Issuu on Google+

z Anul XI z nr. 524 z 16 - 22 octombrie 2011 z 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

RUGÃCIUNEA, COLOANA VERTEBRALà A LUMII ca ºi cãlugãrii Petroniu Tãnase ºi Roman Braga, ultimul furnizând recent ºi cea mai substanþialã relaþie despre acest cerc de comuniune duhovniceascã fãrã Mironescu îºi susþine doctoratul la Paris ºi se întoarce precedent la noi ºi poate chiar în lumea ortodoxã. entru cã este evident cã „Rugul aprins” în 1930 în România, devenind profesor universitar de rãspundea exigenþelor, provocãrilor ºi chimie organicã. Om de ºtiinþã, aºadar, dar ºi scriitor, prefaþat de Panait Istrate ºi remarcat de G. Cãlinescu în vicleºugurilor lumii moderne. Dar el era, aºa cum cu îndreptãþire aratã pãrintele arhimandrit Roman Braga, bine cunoscuta sa Istorie a literaturii… ând spui om de ºtiinþã, te gândeºti aproape ºi o formã de rezistenþã spiritualã în momentul în care automat la o persoanã plinã de certitudini, nãvãlea peste România viforul comunismului. Nu formatã în duhul pozitivismului — duh al secolelor al întâmplãtor, pivotul acestei miºcãri duhovniceºti — XIX-lea ºi al XX-lea — adicã al convingerii cã deþine cred cã putem sã o numim astfel - a fost un cãlugãr rus, cheile cunoaºterii. Pentru un astfel de om, totul se reduce la materie, la existenþa terestrã ºi la niºte „legi” abstracte care ne conduc viaþa în felul analog în care agenþii de circulaþie, cu ajutorul radarelor, dirijeazã traficul. Atitudinea aceasta, suficientã ºi mecanicistã, este astãzi depãºitã în ºtiinþã, însã ea a guvernat omenirea timp de peste o sutã cincizeci de ani. Din ea au izvorât atât materialismul dialectic, cât ºi ateismul prigonitor, în þãrile comuniste, respectiv, ruperea de Dumnezeu ºi de Bisericã, în Occident, adicã acolo unde s-a ºi zãmislit stearpa perspectivã ontologicã, ale cãrei rãdãcini coboarã pânã la Renaºtere ºi trec prin Protestantism ºi Iluminism. socoti însã cã om de ºtiinþã ºi libercugetãtor (eufemism pentru ateu) sunt noþiuni sinonime este profund eronat. Newton era un credincios îmbisericit, iar Einstein a declarat cã teoriile sale ºtiinþifice nu pun cu nimic sub semnul întrebãrii existenþa lui Dumnezeu. Corelarea ºtiinþei cu necredinþa este proprie pozitivismului. Deºi s-a format în aceastã zodie neprielnicã spiritului, Alexandru Mironescu a fost un credincios autentic, un trãitor ortodox ºi a devenit un Ioan Kulîghin, duhovnicul mitropolitului pribeag mãrturisitor. El a vorbit, de altfel, într-o carte din 1945, Nicolae al Rostovului. Mitropolitul refugiat din Rusia despre Limitele cunoaºterii ºtiinþifice, dupã ce, în Sovieticã a murit în primii ani de dupã rãzboi ºi îºi 1938, tipãrise o lucrare, intitulatã Spiritul ºtiinþific. Dar doarme somnul de veci pe aleea ierarhilor de la Alexandru Mironescu nu ar fi ajuns un trãitor ºi un Cernica. Pe când eram stareþul acestei mãnãstiri, i-am gânditor creºtin, aºa cum ni-l înfãþiºeazã manuscrisele îngrijit mormântul aflat în apropierea bisericii-paraclis rãmase în urma lui ºi reeditate abia în ultima vreme, cu hramul Sfântul Lazãr. Ioan Kulîghin, însã, dacã nu ar fi frecventat, între 1945-1958, „Rugul duhovnicul care i-a învãþat pe cei de la „Rugul aprins” aprins” de la Mãnãstirea Antim din Bucureºti. rugãciunea autenticã, a fost ridicat de poliþia politicã ugul aprins a fost un centru de comuniune sovieticã (NKVD) ºi deportat în Siberia, unde s-a ºi creºtin-ortodoxã, care a marcat benefic Biserica stins la scurt timp. În anii 1958- 1959, Securitatea a noastrã în perioada postbelicã. A fost locul în care s-au arestat pe majoritatea celor ce frecventau cercul de la întâlnit, în practica rugãciunii ºi a trãirii, cele douã Mãnãstirea Antim. elemente constitutive ale Bisericii: mirenii ºi clericii. tunci au intrat în închisoare, în urma unui proces Laicii de la „Rugul aprins” erau intelectuali dornici sã de proporþii, care purta chiar numele de Lotul afle adevãrata cale a Adevãrului ºi a Vieþii. Între ei s-au Rugului aprins, pãrinþii Dumitru Stãniloae, Benedict prenumãrat poeþii Vasile Voiculescu ºi Ion Barbu, Ghiuº, Roman Braga, Sofian Boghiu — menþionez prozatorul Ion Marin Sadoveanu, arhitectul Constantin numai o parte dintre ei — ºi o serie de intelectuali laici, Joja. Au venit în atingere cu acest mediu duhovnicesc între care profesorul Alexandru Mironescu, care a tinerii — pe atunci — Virgil Cândea ºi Alexandru primit o pedeapsã de douãzeci de ani de închisoare, din Duþu, care au urmat într-ascuns Institutul Teologic ºi care a efectuat cinci. Tot atunci a fost închis ºi Vasile alþi oameni mai puþin cunoscuþi. Sufletul sau Voiculescu. Procesul acesta, soldat cu condamnãri de organizatorul „Rugului aprins” a fost pãrintele 20-25 de ani de temniþã, era prefaþa la noul val de Benedict Ghiuº, dar l-au frecventat, de asemeni, persecuþii dezlãnþuit asupra Bisericii ºi la Decretul 410 pãrintele Sofian Boghiu, pãrintele Dumitru Stãniloae, din 28 octombrie 1959, menit sã ne distrugã umele lui Alexandru Mironescu este puþin sau deloc cunoscut publicului larg. Nãscut la Tecuci N în anul 1903, dupã studiile efectuate în þarã, Alexandru

P

C

A

R

A

monahismul. Am recurs la aceastã parantezã, lungã, pentru a arãta care sunt liniile de forþã ale personalitãþii profesorului Alexandru Mironescu. Cum spuneam, paginile sale de meditaþii ºi reflecþii creºtine au apãrut — parþial — abia în anii din urmã. M-am gândit sã extrag doar pasaje dintr-un tulburãtor eseu, intitulat „Sine intermissione orate”, redactat în anul 1970, aºadar, cu trei ani înaintea morþii. upã cinci ani de recluziune, într-o vreme în care comunismul se aºezase temeinic ºi pãrea de neclintit în þãrile din Rãsãritul Europei, Alexandru Mironescu îºi mãrturisea liniºtit ºi ferm nestrãmutata credinþã în Dumnezeu: „Afirm, aºadar, din punctul acesta al vieþii mele, care n-a fost deloc de huzur ºi nici mãcar comodã, cã Dumnezeu — inomabilul, Cel de nenumit, dar partenerul nostru prin Iisus Hristos, Fiul Sãu — este temeiul, stânca întregii noastre existenþe. La acest nivel, controversa, semnul de întrebare, dialogul dubitativ, înarmat cu zorzoanele alambicului sau ale oricãrui rafinament sunt astãzi pentru mine fastidioase, penibile, ridicole ºi, în sfârºit, complet neinteresante... Nu-L mai apãr de mult pe Dumnezeu, ci Îl afirm. Îl mãrturisesc în mãsura în care Îl cunosc în mine; ºi de mult nu mã mai scandalizeazã cei care Îl tãgãduiesc sau Îl nesocotesc” (Cf. Al. Mironescu, Calea inimii, Bucureºti, 1998, pag. 228). entru a ajunge însã la Dumnezeu, este imperioasã rugãciunea, aratã ferm convins Alexandru Mironescu; titlul eseului sãu, aºa cum am vãzut, nu este decât versiunea latineascã a celebrului îndemn paulin: Rugaþi-vã neîncetat! În acest text mãrturisire, care se cuvine citit în întregime ºi vã îndemn sã-l descoperiþi, impresionant prin adevãrurile sale, copleºitoare este convingerea cã rugãciunea este solidarã cu Lumea ºi cu existenþa noastrã: „Rugãciunea — ca ºi Viaþa — este precarã ºi necontenit ameninþatã cu instabilitatea, cãci nu se pãstreazã chiar de la sine un echilibru, o unitate spiritual-naturalã. Dar ar fi o mare eroare sã credem cã aceastã coloanã vertebralã a Lumii, care este Rugãciunea, este numai închipuire sau cã ea a fost exterminatã. Cum soarele ºi ploaia nu înceteazã sã fie, tot astfel ºi rugãciunea este în viaþa lumii, în viaþa noastrã sine intermissione (neîncetat, n.n.). e fapt, problema este de participare, de participare la binefacerile soarelui ºi ale ploii, ca ºi la binecuvântata revãrsare de har” (op. cit., pag. 241, subl. aut.). Asemenea pilde-etalon de trãire creºtinã ºi credincioºie s-ar cuveni reproduse în manualele de religie ºi în cursurile de Teologie.

D

P

D

Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului


Argeºul Ortodox

Liturgicã

Rugãciunea euharisticã „Mulþumim Þie, Stãpâne, Iubitorule de oameni, Binefãcãtorul sufletelor noastre...", când trebuie sã fie cititã de regulã? Dupã împãrtãºirea preoþilor sau dupã împãrtãºirea credincioºilor?

