despre mizerie, sunt nemultumiþ, stresaþi, dezorientaþi, mai ales tineriii. Pe acolo pe la sat ce mai spun oamenii? - Nu cred ca existã o deosebire fundamentalã între orãºean ºi þãran. În ambele „zone” ºi „tabere” poþi întâlni oameni geniali, rafinaþi, înþelepþi sau - dimpotrivã banali, plictisitori, cu gusturi îndoielnice, sãraci cu duhul. Important este sã încerci sã te autoprotejezi, sã cauþi compania celor cu care eºti compatibil. În Bucureºti ma întâlnesc frecvent cu plasticieni, scriitori, oameni de televiziune. Sigur cã avem clipe ºi momente în care suntem deznãdajduiþi dar avem grijã sã nu vorbim prea mult despre ce ne doare. Sã nu credeþi cã în hotarul satului oamenii simt altfel. Cei cãrora le pasã se întreabã ºi ei ce s-o alege de lumea asta, de þara asta, de neam… Ceilalþi … noroc bun!

- ªi ce s-o alege de lumea asta ºi de acest neam, românesc? - Ce-i cu lumea asta? Când îi vorba de lume, la mine s-ar potrivi urmãtoarele versuri: „Lumea me-i lume legatã/Cu lanþuri ºi cu lãcatã/Nu mi-i bine niciodatã./Avut-am bine în viaþã/ Când am fost la mama-n braþã/Da’ de când am crescut mare/Numa’ dor ºi supãrare”. - Astea sunt versuri dinainte de inventarea cuvântului crizã... - Sunt versuri strãvechi. Existã ºi în ziua de astãzi în mintea oamenilor ºi aºa ºi trãiesc unii. Numai cã lucrurile s-au schimbat. Oamenii sunt învrãjbiþi, nu ºtiu ce sã creadã. Eu umblu foarte mult prin þarã. Peste tot, unde mã întâlnesc cu tot felul de oameni, întreb: “Bade Gheorghe ce zici de lumea asta?”. Zice “Lumea asta nu ºtiu ce sã ºtiu cum îi. Îi bine da-i ºi rãu. Numa’ Dumnezeu ºtie”. Alþii rãspund în felul urmãtor: “Amu’ ce-o fost o trecut, ce-o mai fi de-amu nu ºtiu”. Oamenii nu ºtiu ce sã rãspundã. Sunt derutaþi sãracii. Vorbesc de oamenii bãtrâni de la care mai poþi afla lucruri esenþiale. Ei tot timpul se raporteazã la o forþã supranaturalã, se raporteazã la Dumnezeu. Ei de umblat la Bisericã, umblã. Tinerii însã umblã mai puþin. Este adevãrat ca nu ne putem raporta în anul 2011 numai la legende, superstiþii ºi mitologii. Totdeauna religiosul s-a amestecat cu magicul. Sunt tot felul de obiceiuri la naºtere, la nuntã ºi la înmormântare. Nu-i rãu, dar nu poþi trãi doar cu astea. Trebuie sã ai o deschidere, sã încerci sã te compui altfel în lume. - Pe televizor tot apar oameni care spun cã satul acela frumos despre care povestiþi dumneavoastrã este cam pe ducã... - Ei vorbesc numai din cãrþi. N-aº zice aºa ceva. S-au mai schimbat lucrurile. Unii au ajuns în sat plecând din oraº. I-au vãzut pe þãrani ºi au vãzut arta tradiþionalã din afarã. Eu le-am vãzut dinãuntru. Ei judecã doar la prima

