Issuu on Google+

C M Y K

z Anul IX z nr. 486 z 16 - 21 decembrie 2010 z 8 pagini z preþ: 1,6 RON

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Cuvânt la Naºterea Domnului Iisus Hristos

2010

trecem peste acest aspect normal ºi comun, având privirea aþintitã la Iisus Hristos, care ne porunceºte: „Iubiþi pe vrãjmaºii voºtri, binecuvântaþi pe cei vã blestemã, faceþi bine celor ce vã urãsc ºi rugaþi-vã pentru cei ce vã vatãmã ºi um sã nu fim într-o bucurie dumnezeiascã, vã prigonesc, ca sã fiþi fiii Tatãlui vostru Celui din mereu crescândã ºi mereu prezentã în viaþã ceruri, cã El face sã rãsarã soarele Sãu peste cei rãi Dreptmãritori creºtini ºi creºtine, noastrã, viaþã ca dar unic fãcut nouã din iubirea ºi peste cei buni ºi face sã plouã peste cei drepþi ºi iubitori ai Naºterii lui Iisus Hristos veºnicã a lui Dumnezeu? peste cei nedrepþi” (Matei 5, 44-45). recum respiraþia noastrã ºi bãtãile inimii din acã învãþãm cu râvnã poruncile lui Iisus in înþelepciunea lui Dumnezeu, omul, fiecare secundã, aºa trebuie sã fie Hristos Domnul ºi le întrupãm în viaþa coroana creaþiei Sale a fost aºezat în spaþiul recunoºtinþa ºi mulþumirea noastrã, izvorâtã ca noastrã de zi cu zi, avem ºansa unicã de a fi: „fiii terestru – Pãmântul – care ni sa dat sã-l locuim din razele din soarele dimineþii. Tatãlui din ceruri” (Matei 5, 45), care ne considerã mila Sa, bucurându-ne de frumuseþile acestei lumi fiii Sãi din veac. vãzute. rãspunde cu urã împotriva celor care ne in când în când, privirile noastre se coboarã necãjesc este o lucrare negativã care spre pãmântul pe care pãºim, aducându-ne îndârjeºte pe cel care este urât de cãtre noi. aminte cã este „aºternut picioarelor lui Dumnezeu” ai mult chiar, rãmânem surprinºi de logica (Isaia 66, 1), apoi ne ridicãm privirile, cuprinzând divinã atunci când citim în Sfânta zarea cu rãsãritul ºi apusul soarelui, cântând: Scripturã: „Cã dacã iubiþi pe cei ce vã iubesc, ce „Cerurile spun slava lui Dumnezeu ºi facerea rãsplatã veþi avea? Oare pãcãtoºii nu fac ºi ei la mâinilor Lui o vesteºte tãria. Ziua zilei spune ºi fel? ªi dacã îmbrãþiºãm doar pe fraþii noºtri, ce noaptea nopþii vesteºte ºtiinþã. Nu sunt graiuri, nici faceþi mai mult? Oare pãgânii nu fac ºi ei tot la cuvinte, ale cãror glasuri sã nu se audã. În tot fel?” (Matei 5, 46-47) pãmântul a ieºit vestirea lor ºi la marginile lumii cuvintele lor. În soare ºi-a pus locaºul Sãu; ºi El Dreptmãritori creºtini, este ca un mire ce iese din cãmara Sa. Bucura-seiubitori ai Naºterii lui Iisus Hristos va ca un uriaº care aleargã în drumul Lui” (Psalmul 18, 1-6). entru a ne tãmãdui de neºtiinþã ºi urã sau tunci când încercãm sã înþelegem desconsiderare or persiflare, porunca lui atotputernicia ºi atotprezenþa lui Iisus Hristos ne inundã prin chemarea imperativã: Dumnezeu, precum ºi cãldura iubirii Sale, gândul „Drept aceea, fiþi voi desãvârºiþi, precum Tatãl ne duce tot la psalmistul David care, inspirat de vostru Cel ceresc desãvârºit este” (Matei 5, 48). Duhul Sfânt, zice: „De la marginea cerului ieºirea Ascultând Cuvântul Domnului Iisus Hristos, de a lui ºi oprirea lui pânã la marginea cerului; ºi nu ne ridica din micimea noastrã egoistã ºi plinã de este cine sã se ascundã de cãldura lui” (Psalmul 18, orgoliu, iertând ºi iubind pe vrãjmaºii noºtri 7), adicã Sfânta Treime ne îmbrãþiºeazã întru vremelnici – de altfel – înþelegem mai bine drumul lumina strãlucitoare ºi binefãcãtoare a dragostei nostru spre desãvârºire. Sale veºnice. ubind sincer ºi dezinteresat pe aproapele u totul îmbucurãtor ºi mângâietor pentru nostru, drumul cãtre Dumnezeul desãvârºirii, sufletul ºi inima noastrã este mãrturia pe în urcuº duhovnicesc este luminat de cãldura ºi care ne-o dã, peste veacul veacurilor, profetul razele luminii Duhului Sfânt. Ieremia, inspirat de acelaºi Duh Sfânt, când citim: edem desluºit cã la întâlnirea cu Hristos Dreptmãritori creºtini, „Atunci mi S-a arãtat Domnul din depãrtare ºi miDomnul, vom fi întrebaþi dacã am citit e cuvine cu adevãrat, ca noi sã vedem, din a zis: „Cu iubire veºnicã te-am iubit ºi de aceea miTestamentul Sãu din Sfânta Scripturã ºi care sunt hãþiºurile acestei lumi, chemarea lui am întins spre tine bunãvoinþa” (Ieremia 31, 3). mijloacele de a ne mântui. ocmai aceastã bunãvoinþã dumnezeiascã s-a Dumnezeu, Pãrintele nostru, la iubirea cea ntr-o viziune uimitoare, Sfântul Evanghelist concretizat în Sfânta Întrupare a lui Iisus adevãratã, trainicã ºi sfântã, atotînþelegãtoare ºi Matei, prin Duhul Sfânt ne descoperã judecata îngãduitoare. Hristos, venit între noi oamenii, de data aceasta ea mai mare lucrare din viaþa noastrã este care ni se va face nouã, dând seama de modul cum fiind El casnic ºi împreunã vieþuitor cu fiecare sãdirea iubirii de Dumnezeu, nu numai în am avut grijã de aproapele nostru, întreaga grijã dintre noi. pentru mântuirea noastrã ºi a celor care vieþuiesc e poate sã însemne: „Cãci Dumnezeu aºa inima ºi sufletul nostru, dar ºi în iubirea pe care dimpreunã cu noi în frumuseþea vãzutã a acestei a iubit lumea, încât pe Fiul Sãu Cel Unul trebuie, necondiþionat, sã ne-o arãtãm – cu toatã lumi. Nãscut L-a dat, ca oricine crede în El sã nu sfinþenia – unii altora. - continuare în pagina 3 e obicei, în iubirile noastre, aici pe pãmânt, piarã, ci sã aibã viaþã veºnicã?” (Ioan 3, 16). nu sunt într-o egalã dãruire, adicã, de cele are balsam poate fi mai alinãtor ca ºi atunci când auzim: „Cã Dumnezeu mai multe ori unii dintre noi avem o iubire mai n-a trimis pe Fiul Sãu în lume ca sã judece mare, pe care o arãtãm copiilor noºtri, familiei, lumea, ci ca sã se mântuiascã, prin El, colegilor, prietenilor mai vechi ºi mai noi, precum ºi binefãcãtorilor noºtri. lumea?” (Ioan 3, 17) Arhiepiscop al Argeºului ar iubirea cea mai mare este atunci când noi ºi Muscelului nu iubim doar pe cei care ne iubesc, ci a atâta bogãþie de iubire, Sfântul Apostol „Domnul Dumnezeul tãu este în mijlocul Pavel, cel care a cãlãtorit pânã în al treilea tãu ca un izbãvitor puternic. El se va bucura foarte de tine ºi în dragostea Lui va cer, ne îndeamnã, aproape poruncindu-ne: tresãlta ºi va cânta de bucurie pentru tine” „Bucuraþi-vã pururea întru Domnul ºi iarãºi zic: Bucuraþi-vã!” (Filipeni 4, 4). (Sofonie 3, 17)