Evoluþia locului acestei rugãciuni Poziþia iniþialã, unicã ºi corectã a rugãciunii euharistice, rostitã dupã Dumnezeiasca Împãrtãºanie: „Mulþumim Þie, Stãpâne, Iubitorule de oameni” a Liturghiei Sfântului Ioan Gurã de Aur, „Mulþumim Þie, Doamne, Dumnezeul nostru...” a Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare ºi „Mulþumim Þie, Dumnezeului ºi Mântuitorului tuturor...” a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinþitã este exact dupã ectenia: „Drepþi, primind...” ºi înainte de ecfonisul: „Cã Tu eºti sfinþirea noastrã...” Cererile ecteniei introduc rugãciunea ºi justificã tema ei, care este mulþumirea pentru împãrtãºirea cu Dumnezeieºtile Tale. Ecfonisul: „Cã Tu eºti sfinþirea noastrã” este încheierea doxologicã comunã a celor trei rugãciuni pe care le-am amintit. Este clarã în acest ecfonis referirea la Dumnezeiasca Împãrtãºanie, prin care se realizeazã: „sfinþirea poporului lui Dumnezeu”. Aºa cum înainte de Dumnezeiasca Împãrtãºire avem rugãciunile pregãtitoare respective, care sunt: rugãciunea de dinaintea Rugãciunii Domneºti, Rugãciunea: „Tatãl nostru” („pâinea noastrã cea spre fiinþã, dã-ne-o nouã astãzi”) ºi rugãciunea plecãrii capetelor, - celelalte rugãciuni care se rostesc astãzi: „Cred, Doamne, ºi mãrturisesc” ºi troparele: „Cinei Tale Celei de Tainã”, „Nu spre judecatã sau spre osândã” nu aparþin De-a lungul existenþei sale, preotul ortodox român, mai ales cel din mediul sãtesc ºi-a identificat misiunea cu viaþa ºi problemele pãstoriþilor sãi. În duminici ºi sãrbãtori, preotul era om de altar, iar în restul timpului se fãcea tuturor de toate, însoþind þãranul de rând la munca din hotar, la sapã, la coasã, la pãdure, dar nu în calitate de asistent sau de observator, ci de împreunã lucrãtor cu pãstoriþii sãi. În vremuri de mare crizã, când era ameninþatã ºi chiar încãlcatã libertatea ºi dreptatea naþiei, al cãrei pãstor era, preotul ortodox era animatorul unor acþiuni sau susþinãtorul unor miºcãri colective pentru câºtigarea drepturilor sociale. „A fost hãruit neamul nostru - scrie Calinic, Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului sã-ºi poarte peste veac vocaþia în luptã ºi jertfã, un neam de oameni sfinþi ºi viteji ce au luptat pentru Þarã ºi Credinþã. Pentru români, zilele rãzboiului erau zile de jertfã, iar cele de pace erau zile în care zideau ºi sfinþeau altare sau înãlþau troiþe”. Au rãmas în istorie nenumãrate nume de preoþi patrioþi, care pentru dezrobirea turmei din cleºtele jugului asupritor ºi-au pus în primejdie libertatea ºi viaþa. De notorietate naþionalã sunt cei trei „popi”: Popa Tunsu, Popa Tun ºi Popa ªapcã. Primul, Popa Tunsu, este preotul Ioan Piuaru din Sadu (judeþul Sibiu), care pentru propaganda anti-uniaþie desfãºuratã în toatã Câmpia Transilvaniei, între 1759-1760, a fost arestat, tuns de plete ºi de barbã (de aici ºi numele de Popa Tunsu), întemniþat la Târgu Mureº, apoi trimis la Viena, legat de mâini ºi de picioare, unde dupã o anchetare fãcutã la sânge, substanþial îmblânzit în convingerile sale faþã de „sfânta uniaþie”, este eliberat. Popa Tun este numele unui ieromonah, Ambrozie, slujitor al Metocului Episcopiei Buzãului, din Bucureºti, care în vara anului 1848 în timpul revoluþiei, s-a aruncat în faþa tunurilor pregãtite sã tragã în revoluþionari. Înmãrmurite de curajul lui, mulþimile l-au urmat, iar soldaþii s-au retras ºi unii chiar au trecut de partea populaþiei. Pentru gestul sãu eroic de a se opune cu mâinile goale în faþa tunurilor ucigaºe gata de tragere, a fost numit „Popa Tun”.

Rugãciunea euharisticãexpresia mulþumirii tuturor creºtinilor Mulþumirea este adusã de toatã „pleroma” Bisericii, cler ºi popor, care a participat la sfinþirea Tainelor. Acest lucru este de la sine înþeles, dar poate sã fie confirmat ºi de textele rugãciunilor, care în afarã de faptul cã sunt scrise la plural (vezi „Mulþumim...”, „Mulþumim Þie...”, „...al sufletelor noastre”, „...ne-ai învrednicit pe noi”, „...pe toþi...” etc.) multe dintre acestea pomenesc toate tagmele credincioºilor, preoþi, împãraþi,

Sfinþii Mãrturisitori ardeleni: Visarion, Oprea ºi Sofronie de la Cioara (21 octombrie) Un alt nume de preot patriot este cel a lui Radu ªapcã, membru în guvernul provizoriu constituit la Islaz în timpul Revoluþiei de la 1848. În 9 iunie a izbucnit Revoluþia. Cu aceastã ocazie, preotul Radu ªapcã sãvârºeºte o slujbã, sfinþeºte steagurile revoluþionarilor ºi rosteºte o rugãciune anume întocmitã pentru acest eveniment. Redãm un fragment: „Ridicã ºi însufleþeºte (Doamne), pe acest popor, scapã-l de abuzurile care se fac cu aºezãmintele ºi chiar cu virtuþile sale, izbãveºte-l de abuzul clãcii, de ticãloasa iobãgie, pe care n-au cunoscuto pãrinþii noºtri; Mângâie, Doamne, pe acest popor zdrobit de suferinþã”. În Transilvania, cele mai viguroase miºcãri religioase au fost declanºate de cãtre cãlugãrii Visarion Sarai ºi Sofronie de la Cioara, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Aceste rãscoale urmãreau obstrucþionarea acþiunilor uniatiste îndreptate împotriva religiei ortodoxe. În martie 1744, Visarion porneºte din Lipova într-un periplu misionar, stârnind la luptã satele de pe Valea Mureºului pânã la Vinþ, dupã care s-a îndreptat spre Mãrginimea Sibiului. Prin predica sa simplã ºi hotãrâtã, avertiza credincioºii despre pericolul uniaþiei prin care li se schimba credinþa. Efectul cuvântului sãu era atât de mare încât episcopul I.M.Clain, la 6 iulie 1744 relata: "La îndemnul lui, în unele locuri, poporul nu merge nici la bisericã, nu se serveºte de preoþii uniþi, morþii ºi-i îngroapã fãrã prohod ºi fãrã

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CALINIC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

textului iniþial al Dumnezeieºtii Liturghii - la fel ºi dupã aceasta, în toate liturghiile aflate în uz, exact în locul acesta se gãseºte rugãciunea de mulþumire pentru Dumnezeiasca Liturghie. Tot în aceastã poziþie se gãsesc rugãciuni euharistice analoage ºi în toate Liturghiile vechi ale Rãsãritului, precum în Liturghia Constituþiilor apostolice, în Liturghia ierusalimiteanã, a Sfântului Iacov, fratele Domnului, în Liturghiile alexandrine ale Sfântului Marcu, Vasile cel Mare ºi Grigorie Teologul, în liturghia armeanã, în liturghiile apusene etc.

conducãtori, popor etc. La caracterul colectiv al rugãciunii ºi la importanþa ei specialã, ca mulþumire comunã pentru marele dar al Dumnezeieºtii Euharistii, se referã ºi diferitele mãrturii ale Pãrinþilor, precum cea a Sfântului Chiril al Ierusalimului: „Apoi, aºteptând rugãciunea, mulþumeºte lui Dumnezeu, Celui care te-a învrednicit de împãrtãºirea cu aceste minunate Taine” (Cateheza mistagogicã V, 19), a Sfântului Dionisie Areopagitul: „Cel care se împãrtãºeºte ºi primeºte împãrtãºirea cu Dumnezeirea, încheie cu mulþumire sfântã, împreunã cu toatã adunarea sfântã a Bisericii” (Despre ierarhia bisericeascã 3, 14), a Sfântului Eutihie al Constantinopolului: „ªi aºa cum atunci, dupã ce au mâncat, au ieºit cântând în Muntele Mãslinilor, la fel ºi noi, dupã ce ne împãrtãºim cu Sfântul Trup ºi Sânge, mulþumim ºi ieºim, plecând fiecare la casa lui” (Cuvânt despre Paºte ºi Dumnezeiasca împãrtãºire, 3). Sfântul Ioan Gurã de Aur, în chip special, îi condamnã pe acei credincioºi care, din pricina faptului cã împãrtãºirea dura prea mult, pentru cã se apropiau foarte mulþi de Sfintele Taine, iar împãrtãºirea se fãcea separat, mai întâi cu Sfântul Trup ºi apoi cu Sfântul Sânge, aveau rãul obicei „înainte de ultima împãrtãºire...sã sarã peste ea ºi sã plece acasã” (Despre Botezul lui Hristos, 4) (apud Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. III, p. 26-27). - va urma Diacon Prof. Gabriel FIRUÞÃ

mângâierile duhovniceºti, copiii ºi-i boteazã prin femei bãtrâne" La Sibiu este arestat ºi închis. Trece prin mai multe închisori: Deva, Timiºoara, Osiec ºi Raab, dupã care ajunge în fioroasa închisoare de la Kufstein din Munþii Tirolului, unde se crede cã a murit ca sfânt mãrturisitor pentru ortodoxie. În aceeaºi categorie de miºcãri se înscrie ºi rãscoala pornitã din iniþiativa cãlugãrului Sofronie de la Cioara, care în sinodul þinut la Alba Iulia ( 14-18 februarie 1761), a redactat un memoriu în 19 puncte unde erau exprimate doleanþele credincioºilor ortodocºi: eliberarea celor închiºi (Oprea Miclãuº, Moise Mãcinic, Ioaneº din Galeº, Ioan din Sadu, Ioan din Aciliu), încetarea prigoanelor împotriva credincioºilor ortodocºi ºi libertate deplinã ortodoxiei. La data de 21 aprilie 1760, Cuviosul Sofronie va intra în oraºul Zlatna, unde a vorbit poporului în graiul lui simplu, arãtând cã Ortodoxia trebuie pãstratã cu orice preþ. Efectul acestei cuvântãri a fost uimitor, toþi românii din Zlatna declarându-se ortodocºi. Aceastã biruinþã asupra uniaþiei s-a transformat în sãrbãtoare, aºa încât în data de 10-11 august 1760, miile de oameni adunaþi acolo, împreunã cu un sobor de preoþi au alcãtuit câteva memorii, unul cãtre împãrãteasã, iar altele cãtre guvernul ardelean, memorii în care se cerea respectarea credinþei ortodoxe. În 20 octombrie 1760, împãrãteasa va recunoaºte pentru prima oarã cã românii au suferit

Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. Dr. Napoleon Dabu Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta. Paginã web: preot Gabriel Grecu

multe din pricina credinþei lor, iar cãlugãrului Sofronie i se fãgãduia pazã obºteascã, fiind liber sã cãlãtoreascã în orice parte a þãri pentru a împãca bisericile ºi pe oameni. În data de 14-18 februarie 1761, Sofronie va convoca un sinod la AlbaIulia, unde se va aproba de cãtre autoritãþile austro-ungare libertatea religioasã, dreptul numirii unui episcop ortodox ºi eliberarea celor închiºi pentru credinþã. Aceasta va rãmâne una dintre cele mai luminoase pagini din istoria vieþii bisericeºti a Transilvaniei. Prin siguranþa, stãpânirea de sine, graiul cald ºi nemeºteºugit cu care se adresa, acest cãlugãr a reuºit sã stãpâneascã mulþimile, astfel cã atâtea mii de oameni nu au sãvârºit nicio tulburare nici în Abrud, nici la Alba-Iulia. Când însã cruzimile ºi nedreptãþile generalului Bukow, trimis în Transilvania pentru a face ordine, vor întrece mãsura, Cuviosul se va retrage la mânãstirea Robaia, apoi simplu arhimandrit la Argeº, supraveghind viaþa bejenarilor ardeleni ºi urmãrind viaþa bisericeascã de la nordul Carpaþilor. De aici va încuraja pe cei ºovãielnici, va ameninþa pe cei ticãloºi, ºi va strecura frica în rândul guvernanþilor de la Sibiu, care au fost nevoiþi sã împlineascã cele mai multe din scopurile pentru care el luptase. Astfel, pentru faptul cã se interesa de viaþa Bisericii din Ardeal, a fost condamnat la 5 ani de muncã silnicã. Sentinþa nu va fi însã executatã, cãci el era deja refugiat peste munþi, ºi în scurt timp va deveni egumenul mânãstirii Curtea de Argeº. A fost canonizat de cãtre sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe Române în data de 21 octombrie 1955, având ca zi de prãznuire ziua de 21 octombrie. Rãscoala lui Sofronie, sinodul de la Alba Iulia, precum ºi urmãrile acestora sunt socotite printre cele mai însemnate fapte bisericeºti din secolul al XVIII-lea, întrucât zeci de sate au pãrãsit uniaþia ºi toatã zdroaba catolicã, depusã timp de 60 de ani pentru înstrãinarea ortodocºilor de credinþa strãmoºeascã, s-a ruinat. Preot Cristian AMUZA

