Issuu on Google+

C M Y K

10 ani

z Anul X z nr. 495 z 10 - 16 martie 2011 z 8 pagini z preþ: 1,6 RON

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2011 Dumnezeu-Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt. finþii Pãrinþi de la Sinoadele ecumenice, inspiraþi de Duhul Sfânt, au apãrat ºi au definit adevãrul credinþei mântuitoare privind unitatea de fiinþã sau deofiinþimea, egalitatea, distincþia ºi conlucrarea Persoanelor Sfintei Treimi: Har, milã ºi pace de la Dumnezeu-Tatãl Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt; precum ºi adevãrul ºi de la Iisus Hristos, Domnul nostru, credinþei privind Taina Bisericii, a Sfântului Botez, a învierii morþilor ºi a vieþii veºnice – aºa cum sunt iar de la noi arhiereºti binecuvântãri! mãrturisite în Crezul ortodox, formulat de primele Preacuvioºi ºi Preacucernici Pãrinþi, iubiþi credincioºi douã Sinoade ecumenice de la Niceea (325) ºi ºi credincioase, Constantinopol (381). În lupta lor cu ereziile, care ãm slavã bunului Dumnezeu cã ne-a sunt abateri de la dreapta credinþã, Sfinþii Pãrinþi, învrednicit sã începem urcuºul duhovnicesc adunaþi în Sinoade ecumenice, au definit ºi adevãrul al Postului Sfintelor Paºti, în care ne strãduim, fiecare dupã putere, sã-L însoþim pe Mântuitorul Hristos pe drumul Crucii pentru a muri ºi a învia împreunã cu El, adicã pentru a muri faþã de pãcat ºi a învia pentru sfinþenie ºi fapte bune. Toatã viaþa noastrã creºtinã este, de fapt, o moarte ºi o înviere împreunã cu Hristos Domnul, un efort continuu de a împlini fãgãduinþa fãcutã la Botezul nostru, ºi anume cã ne lepãdãm de Satana ºi de toate lucrãrile lui ºi ne unim cu Hristos spre a-I sluji Lui, ca unui Domn ºi Împãrat, pentru a deveni asemenea Lui în smerenie ºi milostivire. Posturile de peste an ºi, cu deosebire, Postul cel Mare, al Sfintelor Paºti, sunt prilejuri deosebite în care ne întãrim în credinþã ºi sporim în iubire milostivã, pe de o parte prin lupta cu patimile egoiste, prin înfrânare de la mâncare ºi bãuturã, de la plãcerile trupeºti ºi de la toatã fapta cea rea, iar pe de altã parte, prin rugãciune mai multã ºi mai curatã, prin împãcarea cu semenii noºtri, prin înmulþirea binelui faþã de toþi oamenii ºi prin împãrtãºirea mai deasã cu Trupul ºi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. uminica de astãzi, numitã Duminica Ortodoxiei, are pentru noi, creºtinii ortodocºi, o semnificaþie aparte ºi o istorie care urcã pânã în secolul al IX-lea, când Biserica a biruit erezia iconoclastã, care lupta împotriva Sfintelor Icoane. upã mai bine de o sutã de ani de controverse ºi de lupte împotriva Sfintelor Icoane, credinþei privind dumnezeirea ºi omenitatea provocate de unii împãraþi bizantini, începând cu Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos, calitatea de anul 726, cultul Sfintelor Icoane, al Sfintei Cruci ºi Nãscãtoare de Dumnezeu a Maicii Domnului, a al Sfintelor Moaºte a fost restabilit, cu autoritate, de pururea Fecioarei Maria, dar ºi adevãrul privind Sinodul VII Ecumenic de la Niceea, din anul 787, cinstirea Sfinþilor, a Sfintelor Icoane ºi a Sfintelor iar apoi, cu solemnitate, de Sinodul de la Moaºte, deoarece adevãrul credinþei este baza Constantinopol din anul 843, care a hotãrât ca, în adevãratei comuniuni de viaþã cu Dumnezeu. De prima duminicã din Postul Mare, sã se sãrbãtoreascã aceea, adevãrul dogmelor de credinþã este mãrturisit biruinþa Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor sau în viaþa liturgicã a Bisericii, ca mister sau tainã a abaterilor de la dreapta credinþã. Tot atunci, s-a mântuirii, adicã a unirii omului cu Dumnezeu prin stabilit ca aceastã duminicã sã se numeascã har, pentru a dobândi viaþa veºnicã. Duminica Ortodoxiei, adicã Duminica dreptei stfel, Ortodoxia este prin excelenþã misticã. credinþe în singurul Dumnezeu adevãrat Care ne-a Pentru noi, ortodocºii, taina credinþei nu este fost descoperit nouã în Iisus Hristos (cf. Ioan 17, 3). simplu obiect de speculaþie intelectualã, ci ea se Prin urmare, Adevãrul este de la Dumnezeu ºi trãieºte în stare de rugãciune, de închinare lui Dumnezeu este Adevãrul. În acest sens, Însuºi Dumnezeu ºi de cinstire a Sfinþilor Lui în Sfânta Mântuitorul a spus: „Eu sunt Calea, Adevãrul ºi Bisericã. Întrucât credem în Dumnezeu-Tatãl, Fiul Viaþa” (Ioan 14, 6). Deci Adevãrul nu este un ºi Duhul Sfânt, ne închinãm Preasfintei Treimi, concept abstract, o teorie sau un produs al raþiunii, mãrturisim pe Mântuitorul Iisus Hristos ca fiind ci o Persoanã veºnic vie, Iisus Hristos, Care S-a Dumnezeu adevãrat ºi Om adevãrat; preacinstim pe fãcut Om pentru a descoperi oamenilor adevãrul Maica Domnului ca fiind, în acelaºi timp, Mamã ºi mântuirii ºi a le dãrui viaþa veºnicã, prin credinþa în Fecioarã; cinstim (venerãm) pe Sfinþii lui

Preaiubitului cler, cinului monahal ºi dreptmãritorilor creºtini din cuprinsul Patriarhiei Române,

S

D

D D

A

www.eparhiaargesului.ro/argesulortodox

Dumnezeu ºi Sfintele lor Icoane, precum cinstim Sfânta Cruce ºi Sfânta Evanghelie, care nu sunt simplã materie, ci materie sfinþitã sau purtãtoare de har, aflându-se în legãturã spiritualã cu Hristos ºi cu Sfinþii Lui. Cinstim ºi Sfintele Moaºte ale Sfinþilor, întrucât acestea sunt arvuna învierii trupului ºi a transfigurãrii sau înnoirii universului actual în cer nou ºi pãmânt nou, la venirea întru slavã a lui Hristos (cf. Apocalipsa 21). nsã Ortodoxia nu este numai dreapta credinþã, Î ci ºi dreapta trãire în Hristos. Dupã cum ºtim, în limba greacã „orthodox” înseamnã atât „dreptcredincios”, cât ºi „dreptmãritor”. Ortodox este deci cel care-L preamãreºte cu adevãrat pe Dumnezeu prin mãrturisirea dreptei credinþe, dar ºi prin participarea la sfintele slujbe ale Bisericii ºi prin trãirea dreaptã ºi faptele bune sãvârºite dupã poruncile Lui. Iubiþi credincioºi ºi credincioase, ºa cum am spus, în Duminica Ortodoxiei prãznuim biruinþa dreptei credinþe asupra ereziilor care au pus la încercare viaþa credincioºilor din primul mileniu al Bisericii creºtine. În acele vremuri, mulþi ierarhi, monahi ºi preoþi, ca ºi foarte mulþi credincioºi au suferit nenumãrate persecuþii, bãtãi, închisori, exiluri ºi chiar moartea pentru curajul de a cinsti ºi apãra Sfintele Icoane. lujbele Vecerniei ºi Utreniei din Duminica Ortodoxiei sunt alcãtuite din cântãri referitoare la icoana Mântuitorului Iisus Hristos, Care, aºa cum au arãtat Sfinþii Pãrinþi de la Sinodul VII Ecumenic, este prototipul ºi justificarea tuturor Sfintelor Icoane. Prin urmare, Sfintele Icoane sunt parte integrantã din Tradiþia vie a Bisericii, întrucât prin ele se mãrturiseºte adevãrul cã Fiul lui Dumnezeu Cel nevãzut S-a fãcut vãzut, adicã Om, pentru a uni pe oameni cu Dumnezeu. De aceea, nu ne putem imagina o bisericã ortodoxã fãrã icoane; nu putem sluji Sfânta Liturghie sau orice altã slujbã fãrã sã avem în faþa noastrã cel puþin icoana Mântuitorului ºi icoana Maicii Domnului. Frumuseþea ºi atmosfera de tainã sau misticã ale unei biserici ortodoxe se datoreazã mai ales Sfintelor Icoane ºi frescelor care o împodobesc. Aceasta se explicã prin faptul cã Sfânta Icoanã nu este un simplu tablou de inspiraþie religioasã, ci o artã sacrã sau sfântã ºi o prezenþã haricã a Mântuitorului, a Maicii Domnului ºi a Sfinþilor, prezenþã pe care o simt credincioºii când se roagã Sfinþilor reprezentaþi pe Sfintele Icoane. n Ortodoxie însã, nu numai locaºul bisericii este împodobit cu Sfinte Icoane, ci ºi casa familiei creºtine, numitã simbolic biserica de acasã, unde ar trebui sã se adune zilnic la rugãciune toatã familia: pãrinþii, împreunã cu toþi copiii ºi cu bunicii. Rugãciunea în faþa Sfintelor Icoane este mai intimã ºi mai profundã. Fãcutã cu smerenie ºi concentrare deplinã, rugãciunea în faþa Sfintelor Icoane ne aprinde inima de dragoste ºi evlavie faþã de Dumnezeu, de Maica Domnului ºi de Sfinþi, care ne ajutã sã iubim pe toþi oamenii, întrucât toþi sunt creaþi dupã chipul lui Dumnezeu. - continuare în pagina 3 -

A S

Î

Ascultaþi RADIO T R I N I T A S (95,3 FM)


Argeºul Ortodox

Sfântul Ioan Gurã de Aur - Omilii la Facere (LIV)

Dumnezeu îl înmulþeºte pe Iacov a. Vicleºugul lui Laban Când s-a împlinit numãrul celor 7 ani, Iacov i-a zis lui Laban: Dã-mi femeia mea, cã s-au împlinit zilele ca sã intru la ea. ªi a adunat Laban pe toþi oamenii locului ºi a fãcut nuntã. ªi s-a fãcut searã; ºi luând Laban pe Lia, fiica lui, a dus-o înãuntru la Iacov (Facere 29, 2023). Multe înþelegem din aceste cuvinte. Întâi de toate observãm cã Iacov era un om fãrã vicleºug, fiind înºelat tocmai în simplitatea ºi cuminþenia lui. Mai putem înþelege de aici chiar ºi dragostea lui Laban pentru Iacov; cãci Laban a pus la cale viclenia asta tocmai ca sã-l þinã pe iscusitul bãiat mai multã vreme lângã el. ªi dându-ºi seama cã altfel n-ar fi fost chip sã-l convingã a recurs la aceastã înºelãciune de a-i da întâi pe Lia pentru a mai obþine încã 7 ani de slujire pentru Rahila; la nedumerirea lui Iacov, Laban invocând obiceiul locului potrivit cãruia trebuia mãritatã mai întâi fata cea mare. Iacov a fost gata sã primeascã totul ºi a mai slujit încã 7 ani. Aºa s-a ales atât cu Lia, cu roaba ei, Zilpa; cât ºi cu Rahila, cu roaba ei, Bilha. Sfântul Ioan Gurã de Aur îndeamnã: „sã nu te tulburi ºi sã nu judeci vremurile de atunci cu vremurile de acum. Pe vremea aceea, se îngãduia ca un bãrbat sã þinã douã, trei sau chiar mai multe femei, scopul fiind înmulþirea neamului omenesc”. În altã ordine de idei, se vede treaba cã Dumnezeu începuse rânduirea lucrurilor în sensul promisiunii fãcute lui Iacov cum cã-l va înmulþi foarte. De aceea îngãduia ºi influenþa anumite hotãrâri.