vedere. Este ca ºi cum te duci în pãdure, intri în marginea pãdurii ºi gãseºti trei ciuperci ºi apoi te întorci acasã spunând cã nu prea mai sunt ciuperci în pãdure. Omul nu se destãinuie de la prima vedere. Trebuie sã stai cu el, sã trãieºti cu el, sã simtã cã faci parte din lumea lui. Altfel degeaba te duci acolo. Oamenii ãºtia de care-mi spuneþi se duc la bibliotecã ºi cautã în cãrþi. În ziua de astãzi se scriu prea multe cãrþi din alte cãrþi. Eu mã feresc de asta, eu încerc sã fiu practician. - Maestre, sunt foarte la modã târgurile tradiþionale, produsele de artizanat... - Dar ºtii de ce? Pentru cã toatã lumea umblã doar dupã bani. Or þãranii n-au umblat dupã bani. Meºterul din sat nu practica meºteºugul doar pentru câºtig financiar. El era o personalitate în comunitate. Nu stãtea la colþul strãzii: “Bã Ioane hai la mine cã eu fac porþi ºi cumparã o poartã de la mine”. Constantin Noica îi spunea genialitate difuzã ºi eu am trãit pe pielea mea asta. Adicã: sunt mai mulþi în sat care bat doba, da’ nu-i concurenþã. În sat se ºtie cine face cele mai frumoase împestriþuri pe furca de tors, pe botele ciobãneºti? Se ºtie. Cine cântã mai frumos? Se ºtie. Da’ el nu-i meseriaº, nu ia bani pe cântat. El trãieºte din pãmânt sau din turme. Este o lume a naivitãþii ºi a inconºtienþei. El nu constientizeazã ceea ce face, chiar dacã o face genial. - ªi noi orãºenii de ce suntem atât de ataºaþi ºi de interesaþi de târgurile astea? - ªtii de ce? Vã spun eu. Pentru cã pare exotic, din altã lume, este ieftin, dar nu întotdeauna la târg vin (ºi) meºterii. Un meºter adevãrat de sat nu prea vine la târg. Nuuu. Comunitatea tradiþionalã era închisã, acum s-a mai deschis e adevãrat. Sunt indivizi care se organizeazã într-un soi de comunitate artificialã, care se poate însã desfiinþa oricând. Însã o comunitate tradiþionalã strãveche din Maramureº sau din Bucovina este stabilã, trainicã. Ori din astfel de comunitãþi nu prea vin la târg. ªi aºa cultura tradiþionalã s-a transformat într-un produs, într-un bun de consum supus modei. - Apropoo, în altã ordine de idei, la Stoiceni, de unde sunteþi, vã spune Grigore a lu’ Ion Opriº. Leºe de unde vine? - Este aici o poveste simpaticã ºi frumoasã. Când l-o fãcut pe tata, bunicul meu Opriº ºi cu bunica Varvara nor fo’ cãsãtoriþi încã, în mod oficial. Era perioada ‘ceea în care ei nu se duceau la Consiliu. Nu or avut act de la Consiliu. ªi atunci pe cine sã punã numele la tata? L-o pus pe bunica Varvara Leºe. ªi atunci tata o fost Leºe ºi eu am fost Leºe, cu toate cã trebuia sã fiu Opriº. - Da, de ce vã purtaþi peste tot cu pãlãria asta mare? - Este o pãlãrie care se purta în Bistrita ºi în Lãpuº. Dar astãzi nu se mai prea poartã. Cã e cu borul mai mare, mai mic, calotã mai înaltã, dom’le: pãlãria-i palarie. De ce o port? Pentru cã la noi se spune cã pãlãria defineºte omul. Aºa este. Pãlãria aratã bãrbãþia bãrbatului. Cine nu poartã pãlãrie ori i-o murit cineva ori... În sat, mai demult, nu umbla nimeni fãrã pãlãrie. Apãi cã era din Ungaria sau din Ucraina, apãi purta pãlãrie. - La oraº nu se mai poartã... - Nu se poartã pentru cã lucrurile s-au schimbat foarte mult. Dar dacã ne ducem într-o aerogarã, la Frankfurt sau la Amsterdam, sunt oameni din alte comunitãþi din lume ce-i vezi cu pãlãrii. Ia uitaþi-vã mai atent cum se deosebesc ãºtia de alþii. Aici, la Bucuresti, s-au adunat oameni amestecaþi.... - Pãi ºi n-a strigat nimeni pe aici dupã dumneavoastrã? - Am trecut prin asta acum 35 de ani. Strigau dupã mine: aaa, ce-i cu pãlãria? Bããã, pãlãria! ªi de atunci, eu tot trebuie sã mã explic de fiecare datã de ce port pãlãrie. Pãi port pãlãrie pentru cã un om normal poartã pãlãrie. Mã! zic: tu eºti anormal cã nu porþi pãlãrie, eu îs normal. Însã acum oamenii s-au obiºnuit aºa cu mine ºi nu se mai mirã atât de mult, ca mai demult... -va urmaDrd. Stelian GOMBOª