L

C P

D

D

D

A M

A

P

C

I

S

T

V Î

C

C

C

D D

www.eparhiaargesului.ro/argesulortodox

Ascultaþi RADIO T R I N I T A S (95,3 FM)


Argeºul Ortodox

Sfântul Ioan Gurã de Aur - Omilii la Facere (XLVI)

Avraam întemeiazã casa fiului sãu a. Rugãciunile pãrinþilor întãresc casele fiilor Dupã moartea Sarrei, când Avraam a ajuns la adânci bãtrâneþi, n-a voit ca Isaac sã se înrudeascã cu canaaneii. De aceea a chemat pe cel mai credincios slujitor al sãu, poruncindu-i cu privire la cãsãtoria lui Isaac: Pune mâna ta sub coapsa mea, ºi te voi jura pe Domnul Dumnezeul cerului ºi al pãmântului: Sã nu iei femeie fiului meu Isaac din fiicele canaaneilor între care locuiesc eu, ci du-te în pãmântul în care m-am nãscut, la neamul meu, ºi de acolo sã iei femeie fiului meu Isaac ( Facere 24, 3-4 ). Câtã grijã aratã patriarhul când sã-ºi însoare copilul! Întâi de toate îºi sprijinã nãdejdea pentru aceasta pe Dumnezeul cerului ºi al pãmântului, când îl pune pe slujitor sã jure cu mâna pe coapsa care-l purtase pe Isaac, împlinind un strãvechi obicei al bãrbaþilor chaldeeni. Apoi observãm cã patriarhul face lucrul acesta pentru cã se îngrijea de virtutea fiului, dorind sã-l depãrteze de purtãrile rele ale bãºtinaºilor. Nu banii, nici bogãþiile, nici pãmânturile, nici chiar frumuseþea din afarã a chipului fetei, ci numai frumuseþea sufletului ºi purtãrile frumoase contau pentru viitoarea norã.