b. Lia ºi Rahila se întrec în înmulþirea lui Iacov ªi a iubit Iacov pe Rahila mai mult decât pe Lia. Cã frumuseþea ei îl atrãgea. Intriga aceasta

o speculeazã din plin Stãpânul, Cel Care-i fãgãduise lui Iacov: Te voi creºte ºi te voi înmulþi foarte (Facere 28, 14), rânduind lucrurile tocmai în sensul împlinirii promisiunii. Vãzând Domnul Dumnezeu cã Lia este urâtã de Iacov, a deschis pântecele ei; iar Rahila era stearpã. ªi a zãmislit Lia ºi a nãscut fiu lui Iacov (Facere 29, 31-32). Precizarea Scripturii cã a deschis pântecele ei, subliniazã

adevãrul cã Cel ce rânduieºte totul este Creatorul. Dumnezeu este Cel ce plãsmuieºte pruncii în pântece ºi le dã viaþã, precum spune ºi David: Tu m-ai alcãtuit din pântecele maicii mele (Psalm 138,12). ªi Lia a nãscut fiu lui Iacov. ªi l-a numit Ruben, zicând: Cã a vãzut Domnul smerenia mea; acum mã va iubi bãrbatul meu. ªi a zãmislit iarãºi ºi a nãscut al doilea fiu lui Iacov ºi a zis: A auzit Domnul cã sunt urâtã de bãrbatul meu ºi mi-a mai dat ºi acest copil. ªi l-a numit Simeon. ªi a zãmislit iarãºi ºi a nãscut un fiu ºi a zis: De acum se va lipi de mine bãrbatul meu cã i-am nãscut trei fii. ªi la numit pe acesta Levi. ªi a zãmislit iarãºi ºi a zis: Acum voi lãuda pe Domnul. De aceea i-a pus numele Iuda (Facere 29, 32-35). Iatã cã, în primã fazã, Lia nutreºte

simþãminte înalte, resimþind mângâierea proniatoare, ºi mulþumeºte Stãpânului pentru fiecare copil. Numele date copiilor nu-s la întâmplare, ci aratã recunoºtinþa: Domnul a vãzut, Domnul a auzit, voi lãuda pe Domnul. Nume doxologice... Dupã ce a nãscut pe Iuda, Lia a încetat a naºte. Vãzând Rahila cã nu i-a fãcut fii lui Iacov, a pizmuit pe sora ei ºi a zis lui Iacov: Dãmi copii! Iar de nu, voi muri (Facere 30,1). Mare rãu e invidia. Te aruncã în braþele nebuniei. La o cerere atât de necugetatã, Iacov s-a mâniat ºi i-a zis: Sunt eu oare Dumnezeu, Cel ce te-a lipsit de rodul pântecelui? (Facere 30, 2). Cât de înþelept a fost dreptul! Mânia l-a cuprins la auzul celor pretinse de Rahila, dar nu i-a întunecat mintea ºi n-a greºit. Ba mai mult, i-a rãspuns cu înþelepciune, învãþându-ºi nevasta cu deamãnuntul totul. Îi face cunoscutã pricina, pentru ca sã nu cearã de la altcineva ceea ce numai Stãpânul poate da. Rahila, pe moment, îºi cautã o altã mângâiere, pe mãsura nevoii ei, ºi i-a dat lui Iacov pe Bilha, slujnica ei. ªi aceasta a zãmislit ºi i-a nãscut lui Iacov fiu. ªi a zis Rahila: Mi-a fãcut dreptate Dumnezeu; a ascultat glasul meu ºi mi-a dat fiu. Pentru aceea l-a numit Dan. ªi a mai zãmislit Bilha ºi a nãscut. ªi a zis Rahila: Mi-a ajutat Dumnezeu; m-am luptat cu sora mea ºi am biruit. ªi i-a pus numele Neftalim (Facere 30,4-8). Prin slujnicã, Rahila s-a încredinþat cã nu era Iacov de vinã cã n-avea ea copii. Vãzând Lia cã a încetat a naºte, a dat ºi ea pe Zilpa, slujnica ei, lui Iacov de femeie. ªi a zãmislit ºi a nãscut. ªi a zis Lia: Am avut noroc. ªi i-a pus numele Gad. ªi iar a zãmislit Zilpa ºi a nãscut. ªi a zis Lia: Fericitã sunt eu, cã mã vor ferici femeile. ªi i-a pus numele Aºer.

(Facere 30, 9-13). Putem observa limpede cã Lia s-a lãsat prinsã în competiþie, Dumnezeu îngãduind din tainã rãzboiul invidiei sã se mute de la Rahila asupra Liei, asaltând-o când pe una, când pe alta, pentru scopul promisiunii de a-l înmulþi pe Iacov. ªi s-a dus Ruben la câmp ºi a gãsit fructe de mandragore ºi le-a adus mamei lui. Dar Rahila a zis cãtre Lia: Dã-mi din mandragorele fiului tãu! ªi a zis Lia: Nu þi-e de ajuns cã mi-ai luat bãrbatul? Vrei sã iei ºi mandragorele fiului meu? Iar Rahila a zis: Nu aºa! Sã doarmã cu tine noaptea aceasta pentru mandragorele fiului tãu! Când a venit Iacov, Lia i-a zis: La mine ai sã intri astãzi, cã te-am plãtit cu mandragorele fiului meu. ªi a intrat la ea. ªi Dumnezeu a auzit pe Lia ºi a zãmislit ea ºi a nãscut al cincilea fiu. ªi a zis Lia: Datu-mi-a Dumnezeu plata mea. ªi i-a pus numele Isahar, adicã platã. ªi a zãmislit iarãºi Lia ºi a nãscut un al ºaselea fiu. ªi a zis Lia: Dãruitu-mi-a Dumnezeu dar bun. Acum mã va alege pe mine bãrbatul meu, pentru cã i-am nãscut ºase fii. ªi i-a pus numele Zabulon. ªi a mai nãscut ºi o fatã, punându-i numele Dina. ªi ºi-a adus aminte Dumnezeu ºi de Rahila ºi a auzit-o; ºi i-a deschis pântecele ei. ªi a zãmislit ºi a nãscut lui Iacov fiu. ªi a zis Rahila: Luatu-mi-a Dumnezeu ocara mea. ªi i-a pus numele Iosif, zicând: Dumnezeu mi-a dat un alt fiu.(Facere 30, 14-24) Iatã cum se împlinesc, încetul cu încetul, fãgãduinþele lui Dumnezeu. Iatã câþi copii a avut dreptul Iacov dintr-o datã, mulþumitã purtãrii de grijã a lui Dumnezeu care a stârnit un concurs nemaiauzit între nevestele dreptului. Ele s-au întrecut sã-l înmulþeascã pe Iacov, punându-se, fãrã sã-ºi dea seama, în slujirea promisiunii Celui de Sus, care zisese bãrbatului lor: Te voi înmulþi foarte! (Facere 28, 14). Pr. Prof. Andrei CÃNUÞÃ

Rugãciunea isihastã în scrierile Episcopului Kalistos Ware Agitaþia epocii actuale ne afecteazã din plin firavul echilibru sufletesc. Suntem implicaþi în multiple acþiuni care ne solicitã din plin, astfel încât energia noastrã psihicã se disperseazã întrun zadar efort entropic. Starea de instabilitate ºi de nesiguranþã, stresul zilnic, zbaterea permanentã ºi duritatea luptei pentru existenþã ne lasã în suflet urme de neºters. Sunt sigur cã fiecare om cautã o oazã de liniºte, dar este atât de greu sã o gãsim. Pentru iubitorii credinþei nu poate fi bucurie mai mare în afara rugãciunii adevãrate, care este cea isihastã. Ori, condiþia fundamentalã a acestei rugãciuni nu este alta decât tãcerea deplinã. Nu ne putem ruga pânã nu am fãcut liniºte în sufletul nostru. Rugãciunea nu poate rãmâne doar la nivel exterior, ci ea vizeazã tocmai interioritatea adâncã a fiinþei noastre. Aºa cum arãta Episcopul Teofan Zãvorâtul: „lucrul cel mai important este de a sta înaintea lui Dumnezeu cu mintea în inimã ºi de a rãmâne astfel neîncetat, zi ºi noapte, pânã la sfârºitul vieþii” (Episcop Kalistos Ware, Rugãciune ºi tãcere în spiritualitatea ortodoxã, pag. 18). Prin aceastã lucrare, creºtinul intrã într-o profundã

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CALINIC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com Sãptãmânal tipãrit de cotidianul ARGEªUL

2

relaþie personalã cu Dumnezeu, detaºându-se de toate influenþele negative din jurul sãu. Cum arãta Sfântul Grigorie Sinaitul: „rugãciunea este Dumnezeu, care lucreazã pe toate în toþi” (Ibidem, pag. 19). Deºi omul are iniþiativa rugãciunii, el participã de fapt la plenitudinea energiei divine ºi astfel se confirmã gândul Apostolului Pavel, care arãta cã vine un moment în care: „Nu eu mai trãiesc, ci Hristos trãieºte în mine” (Galateni 2, 20). Astfel, rugãciunea este strâns legatã de tãcere, pentru cã doar atunci când ne liniºtim Îl putem lãsa pe Dumnezeu sã vorbeascã în noi. Episcopul Kalistos Ware arãta cã rugãciunea isihastã are patru calitãþi: este simplã ºi flexibilã, este caracterizatã prin integralitate, prin puterea Numelui ºi prin disciplina duhovniceascã a repetãrii perseverente. Astfel, rugãciunea spusã este foarte simplã ºi accesibilã oricui, în acest mod credinciosul aderã la Numele lui Dumnezeu, ºi se umple de energia divinã proprie relaþiei, încât ne simþim în prezenþa lui Dumnezeu oriunde am fi. Începutul rugãciunii poate avea un caracter automat, dar apoi Numele lui Dumnezeu coboarã în adâncurile noastre,

Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. Prof. Cornel Dragoº Art designer: ing. Bogdan Ciocîrlan

contribuind la instalarea liniºtii în suflet ºi la realizarea pãcii minþii. Rugãciunea este integralã, fiind un rezumat al Evangheliilor, având unite într-o scurtã propoziþie Tainele Întrupãrii ºi ale Sfintei Treimi. Se aminteºte astfel de cele douã firi ale Mântuitorului, realizându-se o rugã hristocentricã ºi trinitarã. Existã apoi un moment al pocãinþei ºi unul al preamãririi unite în actul minunat al milei. Prin mijlocirea rugãciunii se realizeazã unificarea credinciosului dupã har cu Taina supracereascã a lui Dumnezeu, ca preludiu al mântuirii fiinþei umane. Prof. Alexandru BRICHIUª

Redacþia: preot dr. Napoleon Dabu (secretar de redacþie), preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta. Paginã web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa, Flavia Jinga.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643


