Issuu on Google+

512 b:213.qxd 21.07.2011 12:13 Page 1

C M Y K

sãptãmânal teologic, bisericesc şi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului

* Anul X * nr. 512 * 21 - 27 iulie 2011 * 8 pagini * preţ: 1,6 RON

IubIrea cea veşnIcĂ a luI Dumnezeu pentru oamenI

Iatã ce scrie Ioan Casian, Sfântul nostru

dobrogean, despre iubirea lui Dumnezeu: „Când meditãm apoi la negrãita Sa înţelepciune, la iubirea de oameni şi la nepãtrunsa Lui îndelungã rãbdare, care rabdã greşelile cele fãrã de numãr ale oamenilor, ne vine sã-L preamãrim din tot sufletul. Şi când cugetãm la dragostea Sa nemãrginitã faţã de noi, cã deşi noi n-am fãcut niciun bine, a primit sã se facã om!, Dumnezeu fiind, ca sã ne mântuiascã din rãtãcire, ne ridicãm spre dorirea Lui. În sfârşit, când socotim cã El a biruit în noi pe potrivnicul nostru, diavolul, şi ne dãruieşte viaţã veşnicã numai pentru hotãrârea şi înclinarea noastrã spre bine, inima ne îndeamnã sã I ne închinãm!” (Filocalia I, pp. 139–140).

moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu La înãlţat nespus de mult şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca în Numele lui Iisus, sã se plece orice genunchi ale celor din ceruri, de pe pãmânt şi de sub pãmânt, şi orice limbã sã mãrturiseascã spre slava lui Dumnezeu Tatãl, cã Iisus Hristos este Domnul!” (Filipeni 2, 2; 5–11).

Rãmâne pentru noi o mare mângâiere,

acum şi de-a pururi, sã ştim cã Iisus Hristos este Domnul Dumnezeu, venit aici, pe pãmânt, pentru a ne da, pentru totdeauna, asigurarea cã nu suntem

Î

n negura veacurilor, când totul pãrea sã se prãbuşeascã, a fost voia lui Dumnezeu sã trimitã Luminã mare, care sã strãfulgere genunea de pãcat şi suferinţã! Lumina lumii, Iisus Hristos Domnul, avea sã zguduie porţile întunecate ale pãcatului, care ţineau omenirea întru jalnicã pedeapsã. Am putea şi noi sã preamãrim în imn de slavã pe Dumnezeu, aşa cum a fãcut Petru Damaschinul, care zice: „Ce vom da în schimb Domnului pentru toate câte ne-a dat nouã? Pentru noi Dumnezeu a venit între oameni! Pentru firea cea stricatã Cuvântul trup S-a fãcut şi Sa sãlãşluit între noi. La cei nemulţumitori a venit Fãcãtorul de bine; la cei robiţi, Slobozitorul; la cei ce şedeau întru întuneric Soarele Dreptãţii; pe Cruce, Cel fãrã patimã; în iad, Lumina; în moarte, Viaţa; Învierea pentru cei cãzuţi. Cãtre El vom striga: Slavã Ţie, Dumnezeul nostru.” (Filocalia V, p. 86).

Cu o mare delicateţe dumnezeiescul

Simion Noul Teolog ne vãdeşte gândirea lui atunci când zice: „Dar Dumnezeu pururea voieşte sã-şi descopere şi sã ne arate iubirea Sa faţã de noi, ca şi noi, înţelegând şi respectând marea Sa bunãtate, sã voim sã-L iubim pe El!” (Filocalia VI, p. 142).

D

eşi mãritul Apostol Pavel le scria filipenilor acum douã mii de ani, scrisul sãu sfânt este pururea actual, fãcându-ne poftirea de a lua aminte la viaţa noastrã de zi cu zi şi a ne conforma viaţa gândirii sfinte, precum citim: „Faceţi-mi bucuria deplinã ca sã gândiţi la fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare… Gândul acesta sã fie în voi care era şi în Hristos Iisus. El, mãcar cã avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat sã fie deopotrivã cu Dumnezeu, ci Sa dezbrãcat pe Sine Însuşi, chip de rob luând, fãcându-Se asemenea oamenilor. La înfãţişare a fost gãsit ca un om. S-a smerit şi S-a fãcut ascultãtor pânã la moarte, şi încã

de atâta vreme!

De câte ori ne aşezãm la rugãciune,

Iisus Domnul este alãturi de noi! De câte ori citim Sfânta Scripturã, citim scrisoarea de iubire trimisã de Dumnezeu nouã, tuturor! De câte ori ne spovedim şi ne împãrtãşim cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, nu numai cã-L vedem în chipul potrivit puterii noastre de percepţie, ci, mai mult ca orice pe lumea aceasta, El, Iisus Domnul, îşi face din fiinţa noastrã tron împãrãtesc!

Ş

i aşa cum bine citim în Sfânta Scripturã, cartea de cãpãtâi a omenirii, Dumnezeu a orânduit totul pentru a ne asigura mântuirea şi bucuria veşnicã! „Cãci în El, în Iisus, a binevoit Dumnezeu sã sãlãşluiascã toatã plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine sã le împace, fie cele de pe pãmânt, fie cele din ceruri, fãcând pace prin El, prin sângele crucii Sale. Dar pe voi, care oarecând eraţi înstrãinaţi şi vrãjmaşi cu mintea voastrã cãtre lucrurile rele, de acum v-a împãcat!” (Coloseni 1, 19–21).

Î

ntr-o lume plinã de contradicţii şi curente filosofice, marele Apostol Pavel înota vitejeşte şi sfãtuia puternic şi îndemna fãrã obosealã pe contemporanii sãi, zicând: „Pe El (pe Iisus) noi Îl vestim, sfãtuind pe orice om şi învãţând pe orice om, întru toatã înţelepciunea, ca sã înfãţişãm pe tot omul, desãvârşit, în Hristos Iisus! Spre aceasta mã şi ostenesc şi mã lupt, potrivit lucrãrii Lui, care se sãvârşeşte în mine cu putere!”(Coloseni 1, 28–29).

A

singuri şi nu mai suntem în primejdia de a orbecãi întru neştiinţã şi întru nevederea lui Dumnezeu. Prin Întruparea Sa în Om, Iisus Hristos dezleagã „taina cea din veac ascunsã şi de îngeri neştiutã” şi ne scoate pe noi afarã din pãcat. El, Iisus, se face asemenea nouã pentru a vieţui ca noi în greul zilei! El, Omul durerilor, a venit nu numai sã se facã asemenea nouã, ci cu mult mai mult, sã se dea preţ de rãscumpãrare pentru noi din robia neştiinţei şi a pãcatelor.

A

şadar, „Dumnezeu ne-a strãmutat în Împãrãţia Fiului iubirii Sale, întru Care avem rãscumpãrarea prin sângele Lui, adicã iertarea pãcatelor; acesta este chipul lui Dumnezeu, celui nevãzut, mai întâi nãscut decât toatã fãptura!” (Coloseni 1, 13–15).

şa mãrturiseşte şi îndeamnã cu putere Sfântul Apostol Pavel peste veacurile întunecate de necredinţã, pãcat şi urâciune!

Î

mpotriva întregului puhoi de ruşine şi dezmãţ, el ridicã Icoana, Chipul lui Iisus Hristos, pentru a salva lumea de la prãbuşire.

V

a înţelege, în cele din urmã şi aceastã omenire bezmeticã, închinãtoare la toate patimile: „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul sã se plece, al celor cereşti şi al celor pãmânteşti şi al celor de desubt. Şi sã mãrturiseascã toatã limba cã Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu – Tatãl!” (Filipeni 1, 9–10).

A

vem de douã mii de ani aici cu noi Icoana, sau Chipul lui Dumnezeu, pe Iisus Hristos, pe care milioane de oameni L-au vãzut în mii de icoane. Dar nu numai în icoane a fost vãzut, ci şi în toate Altarele Bisericii, sub forma Euharisticã, adicã Trupul şi Sângele Lui cu care ne împãrtãşim

www.eparhiaargesului.ro/argesulortodox

Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel aniversează împlinirea vârstei de 60 de ani În ziua de vineri 22 iulie 2011, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, aniversează împlinirea vârstei de 60 de ani. Cu prilejul acestui moment aniversar, de la orele 8:00, Patriarhul României va sfinţi pictura şi catapeteasma recent restaurate din paraclisul istoric cu hramurile „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Prooroc Daniel şi Cuvioasa Parascheva” al Reşedinţei Patriarhale. La orele 11:00, în Catedrala Patriarhală va fi oficiată slujba de Te Deum ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate asupra Preafericirii Sale, Bisericii Ortodoxe Române şi poporului român. De la orele 12:00, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei va avea loc un moment aniversar dedicat împlinirii a 60 de ani de către Patriarhul României, care va cuprinde lansarea unui Album aniversar şi a unui Volum omagial, precum şi difuzarea unui film documentar realizat de către postul de televiziune TRINITAS TV al Patriarhiei Române. Sunt aşteptaţi la eveniment cei care doresc să îl felicite pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel: membri ai Sfântului Sinod, reprezentanţi ai autorităţilor centrale şi locale, personalităţi ale vieţii publice româneşti, cler şi credincioşi. Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Ascultaţi RADio TRi n iTA s (95,3 FM)


512 b:213.qxd 21.07.2011 12:13 Page 2

Argeşul Ortodox

ExAMEn DE licEnţă lA FAculTATEA DE TEologiE sFânTA MucEniţă FiloFTEiA Varlaam Ploieşteanul, Episcop vicar patriarhal.

În Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, la Facultatea de Teologie Sfânta Muceniţă Filofteia din Piteşti, în perioada 18 – 19 iulie, s-a desfăşurat examenul de licenţă. Comisia examinatoare, formată din profesori de la catedra de teologie, a fost prezidată de Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului şi de Preasfinţitul Episcop Vicar Patriarhal Varlaam Ploieşteanul care a examinat studenţii veniţi la

Piteşti cu binecuvântare din partea Arhiepiscopiei Bucureştilor. În final cei care au obţinut titlul de licenţiaţi în teologie au depus jurământul în cadrul unei slujbe oficiată de Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Calinic şi Preasfinţitul Varlaam Ploieşteanul, în biserica Sfânta Vineri din municipiul Piteşti. Cei prezenţi la acest moment festiv au avut ocazia să asculte un cuvânt de învăţătură rostit de Preasfinţitul

„Momentul acesta al depunerii jurământului este unul solemn, în care v-aţi angajat că ve-ţi păstra neînpuţinată neschimbată, învăţătura Bisericii predată de Mântuitorul Sfinţilor Apostoli şi de către aceştia, nouă, tuturor generaţiilor de creştini. În prezent, aproape toţi tinerii din ţara noastră suferă de o oarecare criză morală, imagine regăsită în rezultatele de la examenele de bacalaureat şi de titularizare în învăţământ. De aceea vă rog să consideraţi cei patru ani petrecuţi la Facultatea de Teologie Sfânta Muceniţă Filofteia din Piteşti doar o etapă de iniţiere în ceea ce priveşte ştiinţa teologiei. A-ţi depus jurământ astăzi că ve-ţi păstra învăţătura Bisericii neştirbită; pentru a vă împlini acest scop trebuie să o cunoaşteţi întregă. Să purtaţi cu demnitate titlul acesta care vi s-a conferit astăzi, de licenţiaţi a unei facultăţi de teologie aflată sub patronajul unei tinere sfinte muceniţe care a murit pentru valorile morale ale Sfintei Evanghelii. Dorim ca momentul acesta al depunerii jurământului să fie unul de inspiraţie al Duhului

Sfânt asupra dumneavoastră pentru a avea acestă putere de acumula mai departe învăţătura creştină şi de a avea un comportament demn de titlul primit.”. Studenţii de la Secţia Artă Sacră au prezentat şi o probă practică, o fiind înscrişi pentru parte restaurare icoană veche, lucrările lor fiind prezentate în atelierele de ale Arhiepiscopiei restaurare Argeşului şi Muscelului din Piteşti în faţa unei comisii prezidată de chiriarhul locului. Cei înscrişi pentru restaurare frescă au prezentat modul în care au restaurat pictura în frescă din biserica parohiei Glâmboc, aflată în comuna Bascov, foarte aproape de municipiul Piteşti. La examenul de licenţă au participat studenţi de la secţiile Teologie Pastorală, Teologie Asistenţă Socială, Teologie Didactică, Artă Sacră, Asistenţă Socială şi Pedagogie Muzicală. Biroul de presă al Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului

Raportul dintre raţiune şi credinţã (II) conform lui John Haught raportul existent între religie şi ştiinţă ar avea cel puţin patru formulări, care ar fi conflictul, contrastul, contactul şi confirmarea. Conflictul caută să arate că între ştiinţă şi religie nu se poate stabili comunicare, ele fiind ireconciliabile. Conform contrastului, cele două domeniii sunt incompatibile şi între ele nu poate exista un conflict decât atuci când sunt amestecate. Dacă este vorba de incompatibilitate, între cele două domenii ar trebui evidenţiate discuţiile. Pe de altă parte, contactul presupune dialogul şi caută să demonstreze consonanţa posibilă între ştiinţă şi religie, şi, în fine, confirmarea caută să arate că religia sprijină şi impulsionează demersul ştiinţific,

colegiul de redacţie FONDATOR: † Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop CAlINIC al Argeşului şi Muscelului

Adresa: Strada Ţepeş Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com Sãptãmânal tipãrit de cotidianul ARGEŞUL

2

astfel încât între cele două sfere se poate realiza o perfectă armonizare. Din păcate, de-a lungul istoriei, cel mai întâlnit a fost raportul axat pe conflict, cauzele fiind multiple şi plecând de la ignoranţă şi până la scientism, concepţie care consideră ştiinţa singura cale de cunoaştere posibilă. O altă tendinţă ar fi scepticismul, care afirmă că ştiinţa poate falsifica (testa) afirmaţiile ei, pe când religia nu, şi de aici s-ar fi dedus că ştiinţa ar fi chiar inamicul religiei şi ar putea să o distrugă pe aceasta prin afirmaţiile ei corosive. Dar ştiinţa nu poate fi singura cale de acces spre adevăr, şi există şi în cadrul ei o formă de relativism, astfel că oamenii de ştiinţă religioşi au înţeles că există şi alte căi de abordare a misterului universal. Scientismul este în acest sens o prejudecată periculoasă care blochează accesul la adevărata cunoaştere, mai ales că ştiinţa nuşi propune de fapt accesul spre adevărul metafizic, ci doar eliminarea progresivă a erorilor (vezi în acest Editor: preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor Şef: pr. prof. cornel Dragoş Art designer: ing. Bogdan ciocîrlan

sens Karl Popper). Cazul savantului Galileo nu a fost atât unul axat pe idei ştiinţifice şi religioase aflate în conflict, cât unul bazat pe contestarea puterii sau un conflict axat pe paradigme de tip helio şi geocentric. Pentru oamenii lipsiţi de prejudecăţi şi cu un univers suficient de larg nu există conflict între cele două sfere, ci doar probleme legate de limbaj şi de definirea conceptelor, care pot fi clarificate cu ajutorul aparatului filosofic. Şi apoi, între religie şi ştiinţă nu au existat numai momente de conflict, ci şi de confirmare reciprocă, astfel că se constată că ştiinţa şi religia provin din acelaşi izvor şi sunt moduri de cunoaştere provenite dintr-o sursă comună.

Redacţia: preot dr. Napoleon Dabu (secretar de redacţie), preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuţã, asist. univ. drd. Gabriela Safta. Paginã web: preot Gabriel Grecu

Prof. Alexandru brIcHIuş Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuş, pr. prof. Andrei Cãnuţã, pr. prof. Roberto-Cristian Vişan, Roxana Dragoş, Amalia Cornãţeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa, Flavia Jinga.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583›2643


512 b:213.qxd 21.07.2011 12:13 Page 3

Argeşul Ortodox

Spre pururea aducere aminte

Un an de la săvârşirea din această viaţă a Preacuviosului Părinte Arhimandrit Teofil Bădoi de la Mănăstirea Slănic – Argeş În iureşul timpului şi în vârtejul zilei apucăm să ne mai gândim, din când în când, la viaţa omului şi, mai ales, la moartea acestuia, îndeosebi atunci când, primind un telefon, aflăm că a mai trecut cineva apropiat şi drag nouă dincolo, defapt unde?... În adevărata viaţă!... Aşa s-a intâmplat şi în urmă cu un an, la 17 iulie anul 2010, la aflarea veştii trecerii la cele veşnice a Părintelui Arhimandrit Teofil Bădoi – stareţul mănăstirii Slănic, judeţul Argeş, la venerabila vârstă de 84 de ani – cel care a fost atâţia ani slujitorul altarului străbun şi al sfintelor slujbe, al cărţilor teologice, pastoral-spirituale şi duhovniceşti!... Părintele Arhimandrit Teofil Bădoi s-a născut la 11 septembrie anul 1925. A intrat în monahism, ca frate de mănăstire, la 20 februarie 1944 şi a fost tuns în monahism la 30 martie 1947. Tot în acelaşi an, la 14 iulie, a fost hirotonit ierodiacon. În anul 1968 a fost hirotonit ieromonah, după ce a trecut prin şcoala suferinţei, a excluderii din mănăstire, timp de şapte ani de zile, datorită diabolicului decret nr. 410/1959. Până la sfârşitul vieţii sale pământeşti a vieţuit la mănăstirea Slănic – Argeş, unde, pe parcursul timpului, a crescut şi format o aleasă şi frumoasă obşte monahală, din care se remarcă în mod deosebit Mitropolitul Teofan al Moldovei şi Bucovinei, Episcopii Galaction al Teleormanului şi Varsanufie Prahoveanul de la Arhiepiscopia Bucureştilor, sau Părintele Arhimandrit Nicodim Dimulescu de la mănăstirea Crasna – Prahova. Apreciat fiind în mod deosebit, între mulţi alţii, de către vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, Părintele Teofil a fost toată viaţa drept ca bradul (şi la propriu şi la figurat), cu o voce şi o purtare demnă şi convingătoare, intrasingent dar totuşi cald şi cât se poate de uman în toate deciziile pe care le lua, mai cu seamă în problemele bisericeşti, spirituale şi duhovniceşti. Era cu o vitalitate remarcabilă pentru vârsta pe care oricum nu şi-o trăda, cu un simţ al umorului măsurat – aşa l-au cunoscut şi aşa îl vor purta permanent în inimă pe Părintele Teofil toţi cei care au trecut pragul mănăstirii Slănic – numită şi “Taborul Argeşului”. Fie din paginile revistelor “Lumea Credinţei”, “Lumea Monahilor”, “Lumina” ori a altor reviste bisericeşti, fie din emisiunile de la Trinitas TV sau din altele, fie direct din înălţimea amvonului, prezenţa cuvântătoare a venerabilului părinte era cuceritoare şi mult folositoare. Prin sinceritate, prin cultura sa duhovnicească, prin trăire dar mai ales printr-o neclintită voinţă în Mântuitorul Iisus Hristos, căci a voi şi a face în Domnul Iisus Hristos au fost două daruri, îndelung lucrate şi cultivate de către Părintele Teofil. Într-o altă ordine de idei, Părintele Arhimandrit Teofil Bădoi a primt cu multă dragoste pe foarte mulţi tineri la sfat, încurajându-i şi ajutându-i pe mulţi dintre studenţii teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român. În dimineaţa înmormântării şi, mai cu seamă, la sfânta slujbă săvârşită în incinta vestitului lăcaş monastic al Slănicului de Argeş, din ziua de 19 iulie anul 2010, a participat foarte multă lume care l-a cunoscut şi la preţuit în mod deosebit pe părintele lor duhovnicesc Teofil Arhimandritul!... Au fost multe coroane, multe flori, multe lacrimi pline de

recunoştinţă şi (de) nădejde, că părintele s-a mutat de la moarte la viaţă, acolo unde nu mai este nici suferinţă, nici întristare nici suspin ci viaţă fără de sfârşit!... După ascultarea cu luare aminte a slujbei prohodirii preoţilor (a monahilor şi ieromonahilor) –

săvârşită de către Mitropolitul Teofan Savu a Moldovei şi Bucovinei, Arhiepiscopul Calinic Argatu al Argeşului şi Muscelului, Galaction Stângă al Alexandriei şi Teleormanului şi Varsanufie Prahoveanul de la Bucureşti – slujbă care conţine şi cuprinde o atăt de bogată şi de profundă teologie au ţinut să omagieze personalitatea celui plecat mai mulţi slujitori al altarului, care au evocat personalitatea părintelui ca fiind unul ce a dat dovadă de multă înţelepciune, răbdare şi pricepere în diferitele momente ale vieţii care i-a fost presărată cu multe ispite, piedici şi suferinţe, mărturisind că toate întâlnirile pe care le-au avut cu părintele au constituit momente de mare înălţare duhovnicească şi mângăiere sufletească, datorită sfaturilor bune, foarte competente şi pertinente, pe care le-a dat!... Cu acest prilej a transmis mesaj de condoleanţe (şi) P.F.P. Patriarh Daniel al României – pe care îl redăm, în cele ce urmează: „Cu multă durere în suflet am primit vestea trecerii la cele veşnice a părintelui arhimandrit Teofil Bădoiu, fost stareţ al mănăstirii Slănic de Argeş între anii 19782010 şi cunoscut duhovnic al credincioşilor din satele aflate în vecinătatea acestei mănăstiri. Evlavia şi vrednicia arhimandritului Teofil Bădoiu au făcut ca în timpul stăreţiei sale mănăstirea Slănic