Argeºul Ortodox Altare argeºene ºi muscelene

Biserica Înãlþarea Domnului - Brãduleþ imitând pe cele din secolul al XIV-lea, cum este ºi al doamnei sale „Mara”.

în schimbul unui Tetraevangheliar ºi a 1.000 de aspri, pentru a o dãrui ctitoriei sale de la Glavacioc. (8. Pavel Chihaia, Din cetãþile de Pisania. † Aceastã sf(în)tã | mã(nãsti)re scaun ale Þãrii Româneºti, op. cit., p. 152). Brãdet, ce s(ã) praz | nueºte înãl-þare(a) lui H(risto)s, este | fãcutu de Io Mircea voevod, | Din acest document constatãm cã l(ea)t 1546 ; ºi au rãmas nezugrã |vit(a) pîn(a) mãnãstirea exista înaintea domniei lui Vlad acum, l(ea)t 1761. Iar acum, | aducînd Cãlugãrul. Un document din iulie 1451 al lui Dumnizeu, pe Nicliifor | ar(hi)ma(n)drit, Vladislav II (1446-1456) consemneazã cã igumen la s(fîn)ta mã(nãs)t(i)re | Argeº, ºi pe muntele Prislop este dãruit în întregime lui du(mnealui) igumen aici la Brã | 10det, pe Dragomir Ruhat. (9. D.R.H., B, I, nr. 103, p. Glienadie, l-au îndemnat de | au zugrãvit 179-181). aceastã s(fîn)ta mã(nasti)re, cu to(a) |tã cheltuiala s(fin)þi(i) sale, în zile(le) | d(omnu)lui n(os)tru, Io Consta(n)tin Nicul(ae) | voevod. Cel mai vechi document pãstrat care atestã mãnãstirea Brãdet, dateazã din 14 mai 1506 ºi aparþine lui Radu cel Mare care dãruieºte „lui Juga ºi lui Mãican cu fiii sã le fie un loc de casã, cât au þinut cãlugãrii de la Brãdet, pentru cã au schimbat Juga ºi Mãican cu cãlugãrii, de au dat Juga ºi Mãican cãlugãrilor la Siliºtea douã pãrþi, iar cãlugãrii au dat lui Mãican un loc de Ctitorul bisericii zugrãvit în 1761 casã.” (6. D.I.R., XVI, B, I, nr. 31, p. Biserica cu hramul Înãlþarea Domnului se 36-37). aflã situatã pe valea Vâlsanului, pe drumul Documente de la Mãnãstirea naþional Curtea de Argeº – Câmpulung, în Glavacioc, ctitoria lui Vlad Cãlugãrul Biserica Înãlþarea Domnului - Brãdet satul Brãduleþ, com. Brãduleþ, jud. Argeº. V. (1481-1495), amintesc despre împrejurãrile în Vãtãºianu, pornind de la tehnica de care Mãnãstirea Glavacioc a devenit Din aceste documente rezultã cã Mãnãstirea construcþie ºi de la unele elemente stilistice, a proprietara a unei treimi din muntele Prislop. Brãdet a fost înzestratã cu muntele Prislov, datat biserica din Brãdet de la mijlocul (7. Hrisovul din 20 iunie 1507 (D.I.R., XVI, probabil cu ocazia zidirii, între anii 1451 ºi secolului al XV-lea, atribuind lui Mircea 1481. Faptul cã a fost dat pentru o Evanghelie Ciobanul o restaurare substanþialã a bisericii. ºi 1.000 de aspri atestã cã biserica avea nevoie (V. Vãtãºianu, Istoria artei feudale în Þãrile de cãrþile liturgice de bazã, aºadar era la Române, I, Bucureºti, 1959, p. 200). începutul activitãþii cultice. Grigore Ionescu considera