Argeºul Ortodox

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2011 - continuare din pagina 1 Iubiþi credincioºi ºi credincioase, umnezeu l-a fãcut pe om dupã chipul Sãu, suflând în faþa lui suflare de viaþã. Aºa a devenit omul „fiinþã vie“ (Facerea 1, 26; 2, 7). Apoi primii oameni, Adam ºi Eva, au primit porunca: „Creºteþi ºi vã înmulþiþi ºi umpleþi pãmântul ºi-l stãpâniþi” (Facerea 1, 28). Prin urmare, tot omul care vine în lume poartã în el pecetea chipului lui Dumnezeu, care face din el o persoanã unicã ºi irepetabilã, plinã de mister, o fiinþã ireductibilã la lumea materialã ºi având un destin veºnic. Viaþa persoanei umane este cel mai mare dar al lui Dumnezeu, iar aceastã viaþã începe în momentul conceperii, al apariþiei embrionului viu. Din acel moment, omul este „suflet viu”, adicã persoanã care poartã în sine chipul lui Dumnezeu Cel veºnic viu ºi este chematã la viaþa veºnicã. De la concepere pânã la naºtere ºi apoi pânã la sfârºitul vieþii pãmânteºti, omul creºte, se maturizeazã ºi se împlineºte în comuniune cu Dumnezeu ºi cu semenii sãi, iar dupã moartea trupului, sufletul omului rãmâne viu, având conºtiinþã ºi memorie spiritualã, întrucât este chemat la viaþa veºnicã. rin urmare, dacã suntem creºtini, trebuie sã afirmãm mereu cã viaþa omului, ca dar sfânt al lui Dumnezeu, îºi are începutul în momentul conceperii sau al apariþiei embrionului viu. Ca atare, dreptul la viaþã începe cu dreptul embrionului de a se dezvolta în pântecele mamei sale ºi dreptul fãtului de a se naºte. Cine ucide viaþa embrionului sau a fãtului sãvârºeºte pãcatul omuciderii. Din nefericire, crima avortului, fie cã este provocat prin medicamente, fie prin operaþie chirurgicalã, este astãzi foarte rãspânditã în lume, iar România se aflã, din pãcate, pe lista primelor þãri din lume în ceea ce priveºte rata avorturilor. Pãcatul acesta înfricoºãtor nu rãmâne fãrã urmãri asupra sãnãtãþii celor ce-l sãvârºesc, asupra familiei ºi asupra societãþii umane. Fericirea întemeiatã pe crimã nu poate fi binecuvântatã de Dumnezeu, deoarece prin crimã asupra omului este ucisã iubirea de oameni. ele mai multe suferinþe în lumea de astãzi vin tocmai din lipsa iubirii milostive ºi mãrinimoase dintre oameni ºi din lipsa de întrajutorare. Mulþi oameni se simt singuri, pãrãsiþi, descurajaþi, neînþeleºi; îºi cautã scãpare în alcool, în desfrâu, în droguri sau în patimi egoiste, care îi distrug treptat sufleteºte ºi trupeºte. De aceea, ei au nevoie de ajutorul Bisericii, pe care Sfinþii Pãrinþi o numesc „spital duhovnicesc”. În Bisericã, în starea de comuniune cu Dumnezeu, cu Sfinþii Lui ºi cu ceilalþi credincioºi, oamenii trãiesc intens viaþa ca dar al lui Dumnezeu, care trebuie apãrat, cultivat ºi sfinþit. Desigur, astãzi multe suferinþe vin ºi din starea de sãrãcie materialã, care se adânceºte mereu în þara noastrã ºi în lume, pentru cã a crescut lãcomia celor ce vor sã se îmbogãþeascã rapid ºi cu orice preþ. Din acest motiv, Biserica încearcã sã organizeze o asistenþã social-caritabilã cât mai extinsã, îndemnând pe cei ce au mai multe bunuri materiale sã ofere celor care au mai puþin sau nu au nimic. Astfel, prin contribuþia credincioºilor sãi, în primul rând, dar ºi prin alte contribuþii, Biserica noastrã a dezvoltat pânã acum numeroase programe de asistenþã socialã, filantropicã sau caritabilã, ca de pildã: cantine pentru sãraci, cãmine pentru copii, case pentru bãtrâni, unitãþi medicale pentru bolnavi º.a.

D

P

C

Iubiþi fraþi ºi surori în Domnul, ocmai pentru a continua aceste programe ºi pentru iniþierea altora noi a devenit deja o tradiþie ca, în Duminica Ortodoxiei, sã se realizeze în toate bisericile din þarã, iar începând cu anul acesta, 2011, ºi în parohiile ortodoxe din Diaspora româneascã, o

T

colectã pentru Fondul Central Misionar al Bisericii Ortodoxe Române. De aceea, vã îndemnãm sã oferiþi, cu inimã bunã, ajutorul frãþiilor voastre, arãtând astfel solidaritatea cu cei mai lipsiþi semeni ai noºtri. Sã nu uitãm niciodatã cã în chipul omului flãmând, al celui gol, al celui bolnav, al celui din închisoare, al celui trist ºi suferind vine tainic, spre noi, Hristos Însuºi. Prin urmare, tot binele, spiritual sau material, pe care-l facem semenilor noºtri, îl facem lui Hristos Însuºi, Care ne va binecuvânta cu darurile Sale aici, pe pãmânt, ºi la Judecata de Apoi (cf. Matei 25). Întrucât Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne asigurã cã „mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35), nimeni nu va sãrãci pentru cã a ajutat pe cei aflaþi în nevoi, ci orice om sãrãceºte cu adevãrat numai când devine suflet mic ºi rece, deoarece împiedicã lucrarea iubirii milostive a lui Dumnezeu în lume ºi uitã porunca Mântuitorului: „Fiþi milostivi, precum ºi Tatãl vostru este milostiv” (Luca 6, 36). u nãdejdea cã îndemnul nostru pastoral va fi o întãrire în credinþã ºi o chemare la fapta cea bunã, ne rugãm lui Dumnezeu sã vã binecuvinteze cu darurile Sale cele bogate, sã petreceþi vremea Postului Mare cu mult folos duhovnicesc ºi sã ajungeþi cu pace, sãnãtate ºi bucurie la Slãvitul Praznic al Învierii Domnului!

C

arul Domnului nostru Iisus Hristos ºi dragostea lui Dumnezeu ºi împãrtãºirea Sfântului Duh sã fie cu voi cu toþi! (2 Corinteni 13, 13).

H

Preºedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, †Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române ºi Locþiitor de Mitropolit al Clujului, Albei, Criºanei ºi Maramureºului † Teofan Arhiepiscopul Iaºilor ºi Mitropolitul Moldovei ºi Bucovinei † Laurenþiu Arhiepiscopul Sibiului ºi Mitropolitul Ardealului † Irineu Arhiepiscopul Craiovei ºi Mitropolitul Olteniei † Nicolae Arhiepiscopul Timiºoarei ºi Mitropolitul Banatului † Petru Arhiepiscopul Chiºinãului, Mitropolitul Basarabiei ºi Exarh al Plaiurilor † Serafim Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei ºi Luxemburgului Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale ºi de Nord † Iosif Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale ºi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale ºi Meridionale

Episcopul Tulcii † Petroniu Episcopul Sãlajului † Gurie Episcopul Devei ºi Hunedoarei † Daniil Episcop-locþiitor (administrator) al Episcopiei Daciei Felix † Siluan Episcopul Ortodox Român al Ungariei † Siluan Episcopul Ortodox Român al Italiei † Timotei Episcopul Ortodox Român al Spaniei ºi Portugaliei Arhiepiscopul Tomisului † Pimen Arhiepiscopul Sucevei ºi Rãdãuþilor

† Macarie Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Andrei Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Mihail Episcopul Ortodox Român al Australiei ºi Noii Zeelande

† Gherasim Arhiepiscopul Râmnicului

† Ciprian Câmpineanul Episcop-vicar patriarhal

† Epifanie Arhiepiscopul Buzãului ºi Vrancei

† Varlaam Ploieºteanul Episcop-vicar patriarhal

† Eftimie Arhiepiscopul Romanului ºi Bacãului

† Varsanufie Prahoveanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureºtilor

† Calinic Arhiepiscopul Argeºului ºi Muscelului † Casian Arhiepiscopul Dunãrii de Jos † Timotei Arhiepiscopul Aradului † Nicolae Arhiepiscopul Ortodox Român al celor douã Americi † Justinian Arhiepiscop onorific, Episcopul Ortodox Român al Maramureºului ºi Sãtmarului † Ioan Arhiepiscop onorific, Episcopul Covasnei ºi Harghitei † Corneliu Episcopul Huºilor † Lucian Episcopul Caransebeºului † Sofronie Episcopul Ortodox Român al Oradiei † Nicodim Episcopul Severinului ºi Strehaiei † Vincenþiu Episcopul Sloboziei ºi Cãlãraºilor † Galaction Episcopul Alexandriei ºi Teleormanului † Ambrozie Episcopul Giurgiului

† Nifon Mitropolit onorific, Arhiepiscop al Târgoviºtei ºi Exarh Patriarhal

† Sebastian Episcopul Slatinei ºi Romanaþilor

† Teodosie

† Visarion

† Calinic Botoºãneanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaºilor † Andrei Fãgãrãºeanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului † Irineu Bistriþeanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului ºi Clujului † Vasile Someºeanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului ºi Clujului † Paisie Lugojeanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timiºoarei † Marc Nemþeanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale † Sofian Braºoveanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei ºi Luxemburgului † Emilian Loviºteanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului † Ioachim Bãcãuanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului ºi Bacãului † Ioan Casian de Vicina Episcop-vicar Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor douã Americi † Iustin Sigheteanul Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureºului ºi Sãtmarului

3


Argeºul Ortodox Acum, la începutul Sfântului ºi Marelui Post

Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul În prima sãptãmânã a Postului Mare ºi la Denia din Joia sãptãmânii a cincea, Biserica noastrã dreptslãvitoare ne adunã pe toþi în jurul analogului pentru a cânta împreunã Canonul cel Mare. Scopul acestui canon, scris de Sfântul Andrei Criteanul († cca. 740 dHr.) este sã ne readucã aminte de starea noastrã de pãcãtoºenie, de necesitatea chemãrii numelui lui Iisus Hristos în inima noastrã ºi de importanþa pe care o are pocãinþa în viaþa noastrã. Despre autorul Canonului, despre valoarea ºi aplicabilitatea sa în lume, vom aminti câteva lucruri în cele de mai jos.

Autorul Canonului Sfântul Andrei Criteanul S-a nãscut în Damascul Siriei în jurul anului 660 dHr. Adolescent fiind încã, ºi-a început viaþa monahalã la Mãnãstirea Sfântului Sava din Pustiul Iudeii, din Ierusalim. Mai târziu a mers în Constantinopol ca reprezentant al Patriarhiei Ierusalimului. În Constantinopol s-a îngrijit de tineri pânã la data când a fost ales Mitropolit al Gortinei, localitate din insula Creta - Grecia. În anul 712 la presiunea împãratului bizantin ºi împotriva voinþei sale a fost în partida monotelistã, dar a retractat mai apoi. Moare în anul 740 în localitatea Eresso, din insula Lesbos - Grecia. Amintirea lui se face în fiecare an la data de 4 iulie.

Opera Sfântului Andrei Criteanul Sfântul Andrei Criteanul a fost un bun orator ºi poet. Ca orator a scris Omilii la diferite sãrbãtori, prezentând pentru prima datã sistemul sãrbãtorilor. Însã cea mai importantã specie de poezie creºtinã pe care a redactat-o a fost canonul, o nouã speþã a poeziei bisericeºti mult mai lungã în comparaþie cu cele ale Sfântului Ioan Damaschin (8 sau 9 bucãþi poetice cu structurã ºi melodie proprie). A scris idiomele, canoane la Învierea Dreptului Lazãr, la

duminica Mironosiþelor, la naºterea Maicii Domnului, la zãmislirea Sfintei Ana etc., creaþii din care se inspirã masiv Sfântul Teodor Studitul. A scris ºi un mic poem de 128 trimetri iambici în care-ºi exprimã adeziunea la hotãrârile Sinodului VI Ecumenic, din anul 651.