b. O peþire dupã modul proniei Când slujitorul întreabã: Dar dacã nu va vrea ca femeia sã vinã cu mine, vrei sã întorc pe fiul tãu în pãmântul din care ai ieºit?, Avraam îl învaþã sã aibã încredere în Dumnezeu ºi aºa sã porneascã la drum, încredinþat de lucrarea proniei: Ia aminte, sã nu întorci pe fiul meu acolo. Domnul Dumnezeul cerului ºi al pãmântului, Cel ce m-a luat din casa tatãlui meu, Care s-a îngrijit atâta de

mine, Însuºi va trimite pe îngerul Sãu înaintea ta ºi vei lua femeie fiului meu de acolo (Facere 24, 6-7). ªi luând slujitorul zece cãmile ºi din toate bunãtãþile stãpânului sãu, s-a sculat ºi s-a dus în Mesopotamia, în cetatea lui Nahor. ªi a aºezat cãmilele sã se odihneascã afarã din cetate, lângã fântâna cu apã, spre searã, când ies cele ce scot apã. ªi a zis: Doamne Dumnezeul stãpânului meu Avraam, iatã eu stau lângã izvorul apei, iar fetele locuitorilor cetãþii vor ieºi sã scoatã apã. ªi fecioara cãreia îi voi zice: „Pleacã gãleata ta ca sã beau”, ºi care-mi va rãspunde: „Bea ºi voi adãpa ºi toate cãmilele tale pânã ce se vor sãtura”- aceea sã fie pe care Tu ai rânduito robului Tãu Isaac, ºi prin aceasta voi cunoaºte cã ai fãcut milã cu stãpânul meu Avraam (Facere 24, 10-14). Aici se vede priceperea slujitorului: pomeneºte pe patriarh când cheamã numele Domnului. Zicând Doamne Dumnezeul stãpânului meu Avraam, aratã cã ºtie cã Însuºi pune mare preþ pe virtutea drepþilor. Prezentarea înaintea lui Dumezeu a strategiei proprii de identificare a fetei potrivite, nu trebuie înþeleasã nicidecum ca o ispitire a Proniatorului, ci ca aducere spre sfinþire a gândurilor, hotãrârilor ºi alegerilor luate la momentul respectiv. Slujitorul nu L-a pus pe Dumnezeu la-ncercare, mai ales cã avea un reper clar la care sã raporteze calitãþile fetei de ales: iubirea de strãini a patriahului. ªtia cã fata aleasã trebuia sã aibã aceleaºi simþãminte ºi purtãri întocmai ca ale dreptului Avraam. De aceea nu cautã altã dovadã, ci-L anunþã pe Dumnezeu cã vrea sã vadã dacã fata este iubitoare de strãini. ªi n-a apucat el de terminat rugãciunea în care-ºi dezvãluia intenþiile spre binecuvântare de Sus, cã s-a ºi fãcut întocmai dupã cum gândea, cãci, chemat în numele iubitului Sãu Avraam, Dumnezeu a ºi trimis mai înainte pe înger ca sã rânduiascã totul.

Astfel, ca dintr-un imbold tainic, a apãrut copila aleasã care purta gãleata pe umeri, ce nu numai cã nu s-a supãrat de dorinþa strãinului, ba mai mult s-a grãbit sã adape ºi cãmilele. Acum slujitorul cel priceput vede lãmurit purtarea de grijã a lui Dumnezeu. ªi o privea slujitorul sã vadã dacã Domnul

c. Vrednicã de norã la un aºa socru, vrednicã de soþie la un aºa mire

i-a împlinit sau nu calea... Apoi a întrebat-o: A cui fatã eºti? Spune-mi, te rog, dacã se aflã în casa tatãlui tãu loc ca sã rãmânem. Iar ea i-a zis: Sunt fata lui Batuel al Milcãi, pe care ea la nãscut lui Nahor. Apoi i-a mai zis: avem ºi paie ºi fân mult ºi la noi este loc sã rãmâi ºi tu ºi cãmilele tale (Facere 24, 21-25). Auzind rãspunsul fericit, slujitorul s-a mirat pe de o parte de marea iubire de strãini a copilei, iar pe de altã parte s-a mirat când a aflat cã avea sã poposeascã tocmai în casa ºi neamul lui Nahor, care era fratele lui Avraam. De aceea spune Scriptura cã: i-a pãrut bine omului ºi s-a închinat Domnului, mulþumind: Binecuvântat este Dumnezeul Stãpânului meu Avraam, Care n-a pãrãsit dreptatea ºi adevãrul Lui de la stãpânul meu, de vreme ce m-a adus Domnul drept la casa fratelui stãpânului meu (Facere 24, 26-27).