să devină un adevărat “Tabor al Argeşului” şi să fie înveşmântată în chip luminos atât prin lucrări de zidire duhovnicească a ucenicilor săi deveniţi monahi râvnitori, cât şi prin construirea unei biserici de piatră care se împodobeşte acum cu o frumoasă pictură, şi a două paraclise cu hramurile Schimbarea la Faţă a Domnului şi Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. Intrat în mănăstire în anul 1944, călugărit trei ani mai târziu, hirotonit ierodiacon în anul 1947 şi ieromonah în anul 1968, arhimandritul Teofil Bădoiu a continuat lucrarea spirituală a unui stareţ vestit, cu vieţuire filocalică, protosinghelul Vitimion Niţoiu, căruia i-a fost până la vârsta de 50 de ani ucenic apropiat. Împreună au înfruntat încercările anilor de dictatură comunistă, cu tot felul de îngrădiri şi presiuni, fiind obligat chiar să părăsească pentru un timp mănăstirea, în urma Decretului abuziv nr. 410 din anul 1959, locuind cinci ani în comuna Corbi din jud. Argeş, şi doi ani ca simplu paznic la mănăstirea Dintr-un lemn din jud. Vâlcea. Împlinirile sale misionar-pastorale şi administrativ-gospodăreşti de la mănăstirea Slănic i-au luminat sufletul şi chipul, pregătindu-l pentru ziua întâlnirii sale cu Mântuitorul Hristos, Păstorul cel Bun, Căruia i-a închinat întreaga viaţă. Arhimandritul Teofil Bădoiu lasă în urmă o obşte de 25 de monahi, mulţi ucenici în diferite mănăstiri din România şi chiar la Sfântul Munte Athos, dar şi numeroşi ucenici pe care i-a îndrumat către Hristos sau i-a ajutat cu fapta cea bună ca un părinte iubitor. Trecerea sa la cele veşnice, întâmplată cu puţin timp înainte de sărbătoarea Sfântului Ilie Tesviteanul şi de praznicul Schimbării la Faţă – hramul mănăstirii Slănic, are o semnificaţie aparte şi nădăjduim că Dumnezeu l-a primit întru lumina slavei Sale pe care arhimandritul Teofil Bădoiu a căutat-o în pilduitoarea sa slujire. Rugăm pe Hristos Domnul Cel Înviat din morţi să aşeze sufletul părintelui arhimandrit Teofil Bădoiu în lumina Preasfintei Treimi, împreună cu sfinţii săi slujitori”. Cu alte cuvinte, aşadar, din acest mesaj a reieşit demnitatea pe care a avut-o părintele indiferent de vitregiile şi de situaţiile cu care s-a confruntat fiindu-le, în acest sens preoţilor, călugărilor şi dascălilor mai tineri un adevărat exemplu de caracter şi onestitate şi, nu în ultimul rând, de probitate morală!... Cuvintele noastre însă, sunt puţine şi neputincoase pentru a putea spune cât bine a făcut Părintele Teofil Bădoi, datorită ţinutei sale morale şi preoţeşti, a echilibrului şi înţelepciunii sale, a preocupărilor sale teologice şi cărturăreşti, a dragostei sale faţă de Dumnezeu şi (de) oamneni, a ataşamentului său faţă de ţara aceasta şi de Biserica strămoşească!... Se cuvine aşadar, (şi) acum la împlinirea unui an de la naşterea în viaţa cea cerească şi veşnică a Preacuviosului Părinte Arhimandrit Teofil Bădoi de la mănăstirea argeşeană Slănic, să-i aducem prinos de cinstire şi de recunoştinţă rugându-ne lui Dumnezeu să-l răsplătească cu harul şi cu dragostea sa cea nemărginită acolo, în locaşurile cele cereşti, în lumina cea neînserată a Slavei Sale! Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!

Drd. Stelian goMBoş Consilierla Secretariatul de Stat pentru Culte din cadrul Guvernului României

3


512 b:213.qxd 21.07.2011 12:13 Page 4

Argeşul Ortodox

liturgică Binecuvântarea anafurei ce este anafura? Anafura, nafură, anaforă (gr. aghios artos = pâine sfinţită, lat. nafora)- este pâinea sfinţită, tăiată în formă de cubuleţe, ce se împarte credincioşilor, la sfârşitul sfintei liturghii, după ce s-au miruit. Este pusă pe anaforniţă (tavă sau un vas cu picior) aşezată pe o măsuţă, în dreapta preotului care miruieşte, şi fiecare credincios, trecând de la miruit, ia o bucăţică de anafura, pe care o mănâncă, cu condiţia să nu fi mâncat nimic şi nici apă să nu fi înghiţit în ziua respectivă. Ea se mai numeşte şi antidor (antidoron = în loc de dar). Despre aceasta spune sfântul simeon al Tesalonicului: „iară antidorul este pâine sfinţită, care se face din acea prosforă (prescură) din care se scoate agneţul, care se jertfeşte şi se face trupul Domnului. Antidorul se dă în locul darului celui mare al înfricoşatei cuminecături (Împărtăşanii), căci nu toţi credincioşii sunt vrednici a se împărtăşi... ci el, numinduse după cuviinţă antidor, adică în loc de dar, căci darul lui Dumnezeu dă...” (Dr. Mitrofanovici V., liturgica Bisericii ortodoxe, cernăuţi, 1929, p. 601). Unde şi cum se pregăteşte anafura? Despre pregătirea anaforei Liturghierul scrie: „Anafura se taie din prescura din care sa scos Sfântul Agneţ. Dacă sunt credincioşi mulţi şi nu ajunge numai o prescură, se poate tăia şi prescura a doua, din care s-a scos părticica întru cinstea şi pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Drept aceea aceste două prescuri se cade să fie întregi şi mai mari, iar nu numai peceţi, chibuzind astfel preotul ca să ajungă pentru anafura” (Liturghier, Bucureşti, ediţii: 1957, 1967, p. 143). Anafura se taie la proscomidiar, după ce s-au pregătit Darurile, şi se aşează pe anaforniţă. Ea se sfinţeşte în timpul când la strană se cântă Axionul; preotul ia vasul cu anafura şi îl atinge de Sfântul Disc şi de Sfântul Potir binecuvântând: „Binecuvântată este anafura sfinţilor Tăi, Doamne, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin”. (Liturghier, Bucureşti, ediţii: 1957, 1967, p. 142). Simbolismul antidorului Deoarece se face sfinţirea ei în timpul Axionului (adică atunci când se face pomenirea Sfintei Fecioare după sfinţirea Darurilor), împărţirea anafurei la sfârşitul Liturghiei simbolizează rămânerea Maicii Domnului încă multă vreme pe pământ, în mijlocul primei comunităţi creştine, după înălţarea la ceruri a Fiului ei şi până la adormirea ei (Liturgica Specială, Bucureşti, ed. a II-a. 1985, p. 331)). Anafura este un „înlocuitor” al Sfintei Împărtăşanii (care vine ca un pogorământ pentru cei care nu s-au împărtăşit) şi de aceea, ca şi Sfânta Împărtăşanie, se ia pe nemâncate (când se ia şi aghiasmă, se ia întâi aghiasma şi apoi se mănâncă anafura). Ea se dă credincioşilor ca simbol al comuniunii spirituale. Vechile Pravile şi Cărţi de învăţătură pentru preoţi impuneau pentru luarea anafurei aceeaşi pregătire trupească şi sufletească la fel ca şi pentru Împărtăşanie. Tot anafura este şi pâinea numită „Paşte”, binecuvântată şi stropită cu vin, care se dă credincioşilor în Duminica Învierii, după împărtăşanie (la slujba de noapte). Binecuvântarea anafurei în manuscrise şi în codici În manuscrise, în vechile ediţii tipărite ale Sfintei Liturghii sau la scriitorii sfinţi care au tâlcuit Sfânta Liturghie sau au cercetat pe larg rânduiala ei, nu se întâlneşte nicio mărturie că se dădea o binecuvântare specială anafurei, aşa cum o înţelegem astăzi, şi aşa cum se practică de mulţi. Codicii vorbesc doar despre împărţirea ei şi despre rugăciunea care o însoţeşte:

„Binecuvântarea Domnului peste voi toţi (sau peste tine)...”, dar rugăciunea aceasta nu este îndreptată spre anafura, care se presupune că este deja sfinţită, ci spre credinciosul care o primeşte. Conform lui Nicolae Cabasilla şi Sfântului Simeon al Tesalonicului, binecuvântarea se dă anafurei prin rânduiala punerii înainte de la Proscomidie. Pâinea aducerii înainte din care se va scoate agneţul „devine sfântă şi afierosită lui Dumnezeu şi sfinţită”, după Nicolae Cabasilla (Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, 53, 4), se împărtăşeşte de sfinţire şi de binecuvântarea divină. Sfântul Simeon explică mai mult: „Anafura este pâinea sfinţită, adusă la Proscomidie, din care s-a scos partea cea mai din mijloc, care s-a slujit şi a devenit Trupul lui Hristos... sfinţită este şi această pâine pecetluită cu suliţa, deasupra căreia s-au rostit sfintele cuvinte...şi se oferă ca dar dumnezeiesc prin cuvintele punerii înainte” (Dialoguri, cap. 100). Şi, în altă parte: „Anafura sfinţită este pâinea punerii înainte, din care s-a scos partea din mijloc şi s-a adus spre slujire, apoi aceasta, pecetluită cu copia şi primind cuvintele

dumnezeieşti, în locul Darurilor, adică al Tainelor înfricoşătoare, se oferă celor care nu se împărtăşesc din ele” (Erminia 101). Adică, această ofrandă de pâine, în timpul Proscomidiei, „Întru pomenirea Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, prin pecetluirea ei cu sfânta copie, prin „cuvintele sfinte” şi prin toată această rânduiala, primeşte binecuvântarea. În vechime, rugăciunea punerii înainte, „Doamne, Dumnezeul nostru, pâinea cea cerească...”, prin care se cere ca Dumnezeu să binecuvânteze „această punere înainte” şi să o primească în jertfelnicul Său cel mai presus de ceruri, se citea tuturor celor care aduceau artose, care, pentru acest motiv, se numeau „binecuvântări”. O altă binecuvântare specială în afară de aceasta, nu este prevăzută în practica noastră liturgică pentru pâinea anafurei. „Înălţarea” anafurei şi ridicarea Panaghiei Astăzi, însă, este cunoscut faptul că preotul înalţă şi binecuvântează anafura, după prefacerea Cinstitelor Daruri în timpul cântării închinate Maicii Domnului „Cuvine-se cu adevărat...”. Această practică tinde s-o oficializeze ultima ediţie a Liturghierului (1962) pag. 137, unde se consemnează: „Se obişnuieşte, la momentul acestei Jertfe înfricoşătoare, ca preotul să binecuvânteze anafura, înălţând-o înaintea Cinstitelor Daruri”. Înălţarea este consemnată direct de sfântul Simeon al Tesalonicului şi de un codice cunoscut (Atena 776,