Monument al imnografiei creºtine rãsãritene Opera clasicã a Sfântului Andrei Criteanul este Canonul cel Mare, un vast poem, remarcabil prin profunzimea evlaviei ºi a pocãinþei. Canoanele liturgice au apãrut la sfârºitul secolului al VII-lea ºi începutul secolului al VIII-lea, înlocuind în mare mãsurã imnurile liturgice numite condac. Sfântul Andrei Criteanul a fost considerat drept „pãrintele canoanelor”, fiind deci primul alcãtuitor de canoane ºi iniþiatorul acestei specii imnografice în Biserica greceascã. Însãºi titulatura de „cel mare” subliniazã întinderea acestuia, un poem vast de 250 de strofe, cel mai mare canon din toate canoanele câte sunt în rânduiala Bisericii. Citit în primele patru zile din întâia sãptãmânã a Postului Mare ºi integral în joia din sãptãmâna a cincea, Canonul cel Mare, datoritã gândurilor înãlþãtoare pe care le transmite, temelor necesare în viaþa fiecãruia (smerenia, pocãinþa, strãpungerea inimii), precum ºi a profunzimii sale devine un îndreptar ºi un îndrumar pentru viaþa noastrã. Conþinutul Canonului Mare este unul duhovnicesc, un profund dialog al omului pãcãtos cu propria conºtiinþã, care-i atrage atenþia asupra celor sãvârºite. Se poate observa alternanþa a douã planuri: sufletul pãcãtos care-ºi plânge pãcatele pentru cã nu a urmat calea drepþilor, ci a urmat largul drum al rãtãcirii ºi care din strãfundurile

inimii strigã: „Iartã-mã! Pãcãtuit-am la cer ºi înaintea Ta!” ºi cel al fiinþelor umane ajunse la starea de îndumnezeire, prin pocãinþã.

Canonul cel Mare unirea Testamentelor În Canonul cel Mare se poate observa direct îmbinarea dintre Vechiul ºi Noul Testament, o urcare ºi o revenire permanentã la început. Prin unirea în Canonul cel Mare ale troparelor vetero ºi neo-testamentare, Andrei Criteanul aratã cã Vechiul Testament nu se împlineºte decât în Noul Testament ºi prin urmare omul se întregeºte în Adam cel nou, Mântuitorul Iisus Hristos. Puntea de legãturã reprezintã profeþii, prezentaþi adesea ca cei care au trezit din nou conºtiinþa venirii unui Rãscumpãrãtor ºi au încercat adesea întoarcerea poporului ales. Din simpla observare a izvoarelor folosite la elaborarea Canonului vom observa cu cât rafinament a unit Sfântul Andrei Criteanul teologia vetero-testamentarã de cea neo-testamentarã. În Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul nu avem de-a face cu douã testamente separate, ci cu unul singur care leagã ambele pãrþi, pentru cã unitatea este nedespãrþitã. Deºi foloseºte un numãr extrem de mare de citate din Pentateuh ºi în special din cartea Facere, Andrei Criteanul acoperã întreaga perioadã veterotestamentarã. Ceea ce este mai interesant este faptul cã în citatele neo-testamentare Sfântul Andrei Criteanul foloseºte cu predilecþie textele celor patru Evanghelii – ºi în special textele Evangheliei lui Luca, apostolul umanitãþii – ºi mai puþin celelalte scrieri. De la cântarea a 8-a citatele vetero-testamentare dispar cu totul abundând acum citatele neo-testamentare,

precum ºi câteva aluzii la kerigma apostolicã. Prin raportarea continuã de la Vechiul Testament la Noul Testament omul este chemat sã treacã puntea de la cel vechi la cel nou, de la omul cel pãcãtos ºi înstrãinat de Dumnezeu la fãptura cea nouã în Iisus Hristos.

Despre frumuseþea Canonului Referindu-se la frumuseþea ºi importanþa sa, teologul grec Ioannis Fountoulis a scris urmãtoarele: „(Canonul cel Mare) nu este nimic mai mult decât un cântec de lebãdã, un plânset înainte de moarte, un monolog de jale. Poetul se gãseºte la sfârºitul vieþii sale. Simte cã zilele lui sunt puþine, viaþa lui a trecut. Mediteazã la moarte ºi la judecata dreptului Judecãtor, care-l aºteaptã. Vine sã facã o retrospecþie, o trecere în revistã a duhului lumii. Se aºeazã ca sã discute cu sufletul sãu. Însã darea de seamã nu este încurajatoare. Lanþul cel greu al pãcatului îl strânge. Conºtiinþa îl verificã. ªi poetul plânge mereu pentru prãpastia faptelor sale rele. În plânsul acesta se ia la ceartã cu retrospecþia din Sfânta Scripturã. Însã legãtura plânsetului cu Scriptura este foarte naturalã. Ca om al lui Dumnezeu, poetul deschide cartea lui Dumnezeu ca sã îºi evalueze destinul sãu. Cerceteazã unul câte unul modelele sfintei cãrþi. Rezultatul comparaþiei este de fiecare datã groaznic ºi cauzã a noilor bocete. A imitat toate faptele rele ale tuturor personajelor istoriei sfinte, însã nu ºi faptele cele bune ale sfinþilor. Nu îi rãmâne decât pocãinþa, zdrobirea ºi refugiul în mila lui Dumnezeu. ªi aici deschide perspectiva optimistã a poetului. A gãsit pocãinþa la uºa Paradisului. Nu are sã prezinte fructele pocãinþei; oferã însã lui Dumnezeu inima sa zdrobitã ºi sãrãcia duhului sãu. Modelele biblice: a lui David, a vameºului, a desfrânatei ºi al tâlharului îl încurajeazã. Judecãtorul se va milostivi ºi de acesta, care a pãcãtuit mai mult decât toþi oamenii”... Sursã bibliograficã de referinþã: Dimitrios Tsamis, Ekklisiastiki grammatologia, Editura „Pournara”, Thessalonic, 2001, pag. 204-5; Ioannis Fountoulis, Megas Kanon, în: „Logiki Latreia”, Patriarhon Idrima Paterikon Meleton, Thessalonic, 1971, pag. 55-62; Pr. Ioan G. Coman, Patrologia, Sfânta Mãnãstire Dervent, 1999, pag. 194 Drd. Stelian GOMBOª

Liturgicã Ectenia cererilor de la Sfânta Liturghie trebuie sã se zicã de douã ori? Dacã ar trebui sã se spunã o singurã datã, care dintre cele douã trebuie spusã? În ceea ce priveºte Ectenia cererilor de la Sfânta Liturghie, am vãzut în numãrul trecut cã este vorba despre o punere de acord a douã tradiþii care, independent una de alta, au aºezat cererile una înainte ºi alta dupã rugãciunea Anaforalei, iar practica ulterioarã a vrut, dupã modul cunoscut ºi din alte situaþii, sã le împace, adoptând amândouã soluþiile. În felul acesta cererile s-au gãsit de douã ori la Sfânta Liturghie

Se poate reveni la vechea tradiþie? În vremurile mai noi se întâmplã ca aceste cereri sã se spunã numai o singurã datã la Sfânta Liturghie. În afarã de argumentul cã ºi acum douãsprezece secole se ziceau de douã ori, nimeni nu ar putea sã se gãseascã niciun alt argument. Dimpotrivã, tradiþia cea mai veche, Liturghiile vechi ºi judecata logicã a lucrului pledeazã pentru poziþia opusã. Chiar dacã nu am dorit-o, practica va merge clar înspre acolo.

Unde am localiza momentul rostirii acestei ectenii? Când însã este corect ca ele sã se zicã, înainte sau dupã sfinþirea Cinstitelor Daruri? Preferinþele slujitorilor sunt împãrþite. Cei care preferã

4

rostirea cererilor dupã sfinþire aduc de obicei un argument evsevist, cã atunci este prezent Domnul prin Taine ºi timpul este mai potrivit ca sã ne adresãm cererile cãtre El. Atunci ar fi mai bine primite. Argumentul este în orice caz influenþat de pioºeniile euharistice din Apus, care astãzi sunt socotite chiar de cãtre apuseni exagerate ºi nesusþinute teologic. Hristos este de faþã întotdeauna în chip nevãzut în sinaxa credincioºilor ºi primeºte rugãciunile lor. De altfel, cultul divin are ca definiþie ºi ipotezã oferirea ei, a sinaxei, în Hristos ºi în Duhul Sfânt cãtre Tatãl. Sfinþirea Cinstitelor Daruri nu se face pentru a-L avea pe Hristos prezent ºi pentru ca sã-L slãvim ºi sã-I adresãm cereri, ci pentru ca credincioºii sã participe la comuniune ºi sã se uneascã prin Taine ºi sã devinã un singur trup cu El. Rugãciunile ºi înainte ºi dupã sfinþire se adreseazã lui Dumnezeu Tatãl prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Vechile Liturghii, la fel ca ºi cele bizantine înainte de inserarea cererilor în acel moment, aratã exact calea corectã a rugãciunii liturgice. Dupã Anafora, ele se grãbesc cãtre

Dumnezeiasca Împãrtãºanie. Au îndemnul diaconesc specific, au rugãciunea pregãtitoare pentru Dumnezeiasca Împãrtãºanie, care introduce rugãciunea „Tatãl nostru...”, ºi aceasta cu înþeles euharistie („pâinea noastrã cea spre fiinþã dã-ne-o nouã astãzi...”), au ºi rugãciunea plecãrii capetelor, care în esenþã este o binecuvântare pentru Sfânta Împãrtãºanie. Cererile diaconeºti în acest caz - dupã încheierea dipticelor („Pe toþi sfinþii pomenindu-i”) ºi îndemnul introductiv („iarã ºi iarã în pace Domnului sã ne rugãm”) - sunt trei, în conformitate cu numãrul sfânt: „Pentru cinstitele Daruri ce s-au adus ºi s-au sfinþit...”, „Ca iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru,...”, „Unitatea credinþei...”. Celelalte: „Pentru ca sã fim izbãviþi noi..”, „Apãrã, mântuieºte...” sunt inserþiile diaconeºti, cele folosite în mod obiºnuit, ºi cererile, care urmãresc acoperirea lungii rugãciunii citite în tainã. Acestea provoacã cu siguranþã o scindare ºi o întrerupere a curgerii rugãciunii liturgice. Oprirea trebuie sã se facã în momentul corect, „Ca iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru... sã ne rugãm” -„Unitatea credinþei...". Dimpotrivã, locul mai corect al cererilor se aflã în continuarea Ecteniei „Sã plinim...” de dupã Vohodul mare. Cererile, în toate situaþiile, sunt introduse prin „Sã plinim..”, foarte logic, dupã cum am vãzut la început, de vreme ce însuºi conþinutul lor este de completare al tuturor rugãciunilor de cerere ale Bisericii în legãturã cu nevoile de fiecare zi ale credincioºilor. De acolo începe o altã temã. Singura ºi cea mai mare temã, a Dumnezeieºtii Euharistii, adicã a sãvârºirii Tainei ºi a participãrii la ea a credincioºilor prin Dumnezeiasca Împãrtãºanie (apud Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. II, pag. 285- 286). Diacon Prof. Gabriel FIRUÞÃ