biserica ziditã „în primii ani ai veacului al XV-lea, probabil Biserica este un monument de plan triconc, încã în vremea lui Mircea cel Bãtrân”, fiind cu turlã pe naos, având paramentul decorat restauratã în vremea lui Mircea Ciobanul. prin alternarea registrelor de piatrã brutã ºi (Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii, I, cãrãmidã. Pridvorul este deschis, sprijinit pe Bucureºti, 1963, p. 145-147). stâlpi de lemn. Biserica a fost restauratã între Cercetãrile arheologice fãcute de Gh. I. anii 1964-1967 de Direcþia Monumentelor Cantacuzino au certificat cã „biserica era în Istorice. În prezent este bisericã de mir. fiinþã la mijlocul secolului al XV-lea, dar în ceea ce priveºte existenþa ei mai timpurie, aceasta este pusã sub semnul întrebãrii.” (Gh. I. Cantacuzino, Cercetãrile arheologice de la 1. Cantacuzino, Gh. I., Cercetãrile biserica din Brãdet-Argeº ºi problema datãrii arheologice de la biserica din Brãdet-Argeº ºi monumentului, în „Buletinul Monumentelor problema datãrii monumentului, în „Buletinul Istorice”, XXXIX (1970), nr. 2, p. 57). Monumentelor Istorice”, XXXIX (1970), nr. 2 Alexandru Odobescu a cercetat 2. Chihaia, P., Din cetãþile de scaun ale neconcordanþa în privinþa ctitorului bisericii Þãrii Româneºti, Editura Meridiane, încã din 1860, considerând cã „Mircea al IIIBucureºti, 1974 lea (Ciobanul) pe care pisania zugrãvitã din 3. D.I.R., XVI, B, I pronaos îl aratã ca pe cel care înãlþase 4. D.I.R., XVI, B., II biserica, precizând ºi leatul (1546), nu putea fi 5. D.I.R., XVI, B, III Pisania Mãnãstirii Brãdet soþul Mariei, al cãrei nume însoþea pe cel al lui 6. D.I.R., XVI, B, V Mircea în pomelnic.” (Alexandru Odobescu, 7. Drãghiceanu V., Dumitrescu, P., Schitul Note de cãlãtorie, în „Convorbiri literare”, B, I, nr. 38, p. 43), reluat de documentele din 1923, p. 20) iunie 1536 (D.I.R., XVI, B., II, nr. 20, p. 208), Brãdetul, Argeº, în B.C.M.I., XVII (1924) 8. Ionescu, G., Istoria arhitecturii, I, 24 iulie 1568 (D.I.R., XVI, B, III, nr. 322, p. Datele pisaniei sunt mult mai recente 277) ºi iulie 1582 (D.I.R., XVI, B, V, nr. 68, Bucureºti, 1963 9. Odobescu, A., Note de cãlãtorie, în întrucât zugravii Mihai, Radu ºi Iordache au p. 65) „Convorbiri literare”, 1923 pictat-o între 1756-1761. La 2 august 1761, 10. Vãtãºianu, V., Istoria artei feudale în (5. V. Drãghiceanu ºi P. Dumitrescu, Schitul Radu cel Mare aminteºte cã Vlad Cãlugãrul, Brãdetul, Argeº, în B.C.M.I., XVII (1924), p. tatãl sãu, cumpãrase a treia parte din muntele Þãrile Române, I, Bucureºti, 1959 Preot Daniel GLIGORE 68), au scris pisania din pronaos ºi au zugrãvit Prislopului de la egumenul Brãdetului, Lazãr, ºi chipul ctitorului „Mircea” în costum