sec. XVII), indirect de mulţi, însă binecuvântarea de niciunul. Ce însemnă această „înălţare”? După vechiul obicei ecleziastic, a cărui rânduială respectivă din Ceaslov este pusă pe seama apostolilor, pâinea este „înălţată” spre cinstirea Născătoarei de Dumnezeu, lucru care până astăzi se face de regulă la mănăstiri şi, în mod special, la casele credincioşilor din unele locuri. Evlavia specială pentru Maica Domnului a rânduit astfel lucrurile ca atunci când i se pomeneşte numele, după prefacerea Sfintelor Daruri la Sfânta Liturghie, poporul să intoneze cântări şi laude, cântându-i: „Vrednică eşti...” sau alte cântări mariale la care participau şi slujitorii care, după alte manuscrise, spuneau şi ei „Vrednică eşti...”, „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară...”, „Neamurile toate te fericesc...”, „Bucură-te, îţi zic ţie...”, „Cea plină de har...” etc. Sfântul Simeon nu spune dacă se aduce pâine nouă sau dacă preotul folosea pâinea deja existentă la proscomidiar. Înălţarea Panaghiei este însoţită astăzi de stihurile „Mare este numele Preasfintei Treimi”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă”, „Neamurile toate te fericim pe tine...” şi „Vrednică eşti...”. Şi aceste patru cântări se găsesc în multe manuscrise în acest moment al dumnezeieştii Liturghii, care, chiar dacă nu vorbesc despre „înălţare”, se pare că o „subînţeleg”. Primele trei s-au păstrat până astăzi în practica liturgică, legate de binecuvântarea anafurei şi la vremea aceea a pomenirii Maicii Domnului. De altfel, simbolismul trupului Fecioarei s-a răspândit datorită pâinii punerii înainte din care se scosese Sfântul Agneţ, adică pâinii care se tăia şi se împărţea ca anafura. Această pâine a fost pusă înaintea Sfintelor, aşa cum şi aceea a fost adusă la Templu la vârsta de trei ani, din ea s-a scos Sfântul Agneţ, aşa cum din aceea S-a născut Hristos. Aceasta ne învaţă limpede Istoria ecleziastică şi vederea mistică, pusă pe seama Sfântului Gherman al Constantinopolului: „Împărţirea binecuvântării şi a ofrandei este chipul trupului feciorelnic... Binecuvântarea duhovnicească şi cealaltă ofrandă a bunurilor, din împărţirea pâinii trupului Născătoarei de Dumnezeu se face, şi aşa se crede...”, precum şi „Înaintevederea” lui Teodor al Adidelor: „Ce altceva înseamnă cele rămase, decât modelul trupului fecioarei, această împărţire a binecuvântării şi ofrandei?”. Acelaşi simbolism îl oferă mai târziu şi Teofil Cabanias (Tezaurul ortodoxiei, cap. 17). Deci, ce altceva mai firesc decât să se înalţe în acea vreme anafura, care deja era considerată simbolul Născătoarei de Dumnezeu, într-o vreme în care tradiţia voia s-o înalţe pe Maica Domnului? Concluzii Prin urmare, şi binecuvântarea anafurei de astăzi, din timpul cântării „Vrednică eşti...”, nu este nimic altceva decât obiceiul de mai sus al înălţării Panaghiei, care s-a impus în general, însă uşor modificat, din cauza interpretării greşite a lui. Înălţarea în chipul crucii se săvârşeşte aşa cum se făcea şi la înălţarea Panaghiei. Interesant este faptul faptul că înălţarea aceasta a fost considerată binecuvântare, care pentru a fi deplină, este completată de anumiţi preoţi şi cu binecuvântarea cu mâna în chipul crucii, în modul obişnuit. Concluzia este că pâinea anafurei nu se binecuvântează nici în timpul împărţirii ei, nici la cântarea „Vrednică eşti...”, ci în timpul Punerii înainte, la Proscomidie prin înălţarea ei către Dumnezeu, prin pecetluirea cu copia şi prin „cuvintele punerii înainte”. În timpul cântării „Vrednică eşti...”, se face înălţarea acesteia ca „pâine a Fecioarei”, conform simbolismului (apud Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. I, pag. 200-204). Diacon Prof. gabriel FiRuţă

Sinaxar

S f â n ta c uv i o a s ã o l i m p i a da (†25 iul ie) "Oh, ce lucru însemnat este virtutea şi dispreţuirea lucrurilor lumeşti! Prin curse, cel virtuos câştigă, prin cei care-l pândesc, se încununează, prin cei care îi fac rău, străluceşte şi mai mult!... Tu însă, Olimpiada, trebuie să te bucuri şi să te veseleşti, pentru că ai atins culmea virtuţilor" (Fragmente din scrisorile XI şi XIII ale Sfântului Ioan Gură de Aur către Cuvioasa Olimpiada). În a doua jumătate a veacului al IV-lea, la Constantinopole, se năştea Olimpiada. Părinţii fetei erau drept-credincioşi, tatăl ei fiind un sfetnic de seamă al Imperiului de Răsărit. Pe când era doar o copilă, părinţii au logodit-o cu fiul unui alt dregător împărătesc. Nunta avea să aibă loc atunci când fecioara avea să împlinească vârsta potrivită pentru a se căsători. Însă omul propune, iar Dumnezeu dispune. Din nefericire, logodnicul ei moare, iar Olimpiada hotărăşte să-şi petreacă restul vieţii în castitate. La scurtă vreme, şi părinţii ei au trecut la Domnul, Olimpiada rămânând singura moştenitoare a bunurilor materiale agonisite din belşug de către tatăl ei. Dar evlavioasa fecioară, deja dobândise înţelepciunea de a nu pune preţ pe bogăţiile vremelnice; gândindu-se la cei aflaţi în necazuri şi în lipsuri, Olimpiada a început să-şi împartă averea bisericilor, mănăstirilor, vieţuitorilor în pustie, văduvelor şi orfanilor. Ea îşi petrecea zilele în rugăciune şi în deplină înfrânare, înălţându-şi sufletul prin cercetarea sfintelor învăţături ale credinţei creştine. Împăratul Teodosie cel Mare (379-395), având un nepot cu numele Elpidie, ar fi dorit să-l însoare cu frumoasa şi bogata Olimpiada. De la

4

început însă, drept-credincioasa fecioară s-a opus cu străşnicie propunerii şi insistenţei împăratului. Văzându-se astfel înfruntat, acesta a poruncit să i se confişte toată averea care-i mai rămăsese cuvioasei tinere. Aşa a ajuns Olimpiada să trăiască în mare strâmtorare şi în nedreptate. Cu toate acestea, ea Îl lăuda neîncetat pe Dumnezeu şi era bucuroasă că acum se va apropia mai mult de Hristos, îndurând cu blândeţe această situaţie. Cuvioasa Olipiada a avut fericitul prilej de a-l cuoaşte pe Sfântul Ioan Gură de Aur care, ca un adevărat părinte duhovnicesc, i-a fost mentor şi îndrumător pe calea cea îngustă şi anevoioasă a mântuirii întru sfinţire. Iată un îndemn de încurajare pe care Sfântul Părinte îl adresa cuvioasei fecioare: "Astfel este firea durerii, pe cei care o rabdă cu blândeţe şi bărbăţie îi arată mai presus de necazuri, mai înalţi decât săgeţile diavolului, deprinzându-i să dispreţuiască cursele... Deci să te bucuri şi să te veseleşti, să te desfeţi cu izbânzile tale duhovniceşti şi niciodată să nu deznădăjduieşti!" (Idem). Pentru viaţa ei trăită în cuvioşie şi pentru ajutorul pe care îl dădea semenilor ei, Olipiada a fost cinstită de către Patriarhul Nectarie, cu bisericeasca slujbă a diaconiei, după canoanele din vremea aceea. Dovedindu-se atât de răbdătoare cu tot ceea ce îi oferea viaţa, Teodosie cel Mare, şi-a deschis inima în faţa acestui viu exemplu de sfinţenie, hotărând să-i înapoieze cuvioasei fecioare averea pe care i-o răpise pe nedrept. Însă milostiva Olimpiada nu a păstrat-o pentru sine, ci a continuat să o împartă tuturor celor din jurul ei aflaţi în suferinţă, considerând că avuţiile sunt ale Domnului, ea fiind o simplă chivernisitoare a acestora spre folosul aproapelui. Sfinţenia vieţii sale şi mulţimea binefacerilor pe care le-a săvârşit au trezit invidia unor oameni lipsiţi de credinţa şi dragostea pentru Hristos. Aceştia, uneltind cu viclenie intrigi împotriva Olimpiadei, au reuşit să-l convingă pe împărat să o trimită în surghiun în ţinutul Nicomidiei. Acolo, departe de casa părintească şi de locurile în care semănase atâtea milostenii, Cuvioasa Olimpiada s-a săvârşit din viaţa pământească în cea de-a 25 zi a lunii lui Cuptor. Bucură-te, Cuvioasă Olimpiada, care ai trăit în desăvârşită curăţie trupească şi lui Hristos Mielul cel fără de prihană ai urmat! Amalia coRnăţEAnu


512 b:213.qxd 21.07.2011 12:13 Page 5

Argeşul Ortodox

2011- Anul Omagial al Sfintei Cununii

cum sã o conving pe mama sã se spovedeascã? Vitamine duhovniceşti

DoborâŢi, Dar nu nimiciŢi Biograful lui Georg Friederick Händel relatează un moment de importanţă crucială în viaţa acestuia: „Sănătatea şi averea erau mai ruinate decât oricând. Partea dreaptă a corpului îi paralizase şi cheltuise tot ce avea. Creditorii îl presau, ameninţându-l cu închisoarea. Un scurt timp a fost tentat să renunţe la luptă- dar şi-a revenit şi a compus cea mai măreaţă dintre inspiratele sale lucrări, piesa „Messiah”. Corul „Aleluia” a fost scris de către un om aproape zdrobit şi apăsat de sărăcie. Când ne loveşte o nenorocire, rareori suntem pregătiţi pentru ea. Ne tulbură faptul că nu suntem obişnuiţi să întâlnim asemenea greutăţi. Dar dacă admitem că tot ce ni se întâmplă în viaţă este un dar, atunci nu vom mai cere niciodată ca lucrurile să se întâmple întrun anumit fel. Dacă realizăm că Dumnezeu ştie totul, ne poartă de grijă şi ne iubeşte, că Hristos a cunoscut durerile noastre şi că ne-a încredinţat că întru El le vom învinge, acest lucru ne va da puterea de a merge mai departe, atunci când ni se întâmplă tot ce ar putea fi mai rău în viaţă. Nu depinde decât de noi să ne alăturăm celor mulţi care pot spune cu Sfântul Apostol Pavel în Epistola a II-a către Corinteni, cap. 4: „În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi, (...) doborâţi, dar nu nimiciţi...”. Lumea nu a fost făcută să fie un paradis, ci un loc unde se desăvârşeşte sufletul către Paradis. (după Anthony Coniaris) Selecţie realizată de Pr. Prof. Cornel DRAgoş

mulţi dintre copiii şi adolescenţii zilelor noastre l-au descoperit pe Dumnezeu la şcoală, în cadrul orelor de religie. au simţit apoi durerea unei familii lipsite de Hristos în opoziţie cu cele propovăduite de la catedră. ni se pare firesc ca părinţii să se roage pentru copii, să-i aducă la biserică, să-i ţină apăroape de Hristos prin Sfintele taine, dar există şi cazuri, nu puţine, în care copiii îi aduc pe părinţi la biserică. În capitolul „Despre copii, părinţi şi durerile lor” maica Siluana vlad ne oferă câteva răspunsuri duhovniceşti. Am o întrebare, dacă îmi este îngăduit. Nu ştiu cum s-o conving pe mama să meargă la Spovedanie. Mama mea este credincioasă, se roagă Domnului, merge la Biserică, dar nu se spovedeşte (nu cred că s-a spovedit vreodată). Am nenumărate discuţii cu ea, discuţii blânde şi amicale, dar ea insistă a nu se spovedi. Se pare că ruşinea (să-i spun aşa), sau mai bine spus mândria, o opreşte de la aest lucru. Vă rog ajutaţi-mă!