Vrednicia fetei e surprinsã prin dinamica verbelor: „s-a grãbit”, „a deºertat gãleata”, „a alergat la fântânã”. Cu multã bunãtate sufleteascã a spus: Bea domnule. Apoi a adãpat ºi toate cãmilele, din mãrinimia ei mângâind ºi fãpturile ostenite. Când a fost întrebatã a cui este, cu multã pricepere adaugã la numele tatãlui ei ºi pe acela al faimosului ei bunic, Nahor, pentru ca acela care o întrebase sã aibã ºi mai multã tragere de inimã sã poposeascã în casa lor. Nu pregetã sã-l asigure pe strãin cã e loc primitor în casa lor, deºi nu-ºi anunþase familia, luând decizia fãrã o consultare prealabilã cu pãrinþii ei: dovada clarã cã era crescutã în spiritul virtuþii gãzduirii aproapelui. Ademenirea cã pe lângã loc, ºi paie ºi fân mult este la noi dând de-nþeles cã asigurã ºi îngrijirea cãmilelor, aminteºte ºi aratã ceva din strategia virtuoºilor, „vânãtori” de strãini – consângenii Avraam ºi Lot. Hotãrârea ºi capacitatea ei de a dezamorsa momentul de tensiune indus de ezitarea pãrinþilor ºi a rudelor de a slobozi fata pe datã, la bunã vreme, în pofida faptului cã slujitorul Eleazar le-nfãþiºase pe-nelete aflarea alesei prin pronie, aratã ceva din abilitatea, înþelepciunea ºi determinarea Sarrei. Astfel Rebeca, decisã în a rãspunde fãrã preget chemãrii de Sus, îºi manifestã din plin vrednicia de a fi mireasã pentru un aºa mire precum era Isaac, ºi de a fi norã pentru un aºa socru, precum era Avraam, ºi gata de a-i mângâia pe aceºtia pentru rãposarea unei aºa mame ºi soþii, dupã cum fusese Sarra. Pr. prof. Andrei CÃNUÞÃ

Irozii ºi magii… contemporani Sãrbãtorile de iarnã, în tradiþia poporului român ocupã un loc aparte. Spun acest lucru pentru cã în jurul lor s-au înfiripat de-a lungul timpului o serie de datini ºi obiceiuri, de nuanþã creºtinã dar ºi cu unele influenþe pãgâne. Toate acestea vorbesc în sens indirect de zãmislirea noastrã ca popor creºtin. Cu toþii simþim o bucurie aparte, când se apropie Sfânta Sãrbãtoare a Naºterii Domnului. Românul, în bogata sa imaginaþie ºi tradiþie folcloricã, a cãutat sã zugrãveascã fidel acest eveniment primordial din istoria creºtinismului. Ne sunt destul de cunoscute cântecele de colind precum Steaua ºi multe altele, care istorisesc cãlãtoria magilor, reacþia regelui Irod culminatã cu uciderea pruncilor ºi apariþia pe pãmânt a Mântuitorului. Toate acestea au un mesaj unic. Viaþa noastrã se aseamãnã uneori cu aceastã cãlãtorie a magilor. Ei îl cãutau pe Împãratul lumii fiind cãlãuziþi de stea. Noi Îl cãutãm pe Dumnezeu fiind cãlãuziþi de lumina credinþei. De câte ori aceºtia se abãteau de la drum steaua se ascundea. De câte ori ºi noi ne abatem de la drumul cãtre mântuire ºi lumina credinþei se estompeazã. Convorbirea pe care o au magii cu Irod este un moment al încercãrii. Tiranul iudeu este reprezentantul uman al satanei, al patimilor ºi avuþiilor lumeºti. El reprezintã ispita care

încearcã sã ne abatã de la drum, sã ne orbeascã prin viclenia ei promiþându-ne o viaþã pãmânteascã „frumoasã” în schimbul depãrtãrii noastre de la Adevãr. De multe ori ne confruntãm ºi noi cu acest Irod. Pãcatul este la orice pas, tentaþia a cãpãtat un caracter agresiv sau ascuns. Omul modern se confruntã cu ispite de mii de ori mai puternice decât cele pe care le întâmpinã cel din antichitate. Societatea este infestatã pe toate cãile inclusiv prin imagini ºi mesaje propagate de presã, televiziune, internet, centrul oraºului te pune în situaþia de a fi spectator sau, mai rãu, participant la aceastã manifestare a deºertãciunii. O reclamã necuviincioasã pe un panou publicitar, un spectacol în aer liber în care artiºtii executã gesturi deºuchiate ne pot influenþa în rãu, fãrã a ne da seama. Creºtinul adevãrat însã nu cade pradã acestor nimicnicii. El trece uºor peste obstacole fiind cãlãuzit de steaua credinþei ºi merge pe drumul faptelor bune unde la capãt va afla Adevãrul. „Irodul” zilelor noastre pare mult mai puternic ºi în unele ipostaze el este prezentat de societatea modernã ca un personaj pozitiv. Pentru cã acum este la modã sã fii nonconformist, sã loveºti ºi sã arunci cu noroi în sacralitate, în tradiþii, în folclor, în istoria ºi credinþa neamului acestuia.