Argeºul Ortodox

Icoana fereastrã cãtre cer În prima duminicã din Postul Mare, în fiecare an sãrbãtorim Duminica Ortodoxiei, adicã închinarea solemnã adusã lui Dumnezeu ºi cinstirea imaginilor sau icoanelor sfinþite de trãitorii în Hristos. Icoanele sunt reprezentãri sensibile materializate sau plasticizate - ale Sfintei Treimi, ale Mântuitorului, Maicii Domnului, Îngerilor ºi Sfinþilor. Cinstirea lor nu încalcã porunca a doua a Decalogului, pentru cã ne închinãm chipului reprezentat de ea, ºi nu materiei din care este fãcutã. Cinstirea sfintei icoane se întemeiazã dogmatic pe Întruparea Fiului lui Dumnezeu, pe prezenþa Lui istoricã între oameni ºi pe adevãrul dogmatic, iar materia nu este niciodatã total lipsitã de har, ci este un mediu capabil sã transmitã harul. Icoana a fost numitã „fereastrã spre absolut” ºi „Biblia neºtiutorilor de carte”. În Vechiul Testament s-a interzis facerea idolilor, a chipurilor cioplite (Deuteronom 5, 8). S-a interzis deci confecþionarea ºi cinstirea unei închipuiri, a unei imaginaþii. Prima icoanã în Noul Testament a fost fãcutã prin voia ºi puterea lui Dumnezeu. Potrivit unei vechi tradiþii, Veronica a ºters faþa asudatã a Mântuitorului când era dus spre Golgota, ºi, prin minune, chipul Domnului a rãmas întipãrit pe ºtergar. Mai târziu marama cu icoana Mântuitorului avea sã se picteze pe toate catapetesmele bisericilor ortodoxe. Despre sfintele icoane s-au spus multe, de cãtre teologi, ºi s-au scris volume întregi. Înaintaºii ºi Sfinþii Pãrinþi au vorbit despre rolul lor duhovnicesc ºi dogmatic în acelaºi timp ºi ne-au învãþat sã ne închinãm

la sfintele icoane, ca la înºiºi sfinþii care sunt închipuiþi de ele. „Cãci cinstea datã icoanelor se suie la chipul cel dintâi”, spune Sfântul Vasile cel Mare, care aratã cã icoanele sunt de tradiþie apostolicã. Dovadã în acest sens sunt pereþii catacombelor în care se refugiau primii creºtini în timpul persecuþiilor, dar ºi pereþii bisericilor de suprafaþã. Sfânta Tradiþie îi atribuie Sfântului Evanghelist Luca primele reprezentãri iconografice ale Maicii Domnului. Învãþãtura ortodoxã despre cultul Sfintelor Icoane a fost formulatã definitiv la Sinodul de la Niceea, din anul 787 care a stabilit cinstirea sfintelor icoane. Sunt cunoscute multe icoane, mai ales cele închinate Maicii Domnului unele ca fiind fãcãtoare de minuni,

vindecãtoare de boli ºi izgonitoare de duhuri rele, iar altele aducãtoare de ploi binecuvântate ºi protectoare ale mãnãstirilor ºi f a m i l i i l o r credincioase. Acestea provin în general din mãnãstiri. Toate sfintele icoane sunt fãcãtoare de minuni, dacã ne rugãm la ele cu credinþã ºi evlavie. Într-adevãr, sunt unele dintre ele cu totul harismatice, fãcând tot felul de minuni, dar aceste minuni nu depind de icoanã în sine, ci de credinþa ºi vrednicia moralã a credincioºilor. Icoana are ºi un rol catehetic: ea învaþã ºi educã. Prin intermediul icoanelor, creºtinii învaþã sã cunoascã viaþa Mântuitorului, minunile sãvârºite de El, virtuþile martirilor ce au murit pentru credinþa în Hristos. Sfântul Grigorie cel Mare spune: „ceea ce este Scriptura pentru cei ce ºtiu sã citeascã, aceea este pictura pentru cei neînvãþaþi, pentru cã în ea chiar ºi cei neînvãþaþi vãd ce trebuie sã urmeze”. ªi în ºcoli, prezenþa icoanelor, îi ajutã pe elevi în formarea intelectualã ºi spiritualã, contribuind la apropierea lor de Dumnezeu, Mãicuþa Domnului ºi toþi Sfinþii. La cinstirea sfintelor icoane – a acestor ferestre cãtre cer - ne îndeamnã conºtiinþa noastrã. Sã ne rugãm mai mult lui Dumnezeu, sã credem cã El este Salvatorul nostru atât aici, cât ºi dincolo. „Lui Dumnezeu în Treime lãudat ºi între sfinþi cinstit se cuvine slava în veci”. Prof. Elvira CÎRSTEA

Vitamine duhovniceºti pentru întãrirea sufletului Sfântul Siluan

Despre cât trebuie sã mâncãm Trupul poate fi veºtejit repede prin post, dar nu este deloc uºor ca sufletul sã se smereascã aºa ca el sã rãmânã mereu smerit, ºi nu e cu putinþã degrabã. Cuvioasa Maria Egipteanca a luptat 17 ani cu patimile ca ºi cu niºte fiare sãlbatice ºi abia dupã aceea a gãsit odihnã, mãcar cã îºi uscase repede rupul, fiindcã în pustie n-avea nimic cu ce sã se hrãneascã.

Socotesc cã trebuie sã mâncãm atât, încât, dupã ce am mâncat, sã mai vrem sã ne rugãm; încât duhul sã fie întotdeauna aprins ºi sã nãzuiascã nesãturat ziua ºi noaptea spre Dumnezeu. (Pãrinþii Bisericii despre post) Selecþie realizatã de Pr. Prof. Cornel DRAGOª

FAMILIA „biserica din casã”

2011 – Anul Omagial al Sfintei Cununii

Dragostea fãrã discernãmânt ne stricã copiii Pãrinþii tind, natural de altfel, sã ofere totul copiilor lor; mai ales atunci când îºi vãd odraslele puse pe învãþat sau cu astfel de predispoziþii. Cred astfel cã îi ajutã, cã îi susþin pentru obþinerea unor rezultate de excepþie, dar îi pot ucide moral. Interacþiunea cu ceilalþi membrii ai familiei, ajutorul oferit pãrinþilor ºi bunicilor în gospodãrie sunt vitale pentru o dezvoltare sãnãtoasã a unui tânãr. Ce sã mai spunem de cazurile în care pãrinþii le permit copiilor sã stea acasã duminica ºi sã înveþe în timpul Sfintei Liturgii. Suntem în ograda Postului Mare ºi se cuvine sã fim cu bãgare de seamã la cele spuse de pãrintele grec trecut la cele veºnice Paisie Aghioritul. Am bãgat de seamã cã astãzi, mai ales cei ce studiazã, sunt vãtãmaþi de cei de acasã. Deºi sunt copii buni, se stricã. Nu gândesc; au o nesimþire. Îi netrebnicesc ºi îi stricã pãrinþii lor. Deoarece pãrinþii au trecut prin ani grei, vor ca fiii lor sã nu ducã lipsã de nimic. Nu cultivã mãrimea de suflet la copii lor, ca sã se bucure atunci când sunt în lipsã. Fireºte, o fac cu gând bun. Ca sã fie lipsiþi copiii de ceva, fãrã ca ei sã înþeleagã, acesta este un lucru barbar. Dar ca sã-i ajute sã dobândeascã conºtiinþã monahalã ºi ei înºiºi sã se bucure atunci când le lipseºte ceva, asta e lucru foarte bun. Astãzi, cu bunãtatea lor, cu bunãtatea lor fãrã discernãmânt, îi prostesc. Îi obiºnuiesc sã le vinã toate de-a gata, chiar ºi apa, ca sã citeascã ºi sã nu piardã timpul, ºi astfel îi fac netrebnici ºi pe bãieþi ºi

pe fete. De aceea copiii le vor vrea pe toate în plamã chiar, ºi când nu vor mai învãþa. ªi rãul începe de la mame. „Tu, fiul meu, sã înveþi. Eu o sã-þi aduc ºi ciorapii ºi o sã-þi spãl ºi picioarele. Ia dulceaþa! Ia cafeaua!”. ªi copiii nu înþeleg cât de obositã e mama fãcând acestea, pentru cã ei nu se ostenesc. Dupã aceea încep: farfurii de o singurã folosinþã, haine de o singurã folosinþã, mãnâncã numai pâiniºoare (în naylon) – nu ºtiu nici sã le înveleascã în hârtie... În felul acesta oamenii devin complet netrebnici. Dupã aceea le e greu sã mai trãiascã. Dacã li se desface cordonul spun: „Mamã, leagã-mi cordonul!”. Astfel de copii ce procopsealã sã facã? Nu sunt buni nici pentru cãsãtorie, nici pentru cãlugãrie. De aceea le spun mamelor: „Nu lãsaþi copiii sã înveþe toatã ziua. Citesc, citesc, pânã ameþesc. Sã facã un sfert, o jumãtate de orã, pauzã, ca sã facã ºi o trebuºoarã în casã, ca sã se dezameþeascã puþin”. Aceastã obiºnuinþã rea a tinerilor de azi se transmite ºi în monahism. ªi uitaþi-vã cã acum în mânãstire sunt ºapte secretari – toþi culþi ºi tineri – ºi bãtrânul cu ei. Mai demult era un singur secretar ºi acesta nu avea nici mãcar douã clase de liceu ºi fãcea toatã treaba. Acum însã sunt ºapte ºi înecaþi în lucru, neputându-ºi face nici cele duhovniceºti ale lor. Ba încã îi mai ajutã ºi cel bãtrân. (Cuviosul Paisie Agioritul, Cu durere ºi dragoste pentru omul contemporan, Chilia „BuneiVestiri”, Schitul Lacu, 2000, pag. 226-227). Rubricã realizatã de Roxana DRAGOª

5


Argeºul Ortodox

2011 - Anul Sfântului Botez

Botezul în Evanghelia dupã Luca A treia evanghelie sinopticã îl are ca autor pe Sfântul Apostol Luca, medic, pictor, filosof ºi teolog. ªcolit încã de mic în Antiohia Siriei, Lucanus a studiat mai întâi filosofia, pentru ca mai târziu sã se îndrepte spre medicinã. Tradiþia ne spune cã el a fãcut parte din grupul celor 70 de ucenici, ataºându-se apoi de Sfântul Apostol Pavel, al cãrui ucenic devotat a fost. Ca ºi ceilalþi doi apostoli ºi

evangheliºti, Matei ºi Marcu, Sfântul Apostol Luca a acordat versete întregi evocãrii botezului. Astfel, rãdãcina botez o întâlnim în 12 versete, în 16 cuvinte: de 3 ori în apoziþia Botezãtorul (Luca 7, 1; 7, 33; 9, 19), de 4 ori ca substantiv - botez (Luca 3, 3; 7, 29; 12, 50; 20, 4) ºi de 9 ori ca verb – a boteza (Luca 3, 7; 3, 12; 3, 16; 3, 21; 7, 29; 7, 30; 12, 50). Fãcând o comparaþie între numãrul de utilizãri al termenului botez de cãtre cei trei evangheliºti sinoptici, constatãm cã evanghelistul Luca se situeazã pe ultimul loc, termenul desemneazã doar douã tipuri de botez (excluzând referirile la apoziþia Botezãtorul), botezul creºtin subînþelegându-se din alte versete: botezul lui Ioan (de nouã ori) ºi botezul ca mucenicie (de douã ori).