... În ceea ce priveşte Spovedania mamei tale, îţi mărturisesc cu durere că sunt tare neputincioasă. Te înţeleg atât de bine, pentru că şi pe mine mă doare mult că nu toţi oamenii, şi nici măcar cei dragi

şi apropiaţi mie, nu pot, sau nu vor, să înţeleagă importanţa Pocăinţei şi a Sfintei Spovedanii! Şi Domnul le respectă această libertate! Şi Îl înţeleg şi nu am altceva de făcut decât să învăţ de la El răbdarea şi să nu deznădăjduiesc. De aceea mă rog pentru ei cu multă nădejde. De altfel, acesta şi este canonul unui călugăr: să se roage pentru toţi, şi pentru cei

care nu ştiu, nu pot sau nu vor să se roage. Şi, slavă lui Dumnezeu şi mulţumire cu recunoştinţă că până acum, în situaţii mai grele, de necaz, de boală sau de pericol de moarte, ni s-au împlinit rugăciunile. Cred că Domnul, Cel îndelung răbdător, a „pândit” (cum ar spune Sfântul Isaac momentele de Sirul) ănmuiere a inimii omului la necaz şi a „profitat” pentru a-l îmbrăţişa cu mila lui cea dumnezeiască. Aşadar, fără să renunţi definitiv s-o rogi pe mama ta să facă asta, încearcă să ai mai multe „discuţii” cu Domnul decât cu dânsa. Domnul va lucra în taină şi cu delicateţe şi nu te va lăsa fără această bucurie. Că ştie măicuţa, că nu este bucurie mai mare decât să-i vezi pe cei dragi în Bucuria milostivirii lui Dumnezeu. Te îmbrăţişez cu drag şi cu încredere în Domnul că aude şi împlineşte rugăciunea ta de fiu iubitor. (Maica Siluana Vlad, Împreună dumiriri pe cale, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006, pag. 198-199). Selecţie realizată de Roxana DraGoş

DIN SCRIERIlE IEROMANHUlUI SAVATIE BAŞTOVOI (II)

manIFeSt pentru Salvarea FrumuSeŢII Faptul că părintele nu crede în libertatea artei şi a aşa-zisei sale lozinci „artă pentru artă” este un lucru care se explică prin limitarea orizontului artistic, o limitare greşit înţeleasă ce transformă şi deviază frumosul spre mizerie : „a limita arta la unul din efectele ei, acela al şocului, pozitiv sau negativ, înseamnă a o amputa. Mi se pare că întreaga modernitate se mulţumeşte să rămână în sfera unui impresionism primar, produs mai degrabă de emoţii freudiene decât de principii estetice. / Succesul artiştilor contemporani începe să susţină tot mai mult teoria lui Freud asupra artei. Totul se învârte în jurul complexelor de tot felul, fără a mai pune mare preţ pe valoarea în sine a unui demers artistic. Scriitorii, pictorii sau regizorii au devenit mai degrabă psihanalişti cu veleităţi manageriale decât „genii pustii” care trudeau pentru un public ideal, chiar şi cu preţul de a nu fi înţeleşi în

timpul vieţii. / … / Ultimul val al artei contemporane aduce cu sine, trebuie să o spunem, o grămadă de murdărie. Majoritatea poemelor, dar şi prozelor, sunt un fel de reportaje de la gaura cheii, redate fără nici un fel de talent, încât citindu-le, dacă are cineva curiozitatea bădărană să le citească, ai impresia că ai nimerit în cuşeta unor hamali obosiţi care-şi povestesc aventurile amoroase. Autorii, cu un teribilism sufocant, fac paradă de înjurături, de experienţe neomeneşti, care au menirea să-l impresioneze pe cititor. Această „cultură a înjurăturii” devine un fel de artă poetică a noii generaţii, regăsind-o aici şi aiurea. În Rusia a apărut recent chiar şi un „Dicţionar al înjurăturilor ruseşti” semnat de un oarecare Alexei Pluţer (un nume tipic „rusesc”!), care ar trebui să devină un fel de carte de căpătâi a tinerei generaţii. În Franţa lucrurile nu stau deloc bine. Cineva povestea cu multă seriozitate la Radio România Cultural despre cercetările făcute asupra „culturii de stradă” din Franţa, care nu reprezintă altceva decât cântecele argotice ale tinerilor vagabonzi şi drogaţi de pe străzile Parisului.” Oare se va întâmpla şi cu literatura ceea ce s-a întâmplat cu muzica uşoară ? Ne va invada „cultura” de gang?

„literatura” de cartier ? Aceea scrisă pe zidurile blocurilor şi pe zidurile toaletelor publice ? „Această stare de lucruri – spune părintele Savatie Baştovoi – a atras pe ogorul literaturii detaşamente de voluntari care s-au aruncat să scrie cu nemiluita în numele unei lumi noi lipsite de complexe. S-a umplut internetul de blog-uri ale tinerilor poeţi care îşi relatează fără înconjur prima lor beţie sau peripeţiile din toaletă. Jalnică privelişte, mai ales că unii dintre ei sunt preluaţi în antologii care vor să exprime starea literaturii contemporane. Nu îşi dau seama aceşti tineri că sunt, pur şi simplu, folosiţi, luaţi la grămadă, pe post de berbece pentru a sparge zidurile tari ale credinţei creştine. Cu siguranţă, riscul cel mai mare este ca toţi să se creadă scriitori, artişti, regizori, cuprinşi de un orgoliu care îi împiedică să vadă realitatea. Înjuraţi, fraţii mei, scuipaţi, dar învăţaţi să faceţi şi altceva pentru că viaţa trece…” li se adresează, cu ironie dureroasă, părintele Savatie Baştovoi. Viaţa trece şi trece degeaba, pe lângă aceşti tineri, care îşi vând frumuseţea pe mizerie şi veşnicia pe osândă… Drd. Amalia Elena conStantIneScu

5


512 b:213.qxd 21.07.2011 12:13 Page 6

Argeşul Ortodox

cEDo şi marja de apreciere în privinţa dreptului la căsătorie al homosexualilor

ica Politilor p a ş nţ i u mã r

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reprezintă un instrument juridic care scapă tiparelor bine stabilite ale convenţiilor sau acordurilor internaţionale. Unul din aspectele specifice, în acest sens, este lărgirea, în mod evoluţionar, pe cale de interpretare, a subiectelor şi materiilor care cad sub incidenţa prevederilor legale. În concret, statele semnatare nu au prevăzut în 1950 dreptul la un mediu sănătos sau la nediscriminarea transsexualilor. Cu timpul însă judecătorii s-au văzut nevoiţi să răspundă unor necesităţi sociale trecute cu vederea sau pur si simplu neanticipate de statele membre ale Consiliului Europei. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul homosexualilor, când Curtea a adoptat inițial o poziţie mai degrabă reţinută, dar pe care a nuanţat-o treptat, lăsând loc unei viitoare extinderi a drepturilor de care această minoritate sexuală beneficiază. Marja de apreciere este instrumentul de interpretare cel mai des uzitat în astfel de cazuri, în care nu există consens la nivel european sau internaţional cu privire la probleme sensibile sau în care statul deţine largi atribute ale suveranităţii. Aceeaşi tehnică este aplicată în cazurile vizând familia şi legăturile de rudenie, care implică un ansamblu de aspecte legale, morale şi sociale. În cel mai recent caz, Shalk & Kopf v. Austria (24 iunie 2010), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, cu 4 voturi la 3, că, în cadrul Convenţiei Europene, nu există un drept la căsătorie sau parteneriat civil cu privire la cuplurile homosexuale. În fapt, cazul a fost înaintat Curţii în 2004 de doi bărbaţi, Horst Michael Schalk şi Johann Franz Kopf, care au încercat să încheie un parteneriat civil, având efecte similare căsătoriei, susţinând totodată că statutul mariajului modern poate să exludă procrearea sau educarea copiilor. Legislaţia şi instanţele austriece le-au refuzat însă această pretenţie, afirmând că o căsătorie poate fi realizată doar între un bărbat şi o femeie şi că această celulă socială încă implică naşterea şi educarea copiilor. Aceeași idee a fost susţinută şi de Camera Curţii Europene care, pe scurt, a negat existenţa unui drept la căsătorie al homosexualilor, în contextul Articolului 8 din Convenţia Europeană. În ciuda verdictului, raţionamentul Curţii a fost destul de şubred. Dincolo de voturile foarte strânse prin care s-a decis cazul (cu Președintele grec al Curții, judecătorul norvegian și luxemburghez votând pentru recunoașterea parteneriatelor și căsătoriilor homosexuale), Curtea a decis că relațiile între persoane de același sex, indiferent dacă ele sunt recunoscute sau nu legal, constituie “familie”. Motivul principal pentru care judecătorii au ajuns la această concluzie a fost numărul crescând al statelor europene care au început să recunoască relațiile și parteneriatele homosexuale. În acest sens, Curtea a considerat că nu mai poate să asimileze aceste relații doar vieții private, așa cum a făcut în jurisprudența anterioară, ci este necesar să facă un pas suplimentar spre conceptul de viață de familie. Este important de știut că, în general, Curtea asimilează vieții de familie atât relațiile consfințite prin căsătorie, cât și concubinajul și, mai nou, legăturile homosexuale. În momentul de faţă există 6 ţări ale Consiliului Europei (din 47) care permit căsătoriile între parteneri de acelaşi sex (Belgia, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania, Suedia). Numărul s-a dublat practic din 2005, când doar 3 state permiteau acest lucru. Proiecte de lege privind căsătoriile homosexuale au fost deja depuse în Luxemburg, Slovenia şi urmează să fie propuse în Finlanda. O dată cu schimbarea regimurilor, se aşteaptă ca acelaşi lucru să fie făcut şi în Franţa şi, posibil, Danemarca. În total, sunt 13 ţări membre care cochetează cu o formă de legislaţie privind fie căsătoriile homosexuale, fie parteneriatele civile: Austria, Andorra, Cehia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Luxemburg, Marea Britanie, Islanda, Luxemburg, Slovenia, Ungaria. Deci, 19 ţări din 47 ale Consiliului Europei merg în direcţia promovării acestui drept pentru cuplurile homosexuale sau lesbiene. Astfel, se naşte întrebarea ce se va întâmpla în momentul în care statele Consiliului Europei vor accepta masiv căsătoriile între partenerii de acelaşi sex. Atunci sfera marjei de apreciere acordate statelor se va restrânge, lăsând posibilitatea Curții să afirme necesitatea recunoașterii pe scară largă a relațiilor homosexuale. Chiar dacă deciziile Curții sunt obligatorii doar între părțile în litigiu, se admite în doctrină că acestea au un efect persuasiv, de care depinde autoritatea direcțiilor pe care însăși Curtea le impune. Astfel, este greu de imaginat ca în cazul țărilor europene având condiții similare Curtea să ofere, unor probleme asemănătoare, răspunsuri juridice contrare. De aceea, politica pașilor mărunți pare a fi un mijloc extrem de eficient de a impune artificial noi obligații juridice statelor semnatare. Din păcate, nu există prea multe soluții la această problemă. O eventală retragere din Consiliul Europei este greu de imaginat, chiar dacă vorbim de Grecia sau de Rusia. O abordare mai realistă constă în reversul politicii Curții și anume un protest vizibil, hotărât și pregnant la fiecare nouă direcție conturată. Rusia, de exemplu, refuză sistematic să acorde autorizații pentru marșurile gay, Grecia face meetinguri contra actelor cu cipuri, trimite Curții cereri de intervenție în cazurile cu implicații religioase ș.a.m.d. România nu este total străină de aceste mijloace: pr. Iustin Pârvu a strâns liste impresionante de semnături contra fenomenelor anti-creștine, ONG-urile ortodoxe au organizat campanii și au avut inițiative lăudabile. Cu toate acestea, dacă nu vom intensifica eforturile și nu vom închega o voce coerentă și puternică, Curtea de la Strasbourg va putea să afirme că și la noi în țară, date fiind indiciile de laxitate morală, marja de apreciere are o sferă redusă și că măsurile spre care ne dirijează sunt cele dorite de populație. De aceea, să ne aducem aminte și să ne hrănim din curajul creștinilor primelor veacuri, păstrând și cuvintele pr. Alexander Schmemann: “...înțelesul cel mai important al crizei noastre actuale este ca lumea în care Biserica Ortodoxă trebuie să trăiască astăzi, fie ea în Est sau în Vest, nu este lumea ei, nici măcar o lume neutră, ci o lume care o provoacă prin însăși esența și existența ei, o lume care încearcă în mod conștient și inconștient să o reducă la valori, filozofii ale vieții și perspective profund diferite, dacă nu chiar total opuse viziunii sale și simțirii lui Dumnezeu, a omului și a vieții” (Pr. Alexander Schmemann, Church, World, Mission, Crestwood, New York (1979) p. 9). Alina RÃDucAnu