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643


Argeºul Ortodox

Neamul ales, comunitatea familiilor fiilor lui Israel Dupã alungarea protopãrinþilor Adam ºi Eva din Raiul desfãtãrii, neamul omenesc sa ghidat în viaþã, la începuturile istoriei, cu ajutorul reminiscenþelor revelaþiei divine edenice, legii morale naturale ºi conºtiinþei morale. Datã fiind pierderea stabilitãþii fericite ºi depãrtarea din ce în ce mai accentuatã de Dumnezeu, omul a resimþit nevoia unei descoperiri de sus, a unei mâini care sã-l cãlãuzeascã spre comuniunea teandricã pierdutã. Iubirea, Mila ºi Bunãtatea Celui Negrãit (Yahweh) s-au revãrsat în acord cu Dreptatea peste omenirea dezorientatã ºi, prin alegerea lui Avraam ºi a celor din familia lui, a început pregãtirea neamului omenesc, prin neamul evreiesc, pentru venirea Izbãvitorului. Marea familie a eberilor, a strãinilor aleºi de providenþa divinã, se va fi grupat înainte de robia egipteanã în doisprezece triburi, în douãsprezece familii, dupã fiecare dintre cei doisprezece fii ai lui Iacob, fiul lui Isaac, fiul lui Avraam. Privindu-l pe Moise eliberatorul în fruntea celor douãsprezece seminþii ale lui Israel, cum pãºeºte prin descoperire de sus spre tãrâmul fãgãduinþei, mintea ni se îndreaptã cãtre Hristos Izbãvitorul înconjurat de cei doisprezece apostoli, cum îndrumã neamul omenesc, eliberat de pãcat prin Jertfa Sa, spre împãrãþia cerurilor. Conºtiinþa apartenenþei evreului sau israelitului la un neam deosebit, la o comunitate aleasã este evidentã în fiecare

dintre cele cinci cãrþi ale lui Moise. Leviticul, a treia carte a Pentateuhului,

descendenþi din cele douãsprezece triburi ale lui Israel. Comunitatea aceasta a fiilor lui Israel mai este numitã ºi obºtea lui Israel (Levitic 4, 13) sau obºtea fiilor lui Israel (Levitic 16, 5; 16, 17; 19, 2). ªi pentru ca neamul sau obºtea fiilor lui Israel sã nu se abatã de la normele morale ºi cultice descoperite de Dumnezeu prin Moise, a fost instituit prin ungere neamul preoþesc al lui Aaron (Levitic 6, 18; 6, 29; 7, 6; 7, 36). Pentru prima datã în istoria familiei vetero-testamentare, în cartea Leviticului asistãm la o diferenþiere familialã în relaþie cu slujirea sau cultul divin public. Toþi cei din neamul lui Aaron, fratele lui Moise, primesc prin ungere statutul de preoþi, de slujitori sfinþiþi ai Domnului. Prin intermediul fiilor lui Aaron, fiii lui Israel sau obºtea lui Israel comunicã cu Dumnezeu, în intimitatea Tabernacolului. Acesta se descoperã pe sine nu numai ca un spaþiu liturgic, Cort al Mãrturiei, ci ºi ca un element al identitãþii neamului ales, nu numai ca o instituþie divinã, ci ºi ca un simbol al familiei israelite. Unde este Cortul cu al sãu Chivot al Legii, acolo este ºi neamul lui Israel, descoperã în 22 de versete importanþa întãrindu-i acestuia din urmã conºtiinþa acordatã de Dumnezeu descendenþei, având apartenenþei, dar oferindu-i totodatã ºi în vedere faptul cã noþiunea de neam stabilitate ºi scop, care îl îndreptãþesc sã se împarte oamenii în aleºi (Levitic 6, 18; 23, afirme în istorie, iar nu în afara sau 14; 23, 21; 23, 31; 23, 41; 24, 3) ºi venetici deasupra ei, drept poporul în care se va (Levitic 25, 47). întrupa Mesia. Cei din neamul ales sunt numiþi pe tot Pr. Dr. Napoleon Nicolae DABU parcursul Leviticului drept fiii lui Israel, ca

TIMPUL SCHIMBÃRII La un bãtrân cãlugãr, a venit într-o zi un tânãr pentru a se spovedi si a-i cere sfat. Din vorbã în vorbã, tânãrul îi spuse: -Pãrinte, sunt un om destul de rãu. Aº vrea sã mã schimb, dar nu pot. Am încercat sã mã schimb dar nu am putut. Totusi eu sper cã dupã ce voi mai creste, voi putea sã mã schimb, nu-i asa? -Nu, i-a rãspuns bãtrânul. Vino cu mine! L-a dus pe tânãr în spatele chiliei, unde începea pãdurea, si i-a spus: -Vezi acest vlãstar? -Da, pãrinte! -Smulge-l! Tânãrul a scos brãdutul imediat. Mergând mai departe, cãlugãrul s-a oprit lângã un brãdut ceva mai înalt, aproape

cât un om. -Acum scoate-l pe acesta. S-a muncit bãiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit pânã la urmã sãl scoatã. Arãtându-i un brad ceva mai mare, cãlugãrul i-a spus: -Smulge-l acum pe acela. -Dar e destul de mare, nu pot singur. - Du-te si mai cheamã pe cineva. Întorcându-se cu încã doi, au tras ce au tras de pom ºi, cu multã greutate, au reuºit, în sfârsit, sã-l scoatã. -Acum scoate-þi bradul cel falnic de acolo, le spuse cãlugãrul. -Pãrinte, dar acela e un copac mare ºi bãtrân, cu rãdãcini adânc înfipte în pãmânt. Nu am putea

nicioadatã sã-l smulgem, chiar de-am fi ºi o sutã de oameni. -Acum vezi, fiule? ªi apucãturile rele din suflet sunt la fel! Orice pãcat pare la început inofensiv ºi fãrã mare importantã, dar, cu timpul, prinde rãdãcini în fiinta omului, creste ºi pune stãpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tãu. Cât este încã mic, îl poti scoate si singur. Mai târziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereºte-te sã laºi rãul sã þi se cuibãreascã adânc în suflet, cãci atunci nimeni nu va mai putea sã ti-l scoatã. Nu amâna niciodatã sã-ti faci curãtenie în viatã mai târziu va fi mult mai greu. „Degeaba tãiem crengile pãcatului în afara noastrã dacã în noi rãmân rãdãcinile. Acestea vor creste din nou.“ (Sf. Grigorie Dialogul)

3


Argeºul Ortodox

Importanþa tradiþiilor mariologice ale Bisericii pentru integritatea mãrturisirii de credinþã ortodoxã a. Relativitatea referirilor evanghelice asupra vieþii Maicii Domnului În postfaþa semnatã la „Vieþile bizantine ale Maicii Domnului” (Ed. Deisis, Sibiu, 2007), pãrintele profesor diacon Ioan I. Icã jr. spune cã centralitatea hristologicã a Evangheliilor explicã relativa puþinãtate a episoadelor care o au în centru, drept martor sau temã, pe Maica Domnului (ele se concentreazã în prologul evangheliei dupã Luca ºi în câteva momente ale evangheliei dupã Ioan). Evangheliile canonice nu ºi-au propus drept scop sã fie biografii detaliate sau „vieþi” ale lui Iisus Hristos sau ale Mariei, Mama sa. Intenþia evangheliºtilor era aceea de a oferi un rezumat al predicii Apostolilor ºi de a da astfel mãrturie despre cuvintele ºi actele lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, pentru ca toþi care aflã Evangheliile sã creadã în El ºi sã se mântuiascã: Iar acestea s-au scris ca sã credeþi cã Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, ºi crezând sã aveþi viaþã în numele Lui (Ioan 20, 31). Pe de altã parte, în ciuda acestei retrase prezenþe textuale în Evanghelii, care reflectã în mod direct discreþia ºi smerenia exemplarã, care au caracterizat întreaga existenþã pãmânteascã a Fecioarei Maria – fãpturã ºi viaþã de tainã ºi delicateþe – Maica Domnului n-a lipsit niciodatã din predica apostolilor ºi din conºtiinþa Bisericii creºtine, chiar dacã taina ei s-a transmis credincioºilor mai cu seamã pe calea tradiþiei orale nescrise.

aceastã dublã calitate a Maicii Domnului, drept „Nãscãtoare de Dumnezeu – Theotocos” ºi „Pururea-Fecioarã-Aeiparthenos”: percepute ca implicaþie ºi consecinþã dogmaticã indispensabilã înþelegerii ortodoxe autentice a unirii divinului ºi umanului în Persoana lui Hristos, în modul unirii ipostatice. Dar misterul central al divinoumanitãþii înomenitoare ºi îndumnezeitoare nu e o tezã speculativã abstractã. Înomenirea lui Dumnezeu ºi îndumnezeirea omului sunt fiecare o întrupare personalã concretã: dacã misterul înomenirii lui Dumnezeu este realizat în persoana lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Misterul îndumnezeirii omului este realizat exemplar în persoana Fecioarei Maria Nãscãtoarei

b. Relaþia: triadologie – hristologie – mariologie Învãþãtura de credinþã ortodoxã este centratã trinitar. Dar aceasta numai pentru cã este ºi hristocentricã. Ori altfel spus numai hristologia adecvatã poate asigura o mãrturisire de credinþã triadocentricã, în sensul adevãrului de la Ioan 17,3. Rãmânând pe cale deductivã, trebuie sã admitem cã hristologia, conform profeþiilor, nu se fundamenteazã altfel decât pe mariologie. Rezultã cã cine nu posedã „cheia” mariologiei ortodoxe puþin probabil sã poatã deschide capitolul hristologiei. Se impune o solidã legãturã între Maicã ºi Fiu, între mariologie ºi hristologie în sensul cã valoarea uneia o stabileºte ºi o susþine pe cealaltã. Numai cine o cunoaºte, o are ºi o mãrturiseºte cu adevãrat pe Maica Domnului, îl are ºi pe Iisus Hristos ca Fiu înomenit al lui Dumnezeu, ºi cine-L are pe Fiul ajunge sã-L cunoascã ºi pe Duhul ºi pe Tatãl.