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CALINIC al Argeºului ºi Muscelului

2

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com Sãptãmânal tipãrit de cotidianul ARGEªUL

Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. Prof. Cornel Dragoº Art designer: ing. Bogdan Ciocîrlan

Acesta e „irodul” contemporan de care trebuie sã ne pãzim. Mãcar acum, în Ajunul Crãciunului, sã-l alungãm hotãrât din inima noastrã, pentru ca în ea sã se nascã Hristos. Prof. Florian NEBLEA

Redacþia: preot dr. Napoleon Dabu (secretar de redacþie), preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa, Flavia Jinga.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643


Argeºul Ortodox

Cuvânt la Naºterea Domnului Iisus Hristos rice lipsã de grijã ºi responsabilitate O pentru viaþa oamenilor, zidiþi dupã chipul ºi asemãnarea lui Dumnezeu, nu va

- continuare din pagina 1 -

Dreptmãritori creºtini, itind în Sfintele Scripturi vedem cum Iisus Hristos – Fiul Omului, venind întru slava Sa cu toþi îngerii, stând pe tronul slavei Sale va aduna în faþa Lui neamurile - deci ºi neamul românesc - ºi având ca martori toþi îngerii pãzitori pe care i-am avut daþi la Sfântul Botez, pentru a ne ocroti ºi ajuta în toatã viaþa pãmânteascã. Aºa va începe judecata Lui dumnezeiascã, zicând: „Veniþi binecuvântaþii Pãrintelui Meu, moºteniþi împãrãþia cea pregãtitã vouã de la întemeierea lumii!” (Matei 25, 34) are ar fi motivaþia acestei poftiri dumnezeieºti? atã Cuvântul Domnului Iisus Hristos: „Cã am flãmânzit ºi mi-aþi dat sã mãnânc, am însetat ºi mi-aþi dat sã beau; strãin am fost ºi M-aþi primit; gol ºi M-aþi îmbrãcat; bolnav ºi M-aþi cercetat, în temniþã am fost ºi aþi venit la Mine. Atunci îi vor rãspunde drepþii, zicând: „Doamne, când Te-am vãzut flãmând ºi Te-am hrãnit? Sau însetat ºi Þi-am dat sã bei? Sau când Te-am vãzut strãin ºi Te-am primit, sau gol ºi Te-am îmbrãcat? Sau când Te-am vãzut bolnav sau în temniþã ºi am venit la Tine?” ªi rãspunzând Împãratul Ceresc, le va zice: „Adevãr vã spun, întrucât aþi fãcut unuia dintre aceºti foarte mici fraþi ai Mei, Mie Mi-aþi fãcut” (Matei 25, 34-40). icicând ºi niciunde, în toate Scripturile de pe faþa Pãmântului ºi nici într-o altã Religie a lumii, nu vom gãsi aceastã identitate divino-umanã, ca Dumnezeu sã ne facã cea mai mare bucurie de sub cer, ca noi sã fim consideraþi fraþii Sãi mai mici! e se va întâmpla cu cei care dintre noi n-am împlinit poruncile lui Iisus Hristos Domnul, de a ajuta pe fraþii Sãi dar ºi pe fraþii noºtri, cu care convieþuim din mila Domnului pe acest pãmânt, fiind deci, de un neam duhovnicesc?

avea nici iertare dumnezeiascã, oricare ar fi motivele pe care le invocãm. Vom sta cu toþii în afara împãrãþiei iubirii lui Dumnezeu dacã nu avem grijã unii de alþii în iubire dumnezeiascã. ocmai pentru aceasta S-a întrupat Iisus Hristos, devenind Fiul Omului, ca sã ne aducã la cunoºtinþa adevãrului ºi ca nimeni dintre noi sã nu moarã, ci sã se întoarcã de la rãtãcire ºi sã se mântuiascã!

C

C I

N C

T

Iubiþi cinstitori ai Naºterii lui Iisus Hristos, uvine-se cu adevãrat sã aducem laudã ºi mulþumire lui Dumnezeu, C Celui în Treime lãudat, Tatãl, Fiul ºi om auzi cea mai înfricoºãtoare voce, V zicând: „Duceþi-vã de la Mine, blestemaþilor, în focul cel veºnic, care este gãtit diavolului ºi îngerilor lui”. Cã am flãmânzit ºi nu Mi-aþi dat sã mãnânc; am însetat ºi nu Mi-aþi dat sã beau; strãin am fost ºi nu M-aþi primit; gol, ºi nu M-aþi îmbrãcat; bolnav în temniþã ºi nu M-aþi cercetat”. Atunci vor rãspunde ºi ei zicând: „Doamne, când Te-am vãzut flãmând, sau însetat, sau strãin sau gol sau bolnav sau în temniþã ºi nu te-am slujit?” Atunci El va rãspunde: „Adevãr Vã spun, întrucât nu aþi fãcut unuia dintr-aceºti foarte mici, nici Mie nu Mi-aþi fãcut”. ªi vor merge aceºtia la osândã veºnicã, iar drepþii la viaþã veºnicã” (Matei 25, 41-46). tarea este înfricoºãtoare!