6

EVENIMENT EDITORIAL

O nouã viziune asupra rolului Religiei în conflicte În cadrul Adunării Internaţionale de Pace de la Kingston, Jamaica, desfăşurate în luna mai a acestui an, a apărut volumul în limba engleză „Religion and Political Conflict: From Dialectics to Cross

Domain Charting”, semnat de teologul român Marian Gh. Simion, informează „Ziarul Lumina”. Cartea propune o nouă a b o r d a r e interdisciplinară a temei din perspectiva teologiei ortodoxe şi a ştiinţelor politice. Prima parte a cărţii conţine actele simpozionului dedicat raportului dintre religie şi conflict, organizat de Misiunea Permanentă a României la Naţiunile Unite şi include conferinţa susţinută cu acest prilej de Marian Simion. De asemenea, ea cuprinde o introducere a profesorului David Little de la Universitatea Harvard, precum şi cuvântul introductiv al ambasadorului de atunci al României la ONU, Mihnea Moţoc. Partea a doua reprezintă un amplu curs de 180 de pagini în care profunzimea teologică şi teoria

politică a teologului Marian Gh. Simion se întrepătrund. Această parte este dedicată problemei violenţei colective, autorul propunând o nouă a b o r d a r e interdisciplinară a temei din perspectiva celor două domenii în

care este specializat: Teologia ortodoxă şi Ştiinţele politice. 'Partea a doua este un curs teoretic al violenţei armate şi, în cadrul ei, am prezentat cum acest fenomen este studiat de ştiinţele politice şi de ştiinţele religioase. După aceasta am încercat să analizez cum un grup devine violent, iar apoi am realizat o punte de legătură între ştiinţele religioase şi cele politice, în aşa fel încât un politician să înţeleagă care este rolul religiei şi, la fel, un lider spiritual să înţeleagă cum gândesc politicienii şi cum iau o decizie. Desigur, pentru înţelegerea acestui lucru am dat exemplu Biserica Ortodoxă, care a inclus şi Bisericile Vechi Orientale (necalcedonienii), Biserica Coptă din Egipt sau Biserica Tewahedo Ortodoxă Etiopiană', ne-a declarat autorul cărţii, Marian Gh. Simion. Prefaţă semnată de

Patriarhul Ecumenic Cartea este publicată sub a u s p i c i i l e prestigioasei Universităţi din Montreal şi ale Academiei RomânoAmericane şi este prefaţată de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Volumul conţine patru recomandări ale unor p e r s o n a l i t ă ţ i importante ale acestui domeniu de cercetare, precum dr. Scott Appleby, de la Universitatea Notre Dame, dr. Yoon Young-kwan, de la Seoul National University, fost ministru al afacerilor externe al Republicii Coreea, şi dr. Marc Gopin, de la Universitatea 'George Mason', specializat în conflictele din Orientul Mijlociu. Acesta a precizat că 'Marian Simion a creat o analiză magistrală a raportului dintre religie şi conflict', iar dr. Scott Appleby a considerat cartea 'o lucrare unde sunt integrate într-un limbaj comun ştiinţele politice şi religioase'. Lansarea oficială a cărţii va avea loc în toamna acestui an, la Institutul Teologic din Boston. Director adjunct la această instituţie, Marian Gh. Simion este membru al A c a d e m i e i Americano-Române de Artă şi Ştiinţe şi predă studii de morală ortodoxă în cadrul Departamentului teologic al colegiului din Boston. Este doctor în teologie ortodoxă şi ştiinţe politice, iar cercetările sale vizează s e c u r i t a t e a internaţională, teologia politică, fenomenologia religioasă, doctrinele şi mentalităţile grupurilor violente, mai ales ale colectivităţilor din Răsărit şi Orientul Mijlociu. www. basilica. ro


512 b:213.qxd 21.07.2011 12:13 Page 7

Argeşul Ortodox Sfânta Scriptură în cartea Facerii 1,26-28 şi 2,18-24 prezintă raportul sacru al creării omului. La început, Dumnezeu i-a învestit pe Adam şi pe Eva cu stăpânire peste întregul pământ şi peste vieţuitoarele create. „Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile care se târăsc pe pământ şi tot pământul»" Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui; „a făcut bărbat şi femeie." Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia astfel încât să trăiască în armonie unul cu altul şi cu El, să fie reprezentanţi ai Săi pe pământ. Urmau să aibă parte de toate lucrurile în mod egal: binecuvântări, supunere, stăpânire şi procreere. Lucifer a fost creat ca un heruvim ales. Dar în cele din urmă, mândria a pus stăpânire pe inima lui şi a dorit să fie ca Dumnezeu. El şi-a spus: „Tu care ziceai în cugetul tău: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu ... Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi." (Isaia 14:13,14). El a convins o bună parte dintre îngeri că susţine o cauză dreaptă, şi astfel a început în cer un război, în care diavolul şi simpatizanţii săi au fost înfrânţi şi alungaţi. Atunci spiritul de răzbunare şi dorinţa lui de a avea putere şi stăpânire s-au intensificat. După ce protopărinţii noştri, Adam şi Eva au mâncat din fructul oprit, diavolul a folosit diverse strategii pentru a distruge chipul divin din ei: frică, ruşine, acuzaţii. El lucrează şi astăzi pentru a distruge omenirea; unele dintre metodele sale diabolice sunt violenţa domestică şi abuzul. Violenţa domestică este comportamentul prin care un individ încearcă să stăpânească, să-şi exercite puterea asupra altei persoane, fără a ţine însă cont de drepturile personale ale acesteia. Se manifestă sub forma abuzului fizic, verbal, emoţional, sexual, economic, religios. Scopul urmărit este acela de a intimida, teroriza, manipula, înspăimânta, umili, acuza sau răni pe cineva. Violenţa domestică reprezintă o problemă serioasă la nivel mondial. Sunt încălcate drepturile fundamentale ale omului şi adeseori se ajunge la răniri serioase sau chiar la deces. Deşi violenţa nu este limitată doar la femei, victimele cele mai frecvente sunt femeile. La nivel global, diverse forţe sociale, economice, politice sau religioase acţionează asupra drepturilor femeilor pe multe căi. Uneori, violenţa include căsătoria forţată, căsătoria între minori, mutilarea genitală, crime de onoare, răpire, viol, sterilizare forţată. Unele forme de violenţă sunt induse de legi politice, aşa cum este, de exemplu, limitarea familiei la un singur copil, ceea ce duce la creşterea numărului de avorturi, la cerere. Violenţa manifestată în familie împotriva femeilor este prezentă atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele care sunt în curs de dezvoltare. Pentru o perioadă îndelungată de timp, a fost considerată ca fiind o problemă privată. Dar statisticile zugrăvesc o scenă teribilă a consecinţelor sociale şi sanitare, ca urmare a violenţei împotriva femeilor. Concluzia la nivel general este că cea mai bună cale pentru eliminarea acestor practici sunt campaniile educative, care să conştientizeze populaţia cu privire la consecinţele nefaste asupra sănătăţii victimelor. Există şi violenţă provocată de conflicte legate de moşteniri, de avere. Studiile arată că aceste conflicte conduc adeseori la uciderea femeilor, chiar prin arderea în foc sau duc la sinucidere. Alte acte de violenţă se concretizează în diverse comunităţi sociale, sub forma violurilor, abuzurilor sexuale din cadrul cuplurilor, hărţuirii sexuale, prostituţiei, traficului de persoane, pornografiei şi tratării necorespunzătoare a femeilor care merg să lucreze în alte ţări. Multe femei sunt forţate să se prostitueze fie de către părinţii sau partenerii lor, soţi sau concubini, fie din cauza situaţiei economice şi sociale precare în care se găsesc. Alteori, sunt atrase în curse de către persoane care le promit ca le vor oferi un loc de muncă sau un partener de viaţă într-o ţară străină. Astfel, se trezesc prinse în aceste capcane, în condiţii ilegale (le sunt reţinute paşapoartele), tratate ca sclave, abuzate fizic. Violenţa afectează femei de toate vârstele, din toate culturile, rasele, naţionalităţile şi clasele sociale. Violenţa este practicată în multe familii, inclusiv în cele creştine. Nu putem rămâne indiferenţi în faţa acestei situaţii. Nu putem ignora acest factor negativ care zdrobeşte inimile şi distruge viaţa. Suntem responsabili pentru surorile şi fraţii noştri de credinţă. Oare problema principală este reprezentată de efectele devastatoare şi extinderea violenţei domestice pe o scară atât de largă? Nu! Violenţa domestică şi abuzul cu multele lui forme de manifestare sunt dovezi că diavolul este permanent la lucru ca să distrugă ordinea, să priveze relaţiile umane de dragoste şi bucurie. Violenţa domestică reprezintă un păcat! Diavolul determină bărbaţii şi femeile să se acuze, să aducă ruşine şi teamă unii asupra altora, pentru a-i împiedica să se unească în luptă împotriva lui, adevăratul inamic al sufletelor. De aceea, să nu ne mai lăsăm ispitiţi să luptăm unii împotriva altora, bărbaţii împotriva femeilor, membrii laici ai bisericii împotriva liderilor, părinţii împotriva copiilor. Să luptăm împotriva vrăjmaşului sufletelor noastre. Dumnezeu ne-a încredinţat talanţi pe care să-i folosim pentru a-L onora pe El şi a-i sluji pe semenii noştri. Este esenţial să cultivăm unitatea în relaţiile noastre şi să trăim astfel încât să fim modele demne de urmat pentru generaţiile următoare. Bărbaţii şi femeile au nevoie unii de alţii şi nimeni nu-L poate sluji pe Dumnezeu cu adevărat, având o atitudine independentă de superioritate sau inferioritate faţă de semeni. Trebuie să lucrăm în echipă, să ne susţinem unii pe alţii. George Craig spune că „parteneriatul nu este un principiu, ci o relaţie între două sau mai multe persoane care aleg să lucreze împreună, asumându-şi riscuri şi responsabilităţi comune şi beneficiind de privilegii comune. Totul depinde de relaţia de parteneriat pe care o avem unii cu alţii şi fiecare în parte cu Dumnezeu". Sfânta Scriptură ne spune în 1 Corinteni 12 că fiecare om a primit daruri spirituale pentru zidirea trupului Bisericii. Aceste daruri sunt oferite de către Duhul Sfânt, după voia lui Dumnezeu, fără a face discriminare între bărbaţi şi femei. Sunt date pentru întărirea Bisericii. Aceasta este cu adevărat binecuvântată atunci când rolul fiecărui credincios este nu doar recunoscut, ci folosit şi dezvoltat. Când se va proceda astfel, relaţiile vor deveni din ce în ce mai strânse. Căsniciile vor fi durabile. Biserica şi