c. „Nãscãtoare de Dumnezeu” ºi „Pururea Fecioarã” – consecinþe dogmatice Cã relaþia de interdependenþã, de complementaritate, datã de schema triadologie – hristologie – mariologie ( ºi invers ) nu este una forþatã ci pe deplin justificatã, o subliniazã însãºi istoria care surprinde impulsul principal în precizarea ºi impunerea dogmei mariologice undeva în secolul V chiar în contextul unor aprinse controverse hristologice, iscate de ereticul Nestorie, care, neînþelegând sensul ortodox al Persoanei divino-umane a lui Iisus Hristos, implicit o considera pe Fecioara Maria o simplã „Nãscãtoare de om”, defãimându-L pe Însuºi Mântuitorul. Intervenþia salutarã a Sfântului Chiril al Alexandriei face ca Biserica dreptmãritoare, la Sinodul III ecumenic de la Efes 431, sã proclame

4

de Dumnezeu ºi prima fãpturã omeneascã îndumnezeitã prin har. Apoi, cine nu-ºi explicã supramodul naºterii celei de tainã, înþelegând cã Maica a fost fecioarã înainte – în timpul – ºi dupã naºtere, unul ca acesta nu-ºi poate explica pe deplin nici Cine este Cel ce S-a nãscut dintr-ânsa . De aceea avem mare trebuinþã în scopul acesta de a ne însuºi tradiþiile mariologice preluate, verificate ºi certificate de Bisericã pentru integritatea propriei mãrturisiri de credinþã ortodoxã.

a. Valoarea liturgicã, dogmaticã ºi literar – omileticã a „Vieþilor bizantine” ale Maicii Domnului Fixarea dogmaticã a hristologiei ºi mariologiei prin secolele IV-V ratifica o devoþiune popularã creatã spontan în bisericã încã din epoca apostolicã, în jurul persoanelor lui Iisus Hristos ºi Fecioarei Maria, în care se manifesta mântuirea realizatã. Una din formele acestei evlavii a fost ºi apariþia evangheliilor apocrife de origine popularã (cu totul diferite de evangheliile apocrife de provenienþã gnosticã). Acestea exploatau ºi predau elemente din tradiþia apostolicã oralã. Fiindcã „prindeau” foarte repede, cucerind masele de credincioºi, au fost supuse unui proces de

decantare ºi receptare criticã, selectivã de cãtre Sfinþii Pãrinþi ai Bisericii care pe de o parte au denunþat în ele invazia fabulosului ºi legendarului, distorsiunea sau interpolãrile gnosticilor; iar pe de altã parte, au recuperat episoade semnificative, unanim acceptate prin consensul critic, transformându-le astfel în parte integrantã a Tradiþiei Bisericeºti. Faptul este valabil întâi de toate pentru veneraþia Maicii Domnului, pentru rostul cãreia patru dintre marile praznice: Zãmislirea (9 decembrie), Naºterea (8 septembrie), Intrarea în bisericã (21 noiembrie) ºi Adormirea ei (15 august), pleacã exclusiv de la elemente cunoscute numai din evangheliile apocrife populare. Aceste texte pot fi grupate în douã vaste cicluri, cuprinzând fiecare o serie întreagã de detalii edificatoare, de redacþii ºi prelucrãri succesive: a. ciclul naºterii ºi al copilãriei, b. ciclul adormirii. Mai trebuie observat cã numeroasele versiuni surprind nu mai puþin de 11 finaluri diferite cu privire la adormirea Maicii Domnului, dat fiind faptul cã de-a lungul secolelor s-a dezvoltat o întreagã polemicã între cele douã curente: a. sec. II-IV,V: dormiþionismul „calcedonian” (care susþine simpla adormire potrivit cãreia sufletul Mariei merge premãrit la Tatãl, iar trupul ei ridicat la rai aºteaptã învierea obºteascã); b. sec. VI : asumpþionismul „monofizit” (înãlþarea la cer sau asumpþie a Mariei la cer: fie fãrã înviere, dupã cum susþineau unii dintre asumpþioniºti cã Maria ar fi murit doar aparent; fie cu înviere, dupã cum susþineau alþii dintre ei, cã Maria ar fi murit aievea, dar cã a fost mutatã la cer, înviatã ºi premãritã. Din moment ce în plin secol XV, patriarhul Ghenadie Scholarios afirma existenþa celor douã curente „dormiþionist” ºi „asumpþionist” în înþelegerea soartei trupului Mariei, putem deduce cât de mult s-au prelungit polemicile între acestea, ºi chiar între facþiunile radicalã ºi moderatã ale curentului asumpþionist. Dar nu aceste polemici ºi nici metoda istoricã nu constituie obiectul preocupãrilor de faþã, cât mai ales tezaurul duhovnicesc al tradiþiilor apocrife mariologice din primul mileniu creºtin, preluate ºi salvate în aºa numitele „Vieþi ale Maicii Domnului”, sinteze bizantine, relativ târzii: a. „Viaþa” alcãtuitã de (sau atribuitã) Sfântul Maxim Mãrturisitorul (începutul secolului al VIIlea) b. „Viaþa” alcãtuitã de Epifanie Monahul (sfârºitul secolului al VIII-lea) c. „Viaþa” alcãtuitã de Simeon Metafrastul (sfârºitul secolului al X-lea). *** Departe de a ne sminti din pricina diversitãþii detaliilor ºi a diferenþelor de cronologie, ce au drept cauzã obiectivã varietatea izvoarelor ºi a surselor primare, reþinând cu discernãmânt însemnãtatea duhovniceascã a episoadelor semnificative, propunem o prezentare secvenþialã a celor „Trei vieþi bizantine ale Maicii Domnului” din raþiunea pe care o surprinde concluzia traducãtorului lor în româneºte, pãrintele profesor diacon Ioan I. Icã jr.: „ Aceste trei Vieþi bizantine ale Maicii Domnului au cunoscut o mare popularitate în vechea lume bizantinã ºi ortodoxã. Ele au satisfãcut ºi satisfac în continuare pe deplin curiozitatea ºi interesul, precum ºi evlavia mulþimilor de monahi ºi credincioºi faþã de Nãscãtoarea de Dumnezeu ºi Pururea Fecioara Maria, al cãrei supranume Theotokos rezumã, potrivit Sfântului Ioan Damaschinul, întregul mister al iconomiei mântuirii, ºi a cãrei viaþã îndumnezeitã este, cum spunea Sfântul Ambrozie, o regulã pentru noi toþi”. Pr. Prof. Andrei Cãnuþã


Argeºul Ortodox

Lãsaþi ca Dumnezeu sã vã aleagã partenerul de cãsãtorie! Oare de ce în loc de a fi un centru de luminã, în care sã fie cultivatã pacea ºi iubirea, cãminul devine, în tot mai multe cazuri, locul nefericirii, deziluziilor ºi al vrãjmãºiilor. Certurile repetate între soþi, adâncesc prãpastia atât de mult, încât între ei intervine rãceala ºi izolarea sufleteascã a unuia faþã de celãlalt, simþindu-se bine în anturajul altor persoane, formându-se în felul acesta zona periculoasã, zona încruciºãrii sentimentelor, care de cele mai multe ori se sfârºeºete cu alunecãri morale ºi divorþ. Oare de ce toaste acestea? De ce existã atâtea cãsnicii nefericite? În urma unor studii fãcute în domeniu, existã câteva cauze în aceastã privinþã:

credincios cincer, nu va înainta pe calea cãsãtoriei, a întemeierii unui cãmin, fãrã sã ºtie cã Dumnezeu aprobã umblarea sa. Acest credincios sau credincioasã, nu va dori sã facã alegerea în mod egoist, doar pentru sine, ci va fi cuprins de simþãmântul cã Dumnezeu trebuie sã aleagã pentru el sau pentru ea. Ca ºi creºtini, noi nu trebuie sã umblãm sã ne plãcem noi înºine, în primul rând, deoarece nici Hristos, nu a cãutat sã –ºi placã Sieºi, ci mai întâi Tatãlui din cer. Nu intenþionez sã spun prin aceasta cã cineva ar trebui sã se cãsãtoreascã cu o persoanã pe care nu o iubeºte, adicã fãrã sã-i placã, asta ar fi chiar un mare

3. Diverse motive egoiste sau de ordin material

1. Nerespectarea planului iniþial ca Dumnezeu sã aleagã partenerul La început, Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul sã fie singur, sã-i facem ajutor potrivit pentru el. ” (Fac. 2, 18). Ca ºi la început, în grãdina Edenului, Dumnezeu trebuie sã aleagã tovarãºul de viaþã. De aceea tânãrul sau tânãra, care doreºte sã se cãsãtoreascã, trebuie sã se roage mult lui Dumnezeu, ca El care cunoaºte trecutul, prezentul ºi viitorul celor, sã aleagã tovarãºul de viaþã potrivit din toate punctele de vedere, cu care sã se uneascã pentru viaþa de familie. Exemplul negativ descris de Sfânta Scripturã al lui Samson, care ºi-a ales-o pe Dalila, aleasã doar dupã gusturile sale pãmânteºti. Principiul lui Samson ” Ia-o cã-mi place” (Judec. 14, 1-3), este destul de grãitor asupra rezultatelor nenorocite ale unei astfel de alegeri omeneºti. Nu tot aºa s-a întâmplat cu Isaac, care a dorit ca Domnul sã-i aleagã o soþie ºi astfel a primit-o pe Rebeca. Aceasta s-a întâmplat datoritã multor rugãciuni înãlþate din familia lui Avraam la Dumnezeu, dar ºi a unor dovezi evidente ca rãspuns la rugãciune (Fac. 14, 12-15). Oare câþi tineri ºi tinere, din zilele noastre, nu îºi aranjeazã singuri toate, fãrã sã þinã seamã de voia lui Dumnezeu ºi apoi se roagã ca Dumnezeu sã le binecuvânteze alegerea lor omeneascã, alegere pe care ºi-au fãcut-o ei. Iatã de unde apar mai întîi neînþelegrile în viaþa de familie. Cere sfatul mai întâi lui Dumnezeu. Pentru cãsãtorie trebuie sã te rogi mult, sã-l cauþi pe Dumnezeu cu evlavie ºi rugãciune, atât la sfânta bisericã, cât ºi la tine acasã. Cãsãtoria este ceva ce va avea urmãri ºi va preface viaþa voastrã, atât în lumea aceasta cât ºi în lumea viitoare. Un

este durerea cea mai mare, este ca o închisoare pe viaþã. O pereche ce nu se potriveºte este cel mai întunecat tablou al suferinþei omeneºti. Istoria lumii noastre cuprinde nenumãrate astfel de tablouri triste. Pentru a se uni în cãsãtorie persoane potrivite în caracter, trebuie sã-i ceri ajutorul Domnului, sã-þi poþi gãsi perechea potrivitã. Nu ezita. Dumnezeu ºtie cel mai bine, El este Atotºtiutor. Numai diavolul are intenþia ºi plãcerea de a-i face pe cei ce nu se potrivesc unul pentru altul, sã-i facã sã se cãsãtoreascã. În felul acesta el poate aduce mai multã ruºine, suferinþã ºi mizerie asupra oamenilor, decât prin alte acte ale amãgirii lui.

pãcat, ci sã cearã de la Dumnezeu înþelepciune prin rugãciune, sã se îndrepte spre o persoanã „aleasã de Dumnezeu” pentru el sau pentru ea. Ideea este cã un creºtin nu ar trebui sã îngãduie pentru nimic ºi cu atât mai puþin pentru cãsãtorie, ca gusturile noastre sã ne ducã la pãcat ºi ruinã. Câþi oameni oare aranjeazã ei omeneºte toate lucrurile privind cãsãtoria ºi sfaturile Domnului ºi ale slujitorilor Sãi, sunt lãsate la urmã de tot. ªi în privinþa vieþii de familie, Sfânta Scripturã spune ca sã cauþi sfat mai întâi la Dumnezeu (Mat. 6, 33).