Bibliografie

7


Argeºul Ortodox

Ortosinteze Liturghie arhiereascã la biserica Sfânta Vineri din Piteºti În Arhiepiscopia Argeºului ºi Muscelului, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic a oficiat vineri, 14 octombrie, împreunã cu un important sobor de preoþi ºi diaconi, Sfânta Liturghie arhiereascã, în biserica „Sfânta Vineri“ din municipiul Piteºti. Cu acest prilej peste 800 de credincioºi au venit sã aducã cinstire Sfintei Cuvioase Parascheva, care este ocrotitoarea acestei sfinte biserici. În tradiþia popularã Sfânta Vineri este asociatã cu Sfânta Cuvioasã Parascheva, iar cuvântul ,,paraschevi” în limba greacã înseamnã vineri. În cuvântul de învãþãturã, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic a amintit de cinstirea deosebitã adusã de poporul român Sfintei Cuvioase

Parascheva ºi a îndemnat pe toþi credincioºii sã pãstreze fiecare nãdejdea în Dumnezeu, cu ajutorul ºi prin mijlocirea sfinþilor.

Biserica Sfânta Vineri- scurt istoric În anul 1817, Ion Ungurelu a început construcþia bisericii Sfânta Vineri, dar dupã un an acesta a decedat. Construcþia bisericii a fost continuatã de fiul sãu, Alexandru Ungurelu, care a terminat-o în toamna anului 1827. Dupa 1900 creºterea continuã a populaþiei ºi dezvoltarea rapidã a oraºului Piteºti au fãcut ca biserica

Sf. Vineri sã devina neîncãpãtoare. De aceea, în anul 1904, la iniþiativa preotului Ioan Becescu, s-a început construcþia unei noi biserici (cea actualã). Planurile noii biserici, cât ºi a mobilierului interior, au fost executate de arhitectul Ion N. Socolescu. Picturile interioare au fost executate de un faimos pictor al acelor timpuri, Dumitru Marinescu, fost rector al Academiei Belle din Bucureºti. Construcþia noii biserici a fost finalizatã pe 19 octombrie 1908. Dupã Sfânta Liturghie a fost oficiatã slujba parastasului pentru toþi preoþii care au slujit, atât în biserica construitã în anul 1817, cât ºi în biserica terminatã în 1908.

Resfinþirea bisericii din Rucãrul de Sus În duminica a XXI-a dupã Rusalii, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Arhiepiscop Calinic, înconjurat de un important sobor de preoþi ºi diaconi, a oficiat slujba de resfinþire a bisericii monument istoric din parohia Rucãrul de Sus. Cei peste cinci sute de credincioºi

comunitatea din Rucãr, sãtenii au ridicat o bisericã mult mai mare, care a fost terminatã în anul 1902. Fiind transformatã în muzeu, timpul ºi-a pus amprenta asupra zidurilor, pictura fiiind grav afectatã. Astfel, în anul 1987, la îndemnul Înaltpreasfinþitului Pãrinte

Seminar de informare „Promovarea în comunitate a economiei sociale”

prezenþi la eveniment au avut ocazia sã vadã vechea bisericã din comunã îmbrãcatã din nou în haine de sãrbãtoare. Cu acest prilej, Chiriarhul Eparhiei Argeºului ºi Muscelului, a adresat celor prezenþi un cuvânt de învãþãturã, amintind de vrednicia rucãrenilor, care în condiþii naturale destul de vitrege au rãmas statornici ºi au pãstrat cu sfinþenie credinþa moºtenitã de la strãmoºii lor.