S e justiþia divinã nu vom scãpa niciunul Ddintre noi dacã am dovedit lipsã de dragoste pentru aproapele nostru, care potrivit

Duhul Sfânt, pentru dragostea cu care ne-a zidit pentru a ne bucura de bunãtãþile Sale, din frumuseþea acestei lumi vãzute, împãrtãºind, negreºit, ºi celor din jurul nostru, iubirea dumnezeiascã în Domnul nostru Iisus Hristos! ã întâmpinãm cu iubire frãþeascã, în Domnul nostru Iisus Hristos, dorindu-vã, în rugãciune, sãnãtate deplinã ºi spor binecuvântat în toate lucrãrile bineplãcute lui Dumnezeu. ã ne îndreptãm bucuria inimii cãtre Naºterea Domnului nostru Iisus Hristos ºi sã-i cântãm din prea plinul inimii: Hristos se naºte, mãriþi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaþi-L! Hristos pe pãmânt, înãlþaþi-vã! Cântaþi Domnului tot pãmântul!

V S

Scripturii este chiar fratele mai mic al lui Iisus Hristos.

Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului

MÃRTURII DESPRE IISUS HRISTOS ªI SCOPUL VENIRII SALE ÎN LUME I. Dumnezeu este în acelaºi timp “în mod identic Monadã ºi Triadã” – spune Sfântul Maxim Mãrturisitorul. El este unitreime ºi trinitate, cu o ecuaþie dublã: 1 = 3 ºi 3 = 1, adicã unu, doi, trei nu primul, al doilea, al treilea. Dumnezeu nu se poate reduce la o diadã pentru cã doi implicã opoziþie ºi limitare reciprocã. Trei realitãþi nu pot fi numãrate, trei Absoluturi nu pot fi însumate, trei deschide dincolo de doi infinitatea iubirii… de aceea Sfântul Vasile cel Mare spune: „Tatãl este cauza primordialã, Fiul este cauza operativã, Duhul Sfânt este cauza care duce la desãvârºire”, deci, Tatãl este dragostea care Se rãstigneºte, Fiul este dragostea crucificatã ºi Duhul Sfânt este dragostea triumfãtoare. Sfânta Treime prefiguratã încã din Vechiul Testament – prin cei trei îngeri de la stejarul Mamvri, cei trei îngeri care au adus foc ºi pucioasã asupra Sodomei ºi Gomorei, se desãvârºeºte în Noul Testament – prin cei trei pãstori ºi cei trei magi

care se închinã Pruncului Iisus arãtând faptul cã El este semnul iubirii pe pãmânt ºi în cer. Domnul nostru Iisus Hristos este a doua persoanã a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, nãscut din veci din Tatãl ca o luminã din altã luminã. Fiind nãscut înainte de toþi vecii, el este Dumnezeu adevãrat din Dumnezeu adevãrat, de aceeaºi Fiinþã, mãrire ºi dumnezeire ca Tatãl

din care S-a nãscut. În Iisus Hristos Firea dumnezeiascã ºi cea omeneascã sunt unite; ca Om desãvârºit este nãscut din Fecioara Maria, iar ca Dumnezeu este nãscut din Tatãl mai înainte de toþi vecii. „Iisus” numele Domnului nostru, al Fiului lui Dumnezeu Întrupat, al Întemeietorului Bisericii ºi religiei creºtine înseamnã „Mântuitor” sau „Dumnezeu mântuieºte” iar numele „Hristos” este nume de lucrare ºi aratã faptul cã Domnul a desfãºurat pe pãmânt, la limita cea mai înaltã, întreita activitate de Prooroc sau Învãþãtor, Conducãtor sau Împãrat ºi Arhiereu sau Jertfitor. Ca Om, El S-a nãscut la „plinirea vremii”. Mãrturiile sau dovezile pe care le avem despre Dumnezeirea Sa în Sfânta Tradiþie ºi în Sfânta Scripturã, iar mai pe scurt în cuvintele Profeþilor ºi ale Apostolilor, precum ºi în mãrturiile Sale despre Sine. În Vechiul Testament, Proorocii au spus despre El lucruri minunate cu sute de mii de ani

înainte de a Se naºte. Aºa a fost prezis cã Se va naºte în Betleem (Miheia 5, 1-2) ºi va creºte în Nazaret (Matei 2, 23) ; cã va intra în Ierusalim (Zaharia 9, 9), unde va fi vândut ºi rãstignit (Isaia 53), unde va Învia ºi se va Înãlþa la cer ºi unde la pogorârea Duhului Sfânt se va întemeia cea dintâi Bisericã creºtinã. Profeþii numesc pe Iisus Hristos, Preot (Psalm 109, 4), Prooroc (Deuteronom 18, 18), Pãstor (Iezechiel 34, 23), Domnul (David în Psalmul 109, 1), Împãciuitorul (Iacob la Facere 49, 10), Mesia, Hristos (Daniel 9, 24-26), Legiuitor nãscut înainte de veacuri (Miheia 5, 1), Domnul pãci, Fiul lui Dumnezeu, Fiu nãscut din Fecioarã (Isaia 7, 14; 9, 6), Care va zdrobi capul ºarpelui (Facere 3, 15), Mântuitor blând (Zaharia 9,9), Mielul lui Dumnezeu care va ridica pãcatele lumii (Ioan Botezãtorul la Ioan 1, 29). În Noul Testament, Apostolii Îl numesc Fiul Omului, Fiul lui David, Iisus (care înseamnã Mântuitor), Hristos ºi Mesia (care înseamnã Unsul sau trimisul lui Dumnezeu), Emanuel (Dumnezeu este cu noi), Arhiereu veºnic, Mijlocitor între oameni ºi Dumnezeu, capul Bisericii, Învãþãtorul lumii, Domnul nostru, Mântuitorul oamenilor, Fiul lui Dumnezeu. -va urmaAmalia CONSTANTINESCU