2. Un ajutor nepotrivit Domnul a zis încã de îla început: „Am sã-i fac un ajutor potrivit”. Soþul ºi soþia trebuie sã fie fiecare un ajutor potrivit unul pentru celãlalt, din punct de vedere al preocupãrilor spirituale, sufleteºti, intelectuale, chiar ºi al caracterului. Nepotrivirea în cãsãtorie

O adevãratã plagã care a lovit unirea sfântã a cãsãtoriei este înlocuirea iubirii cu interesul material sau de altã naturã. Cea mai mare binecuvântare pentru un bãrbat este o soþie evlavioasã ºi bunã, cu care poate trãi liniºtit ºi cãreia îi poate încredinþa totul, chiar ºi viaþa. O fatã sau o femeie creºtinã sã nu se cãsãtoreascã cu un bãrbat, care e interesat doar de zestre ºi de bani, de starea ei materialã, de poziþia ei socialã º.a. Un bãrbat sã nu se lase influenþat doar de frumuseþea exterioarã. Frumuseþea nu este mai adâncã decât pielea. „Inel de aur în râtul porcului, aºa este femeia frumoasã ºi fãrã minte.” (Pilde 11, 22). Adevãrata frumuseþe pleacã din interior spre exterior, este frumuseþea sufleteascã, ce se va vedea pe faþã. Pentru cã din “prisosul inimii vorbeºte gura”. Puneþi înaintea frumuseþii fizice, care nu este de lepãdat, dar puneþi înaintea acesteia, mai întâi frumuseþea sufleteascã, iar dupã aceea înfãþiºarea fizicã, înfãþiºare care se deterioreazã odatã cu trecerea timpului. Sã nu se urmãreascã, în vederea întemeierii unei familii, nici un fel scopuri de ordin material sau de orice altã naturã, ci sã se urmãreascã un caracter nobil ºi un suflet curat înaintea Domnului ºi înaintea oamenilor. Adevãrata zestre a unei femei este arãtatã în Sfintele Scripturi astfel: „Femeile înþelepte zidesc casa, iar cele nebune o dãrâmã cu mâna lor. ” (Pilde 14, 1) ; „Cel ce gãseºte o femeie bunã aflã un lucru de mare preþ ºi dobândeºte dar de la Dumnezeu”. (Pilde 18, 22) ; „O casã ºi o avere sunt moºtenire de la pãrinþi, iar o femeie înþeleaptã este un dar de la Dumnezeu. ” (Pilde 19, 14) ;

„Podoaba voastrã sã nu fie cea din afarã, împletirea pãrului, podoabele de aur ºi îmbrãcarea hainelor scumpe. Ci sã fie omul cel tainic al inimii, întru nestricãcioasa podoabã a duhului blând ºi liniºtit, care este de mare preþ înaintea lui Dumnezeu. Cã aºa se împodobeau odinioarã ºi sfintele femei, care nãdãjduiau în Dumnezeu, supunându-se bãrbaþilor lor” (I Petru 3, 3-5).

4. Cãsãtorii fãcute în grabã De câte ori nu auzim de tineri sau tinere, care spun cã se iubesc foarte mult ºi cã urmeazã sã se cãsãtoreascã în curând. Realitatea tristã este cã prea puþini oameni îºi dau seama de consecinþele unei cãsãtorii fãcute în grabã. Unii chiar cred cã fericirea pãmânteascã este unicul þel cãtre care trebuie sã tindã. În cazul acestor cãsãtorii se poate spune cã înainte de încheierea lor, cei care le-au contractat, mai mult s-au distrat, decât s-au rugat.

5. Cãsãtorii încheiate la vârste nepotrivite sau cu o diferenþã prea mare de vârstã Cãsãtoriile timpurii nu ar trebui îngãduite. Cei care se angajeazã cu jurãmânt la altarul Domnului, sã fie oameni maturi, oameni credincioºi, cu o judecatã sãnãtoasã, ºi cu o vârstã potrivitã pentru cãsãtorie. Sigur cã nu se poate generaliza, însã nici diferenþele prea mari ca vârstã nu sunt o binecuvântare în familie, ci adesea acestea sunt o sursã de necazuri ºi un final, poate chiar un blestem. Adesea blestemul lui Dumnezeu zace asupra unor cãsãtorii timpurii ºi nepotrivite.

6. Cãsãtoria cu cei necredincioºi Ar trebui luat foarte serios în calcul ºi acest aspect. Sfânta Scripturã ne relateazã cã unul din motivele pentru care Dumnezeu a distrus lumea antideluvianã, adicã dinainte de potop, a fost ºi cãsãtoria cu cei necredincioºi. În decursul istoriei biblice gãsim ºi alte exemple în care poporul Domnului din timpul acela a avut mari derapaje spirituale din cauza cãsãtoriilor cu femei strãine de poporul Domnului. Acestea i-au dus la obiceiuri ºi practici pãgâneºti /(Ezdra 9, 12-15; Neemia 13, 23-30). Sfânta Scripturã spune clar: „Nu vã înjugaþi la jug strãin cu cei necredincioºi.” (II Cor. 6, 14). A trãi în tovãrãºia unui necredincios înseamnã a te instala confortabil în tabãra Celui rãu. Nu porni în viaþa de familie cu cineva care este necredincios, deoarece îþi va face multe zile amare. Nu-þi lua un jug nepotrivit. Nu luaþi asupra voastrã alt jug, decât jugul creºtin al Domnului ºi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Luaþi jugul Crucii Lui asupra voastrã ºi El vã va binecuvânta viaþa. Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

5


Argeºul Ortodox Din Confesiunile unui mare Artist Dialog de suflet cu Maestrul nepereche Grigore Leºe...

„Omul cântã ca sã se împace cu lumea ºi cu Dumnezeu”(I) Grigore Leºe este un artist desãvârºit. Dumnezeu l-a înzestrat cu un glas rãscolitor, cu talent ºi sensibilitate; ºi pentru cã a socotit, pesemne, cã nu i-a dãruit destule, i-a mai dat o minte ascuþitã, o seriozitate aproape germanicã ºi o dorinþã neostoitã de autoperfecþionare. Toate aceste calitãþi, care foarte rar se gãsesc înmãnuncheate într-un singur om, fac ca Grigore Leºe sã fie o voce unicã în spaþiul public românesc. El vine parcã de la începuturile noastre, aducând cu sine toate bucuriile ºi durerile acestui neam, toatã înþelepciunea acumulatã de poporul român de-a lungul existenþei sale. Grigore Leºe s-a nãscut în satul Stoiceni din Þara Lãpuºului, în judeþul Maramureº. "Tata - Dumnezeu sã-l ierte, cã s-o dus în Ceea Lume luna ce-o trecut - când se scula dimineaþa mai întâi îºi zicea rugãciunile. (…) Bunica mea, Varvara, mã lua dimineaþa lângã ea ºi mã punea în genunchi: "Dragu' mamii, zi dupã mine "Înger, îngeraºul meu!" sau "Zi dupã mine Tatãl Nostru!" Ei mi-au adus în suflet de mic ºi aceastã dimensiune întru Hristos. Eu nu puteam fi în afara credinþei!" Grigore Leºe a pãstrat rânduiala pânã în ziua de azi. "ªi-acum spun Tatãl Nostru, Crezul, mã duc la bisericã. Da' când mã duc, ºtiu de ce mã duc ºi ºtiu ce Evanghelie se citeºte în duminica respectivã! Cã dacã mã duc la bisericã ºi dupã ce vin acasã mã-ntreabã careva "Mã', ce Evanghelie s-o citit?", iar eu nu ºtiu sã-i rãspund, ce rost mai are sã mã duc la Sfânta Liturghie? Altminteri, mergem doar ca sã fim duºi!" ªi în repertoriul lui Grigore Leºe se gãsesc multe piese cu subiect religios. "În cântecele mele mã rog la Maica Domnului! În cântecele mele vorbesc despre Rãstignirea Mântuitorului, despre Adormirea Maicii Domnului, despre Pogorârea Duhului Sfânt!" Grigore Leºe, însã, þine sã facã o precizare: "Da' nu sunt un habotnic care toaaaatã zâua îºi face semnul Crucii ºi îl pomeneºte pe Dumnezeu ºi cu rost, ºi fãrã rost. Cu Dumnezeu nu te joci! Adicã sã vorbeºti toatã vremea de Dumnezeu, da' când e vorba sã demonstrezi cã eºti creºtin ºi eºti smerit, sã nu faci nimic!" Grigore Leºe ºtie cã îi datoreazã totul Celui de Sus. "Pãi, dacã horesc, este pentru cã Dumnezeu mi-o dat glasul ãsta. Fiindcã între voce ºi glas e o diferenþã: vocea þi-o "faci" la ºcoalã, dar cu glasul te naºti. Apãi, ori ai glas, ori n-ai! Mie Dumnezeu mi-o dat glas ºi îi mulþumesc prin ceea ce fac. Îi aduc mulþumire de câte ori am ocazia, îi mulþumesc pentru cã pot hori!" Domnul Leºe se opreºte o clipã, dã la o parte o ramurã de salcie pe care vântul i-o legãna în obraz ºi priveºte departe, spre pãdurea de pe celãlalt mal al lacului. Spuneam mai sus cã Grigore Leºe este o voce unicã în spaþiul public românesc. A absolvit Academia de Muzicã "Gheorghe Dima" din Cluj; ºi-a dat doctoratul în muzicã; este Doctor Honoris Causa al Universitãþii "Vasile Goldiº" din Arad; este profesor asociat la Facultatea de Litere a Universitãþii Bucureºti, unde predã cursul de etnomuzicologie. Artistul Grigore Leºe a cercetat cu mare atenþie folclorul (nu numai pe cel românesc) ºi a gãsit rãspuns la o întrebare aparent simplã, în realitate fundamentalã: de unde vine cântecul. Aºa a descoperit cã în lume sunt mai multe centre creatoare. Un astfel de centru poate fi în România. Un altul este în þãrile nordice. Cu siguranþã, un puternic centru creator se gãseºte în Orient. În aceste centre s-au creat arhetipuri, de unde au plecat linii melodice care s-au rãspândit în toatã lumea. Ajunse într-un teritoriu, liniile melodice "de bazã" s-au dezvoltat în funcþie de oamenii care ocupau arealul respectiv. Un popor contemplativ, de pildã, le-a cântat într-un anumit mod. Un popor rãzboinic le-a adaptat temperamentului sãu. Grigore Leºe m-a surprins, realmente, cu un alt enunþ: oameni care trãiesc în condiþii asemãnãtoare, fie ei din cele mai îndepãrtate colþuri ale lumii, se exprimã în cântec aproape la fel. "Uite, în Irlanda - unde am fost sãptãmâna trecutã - împãrþeala o fost cam ca la noi, în satul maramureºean. Cã la noi satele sunt împãrþite în "susãnari" ºi "josãnari". Sã se ºtie asta: cã-n "susãnari" oamenii sunt mai avuþi ºi-n "josãnari" sunt mai sãraci. În "josãnari" sunt mai sãraci, da'-s mai frumoºi la suflet! ªi la chip sunt mai frumoºi. ªi-atunci când se întâmpla o cãsãtorie între un "susãnar" ºi o "josãnarã", totdeauna se lãsa cu scandal. Pãrinþii feciorului nu erau de acord sã ieie o fatã din "josãnari", chiar dacã pica de frumoasã." Cam aºa a fost ºi-n Irlanda. Pe mãsurã ce domnul Leºe împreunã cu Peter Hurley, un prieten irlandez, se apropiau de þãrmul dinspre Ocean, pãmântul era din ce în ce mai arid. Irlandezii bogaþi care ocupaserã terenurile fertile din interiorul insulei îi alungaserã acolo, în zona aceea neospitalierã, pe þãranii sãraci. O parte dintre aceºtia au plecat în America. Cei rãmaºi au "inventat" un sol fertil, aruncând între stânci tonele de alge aduse