Botezul lui Ioan În primele 18 versete ale capitolului al treilea al Evangheliei dupã Luca ne este evocatã activitatea Sfântului Ioan Proorocul ºi Înaintemergãtorul Domnului. Apostolul þine sã sublinieze cu acrivia-i caracteristicã în ce constã învãþãtura moralã a proorocului, pe de o parte, iar pe de alta ce trebuie înþeles prin botezul lui Ioan. Ca ºi în celelalte evanghelii sinoptice, apostolul Luca subliniazã adevãrul potrivit cãruia botezul lui Ioan este un rit de iniþiere, un botez al pocãinþei (Luca 3, 3), fiind diferit atât de botezul cu Duhul sfânt ºi cu foc (despre care o sã vorbim într-un articol separat) (Luca 3,16), dar ºi de viitorul botezul creºtin. Comentând Evanghelia dupã Luca, Eftimie Zigabenul considerã botezul lui Ioan

6

drept o formã de pregãtire a botezului ce va fi instituit de Hristos, deºi modalitatea sa analogicã de interpretare (trimiteri de genul „a scris aceasta Matei” sau „despre acestea s-a grãit desluºit în tâlcuirea evangheliei dupã Marcu”), pot lãsa impresia unei superficiale abordãri a botezului lui Ioan (vezi capitolele: V Despre cuvântul ce s-a fãcut cãtre Ioan ºi VI Despre cei ce-l întrebau pe Ioan, Eftimie Zigabenul, Tâlcuire la

Evanghelia dupã Luca, Editura Cartea Ortodoxã, Bucureºti, 2006).

Botezul ca mucenicie În primele douã evanghelii sinoptice, evocarea botezului ca mucenicie este cât se poate de clarã ºi de precisã, transmiþând neîndoielnic faptul cã naratorul chiar a fost martor la acel eveniment în care Hristos vorbeºte rãspicat celor doi fraþi Ioan ºi Iacob despre iniþierea prin martiriu. În evanghelia dupã Luca relatarea lipseºte, dar cu toate acestea, spre sfârºitul capitolului al doisprezecelea, evanghelistul þine sã insereze versetul: „ªi cu botez am a Mã boteza, ºi câtã nerãbdare am pânã ce se va îndeplini!” (Luca 12, 50). Ce doreºte Domnul Iisus Hristos sã transmitã prin acest verset? Rãspunsul ni-l dã Eftimie Zigabenul: „Mai pe ºleau prezice despre moartea Sa. Cu botez am a Mã boteza: cu botezul prin sânge, numind botez junghierea Sa, cã s-a fãcut nouã spre curãþire” (idem). Observãm, aºadar, cum cuviosul teolog adaugã botezului ca martiriu, ca suferinþã, ca patimã ºi moarte (aºa cum fusese definit de Sfântul Ioan Gurã de Aur), o nouã definiþie: botezul prin sânge. Dacã în cadrul botezului ioaneic ºi mai târziu în cadrul celui creºtin, apa este unul dintre elementele vãzute esenþiale în cadrul ritualului de iniþiere, el fiind considerat ºi elementul esenþial al existenþei vieþii pe pãmânt, în cadrul botezului prin sânge, simbolul vieþii trupeºti devine element al iniþierii, elementul esenþial al vieþii veºnice. Pr. Dr. Napoleon Nicolae DABU

Scopul sau þinta vieþii umane Raportarea vieþii umane sub toate aspectele ei la transcendenþã ºi la perenitatea împãrãþiei lui Dumnezeu este una din temele teologice fundamentale ale Sfântului Apostol Pavel. Fragilitatea vieþii omului, relativitatea raporturilor umane precum ºi a prescripþiilor legii (tãiere sau netãiere împrejur etc) în faþa absolutului divin, efemeritatea lumii acesteia, comprimarea sau scurtarea timpului (obiectiv ºi subiectiv) deopotrivã converg în ideea centralã legatã de contingenþa lumii acesteia. Sfântul Apostol Pavel aratã cã orice existenþã în special omul, orice activitate omeneascã ºi orice fel de relaþie sau raportare umanã se aflã în faþa lui Dumnezeu (coram Deo). Nimic nu existã ºi nu poate exista fãrã ºtiinþa lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este autorul rãului, însã nici iadul nu existã fãrã ºtiinþa Lui. Rãul nu are un fundament ontologic sau fiinþial, fiind un minus al binelui. Totuºi existenþa eternã a iadului se aflã deasupra nimicului sau a neantului ca lipsã totalã a fiinþei ºi a existenþei. Originea divinã a lumii ºi a omului prin creaþie, precum ºi natura religioasã a tuturor relaþiilor ºi aspectelor vieþii umane în general ºi dimensiunea programatic metafizicã ºi eshatologicã reprezintã chintesenþa teologiei pauline. În acest context sexualitatea este o consecinþã a pãcatului originar fiindcã înainte de pãcat oamenii sar fi înmulþit în absenþa sexualitãþii prin actul creaþiei divine, cum învaþã Sfântul Maxim Mãrturisitorul sau ºi printr-o atingere sensibilã nevinovatã, purã, asemãnãtoare modului în care relaþioneazã sensibil copiii, aºa cum învaþã Pãrintele Dumitru Stãniloae. Acesta este motivul pentru care Sfântul Apostol Pavel învaþã zicând: „bine este pentru om sã nu se atingã de femeie” (I Corinteni 7, 1). Firea umanã cãzutã ºi slãbitã de pãcat este întotdeauna înclinatã spre desfrânare, spre concupiscenþã. În firea umanã existã o luptã dramaticã între pornirile pãcãtoase ca efecte ale pãcatului ºi aspiraþiile pozitive ale ei întemeiate pe opera rãscumpãrãtoare a lui Iisus Hristos. Între aceste douã tendinþe se aflã libertatea în calitatea ei de conþinut al eu-ului sau subiectului omenesc prin care unul din aspectele firii învinge. Uneori „concupiscenþa” firii umane este atât de intensã încât biruie libertatea omului, realitate exclamatã de însuºi apostolul neamurilor care zice: „Cãci nu fac binele pe care îl voiesc, ci rãul pe care nu-l voiesc, pe acela îl sãvârºesc. Iar dacã fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci pãcatul care locuieºte în mine. Gãsesc deci în mine, care voiesc sã fac bine, legea cã rãul este legat de mine” (Romani 7, 19-21). Desfrânarea, ca efect al concupiscenþei generatã de pãcat este o rupturã a ordinii, a raportului drept între om ºi Dumnezeu, o rupturã a ordinii interioare a firii umane cu grave consecinþe asupra lumii. Astfel, ca remediu împotriva desfrânãrii Sfântul Apostol Pavel învaþã cã „fiecare (bãrbat, n.n.) sã-ºi aibã femeia sa ºi fiecare femeie sã-ºi aibã bãrbatul sau” (I Corinteni 7, 2).

Dacã sexualitatea este legatã de pãcat, cu atât mai mult poligamia este o formã de multiplicare ºi dezvoltare a pãcatului, fapt ce conduce la fãrâmiþarea sau diseminarea naturii umane opusã unitãþii ei ºi opusã unirii oamenilor întreolaltã ºi cu Dumnezeu. Luptând împotriva concupiscenþei ºi bãrbatul ºi femeia pot realiza unitatea dintre ei dãruindu-se unul altuia sufleteºte ºi trupeºte. Fiecare dintre ei trebuie sã ia în stãpânire nu numai sufletul celuilalt, ci ºi trupul. Fiecare trebuie sã se facã „stãpân” nu numai peste sufletul celuilalt, ci ºi peste trupul acestuia. Sfântul Apostol Pavel nu dezavueazã legãtura dintre bãrbat ºi femeie prin Taina Cununiei, dar cere ca legãtura dintre soþi sã fie deplinã, nu doar din punct de vedere spiritual, ci ºi dupã trup. Este drept cã apostolul neamurilor acordã o întâietate neprihãnirii sexuale faþã de sexualitatea în interiorul familiei, însã tot el pune în luminã adevãrul cã orice „stare” ºi orice lucrare în aceastã lume se fundamenteazã pe chemarea lui Dumnezeu. Ceea ce conteazã în aceastã viaþã este paza poruncilor lui Dumnezeu. În acest sens spune: „A fost cineva chemat, fiind tãiat împrejur? Sã nu se ascundã. A fost cineva chemat în netãiere împrejur? Sã nu se taie împrejur. Tãierea împrejur nu este nimic; ºi netãierea împrejur nu este nimic, ci paza poruncilor lui Dumnezeu. Fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în aceasta sã rãmânã” (I Corinteni 7, 18-20). Toate „chemãrile” ºi toate slujirile au o origine dumnezeiascã ºi o þintã sau destinaþie eshatologicã. În raport cu transcendenþa lui Dumnezeu toate chemãrile ºi toate slujirile sunt bune, însã în raport cu þinta lor eshatologicã un rol important îl au credinþa ºi faptele bune sãvârºite cu puterea harului divin sub paza libertãþii personale ca dar al Duhului Sfânt. Orice clipã temporalã ºi orice moment temporal sunt daruri ale lui Dumnezeu fãcute omului pentru ca el sã parcurgã ziditor itinerariul ascendent spre împãrãþia lui Dumnezeu. Scurtarea vremii de care vorbeºte apostolul neamurilor este deopotrivã o realitate obiectivã ºi subiectivã. Astfel, în raport cu transcendenþa lui Dumnezeu ºi în raport cu scopul sau þinta vieþii umane ºi a lumii, toate existenþele bune, toate relaþiile sau raporturile ºi toate experienþele bune trebuie sã se uniformizeze, sã se orienteze, sã se îndrepte spre ceea ce este esenþial ºi salvator pentru om, ºi anume „alipirea de Domnul fãrã clintire” (I Corinteni 7, 35). În legãturã cu acestea Sfântul Apostol Pavel spune: „ªi aceasta v-o spun, fraþilor: Ca vremea s-a scurtat de acum, aºa încât ºi cei ce au femei sã fie ca ºi cum n-ar avea. ªi cei ce plâng sã fie ca ºi cum n-ar plânge; ºi cei ce se bucurã, ca ºi cum nu s-ar bucura; ºi cei ce cumpãrã, ca ºi cum nar stãpâni; ºi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca ºi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Cãci chipul acestei lumi trece” (I Corinteni 7, 29-31). Pr. prof. dr. Ion POPESCU Facultatea de Teologie Ortodoxã „Sfânta Muceniþã Filoteia”