3


Argeºul Ortodox

Se poate sãvârºi Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Hrisostom când slujba Ceasurilor împãrãteºti din ajunul Crãciunului ºi al Bobotezei se mutã în alte zile?

LITURGICÃ

Cu colinde de Crãciun, Vã dorim un an mai bun, ºi cu dragoste creºtinã Sã primiþi în dar luminã, zurgãlãi de flori de gheaþã Sã vã bucure de viaþã, Naºterea lui Hristos Sã ne fie de folos, Binecuvântare-n toate, La mulþi ani cu sãnãtate!

Practica astãzi în vigoare, dupã cum se ºtie, are urmãtoarele indicaþii analitice: În ajunul Crãciunului ºi al Bobotezei se sãvârºeºte împreunã cu slujba Utreniei slujba Ceasurilor mari ºi împãrãteºti ale praznicului ºi urmeazã Vecernia ºi Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare. Când însã praznicul Crãciunului sau al Bobotezei cade duminicã sau luni, slujba Ceasurilor împãrãteºti din ajun nu se sãvârºeºte în ajun, care ar trebui sã fie sâmbãtã sau duminicã, ci în ziua cea mai de post, adicã vinerea, în cazul Crãciunului pe 23 sau 22 decembrie, în cazul Bobotezei pe 4 sau pe 3 ianuarie. Dacã se întâmplã aceastã situaþie, în ziua aceasta nu se sãvârºeºte Vecernia mare legatã de Liturghia Marelui Vasile, ci Vecernia se sãvârºeºte dupã regulã în ajunul sãrbãtorii, iar Liturghia Marelui Vasile în ziua praznicului, în locul Liturghiei Sfântului Ioan Hrisostom. Dupã prevederile tipicelor în vigoare, în ziua în care se mutã Ceasurile împãrãteºti nu se face nici o Liturghie, nici cea a lui Hrisostom.

De ce în aceste zile nu se permite sãvârºirea Liturghiei?

Aºteptare Mai vii ºi astãzi? Mila iar te poartã, De sus, spre satul din Betleem? Din lume n-ai cules destul blestem? Iubirea Ta nici astãzi nu e moartã? Spre duhuri vii, cu îngeri de luminã. Spre inimi vii cu strãlucit alai, ªi-n iesle nu e nici un fir de pai, E numai piatrã goalã, numai tinã. În tainiþe de inimi nu e pace, ªi frig ca-n duhuri nici în peºteri nu-i. Noi n-avem, Domne, piei de oaie-n cui ªi scutece noi n-avem din ce-Þi face. Tu vii…Pogori în noi ca-ntr-o pustie. Te-mpiedici în nisip din loc în loc. Dar nu gãseºti nici apã-n noi, nici foc, Nici albe dobitoace ca sã-Þi fie Tovarãºi buni în drumuri tãinuite ªi nici ciobani cu glugã de blândeþi. În noaptea noastrã fãrã dimineþi Nu sunt cãrãri de raze prãfuite. Nu ºi-ar gãsi în noi, ca sã-i îndrepte, Nici magii steaua lor cu lung fuior. Arhanghelii, venind din cerul lor, Ar îngheþa pe nevãzute trepte. Ci, Doamne-al meu, au dragostea putea-va Sã dea viaþã golului din noi? Aºtept…În duh sunt gânduri cu noroi ªi moarte-ºi vânturã în inimi pleava. Maica Teodosia (Zorica) Laþcu

4

Problema este destul de grea ºi încurcatã. Rãspunsul trebuie cãutat în douã direcþii conexe. Prima este paralela cu Vinerea Mare ºi a doua postul din zilele acelea. Perioada pregãtitoare a Crãciunului ºi a Bobotezei în mod evident s-a prelucrat imitând perioada Postului Mare ºi mai ales perioada Sãptãmânii Mari. Crãciunul este precedat de un post de 40 de zile, la fel ca ºi Paºtile. Canoanele de dinaintea praznicului, di-odele ºi tri-odele Crãciunului ºi ale Bobotezei, care se cântã la Pavecerniþã, au fost alcãtuite prin imitarea cântãrilor corespondente din Sãptãmâna Mare; ele pãstreazã nu numai aceleaºi acrostihuri, chiar dacã psalmodierea lor nu coincide cu zilele acelea ale sãptãmânii („[Zilei de] Marþi..” „Miercurii îi cânt” „Lungii Joi îi aduc cântare îndelungatã” etc), dar ºi multe expresii din troparele corespondente.