6

la þãrm de valurile oceanului. Au reuºit astfel sã cultive ceapã ºi cartofi ºi sã supravieþuiascã. "Ei bine, ºi cântecele irlandeze au jalea doinelor noastre!" Maestrul Grigore Leºe a descoperit asemãnãri între horile sale ºi un cântec din cu totul alt spaþiu: cel arabo-persan. "Pe 10 septembrie, în Piaþa Artelor din Bucureºti, în cadrul Festivalului Enescu, voi susþine un concert împreunã cu muzicieni din Iran. O sã vedeþi apropierile: doina din Maramureº (horea în grumaz) are mari afinitãþi cu cântecul arabo-persan. Deci nu suntem buricu' pãmântului, asta trebuie sã reþinem." Având un interlocutor de valoarea ºi competenþa domnului Grigore Leºe, nu puteam sã nu-l întreb ce crede despre "manelizarea" cântecului popular românesc. "Staþi sã lãmurim lucrurile. Toatã lumea se leagã de acest termen: "manea". Cuvântul "manea" vine de la "mani", care înseamnã "a improviza". Maneaua este un gen extraordinar, care n-are nici o legãturã cu ceea ce fac "cântãreþii" ãºtia care apar pe bandã rulantã. Ei nu cântã manele. Ei lãlãie niºte cântece de metisaj: ritmul din Bulgaria, textul din România ºi totul pus într-un sos oriental. (…) În altã ordine de idei, "manelizarea" a apãrut de mult în muzica popularã româneascã. De exemplu, orchestrele

de muzicã popularã de dimensiuni "simfonice" ºi ansamblurile folclorice din România, create dupã model rusesc, sunt o formã de manelizare a culturii tradiþionale. ªi, culmea, noi investim bani grei în aceste ansambluri, care existã în toate judeþele þãrii. Aruncãm banii pe fereastrã." Grigore Leºe mai are un of: calitatea oamenilor. "Fiecare este liber sã cânte. Dar sã nu uitãm un lucru: fãrã ºcoalã ºi fãrã har nu se poate! (…) Unii se joacã de-a folclorul, de-a cântatul. Ei nu înþeleg mesajul cântecului. Nu înþeleg dimensiunea cântecului. Cântã cu gura, nu cu sufletul. Pe la noi se spune aºa: "Sunt oameni cu minte, ºi fãrã minte. ªi mai sunt unii care au minte, da' nu toatã le e bunã!" Ei, ãºtia de care vorbesc, sunt din categoria "fãrã minte". În muzicã trebuie sã-þi umble mintea, sã ºtii sã sintetizezi o idee. Or, ei nu ºtiu sintetiza, nu au criteriu ºi nici mãsurã! κi transformã viaþa personalã în spectacol. Da' trebuie sã suportãm astea, nu le putem schimba dintr-odatã." Din pãcate, lucrurile sunt mult mai complicate. "Sistemul cultural românesc, sistemul de învãþãmânt, reþeaua culturalã din România trebuie reformate. Nu mai putem continua aºa. Noi confundãm ºcolile populare de artã cu liceele de muzicã, academiile de muzicã le confundãm cu ºcolile populare de artã. Da' ºtii de ce? Ne place sã înotãm în ape tulburi. Pentru cã în apele tulburi nu te vezi! De-aia nu ne convin apele limpezi. Sunt mulþi cãrora nu le convine competitivitatea. (…) Ei trãiesc tulbure, confuz." Grigore Leºe ºi-a construit cariera cu multã migalã ºi atenþie. A stat printre oameni, ca sã le cunoascã viaþa, obiceiurile, trãirile. "Folclorul, muzica din vatra satului pot înºela pe oricine din lume. ªi ca sã nu fii înºelat, trebuie sã intri în pãdure, nu sã stai la marginea ei. Ciuperci sunt ºi la marginea pãdurii, cum sã

nu! Da' poate mai multe sunt în mijlocul ei. (…) Muzica asta tradiþionalã ori e la "bufet", ori e la nuntã, ori e la joc, ori e la înmormântare. Ca sã vezi fenomenul pânã la capãt, trebuie sã stai cu ei, cu oamenii. Acu' - mi-am zis - eu trebe sã ºtiu muzica asta ºi-atunci trebe sã fiu ca ei. Cã dacã nu eºti ca ei, nu se destãinuie. (…) ªi am fost între ei: am fost ºi la minã, am fost ºi la Casa de culturã, am fost ºi profesor, am fost ºi la oi, am fost ºi muncitor cu ziua, peste tot am fost. ªtiu despre ce este vorba. Dar câþi dintre colegii mei au procedat ca mine?" "Da', chiar - lam întrebat - cum v-au privit colegii?" "Ba m-au fãcut nebun, ba m-au fãcut beþiv, m-au fãcut în toate felurile. Le-am suportat. Dar hulitorii s-au înºelat, pentru cã acum se vãd rezultatele. (…) Am avut atâtea probleme! Totdeauna când vrei sã faci ceva extraordinar, þi se pun piedici. "Leºe-i dificil!", "Leºe? Nu-l gãsim!" S-a minþit mult despre mine. Mi-au creat o imagine pe care n-am avut-o niciodatã ºi a trebuit sã ºterg toate astea. În comunitãþile þãrãneºti se spune cã, dacã te afli într-o rãspântie, trebuie sã ºtii foarte bine pe ce drum o iei. Ei bine, acu' zece ani am zis "Dom'le, mã-ntorc în rãscruce ºi-o iau pe-un alt drum. Le las toate ºi-o iau pe alt drum." ªi de zece ani am abordat viaþa altfel!" Grigore Leºe a rostit aceste ultime fraze cu atâta obidã, încât am simþit nevoia sã schimb subiectul. "Domnu' Leºe, cum vedeþi viitorul?" "ªtii ceva? Când am împlinit 50 de ani, am zis cã trebuie sã mã uit înapoi, sã vãd cine vine dupã mine, cine mã urmeazã. (…) Pe mine trebuie sã mã accepte generaþia de tineri, cei care vin. ªtii de ce? Ca sã simt gustul eternitãþii! Nu te poþi rãstigni într-un timp ºi sã rãmâi acolo. (…) Lumea se schimbã, vine un alt val. Vin tineri cu minþi strãlucitoare; ei trebuie sã mã recunoascã ºi sã mã accepte." "ªi ce-aþi constatat, vã recunosc?" "Pãi cum?! Asta-i bucuria mea. Cã eu case nu-mi fac, n-am slãbiciunea asta. Slãbiciunea mea e sã ºtiu cât mai multe cântece ºi sã fac ceva, nu pentru mine, ci pentru oameni, pentru lumea asta. Dacã e de fãcut ºi se poate face ceva din cultura tradiþionalã! Dacã nu, câtã e, atâta sã hie!" În ceea ce priveºte viitorul acestui neam, Grigore Leºe este ºi mai optimist. "Poporul nostru are ºanse, pentru cã avem valori. Trebuie doar sã fim atenþi, pentru cã în istorie am pierdut atâtea ocazii! Dar valori avem! Avem mulþi tineri cu minþi strãlucite, sclipitori în ceea ce fac. Ei trebuie puºi în valoare. Sunt foarte mulþi tineri de care nu ºtie nimeni. Ei trebuie scoºi la luminã. Uite, ºi în ceea ce priveºte imaginea culturalã a României în strãinãtate stãm mult mai bine decât înainte. Horia Roman Patapievici, prin Institutul Cultural Român, a promovat "afarã" valori adevãrate ale acestui popor. Despre Patapievici se spun tot felul de lucruri. Realitatea este cã a schimbat multe. Eu m-am dus la el cu un proiect amplu, "Ultimii rapsozi". L-a analizat cu atenþie, l-a finanþat ºi a ieºit senzaþional. La reprezentanþele institutului din marile capitale ale lumii a numit oameni tineri, inteligenþi ºi bine pregãtiþi. E adevãrat, Patapievici nu mai trimite în strãinãtate ansambluri, lãlãitori ºi tot felul de amatori. Trimite oameni de valoare: poeþi, pictori, prozatori, artiºti de primã mãrime din teatre. Din punct de vedere cultural, imaginea României este mult schimbatã în bine. Asta vreau sã spun, avem valori. ªi, repet, avem tineri extraordinari. Numa' cã tre' sã avem grijã de ei. Trebuie sã le arãtãm drumul. Când un tânãr vine la tine ºi te întreabã "Ce trebuie sã fac eu în lumea asta?", nu poþi sã rãmâi indiferent. La un moment dat, Ioan Alexandru îmi spunea: "Frate Grigore, dacã stau într-o staþie ºi toatã lumea se suie în autobuz împreunã cu mine ºi unul singur nu reuºeºte sã urce, eu nu pot sta liniºtit în autobuzul ãla!"" Grigore Leºe nu stã "liniºtit în autobuz". Nu poate. "Nu am voie sã mã izolez, sã mã închid în "turnul de fildeº" ºi sã privesc lumea de acolo. N-ai cum sã vezi lumea dacã faci asta. N-ai cum sã vezi obiceiurile oamenilor, n-ai cum sã le simþi stãrile sufleteºti, cum trãiesc, cum îºi cresc copiii. Eu mã duc printre ei, pe stradã, la metrou, de pildã, stãm de vorbã, mã-ntreabã de una, de alta. ªi mã fac fericit, pentru cã sunt atâþia oameni cu probleme mari (dar bogaþi sufleteºte) care nu se plâng, nu se tânguie. Sunt fericit cã mã-ntâlnesc cu ei ºi cã-i pot face, la rândul meu, fericiþi cântând pentru ei, horind." Soarele a trecut dincolo de baltã ºi acum strãluceºte deasupra pãdurii. Cu ochii îngustaþi de lumina albã a dupã-amiezii, Grigore Leºe priveºte gânditor undeva, departe. Deºi pare firav, este un om puternic. Are forþa talentului imens pe care i l-a dãruit Dumnezeu, talent cu care de câteva bune decenii ne bucurã pe noi, semenii sãi. -Va urmaDrd. Stelian GOMBOª