Un creştin va spune NU! abuzului şi violenţei domestice comunitatea socială în care trăim vor fi întărite. Vom promova un sistem de închinare şi de slujire care va stopa ciclul violenţei domestice şi a abuzului sexual. Am putea avea parte, astfel, de un mediu în care să domnească dragostea, siguranţa şi bucuria de a trăi împreună. Cum le-a tratat Iisus pe femeile abuzate în trecut? Mă întreb adeseori ce a experimentat femeia care a stat în prezenţa lui Iisus cu două mii de ani în urmă? Ce a învăţat în urma relaţionării cu El ? Ce a văzut în ochii Lui atunci când a privit-o sau ce a simţit în vocea Lui când El i-a vorbit? Oare tonul vocii Lui a eliberat-o de temerile care erau asociate cu sentimentele de vinovăţie, durere

sufletească, abuz, respingere şi suferinţă? Oare chinul ei indus de gândul că este abandonată şi inaptă s-a topit atunci când Iisus Şi-a aşezat mâna pe umărul ei? S-a bucurat de compasiune şi acceptare în prezenţa lui? 1. El Ie-a iertat. (Luca 7:37-48; Marcu 14:3-9). Într-o zi, Iisus a fost invitat la masă de către un fariseu. O femeie care trăise mult timp în păcat a auzit că Iisus este în casa fariseului, s-a dus acolo cu un vas de alabastru ce conţinea un parfum scump. S-a prosternat la picioarele Lui, plângând. A şters lacrimile ce s-au prelins pe picioarele Lui cu părul capului ei şi apoi a turnat pe ele parfumul. Ceilalţi oaspeţi au fost indignaţi, dar Iisus i-a spus: „Ai iubit mult... Iertate îţi sunt păcatele...Du-te în pace." 2. El nu Ie-a condamnat, ci Ie-a tratat cu milă. (Ioan 8:1-11) . Ce gânduri s-au perindat oare prin mintea lui Iisus şi ce fel de sentimente l-au inundat inima atunci când o prostituată a fost târâtă înaintea Lui, o femeie care era sub controlul bărbaţilor? Eră acuzată de adulter şi acuzatorii ei l-au cerut lui Iisus să pronunţe sentinţa. Era îngrozită. Un singur cuvânt din partea lui Iisus ar fi putut însemna moartea ei. S-a făcut linişte, în timp ce Iisus S-a aplecat şi a început să scrie pe nisip. Când a terminat de scris, a întrebat-o: „femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit?" „Nimeni, Doamne!" Atunci El i-a spus: „Nici Eu nu te osândesc. Dute, şi să nu mai păcătuieşti!" 3. El Ie-a dovedit dragostea, compasiunea şi tandreţea Sa (Ioan 4:6-26). Femeia samariteancă provenea dintr-un popor care era dispreţuit de poporul iudeu. Cu atât mai mult, faptul că era femeie o făcea să fie plasată pe o treaptă inferioară, în timpul acela. Când ea a venit la fântână în ziua aceea, Iisus a aşteptat cu răbdare momentul în care să-i poată vorbi. Ştia că avusese mai mulţi bărbaţi şi cunoştea nevoia ei profundă de dragoste şi ocrotire. Ştia şi strigătul inimii ei atunci când i-a spus cu tandreţe: „Eu sunt Mesia!" El nu urmărea să o copleşească cu sentimente de vinovăţie. O întâmpinase pentru a-i dovedi dragostea şi bunătatea Sa, după ce ea experimentase atât de multă durere şi respingere. El dorea să-i ofere viaţa veşnică. 4. El le-a vindecat, le-a întărit, le-a curăţit. (Marcu 5:25-34; Matei9:20-22). O altă femeie a venit la Iisus, având o problemă gravă de sănătate. Ea avea o scurgere de sânge de doisprezece ani. Cu siguranţă că fusese abandonată şi respinsă de familia ei. Fusese la mulţi doctori. Îşi cheltuise toate resursele pe care le avea. Într-o zi, însă s-a aşezat jos pe una din străzile din Galileea, aşteptând ca Iisus sa treacă pe acolo. În disperarea ei, s-a gândit: „Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui." S-a strecurat prin mulţime, cu credinţă, şi a reuşit. O singură atingere a curmat suferinţa ei de doisprezece ani. Apoi a urmat momentul în care Iisus a privito. Strălucirea din ochii Lui au făcut-o să înţeleagă că El îi cunoştea suferinţa, ştia foarte bine care era povara ei. S-a bucurat împreună cu ea de vindecarea pe care o experimentase, şi puterea Lui a fost făcută desăvârşită în slăbiciunea ei. Cu adevărat, Mântuitorul nostru Iisus Hristos Şi-a manifestat simpatia faţă de toţi oamenii, inclusiv faţă de femei. El a dezaprobat atitudinea celor din timpul Său, care le considerau pe

femei inferioare, fără valoare, folosite doar ca să muncească. Prin intermediul acestor relatări de pe paginile Scripturii, putem înţelege că astăzi, ca şi atunci, Domnul nostru Iisus Hristos preţuieşte femeia. Cum putem înţelege astăzi dragostea şi preţuirea Lui? Domnul nostru Iisus Hristos ne iartă, ne tratează cu dragoste şi tandreţe, ne vindecă, ne curăţeşte de păcat şi ne oferă puterea biruinţei, nu ne condamnă, ci manifestă milă faţă de noi, reînnoieşte viaţa noastră, ne ridică din moartea spirituală, ne oferă posibilitatea să fim salvate. Calea spre mântuire este aceeaşi, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Fiecare poate fi iertat şi poate deveni un fiu sau o fiică a lui Dumnezeu pentru veşnicie. (Romani 8:16,17) Dragostea pe care o manifestă faţă de noi este veşnică şi ne atrage în mod constant către El. „Cu iubire veşnică te-am iubit şi de aceea Mi-am întins spre tine bunăvoinţa." (Ieremia 31,3). Violenţa domestică, cu multele ei forme de manifestare, reprezintă păcat, o încălcare a Legii morale a lui Dumnezeu, o insultă la adresa caracterului lui Dum¬nezeu. Aceasta se petrece în spatele uşilor închise, iar consecinţele pe care le suportă sufletele zdrobite în urma rănirilor fizice, emoţionale, sexuale, duc adeseori la moarte. Este modul în care diavolul încearcă să şteargă chipul divin din om. De aceea este un imperativ pentru noi, ca şi creştini, să facem tot ce putem, în mod individual sau împreună, pentru a pune capăt violenţei domestice şi abuzului. Să venim în ajutorul victimelor, să-i conducem pe agresori către specialiştii care-i pot ajuta să-şi schimbe comportamentul, să ne îngrijim de copii şi de buna funcţionare a relaţiilor familiale din Bisericile noastre. Mulţi oameni au întors spatele religiei, pentru că au observat ca cei care cred că Iisus a venit pentru a-i elibera pe oameni din păcat (Luca 4:18) nu sunt gata să ofere şi ei la rândul lor, o mână întinsă de ajutor femeilor, bărbaţilor şi copiilor care suferă cumplit din cauza violenţei domestice. Trebuie să continuăm lupta împotriva violenţei, pe căi private şi publice. Nu putem continua să negăm existenţa violenţei în familiile, bisericile şi comunităţile noastre sociale. Să vorbim şi să acţionăm ori de câte ori avem ocazia, pe cât mai multe căi. Relatarea ce urmează subliniază cât este de important faptul să avem curajul de a ne implica în această problemă: „Treceam pe o străduţă întunecoasă, într-o seară târzie, când am auzit nişte ţipete înfundate ce veneau din spatele unor tufişuri din apropiere. Speriat, m-am oprit ca să înţeleg mai bine ce se întâmplă şi am intrat în panică atunci când mi-am dat seama că era vorba într-adevăr de o luptă: se auzea un mormăit gros, o încăierare frenetică şi haine sfâşiate. La câţiva metri de locul în care mă aflam, o femeie era atacată. Oare ar trebui să mă implic? îmi era teamă pentru viaţa mea şi îmi părea rău că tocmai în seara aceea alesesem un alt drum către casă. Oare nu voi contribui şi eu ta cifrele statistice? Nu ar fi mai bine să alerg până la prima cabină telefonică şi să anunţ Poliţia? Cu toate că mi sa părut o veşnicie, toate aceste gânduri s-au perindat în mintea mea în câteva secunde şi deja strigătele femeii deveneau mai slabe. Am ştiut că trebuie să acţionez repede. Cum puteam să plec mai departe? Nu, nu puteam să întorc spatele cu indiferenţă acestei femei necunoscute, chiar dacă trebuia să-mi risc viaţa. Nu sunt un om foarte curajos şi nici atletic. Nu ştiu de unde am avut curajul moral şi puterea fizică- dar în momentul în care m-am decis să intervin, am devenit un alt om. Am alergat într-acolo şi l-am tras pe agresor, încercând s-o eliberez pe femeie. Ne-am încăierat şi am căzut amândoi la pământ, unde ne-am luptat pentru câteva minute, până când agresorul, la un moment dat, a sărit în picioare şi a fugit. Gâfâind din greu, m-am târât înspre femeia care se ghemuise lângă un copac, gemând. Fiind întuneric, nu am putut distinge figura ei, dar am văzut că era în stare de şoc, tremurând din toate încheieturile. Nedorind să mai adaug ceva la spaima ei, i-am spus de la o oarecare distanţă: «E în regulă. Bărbatul acela a fugit. Eşti în siguranţă acum.» După o pauză lungă, am auzit cuvintele ei înecate de emoţie şi uimire: «Tată, tu eşti?» Apoi, din spatele copacului, s-a ridicat fiica mea cea mică, Katherine." (Greg O' Leary, în Small Miracles. By Yitta Halberstam. Holbrook, MA, Adams Media, 1998.) Atunci când decidem să ne riscăm viaţa pentru alţii, vom descoperi ce înseamnă dragostea profunda; Dumnezeu doreşte să ne unim eforturile noastre pentru a pune capăt violenţei domestice şi abuzului, cu toate formele lui, să rupem cercul vicios al violenţei. Dacă noi suntem gata şi dispuşi să colaborăm, El ne va oferi puterea, curajul şi înţelepciunea de care avem trebuinţă spre a trăi ca nişte creştini adevăraţi, care vor face din casele lor nişte colţuri de Rai. (Mable C.Dunbar, Iubită şi preţuită. Ziua prevenirii abuzului, Bucureşti,2011, p. 10-18). Dumnezeu să ne dea putere pentru a contracara violenţa şi abuzul; aducându-se aminte cât de mult ne iubeşte Dumnezeu pe fiecare dintre noi. Să lucrăm şi să ne rugăm pentru victimele abuzului şi pentru curajul de a lua apărarea femeilor care se confruntă cu violenţă şi abuz. Vrăjmaşul sufletelor noastre, diavolul, nu doreşte ca cei care suferă să fie alinaţi şi încurajaţi, însă Dumnezeu ne cheamă pe toţi la a face ce putem spre a-i mângâia şi susţine şi pe aceşti semeni ai noştri. El a încredinţat femeilor din Bisericile noastre o uriaşă responsabilitate pentru a-i ajuta pe cei în nevoie, pentru a ajunge la inima celor întristaţi şi a-i preţui şi iubi pe cei care tânjesc după compasiune. Dumnezeu să ne ajute ! Dr. Ioan-Gheorghe RoTARu