Biserica veche din Rucãrul de Sus - scurt istoric Biserica veche din comuna Rucãr a fost construitã de Gheorghe Rucãreanul, de origine macedoneanã, între anii 17801782. Are douã hramuri principale, fiind ocrotitã de Sf. Mc. Dimitrie ºi Sf. Mc. Gheorghe. Devenind neîncãpãtoare pentru

Calinic, pe atunci arhiereau vicar în Episcopia Râmnicului ºi Argeºului, preotul Ion Libianu a început lucrãrile de restaurare. Astfel, pictura din interior a fost restauratã de pictorul Mircea Baciu, iar zidurile exterioare de meºterul Paul Bãnicã. Fiind terminate în anul 2010, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic a hotãrât înfiinþarea unei noi parohii, cea a Rucãrului de Sus, care are în grijã peste 150 de familii. De asemenea pentru aceastã bisericã a fost hirotonit preot Liviu Petre Andrei, care a fost instalat în aceastã duminicã. Comuna Rucãr are în prezent trei parohii înfiinþate de-a lungul timpului: Rucãrul de Jos, Rucãrul de Mijloc ºi Rucãrul de Sus.. Biroul de presã al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Luni, 17 octombrie, la Sala Manole, s-a desfãºurat a-l doilea seminar de informare cu tema „Promovarea în comunitate a economiei sociale”. Organizat de Episcopia Sloboziei ºi Cãlãraºilor, Arhiepiscopia Dunãrii de Jos ºi Fundaþia ªcoala Românã de Afaceri a Camerelor de Comerþ ºi Industrie, Filiala Ialomiþa, în parteneriat cu Arhiepiscopia Argeºului ºi Muscelului, seminarul a avut menirea de a informa preoþii ºi persoanele interesate din Protoieriile Costeºti, Câmpulung, Topoloveni ºi Mioveni cu privire la conceptul de economie socialã. Deschiderea lucrãrilor s-a fãcut de Înaltpreasfinþitul Pãrinte Arhiepiscop Calinic. Au participat 29 de persoane interesate de informarea ºi dezvoltarea de activitãþi din acest domeniu. „ Promovarea în comunitate a economiei sociale” se desfãºoarã în cadrul proiectului POSDRU/14/6.1/S/5/2988. Scopul seminarului a fost promovarea conceptului de economie socialã, a principiilor economiei sociale ºi modelelor de bunã practicã în rândul actorilor sociali care gestioneazã activitãþi economice ºi servicii sociale.

În cadrul primei sesiuni a fost prezentat proiectul Promovarea în comunitate a economiei sociale. Participanþii ºi-au manifestat aºteptãrile pe care le au de la organizatori. Sesiunea a doua a fost dedicatã Conceptului de economie socialã. Principiile economiei sociale au fost prezentate în a treia sesiune. A patra sesiune a fost dedicatã Formelor de economie socialã din România. Actorii implicaþi în economia socialã. Persoane resursã în economia socialã a fost tema sesiunii a cincea. Seminarul s-a încheiat cu prezentarea modelelor de bunã practicã în România ºi UE. Prin acest parteneriat Arhiepiscopia Argeºului ºi Muscelului continuã activitatea de dezvoltare a parteneriatelor socio-economice ºi promoveazã modelele de bunã practicã din comunitate. Etapele urmãtoare sunt: elaborarea strategiilor de promovare în comunitate a economiei sociale la nivelul zonelor de dezvoltare Sud Muntenia ºi Sud-Est. Biroul de Presã al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Argesul Ortodox Anul XI, nr. 525, 23 - 29 octombrie 2011  

Saptamanal teologic, bisericesc si de atitudine al Arhiepiscopiei Argesului si Muscelului

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you