Argeºul Ortodox

Mãrturii istorice ale vechimii Mãnãstirii Curtea de Argeº (III) - continuare din numãrul trecut Mai mult, având în vedere cã Nicolae Alexandru Basarab a insistat sã vinã Iachint, iar nu alt ierarh, iar rãspunsul Patriarhiei de Constantinopol punea multe condiþii nou recunoscutei Mitropolii a Þãrii Româneºti, era normal ca voievodul sã doreascã existenþa mai depãrtatã a celor douã reºedinþe, voievodalã ºi mitropolitanã, pentru a fi sigur de confidenþialitatea solilor, a deciziilor importante etc. Curtea Bisericii Domneºti era separatã de curtea domneascã, însã erau foarte apropiate. ªi Biserica Sân Nicoarã, întãritã cu fortificaþii, fiind probabil paraclis domnesc, era foarte aproape gândindu-ne la practicarea isihiei care presupunea liniºte, depãrtarea de agitaþia curþii domneºti ºi practicarea continuã a rugãciunii lui Iisus. Nesiguranþa nu era faþã de prezenþa lui Iachint, pe care l-a preþuit ºi l-a cerut în mod special, ci faþã de alte persoane clericale (dau exemplu doar pe trimisul Patriarhiei, Daniel Critopulos, cãlugãrit cu numele Antim, ajuns mitropolit dinspre Severin, care a venit la curtea basarabilor sã vadã de ce nu a participat Iachint la niciun sinod de la Constantinopol). Este posibil ca Iachint sã fi avut reºedinþa în incinta Bisericii Domneºti, însã cãlugãrii nou veniþi, trimiºii Constantinopolului etc. care puteau avea ºi alte scopuri lumeºti, trebuiau sã stea mai departe de curtea domneascã. Mãnãstirea Argeºului era locul potrivit din toate punctele de vedere. Distanþa de aproximativ doi kilometri era idealã pentru a se pãstra discreþia soliilor dar ºi pentru ca mitropolitul sã vinã uºor de la mãnãstire la slujbele de rang aulic þinute în Biserica Domneascã ºi pentru a se consulta cu voievodul în problemele majore, de ordin bisericesc dar ºi politic ale þãrii. Aºezarea compactã a Bisericii Sfântul Nicolae Domnesc, a curþii domneºti, a paraclisului Sân Nicoarã, a fost fãcutã potrivit tradiþiei bizantine, cu scopul practic de apãrare ºi consultare. Mircea cel Mare a fost primul care, probabil influenþat de despoþii sârbi care îºi aveau sediul mitropolitan la Peè însã se înhumau în alte mãnãstiri, a dat o mare importanþã ºi altor mãnãstiri ºi a dorit sã fie înmormântat la Cozia.1 Se explicã decizia având în vedere ºi dorinþa de autonomie bisericeascã faþã de Patriarhia Ecumenicã, la Curtea de Argeº vieþuind probabil, în suita mitropolitului, ºi simpatizanþi ai Constantinopolului. Vlad Drãculea i-a urmat lui Mircea cel Mare, mutând cu totul sediul mitropolitan în Catedrala Mitropolitanã de la Argeº, unde a dorit sã ºi fie înmormântat. Din motive istorice nefavorabile, a fost înmormântat însã la Târgºor.

Concluzii

cuprinde totul într-un singur cuvânt, aceastã bisericã este un giuvaier“ (Paul de Alep). Ctitoria Sfântului Neagoe a fost ziditã în prima jumãtate a secolului al XVI-lea (1512-1517), pe locul Catedralei Mitropolitane construitã de Vlad Voievod. Neagoe Basarab mãrturiseºte într-una din cele douã pisanii, aflate pe faþada de vest a noului locaº, cã a aflat ctitoria lui Vlad Voievod dãrâmatã ºi neîntãritã. ªtirea aceasta o completeazã Gavriil Protul în Viaþa Sfântului Nifon, arãtând cã Neagoe Vodã „sparse Mitropolia din Argeº den temelia ei ºi zidi în locul ei altã sfântã bisericã tot din piatrã cioplitã ºi netezitã ºi sãpatã cu flori”. Mãnãstirea a fost pictatã în anul 1526, în timpul domniei ginerelui Sfântului Neagoe, Voievodul Radu de la Afumaþi, de o echipã de zugravi condusã de meºterul Dobromir. Domnitorul ªerban Cantacuzino (1678-1688) a restaurat sfântul lãcaº, în 1682. Vechea tâmplã de lemn din sec. al XVII-lea, de o realã

Mãnãstirea Argeºului, vedere dinspre sud-vest originalitate ornamentalã ºi iconograficã adãpostitã temporar în biserica din satul Valea Danului (a fost restauratã prin purtarea de grijã a Înaltpreasfinþitului Pãrinte Arhiepiscop Calinic) se aflã în prezent în Colecþia de obiecte de artã bisericeascã din Muzeul Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului, din incinta Catedralei Arhiepiscopale. Dupã unele refaceri parþiale ºi întregiri ale ansamblului sãu, vãtãmatã ºi de un puternic incendiu, Biserica Mãnãstirii Curtea de Argeº a fost refãcutã, sub pãstorirea ºi cu purtarea de grijã a Episcopului Ghenadie I (1876-1893), în timpul domniei lui Carol I (1866-1914), de arhitectul francez André Lecomte du Nouy ºi de arhitectul român Nicolae Gabrielescu, inspectorul lucrãrilor de restaurare. Lucrãrile s-au isprãvit în anul 1885, iar la 12 octombrie 1886 a fost sãvârºitã slujba de resfinþire. În anul 1894 au fost aduse aici Moaºtele Sfintei Muceniþe Filoteia. Ultima restaurare, începutã prin purtarea de grijã a Înaltpreasfinþitului Pãrinte Calinic, Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului, este în plinã desfãºurare. S-a încheiat refacerea acoperiºului, restaurarea celor patru turle, restaurarea picturii din Sfântul Altar. În prezent se restaureazã piatra exterioarã ºi se continuã lucrãrile la restaurarea picturii interioare. Prin aceste lucrãri de restaurare, Catedrala Arhiepiscopalã de astãzi îºi recapãtã strãlucirea ºi este oferitã generaþiilor viitoare de dreptcredincioºi spre închinare cãtre Atotputernicul Dumnezeu ºi bunã vieþuire pentru a moºteni Împãrãþia Cerurilor. Preot Daniel GLIGORE

Zona Argeºului a fost din perioada romanã un centru al vieþii religioase, politice ºi sociale. Dovadã evidentã sunt chiar primele rânduri de cãrãmidã folosite la construcþia Bisericii Sfântul Nicolae Domnesc. Acestea au fost refolosite de la un edificiu din perioada romanã din apropiere. De-a lungul istoriei Argeºul a fost vatra plãmãdirii unei Þãri Româneºti intependente ºi a unei Mitropolii ortodoxe recunoscutã canonic de Patriarhia de Constantinopol. Statutul Catedralei Mitropolitane ctitoritã de Vlad Drãculea, având întreit rol: de necropolã voievodalã, continuitate dinasticã ºi centru al luptei împotriva pãgânismului, conferã Bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului locul binemeritat în istoria Bisericii Ortodoxe Române ºi a Neamului Românesc. Ctitoria Sfântului Neagoe Basarab, care a întrecut în frumuseþe Catedrala Mitropolitanã anterioarã, ºi pentru care ctitorul sãu, nu a precupeþit niciun efort este „un prilej de Chihaia, P., Din cetãþile de scaun ale Þãrii Româneºti, Editura uimire... fãrã pereche între mãnãstirile din aceastã þarã” (Paul de Alep); „cea dintâi din România” (Alexandru Pelimon); „o Meridiane, Bucureºti, 1974 Dobrescu, N., Întemeierea mitropoliilor ºi a celor dintâi adevãratã Sfânta Sofia munteanã“ (W. Derblich) ºi „pentru a

Bibliografie

mãnãstiri din þarã, Tipografia Cãrþilor Bisericeºti, Bucureºti, 1906 Documenta Romaniae Historica, seria B, Þara Româneascã, vol. I, (1247-1500), întocmit de D. Mioc, Bucureºti, 1966 Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. I, 1: 1199-1345, ed. de N. Densuºianu, Bucureºti, 1887 Drãghiceanu, V., Curtea de Argeº (fãrã loc ºi an) Fontes Historiae Daco-Romanae/Izvoarele istoriei românilor, vol. IV, Scriptores et Acta Imperii Byzantini, saeculorum IV-XV Scriitori ºi acte bizantine sec. IV-XV, editori: Haralambie Mihãescu, Radu Lãzãrescu, Nicolae ªerban Tanaºoca, Tudor Teoteoi, Edit. Academiei Române, Bucureºti, 1982 Giurescu, C. C., Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, în B.O.R., nr. 7-10, iulie-octombrie 1959 Giurescu, D. C., Þara Româneascã în secolele XIV-XV, Editura ªtiinþificã, Bucureºti, 1973 Ionaºcu, I., Din relaþiile mãnãstirii Curtea de Argeº cu orãºenii argeºeni, în „Revista istoricã românã”, XIV, (1944) Iorga, N., Cele d’intâiu biserici româneºti, în „Istoria Bisericii Româneºti ºi a vieþii religioase a românilor”, vol. I, ed. a II-a, Editura Ministerului de Culte, Bucureºti, 1929 Istoria Þãrii Româneºti 1290-1690 Letopiseþul Cantacuzinesc, ediþia Constantin Grecescu - D. Simonescu, Editura Academiei, Bucureºti, 1960 Istoria Þerei Românesci de când au descãlecat Români, în „Magazin istoric pentru Dacia”, Bucuresci, cu tipariul Colegiului Naþional, 1847 Lãzãrescu, E., Data zidirii Coziei, în „Studii ºi cercetãri de istoria artei, nr. 1, 1962 Lãzãrescu, E., Nicodim de la Tismana ºi rolul sãu în cultura veche româneascã, R.S.L., 11, 1965 Manolescu, R., Comerþul Þãrii Româneºti ºi Moldova cu Braºovul (sec. XIV-XVI), Bucureºti, 1965 Mihãilã, G. ºi Zamfirescu, D., Literatura românã veche, vol. I, Bucureºti, 1969 Nãsturel, P., Învãþãturile lui Neagoe Basarab în lumina pisaniilor depe biserica mînãstirii de la Argeº, în „Mitropolia Olteniei”, XII (1960), nr. 1-2 Pavel Chihaia, Deux armoiries sculptées, appartenant aux voivodes Vlad Dracul et Neagoe Basarab, în „Revue roumaine de l’art”, nr. 1/1964 Pãcurariu, M., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. I, Bucureºti, 1980 Sacerdoþeanu, A., Pomelnicul Mãnãstirii Argeºului, în B.O.R., LXXXIII, nr. 1-2, 1965 Sacerdoþeanu, A., Vechimea mânãstirii Argeºului, în B.O.R., nr. 11-12, 1938 Simedrea, Tit, Viaþa ºi traiul Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului, Bucureºti, 1937 ªerban, C., Moisescu, N., Curtea de Argeº în documente, Bucureºti, 1980 Theodorescu, Rãzvan, Bizanþ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneºti (secolele X-XIV), Editura Academiei, Bucureºti, 1974 Urechia, V. A., Istoria Românilor, Tom VIII, Bucureºti, 1897 Vãtãºianu, V., Istoria artei feudale din Þãrile Române, vol. I, Bucureºti, 1959 Vergatti (Ciobanu), R. ªt., Pe urmele lui Vlad Þepeº, Bucureºti, 1979 Vergatti, R. ªt., Curtea de Argeº în concepþia politicã a lui Vlad Dracul”, în „Studii ºi comunicãri”, Muzeul Curtea de Argeº, Curtea de Argeº, 1987