Argeºul Ortodox

Cãsãtoria – uniune sacrã - colþ de Rai (I) Familia ar trebui sã fie ceea ce implicã acest cuvânt ºi anume un mic colþ de cer pe pãmânt. Societatea este alcatuita din familii ºi este ceea ce capii de familie o fac sa fie. Din inimã „ies izvoarele vieþii”, iar inima comunitãþii, a bisericii ºi a societãþii o constituie familia. Bunãstarea societãþii, prosperitatea naþiunii, succesul bisericii. Din raportul Sfintelor Scripturi despre prima pereche de oameni, rezultã cã Dumnezeu a instituit cãsãtoria în forma monogamiei, ca o legãturã dintre un bãrbat ºi o singurã femeie, legãturã ce trebuie sã dureze toatã viaþa, ºi care potrivit Sfintei Scripturi nu ar trebuie sã se poatã desface decât prin moartea unuia dintre parteneri sau prin încãlcarea de cãtre una din pãrþi a poruncii „Sã nu fii desfrânat”, privitoare ºi la legãmântul conjugal. Dacã mai târziu a apãrut ºi s-a dezvoltat poligamia, un bãrbat având mai multe neveste, sau poliandria, o femeie având mai mulþi bãrbaþi, aceasta se datoreazã numai stricãciunii ºi concepþiei cãreia a cãzut pradã chiar ºi poporul Israel împreunã cu conducãtorii sãi. Cuvântul lui Dumnezeu învaþã ºi susþine numai cãsãtoria monogamã, în forma ei cea mai curatã, cãsãtoria este dupã „voia” lui Dumnezeu. Ea este legãtura de familie cea mai strânsã, cea mai duioasã ºi cea mai sfântã dintre toate legãturile omeneºti. Oriunde legãmântul cãsãtoriei este încheiat în mod inteligent, în temere de Dumnezeu ºi cu înþelegerea cuvenitã faþã de rãspunderile lui, el este o binecuvântare. Acele sentimente calde ºi afectuoase semnificã puterea pe care o are dragostea, ca influenþã transformatoare, chiar dacã expresia este o micã faptã de bunãtate. ªi nu este teren mai important pentru aceastã expresie a iubirii decât familia creºtinã. Cãsãtoria creºtinã este o unire sancþionatã de cer între un bãrbat credincios ºi o femeie credincioasã, pentru realizarea iubirii lor reciproce, pentru o mutualã sprijinire, pentru a fi pãrtaºi fericirii, cum ºi pentru a da naºtere la copii ºi a-i creºte astfel, încât la rândul lor sã-i urmeze pe drumul vieþii ºi al credinþei. Dupã placul ºi voinþa lui Dumnezeu aceastã legãturã a cãsãtoriei trebuie sã dureze toatã viaþa, fiind desfãcutã numai datoritã morþii unuia, dintre parteneri. Cãsãtoria a fost hotãrâtã a fi o binecuvântare pentru oameni ºi ea continuã a fi o binecuvântare oriunde se intrã, în legãmântul cãsãtoriei într-un chip inteligent ºi cu temere de Dumnezeu, cum ºi cu înþelegerea cuvenitã pentru rãspunderile ei Tocmai pentru cã ea reprezintã o binecuvântare, Dumnezeu a fost Acela care a întemeiat familia. Domnul nostru Iisus Hristos a preþuit aceastã instituþie divinã ºi a luat parte la bucuriile ei la nunta din Cana Galileii. În odaia de nuntã, unde rudele ºi prietenii se bucurau laolaltã, Domnul nostru Iisus Hristos a început lucrarea Lui publicã, În felul acesta El a aprobat cãsãtoria, recunoscând-o ca o instituþie pe care El însuºi a întemeiat-o. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a onorat legãtura familiei, fãcând din ea un simbol al unirii dintre El ºi cei rãscumpãraþi ai Sãi.

Þinta vrãjmaºului Relaþia maritalã stã la baza tuturor relaþiilor omeneºti: sociale, industriale ºi religioase. Aceastã relaþie reprezintã piatra de colþ a culturii umane, depinzând de tãria sau slãbiciunea, fidelitatea ºi infidelitatea, durabilitatea sau perisabilitatea ei. Nu este deci o surprizã cã familia va fi principala þintã a atacurilor vrãjmaºului, în încercarea de a descalifica omenirea de la mântuirea veºnicã. Succesul diavolului în zilele noastre în destabilizarea acestei relaþii critice între creºtini ºi în afara bisericii este alarmantã. Ceva s-a stricat rãu de tot în relaþia maritalã, în timpurile moderne, inclusiv printre creºtini. Legãtura dragostei maritale a devenit fragilã ºi capricioasã, nedurabilã sub influenþa valorilor împuþinate, lãsând în urmã devastarea inimilor zdrobite ºi ale cãminurilor destrãmate. Prin urmare, mai mult ca niciodatã înainte, înþelegerea cãsãtoriei

sunt fãcuþi sã fie unu, aºa cum în familia divinã, Dumnezeu este Unu, ca Tatã, Fiu ºi Duh Sfânt. În Sfânta Scripturã, relaþiilor li se acordã cea mai mare prioritate, chiar mai mare decât pãzirii poruncilor. Pentru cã de fapt, Sfânta Scripturã spune cã adevãrata pãzire a poruncilor exprimã relaþia de dragoste dintre om ºi Dumnezeu. „Pentru cã poruncile: Sã nu sãvârºeºti adulter, sã nu ucizi, sã nu furi, sã nu mãrturiseºti strâmb, sã nu pofteºti... ºi orice altã poruncã ar mai fi se cuprind în acest cuvânt: sã iubeºti pe aproapele tãu ca pe tine însuþi. Iubirea nu face rãu aproapelui. Iubirea este împlinirea legii.” (Rom. 13:9,10). Familia a fost prima instituþie afectatã de blestemul pãcatului. Dupã ce a fost datã fãgãduinþa rãscumpãrãrii în Facerea 3,15, consecinþele pãcãtuirii asupra cãsãtoriei – diviziune ºi rivalitate între soþ ºi soþie – au fost anunþate cu urmãtoarele cuvinte: „atrasã vei fi cãtre bãrbatul tãu ºi el te va stãpâni.” (Facerea 3,16). Aceastã descriere cripticã a decãderii cãsãtoriei descoperã obstacolul cel mai vital care trebuie depãºit de soþii ºi soþiile creºtine, ºi care nu poate fi remediat decât dupã formula fericirii maritale date în Noul Testament. Dacã impactul negativ al dominanþei este evident în favoarea bãrbatului, acþiunea din partea femeii este mai puþin clarã. Nu este de aºteptat ca o soþie sã-ºi doreascã bãrbatul ?

Sensul atracþiei sau dorinþei

dintr-o perspectivã biblicã ºi o reconsacrare acestei relaþii vitale este esenþialã pentru ca familiile sã fie stabile ºi biserica sã aibã succes în misiunea încredinþatã ei.

Uniune sacrã „De aceea va lãsa omul pe tatãl sãu ºi pe mama sa ºi se va uni cu femeia sa ºi vor fi amândoi un trup.” (Facerea 2,24). Astfel este descrisã în Sfânta Scripturã uniunea indisolubilã a cãsãtoriei – douã fiinþe ca un singur organism, trãindu-ºi vieþile împreunã, ca ºi cum ar fi o singurã viaþã. Este o unitate minunatã ºi sacrã, care include uniunea sexualã, ca dãruire intimã ºi exclusivã a unuia celuilalt, în iubire. Sfânta Scripturã înalþã cãsãtoria la loc de cinste, fãcând din ea simbolul legãmântului haric. În Apocalipsa, Iisus Hristos este prezentat ca fiind Mirele, iar Biserica – Mireasa Lui; consumarea uniunii lor are loc cu ocazia ospãþului de nuntã, ospãþul de nuntã al Mielului (Apoc.19,9). Relaþia de legãmânt stã la baza existenþei umane, la fel ca ºi la baza vieþii divine. În familia omeneascã, soþul ºi soþia

Cheia înþelegerii relaþiei soþiei cu soþul ei, dupã cãdere, se gãseºte în decodificarea cuvântului „atracþie” sau „dorinþã”, cum apare în alte versiuni. Folosirea aceluiaºi termen ebraic în Facerea 4 ne ajutã sã-i descifrãm înþelesul în capitolul 3. Când Dumnezeu îl confruntã pe Cain dupã uciderea fratelui sãu, Domnul îi spune aceste cuvinte de apel ºi avertizare: „Când faci bine, oare nu-þi este faþa seninã ? Iar de nu faci bine, pãcatul bate la uºã, ºi cautã sã te târascã, dar tu biruieºte-l.” (Facerea 4,7) Aici, folosirea cuvântului atracþie sau dorinþã pare mai clarã. Face aluzie la impactul potenþial al pãcatului asupra lui Cain, sub forma controlului ºi dominãrii. Aplicat la prãbuºirea maritalã din Facerea 3, cuvântul descrie un ciclu în care soþia încearcã sã-ºi controleze soþul prin manipulare, în timp ce soþul încearcã sã-ºi domine soþul prin forþã. Este o distorsiune clarã a idealului „un singur trup” instituit de Dumnezeu la început (Facerea 2,24). Întrebarea acum devine: cum pot soþii ºi soþiile creºtine sã evite efectul negativ care apare în mod firesc din natura umanã cãzutã? Rãspunsul se gãseºte în principiile relaþiei maritale descrise în Epistola cãtre Efeseni: „Supuneþi-vã unul altuia întru frica lui Hristos. Femeile sã se supunã bãrbaþilor ca Domnului. Pentru cã bãrbatul este cap femeii, precum ºi Hristos este Cap Bisericii... Bãrbaþilor, iubiþi pe femeile voastre, dupã cum ºi Hristos a iubit Biserica ºi S-a dat pe Sine pentru ea.” (Efes. 5,21-23,25) - va urma Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

Sã treci de la formã la substanþã Deschide-þi inima cu simplitate, nesilit, spontan, înaintea Domnului nostru. Nu te constrânge, nu te sili ºi nici nu te îndoi dacã se va face un lucru sau altul.(...) Sã fii plãcut. Sã iubeºti tãcerea, fiindcã doar astfel inima ta va vorbi lui Hristos (Agapie monahul, Flacãra dumnezeiascã pe care a aprins-o în inima mea Pãrintele Porfirie, pag. 16). Deschiderea spontanã a inimii o realizeazã omul sincer, ne-viclean, omul ce are conºtiinþa prezenþei Celui omniprezent. Pentru aceasta, Dumnezeu nu reprezintã o idee, un principiu abstract care poate sã fie sau sã nu fie, ci El este, ca Fiinþã de cel mai înalt grad, iradiind din lucruri, umplând toate ºi susþinând în existenþã fiecare fiinþare. Cãtre acest Dumnezeu este invitat omul sã se deschidã în mod simplu, firesc, încrezãtor. Faptul cã avem greutate în a ne ruga, sau lipsã de chef ºi bucurie în rugãciune, aratã faptul cã nu ºtim înaintea Cui stãm. Pe de altã parte însã, strãdaniile noastre ºi silirea exterioarã ne pot duce sufletul la un rezultat contrariu, adicã la repulsia faþã de cele duhovniceºti (Ibidem, pag. 59). (...) Pentru mulþi, religia este o luptã, un chin ºi o frãmântare. De aceea, ei îi socotesc pe mulþi dintre cei „credincioºi” nenorociþi, cãci vãd în

ce hal se aflã. ªi de fapt aºa ºi este. Pentru cã, dacã cineva nu înþelege adâncimea religiei ºi nu o trãieºte, religia sfârºeºte prin a deveni boalã, ºi încã una înfricoºãtoare. Atât de înfricoºãtoare încât omul îºi pierde stãpânirea propriilor fapte, devine nehotãrât ºi slab, este plin de chinuri ºi de frãmântãri ºi este purtat de duhul cel rãu. Face metanii, plânge, strigã, chipurile se smereºte ºi întreagã aceastã smerenie este o lucrare drãceascã. Asemenea oameni trãiesc religia ca pe un fel de iad.(...) Cel mai însemnat lucru este sã te fereºti de formã ºi sã ajungi la substanþã. Tot ceea ce se face, sã se facã din iubire. Cele mai multe boli de care omul suferã, se datoreazã stãrii sale psihice guvernate de stres, nervozitate, grijã, teamã, nemulþumire. ªi este cu neputinþã ca cineva sã scape de aceºti factori generatori de dezordine lãuntricã ºi de boalã, dacã nu este yoghin sau creºtin. Însã yoghinul se detaºeazã nu numai de stres, ci de toate aspectele

vãzute ale vieþii, pentru a se ataºa de neantul în care nu mai ºtie de sine. Detaºarea creºtinului nu-l rupe pe acesta de realitate, ci el stã activ ºi totodatã detaºat în lume, ataºându-se de Hristos ca primã ºi ultimã þintã, ca Persoanã Absolutã de la Care primeºte tãrie, stãpânire de sine, curaj, mulþumire. De unde altundeva ar putea sã dobândeascã omul sãnãtate la minte ºi la trup, dacã nu de la Arhetipul sãu Care este Însuþi Binele? De aceea, când creºtinul se încredinþeazã pe sine Domnului, cu încredere deplinã, atunci El liniºteºte lãuntric organismul ºi, dupã aceea, încep sã funcþioneze iar normal organele ºi glandele (...) Pãcatul, tulburarea, egoismul, când cresc, când descresc, aducându-ne boala (Ibidem, pag. 72). Creºtinul nu luptã vertiginos contra propriilor rãutãþi ca sã le inhibe sau sã le stârpeascã, ci se angajeazã într-un proces de transformare a acestora, de punere a lor în slujba propriei îmbuntãþiri. E vorba despre a te folosi bine de un