7


512 b:213.qxd 21.07.2011 12:13 Page 8

C M Y K

Argeşul Ortodox

a c tu a l i ta te a e p a r h i a l ă şedinţa Sinodului mitropolitan al mitropoliei munteniei şi Dobrogei

După cum s-a mai prezentat, marţi, 12 iulie, Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic a participat la sedinţa de lucru a Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei si Dobrogei desfăşurată la Resedinţa Patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Dintre temele care s-au aflat pe ordinea de zi menţionăm: -Desemnarea reprezentanţilor Mitropoliei Munteniei si Dobrogei în Consistoriul Superior Bisericesc; -Analiza propunerilor eparhiilor din mitropolie pentru modificarea Regulamentului de organizare si funcţionare a Casei de Ajutor Reciproc a clerului; -Adoptarea unui modelul unitar de decizie pentru numirea protopopului, stareţului, preotului paroh, preotului slujitor, diaconului si angajaţilor Centrelor Eparhiale din Mitropolia Munteniei si Dobrogei; - Propuneri de înfiinţări şi reînfiinţări de mânăstiri; -Alte probleme curente ale vieţii bisericeşti din Mitropolia Munteniei si Dobrogei. În deschiderea şedinţei de lucru, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a prezentat ordinea de zi: „Este necesară participarea fiecărei eparhii la redactarea unui nou regulament al caselor de ajutor reciproc şi suntem bucuroşi că mai multe eparhii au

trimis amendamente, au făcut observaţii, care vor fi trimise la Comisia pentru Statut şi Regulament. De asemenea, suntem bucuroşi că pe ordinea de zi se află înfiinţarea de noi mănăstiri care înseamnă încurajare atât pentru viaţa bisericească, cât şi pentru activitatea misionară a fiecărei eparhii. Însă, avem şi regretul că pe ordinea de zi se află unele cazuri de indisciplină a clerului care sunt de competenţa Consistoriului mitropolitan şi a Sinodului mitropolitan”. Patriarhul României a mulţumit cu acest prilej eparhiilor din cadrul Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei pentru sprijinul constant acordat Centrului de Presă „BASIlICA”. „Multele activităţi ale Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei se văd şi în faptul că toate eparhiile acestei mitropolii susţin activitatea misionară a Patriarhiei, mai ales activitatea Centrului de Presă Basilica”, a spus Preafericirea Sa. Mitropolia Munteniei şi Dobrogei are în componenţă un număr de 10 eparhii: Arhiepiscopia Bucureştilor, Arhiepiscopia Tomisului, Arhiepiscopia Târgoviştei, Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, Arhiepiscopia Dunării de Jos, Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, Episcopia Alexandriei şi Teleormanului, Episcopia Giurgiului şi Episcopia Tulcii.

rugã adusã lui Dumnezeu prin cântec de toacã În perioada 4-7 iulie 2011 a avut loc în oraşul Victoria, judeţul Braşov, cea de a VII-a ediţie a Festivalului Internaţional de toacă şi clopote intitulat ,,Cântecul care zideşte”, organizat de către preotul Octavian Smădu, parohul bisericii ,,Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”. la festival au participat aproximativ 100 de copii din 30 de judeţe ale ţării, dar şi din Serbia, Bulgaria şi Ucraina. Minunaţii copii îmbrăcaţi în costume populare s-au întrecut în a bate toaca de lemn. Din partea Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului au participat, cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Arhiepiscop Calinic, trei copii din parohia Corbi, fraţii: Matei, David şi Ştefan Sturzeanu. Aceştia au transmis tuturor celor prezenţi dragostea şi binecuvântarea Arhipăstorului de la Argeş. Festivalul a debutat cu slujba Vecerniei din seara zilei de 4 iulie, după care fiecare preot însoţitor de grup a prezentat zona din care vine şi viaţa religioasă a localnicilor. Ziua s-a încheiat, spre bucuria copiilor, cu

un foc de tabără. Marţi-5 iulie a avut loc parada portului popular, apoi, cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Episcop Andrei Făgărăşanul, prezent în mijlocul copiilor, a început festivalul propriu-zis. Copiii au bătut toaca de lemn cum au ştiut mai bine şi au fost răsplătiţi cu aplauze, diplome şi dulciuri. Au admirat o frumoasă expoziţie de icoane pictate pe sticlă şi au interpretat vocal şi instrumental cântece populare din zonele de provenienţă. Miercuri-6 iulie participanţii la festival au vizitat câteva mânăstiri din zona Ardealului unde s-au rugat şi au învăţat de la monahi noi metode de bătut toaca de lemn. Joi-7 iulie reprezentanţii Argeşului s-au întors acasă aducând cu ei premiile câştigate (premiul al III-leaŞtefan şi menţiuni-David şi Matei), prieteniile legate cu ceilalţi participanţi şi imboldul de a înălţa lui Dumnezeu slavă prin cântec de toacă.

un an de la moartea duhovnicului teofil bãdoiu

la 17 iulie se împlineşte un an de când Părintele Arhimandrit Teofil Bădoiu, stareţul Mănăstirii Slănic din judeţul Argeş, a trecut la cele veşnice. Cunoscutul duhovnic s-a născut la 11 septembrie 1925, a intrat în mănăstire la 20 februarie 1944 şi a fost tuns în monahism pe 30 martie 1947. În acelaşi an a fost hirotonit ierodiacon, iar în 1968 ieromonah. Din 1987 Părintele Arhimandrit Teofil Bădoiu a fost stareţ al Mănăstirii argeşene Slănic. A trecut la Domnul la vârsta de 84 de ani. biroul de presă al arhiepiscopiei argeşului şi muscelului

pãrIntele arSenIe papacIoc a trecut la Domnul Parintele arhimandrit Arsenie Papacioc, duhovnicul Manastirii Sfânta Maria - Techirghiol, Stavropighie Patriarhala, a trecut astazi, 19 iulie, la Domnul, informeaza Radio TRINITAS. El s-a stins din viata în jurul orelor 10:00, în sânul obstii monahale careia i-a fost îndrumator timp de 35 de ani. Parintele suferea de mai mult timp de o serie de probleme cardiace si renale, pentru care a si fost internat de mai multe ori în decursul acestui an la Spitalul Judetean de Urgenta Constanta. Mai multe detalii despre momentele mutarii sale la Domnul a oferit pentru Radio TRINITAS, administratorul Centrului social-pastoral „Sfânta Maria” Techirghiol, parintele arhimandrit Cleopa Nistor: „Dimineata parintele era foarte slabit, însa era lucid si comunica. În jurul orelor 10:00, a fost afectat de o insuficienta respiratorie si cardiaca si rasuflând de trei ori, s-a stins din viata. Am chemat salvarea, însa când au ajuns au constat decesul. Parintele a trecut la Domnul linistit, cu seninatatea caracteristica. O sa îl îmbracam în hainele monahale si cele preotesti, iar înmormântarea am vrea sa o fixam pentru ziua de joi si sa fie înmormântat în curtea manastirii”. Arhimandritul Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai importanti duhovnici ai Ortodoxiei Românesti, s-a nascut în 1914. S-a calugarit de tânar, la Manastirea Sihastria. A fost egumen la Manastirea Slatina, de unde a fost arestat si dus la Suceava. Dupa ani de detentie, în 1976 a ajuns la Manastirea Sfânta Maria Techirghiol. www.basilica.ro

Ziua Rezistenţei Anticomuniste din Banat

Ziua de 16 iulie este cunoscutã pentru românii din Banat ca Ziua rezistenţei anticomuniste. Eroii cãzuţi între anii 1949-1952, la Pãdurea Verde de lângã Timişoara, au fost pomeniţi la monumentul ridicat pe acest loc în memoria lor. Parastasul a fost oficiat de un sobor de preoţi şi diaconi, în prezenţa membrilor Asociaþiei Foştilor Deţinuţi Politici din România filiala Timiş şi a rudelor celor

trecuţi la Domnul. Monumentul de la Pãdurea Verde, ridicat în memoria celor 32 de români morţi aici a fost sfinţit în anul 2000 de cãtre Î n a ltp r e a s f i n ţ i tu l Pãrinte Nicolae, Mitropolitul Banatului.


Argesul Ortodox - Anul X * nr. 512 * 21 - 27 iulie 2011