7


Argeºul Ortodox

Ortosinteze

Memorialul curajului românesc în Cehia Biserica româneascã ridicatã de Patriarhia Românã în oraºul ceh Most, în cinstea celor peste 60.000 de ostaºi români care s-au jertfit pentru eliberarea Cehoslovaciei de invazia nazistã, în timpul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, a fost sfinþitã duminicã, 9 octombrie, de cãtre Preafericitul Pãrinte Patriarh Daniel, împreunã cu Preafericitul Pãrinte Mitropolit Krystoph al Cehiei ºi Slovaciei, Înalt Preasfinþitul Casian, Arhiepiscopul Dunãrii de Jos, ºi Preasfinþitul Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal. Sfinþirea acestui lãcaº de cult, cu valoare de simbol pentru neamul românesc, a constituit punctul central al vizitei Preafericitului Pãrinte Patriarh Daniel în Cehia ºi, totodatã, împlinirea testamentului moral moºtenit de la patriarhul Teoctist, care ºi-a dorit

Congresul Internaþional al Aromânilor din Balcani În perioada 7-9 octombrie la Tirana ºi Korcea (Albania) s-a desfãºurat Congresul Internaþional al Aromânilor din Balcani, aflat la a V-a ediþie. La invitaþia organizatorilor, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic, Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului a fost prezent la acest eveniment, alãturi de reprezentanþii asociaþiilor aromânilor din România, Albania, Macedonia ºi Serbia. Prin aceste întâlniri anuale se urmãreºte promovarea drepturilor culturale ºi etnice ale aromânilor, precum ºi recunoaºterea acestora ca minoritate naþionalã în statele de origine din spaþiul balcanic. În lucrãrile prezentate s-a amintit de contribuþia deosebitã a Întâistãtãtorului Eparhiei Argeºului ºi Muscelului în revigorarea vieþii religioase a aromânilor din Albania, care au avut mult de suferit în timpul regimului totalitar comunist 1945-1990. În anul 1967 regimul totalitar din Albania a declarat statul ateu distrugând toate bisericile otodoxe ºi catolice. În anul 1992 a fost înfiinþatã Asociaþia Aromânilor din Albania care ºi-a propus printre altele sã reorganizeze viaþa religioasã a acestei comunitãþi. Astfel, Tache Veriga, fost sculptor, este trimis în

ridicarea unei biserici în micul oraº minier Most, în memoria eroilor noºtri datoritã cãrora România a fost luatã în considerare la încheierea Tratatului de Pace din 9 mai 1945. Deºi primii paºi pentru împlinirea acestui deziderat s-au fãcut acum ºase ani, abia anul trecut s-a reuºit finalizarea bisericii, care a fost lucratã în lemn de meºterii maramureºeni din Bârsana ºi amplasatã în frumosul parc dendrologic din apropierea oraºului Most. Întrucât cei peste 60.000 de ostaºi români s-au jertfit pentru eliberarea Cehoslovaciei de sub ocupaþia hitleristã, la acest proiect au aderat cu entuziasm, încã de la început, Arhiepiscopia Ortodoxã de Praga, dar ºi reprezentanþi ai autoritãþilor de stat, centrale ºi locale cehe. Din acest motiv, sfinþirea noii biserici a fost un moment semnificativ, care a consfinþit comuniunea dintre cele douã Biserici ºi cooperarea dintre poporul ceh ºi cel român. Evenimentul a adunat, în jurul noii biserici, pe românii stabiliþi în diferite pãrþi ale Cehiei, dar ºi locuitori ai oraºului Most, care au primit acest moment cu bucurie, percepându-l ca pe o reparaþie moralã mult-aºteptatã pentru lãcaºurile de cult dãrâmate cu sãlbãticie în timpul regimului comunist. La primele ore ale dimineþii, cei patru arhierei au târnosit noua bisericã ce va purta hramul “Înãlþarea Domnului” ºi “Sfântul Mare Mucenic Valentin din Durostorum”. Dupã slujba de sfinþire, Preafericitul Pãrinte Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române ºi Preafericitul Pãrinte Mitropolit Krystoph al Cehiei ºi Slovaciei au sãvârºit Sfânta Liturghie, înconjuraþi de un sobor de ierarhi, preoþi ºi diaconi din România, Cehia ºi Slovacia, în prezenþa mai multor reprezentanþi ai Statului român, ai Ambasadei Române la Praga, ai Asociaþiei Naþionale a Cadrelor Militare în Rezervã ºi Retragere ºi ai autoritãþilor locale din oraºul Most. Rãspunsurile la stranã au fost date de Corul 'Tronos' al Patriarhiei Române. La finalul Sfintei Liturghii a urmat slujba de sfinþire a troiþei închinate eroilor români care s-au jertfit pentru eliberarea þinuturilor Cehiei ºi Slovaciei de sub ocupaþia nazistã. Lista cu numele acestora semnatã de Întâistãtãtorii celor douã Biserici a fost introdusã într-un tub metalic, ce a fost aºezat în soclul troiþei. Oficialitãþile prezente au depus coroane de flori, în acordurile imnului “Pui de lei”. Tot în memoria eroilor noºtri, eleva Cãtãlina Alexa a recitat o poezie scrisã de un soldat român de pe frontul de luptã adresatã mamei ºi iubitei sale. Sãrbãtoarea s-a încheiat cu rugãciunea “Tatãl nostru”, rostitã în limba cehã de Preafericitul Krystoph. Agapa ce a urmat a oferit participanþilor la eveniment posibilitatea de a viziona expoziþia de tablouri pictate pe mãtase de cãtre pictorul moldovean Teodor Buzu ºi de a audia un program folcloric oferit de câþiva copii din România. Biserica va funcþiona ca aºezãmânt monahal ºi va fi destinatã comunitãþii de credincioºi ortodocºi români, prezenþi într-un numãr destul de însemnat în aceastã þarã. Slujbele în limba românã vor fi sãvârºite în aceastã bisericã de cãtre pãrintele Cristian Popescu. www.basilica.ro

România pentru a urma cursurile Facultãþii de Teologie Sfânta Muceniþã Filoteea din Piteºti. Dupã absolvire, acesta este hirotonit preot de Chiriarhul Eparhiei Argeºului ºi Muscelului, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic. Totodatã, cu binecuvântarea regretatului patriarh Teoctist ºi prin directa implicare a ierarhului Argeºului, în anul 1995 au început lucrãrile la noua bisericã ortodoxã româneascã din Albania, ridicatã în oraºul Korcea. Preot paroh pentru acest sfânt locaº de rugãciune a fost numit Tache Veriga. Cu binecuvântarea Preafericitului Pãrinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, lucrãrile continuã ºi astãzi la aceastã bisericã. În a doua zi a lucrãrilor desfãºurate în cadrul Congresului Internaþional de la Tirana, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic s-a întâlnit cu Înaltpreasfinþitul Ioan Pelluci, mitropolit de Korcea.

Sfânta Liturghie arhiereascã oficiatã în oraºul Korcea Duminicã, Chiriarhul Eparhiei Argeºului ºi

Muscelului a oficiat Sfânta Liturghie arhiereascã în biserica aromânilor din oraºul Korcea. Cu aceastã ocazie Înaltpreasfinþia sa a adresat celor prezenþi un cuvânt de învãþãturã, amintind de mesajul profund cuprins în pericopa evanghelicã din aceastã duminicã. „Suferinþa fiecãrei persoane este cunoscutã de Mântuitorul Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu cunoaºte ºi alinã durerile noastre dacã noi reuºim sã ne pãstrãm rãbdarea pânã la capãt. De asemenea , Hristos cunoaºte care este limita suferinþei. Atunci când puterile noastre slãbesc, intervine puterea Duhului Sfânt care alinã sau vindecã durerile sufletului ºi ale trupului”. De asemenea, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic, a adresat un îndemn creºtinilor aromâni, amintindu-le cã forþa unui popor stã în unitate ºi în pãstrarea identitãþii culturale ºi religioase. La invitaþia domnului Viorel Stãnilã, ambasadorul României la Tirana, Întâistãtãtorul Eparhiei Argeºului ºi Muscelului a vizitat mai multe biserici vechi aflate în apropierea oraºelor Korcea ºi Tirana. Cu aceastã ocazie, domnul Viorel Stãnilã ne-a declarat: „Atât dumneavoastrã ca Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului, cât ºi domnul ambasador Gheorghe Micu, sunteþi consideraþi în Albania ctitori de istorie în ceea ce priveºte renaºterea bisericii ºi a identitãþii religioase a aromânilor. În ceea ce mã priveºte, cu modestele mele mijloace ºi cu puþina mea experienþã, încerc sã fiu lângã pãrintele Veriga într-o misiune de veritabil apostolat pe care încearcã sã o facã. Pentru mine personal a fost o mare bucurie sã am vizita Înaltpreasfinþiei voastre la Tirana cu ocazia Congresului Internaþional al Aromânilor. Cu aceast prilej am putut sã iau un cuvânt de îndrumare ºi de îndreptare în ceea ce priveºte misiunea mea în comunitatea aromâneascã din Albania. Aºadar, mã consider plin de daruri, pe care le-am primit ºi din partea dumneavoastrã ºi a domnului ambasador, iar mai departe trebuie sã mã arãt demn de a le transmite celor de lângã mine.” Biroul de presã al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului


Argesul Ortodox Anul XI, nr. 524, 16 - 22 octombrie 2011