rãu pe care îl constaþi. De exemplu, bun lucru e supãrarea.(...) Supãrarea, Dumnezeu a pus-o în noi. Ea este nervul sufletului. Este tãrie. Ne-a dat-o Domnul ca sã ne supãrãm ºi sã îndepãrtãm patimile(...) Asta e dreapta folosire a supãrãrii... sã te dãruieºti lui Hristos cu tãrie, cu forþã...(pag. 62). ªi aºa, toate cusururile personale nu au nevoie de extirpare, ci de o folosire bunã. Ca sã poþi face lucrurile firesc, fãrã forþare, ca sã poþi spori în viaþa duhovniceascã, condiþia necesarã este sã ai dragoste, pentru cã doar în dragoste lucrurile vin de la sine, doar aºa le faci cu bucurie. Atunci când iubeºti...nu vezi nici maºinile, nici lumea, nimic. Eºti înlãuntrul tãu împreunã cu persoana pe care o iubeºti. O trãieºti, te bucuri de ea, te însufleþeºte. Nu sunt acestea adevãrate? Gândiþi-vã cã persoana pe care o iubiþi este Hristos. Hristos în mintea ta, Hristos în inima ta, Hristos în întreaga ta fiinþã, Hristos pretutindeni(...) Viaþa fãrã Hristos este moarte, este iad, nu este viaþã. Acesta este iadulneiubirea.(...) Când Îl afli pe Hristos, este de ajuns, nu mai vrei nimic altceva, te liniºteºti. Devii alt om. Trãieºti pretutindeni unde este Hristos. Trãieºti în stele, în nemãrginire, în cer împreunã cu îngerii, cu sfinþii, pe pãmânt împreunã cu oamenii, cu animalele, cu toþi ºi cu toate. Acolo unde existã iubirea lui Hristos, singurãtatea se risipeºte. Eºti liniºtit, bucuros, plin. Nici melancolie, nici boalã, nici apãsare, nici frãmântare, nici tristeþe, nici iad (Ne vorbeºte Pãrintele Porfirie, pag. 168). Iuliana Gabriela POPA

7


C M Y K

Argeºul Ortodox

ORTODOXIA LA ZI

Patriarhul României a oficiat slujba parastasului pentru Mitropolitul Bartolomeu Anania

Sute de credincioºi au participat sâmbãtã, 5 martie, în Catedrala Mitropolitanã din Cluj-Napoca, la slujba de parastas la 40 de zile pentru Mitropolitul Bartolomeu Anania. Slujba a fost oficiatã de Preafericitul Pãrinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, înconjurat de un

numeros sobor de ierarhi, preoþi ºi diaconi. Din soborul de ierarhi au fãcut parte Înaltpreasfinþitul Laurenþiu, Mitropolitul Ardealului, Înaltpreasfinþitul Andrei,

Patriarhul României a oficiat Slujba Canonului cel Mare la Catedrala Patriarhalã La Catedrala Patriarhalã din Bucureºti, luni, 7 martie, Slujba Canonului Sfântului Andrei Criteanul a fost oficiatã de cãtre Întâistãtãtorul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Pãrinte Patriarh Daniel, fiind înconjurat de un sobor de preoþi ºi diaconi. Slujba Canonului a început la ora 16:00, în Catedralã fiind prezenþi sute de credincioºi. La finalul slujbei, Preafericirea Sa a rostit un cuvânt de învãþãturã în care a subliniat, printre altele, importanþa postului în viaþa credinciosului, arãtând cã este un semn al iubirii omului faþã de Dumnezeu. „Postim pentru trei motive principale ºi anume, postim ca sã ne rugãm mai mult ºi mai bine, postim ca sã ne pocãim mai intens, mai sincer ºi mai smerit ºi postim pentru ca sã ne împãrtãºim mai des. Noi postim nu pentru cã urmãm niºte reguli stricte, impuse de Bisericã, ci postim pentru cã îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât darurile pe care ni le dã El. Îl iubim pe El, Dãruitorul, mai mult decât hrana materialã, decât confortul, sau decât succesul nostru. Deci, postul este un semn al iubirii noastre faþã de Dumnezeu”, a spus Patriarhul României. Preafericitul Pãrinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a mai evidenþiat faptul cã „Ne ajutã în vremea aceasta a Postului ºi cântãrile care sunt cântãri de pocãinþã”. „În mod deosebit cea mai frumoasã, bogatã ºi profundã cântare de pocãinþã sau plângere de cãinþã pentru pãcate este Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul în care mila lui Dumnezeu se cere prin cuvintele „Miluieºte-mã Dumnezeule, miluieºte-mã“ astfel încât aceastã rugãciune scurtã ºi ritmatã, „Miluieºtemã Dumnezeule, miluieºte-mã“, devine respiraþia Bisericii ca Trup tainic al lui Hristos plin de Duhul Sfânt în stare de pocãinþã”, a arãtat Preafericirea Sa.

Arhiepiscopul Albei Iulia, Preasfinþitul Sofronie, Episcopul Oradiei, Preasfinþitul Visarion, Episcopul Tulcii, Preasfinþitul Petroniu, Episcopul Sãlajului, Preasfinþitul Irineu Bistriþeanul, Episcopvicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului ºi Clujului, Preasfinþitul Vasile Someºanul, Episcopvicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului ºi Clujului, Preasfinþitul Emilian Loviºteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului ºi Preasfinþitul Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureºului ºi Sãtmarului. În cuvântul de învãþãturã, Preafericitul Pãrinte Patriarh Daniel a arãtat importanþa pomenirii celor trecuþi la Domnul: „Pomenirea celor trecuþi la Domnul are trei semnificaþii profunde. Mai întâi de toate pomenirea ca neuitare este un act de credinþã ortodoxã, în al doilea rând este un act de iubire milostivã ºi în al treilea rând este un act de speranþã fermã cã ne vom întâlni cu cei dragi ai noºtri la a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos în Slavã. Tot timpul îi simþim prin rugãciune, pentru cã iubirea milostivã cultivatã prin rugãciune este mai tare decât moartea ºi ne uneºte la iubirea Lui, rugãciunea profundã, iubirea Lui devine mai tare decât moartea”. De asemenea, Preafericirea Sa a a evocat ºi personalitatea marcantã a vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu: „Mitropolitul Bartolomeu a lãsat multã luminã în jur. Cu lumânãrile în mânã neam adus aminte mai intens de lumina pe care Înaltpreasfinþitul Mitropolit Bartolomeu a lãsat-o prin scrierile, cuvântãrile ºi prin lucrãrile sale, precum ºi prin instituþiile pe care le-a înfiinþat. Patruzeci de zile s-au fãcut pomeniri în toate parohiile, în toate mãnãstirile ºi în multe case ale credincioºilor. Aceastã legãturã mai tare decât moartea prin rugãciune a fost exprimatã de mai mulþi credincioºi”. La final, în cripta arhiereascã de sub altarul Catedralei Mitropolitane din Cluj a fost rostitã Ectenia celor adormiþi de la finalul slujbei parastasului. Rãspunsurile în cadrul slujbei de parastas au fost oferite de cãtre Corul de camerã „Psalmodia”. www.basilica.ro Acest canon este un imn liturgic alcãtuit din multe stihiri (peste 250), organizate în 9 cântãri. Fiecare cântare începe cu un irmos (o strofã care dã tonul pentru stihirile care urmeazã) ºi se încheie cu douã laude de cinstire, una adresatã Sfintei Treimi ºi una cãtre Maica Domnului. Acest imn mai este cunoscut ºi sub denumirea de „Canonul Mare“, nu doar pentru numãrul mare de stihiri, ci ºi pentru profunzimea învãþãturilor teologice. Bogãþia ºi frumuseþea canonului reprezintã pentru credincioºi un îndemn la pocãinþã ºi la meditaþie biblicã. În special, sunt evocate

numeroase personalitãþi ale Vechiului Testament care I-au slujit lui Dumnezeu cu mult devotament; astfel, credincioºii sunt îndemnaþi sã fie primitori ca Avraam, sã fie rãbdãtori ca Iov, sã fie ostenitori ca Iacob pentru împlinirea dorinþelor pe care le au, sã fie postitori asemenea lui Moise. Canonul Sfântului Andrei Criteanul se oficiazã în prima ºi a cincea sãptãmânã a Postului Mare. În prima sãptãmânã este împãrþit în patru pãrþi de luni pânã joi, iar miercuri în sãptãmâna a V-a este sãvârºit integral. www.basilica.ro

Târnosirea paraclisului parohiei Zãvoi din Piteºti Paraclisul „Naºterea Maicii Domnului ºi Sfântul Mucenic Victor” al nou înfiinþatei parohii piteºtene „Zãvoi”, a fost duminicã, 6 martie, târnosit. Slujba de sfinþire a fost oficiatã de Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic, Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului, împreunã cu un sobor de preoþi ºi diaconi. Înaltpreasfinþia Sa a oficiat ºi Sfânta Liturghie ºi a þinut celor prezenþi un cuvânt de învãþãturã. „Sã plineascã Dumnezeu toate cererile pe care le-aþi fãcut. Sã vã dãruiascã Dumnezeu sãnãtate din belºug. Sã vã dãruiascã Dumnezeu mângâiere ºi sã vã vinã în ajutor Dumnezeu ºi Maica Domnului. Nu avem nici un paraclis întemeiat ºi sfinþit în toatã eparhia aºa de mare cum este acesta”, a spus Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic. În apropierea paraclisului va fi ridicatã în viitor o bisericã din zid. Parohia „Zãvoi” deserveºte familiile aflate în vechea colonie muncitoreascã a oraºului Piteºti. Pr. Ciprian NECULA, inspector mass-media

Piesã creºtinã interpretatã de elevii piteºteni Elevi de la douã colegii din Piteºti au interpretat, vineri, 4 martie, o piesã creºtinã dedicatã Anului omagial al Sfântului Botez ºi al Sfintei Cununii. Evenimentul a avut loc, de la ora 19:00 pe scena Teatrului „Carol Davila” din municipiu, în prezenþa Înaltpreasfinþitului Calinic, Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului. Spectacolul este parte a proiectului pastoral-cultural ºi misionar „Taina iubirii”, iniþiat de Protopopiatul Piteºti, în colaborare cu Centrul judeþean de promovare ºi conservare a tradiþiei populare Argeº, dupã cum a declarat pãrintele coordonator activitãþi catehetice la nivelul Protopopiatului Piteºti, Octavian Duminicã. Pãrintele Duminicã a subliniat faptul cã aceastã piesã se vrea a fi o catehezã atipicã prin care se poate cultiva comportamentul moral religios al tinerilor. „Aceastã piesã este o adaptare dupã Dan Ion Vasile cu texte din Sfântul Ioan Gurã de Aur, Paisie Aghioritiul ºi Paul Evdokimov. Ne-am gândit sã-i implicãm pe tineri în activitãþi cultural spirituale cultivând un comportament moral religios în sufletele acestora. În piesã se pleacã practic de la rugãciune, ca manifestare a dragostei faþã de Dumnezeu ºi faþã de semeni, dupã care se ajunge la discuþia efectivã despre Taina Sfintei Cununii”, a spus pãrintele Octavian Duminicã. C.N.


Argesul Ortodox