Ceasurile împãrãteºti ale ajunului sunt chip al ceasurilor Vinerei Mari Slujba Ceasurilor împãrãteºti a fost compusã dupã modelul Ceasurilor împãrãteºti din Vinerea Mare, dupã cum se vede din duhul ºi din forma slujbelor lor ºi din asemãnãrile dintre idiomele („Astãzi catapeteasma templului” - „Astãzi se sfinþeºte firea apelor”, „Ca o oaie spre junghiere” „Ca un om în râu” de la Ceasul I, „înaintea cinstitei Tale cruci” „înaintea naºterii Tale”, „Þintuit pe cruce”-„Venind în trup” de la Ceasul al III-lea, „Acestea zice Domnul cãtre iudei” -„Acestea zice Domnul cãtre Ioan”, „Veniþi purtãtoarelor de Hristos popoare sã vedem ce s-au sfãtuit” - „Veniþi purtãtoarelor de Hristos popoare sã vedem minunea” de la Ceasul al VI-lea etc). Prin slujba Ceasurilor împãrãteºti aceste douã ajunuri se pun în paralel cu Vinerea Mare. Vinerea Mare este o zi de post aspru. ªi aceste douã zile la fel. În zilele de post aspru se ºtie cã nu se sãvârºeºte Dumnezeiasca Liturghie ºi aceasta deoarece postul ºi Liturghia sunt douã lucruri care nu pot fi puse împreunã. Liturghia înseamnã împãrtãºire, iar împãrtãºirea unire cu Mirele. „Fii nunþii” nu pot sã posteascã „câtã vreme Mirele este cu ei” (Matei 9, 15; Marcu 2, 19-20; Luca 5, 3435). În aceste zile Liturghia se sãvârºeºte sau împreunã cu Vecernia, ca în Sâmbãta Mare, sau se sãvârºeºte Liturghia Darurilor mai-nainte sfinþite, iarãºi legatã de Vecernie, precum în zilele Postului Mare. ªi în zilele de mare post din ajunul Crãciunului ºi Bobotezei se sãvârºeºte prin imitarea Sâmbetei celei Mari Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare unitã cu Vecernia. Când Ceasurile împãrãteºti din ajunul Crãciunului se mutã cu postul lor în zilele de 22 ºi 23 decembrie nu se sãvârºeºte în aceste zile Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom, deoarece Liturghia de dimineaþã ar presupune dezlegarea postului; dar nici cea a Sfântului Vasile nu se sãvârºeºte, deoarece este legatã de Vecernia praznicului; acum însã, Vecernia, care se face în seara ajunului, unde este locul ei firesc, se face fãrã Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, deoarece ajunul este Sâmbãta sau Duminica,

adicã zile în care nu se posteºte ºi prin urmare Liturghia se sãvârºeºte dimineaþa. Pentru ajunul Bobotezei este valabilã, dupã cum se vede, aceeaºi regulã, cu diferenþa cã, deoarece 2 sau 3 ianuarie cad în perioada în care se interzice postirea, se face dezlegare la toate mâncãrurile. S-ar putea invoca ºi un alt motiv posibil. Aceste zile ar trebui sã rãmânã departe de orice altã prãznuire, afarã de tema centralã care se propune de la sine, Naºterea ºi Botezul Domnului, ºi astfel aceste zile au fost lipsite de Sfânta Liturghie tocmai pentru a rãmâne centrul de greutate al întregii prãznuiri pe Ceasurile împãrãteºti ale acestor praznice. Acest lucru este însã foarte puþin probabil. Sfânta Liturghie a rãmas întotdeauna legatã de orice prãznuire, fãrã ca aceasta sã fie socotitã o micºorare, ci dimpotrivã încununarea evenimentului prãznuit în acea zi. Poate cã Liturghia s-a scos ca sã micºoreze lungimea slujbei. Însã nici acesta nu poate fi un motiv destul de puternic. Pentru perioada prelucrãrii Tipicelor nu se socotea prea lungã o astfel de formã de slujbã. Existau altele ºi mai lungi. Interdicþia sãvârºirii Dumnezeieºtii Liturghii a Sfântului Ioan Hrisostom în acele zile se datoreazã înþelegerii greºite sau influenþei extrem de mari a paralelismului cu Vinerea Mare. În toate tipicele vechi se vorbeºte numai despre faptul cã în timpul mutãrilor marilor praznice nu se sãvârºeºte în acele zile Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Despre interzicerea Liturghiei Sfântului Ioan Hrisostom nu se vorbeºte nicãieri.

Argumente pentru sãvârºirea Dumnezeieºtii Liturghii a Sfântului Ioan Hrisostom în ajunul celor douã sãrbãtori De altfel, douã raþiuni practice ar pleda pentru sãvârºirea Dumnezeieºtii Liturghii a Sfântului Ioan Hrisostom în ajunul Crãciunului. Primul este pomenirea Sfintei Anastasia Farmacolitria (22 decembrie), care se cinsteºte în mod special în multe locuri ºi credincioºii se duc la biserici pentru pomenirea ei, mai ales la cele care au hramul acesta, iar al doilea este împãrtãºirea credincioºilor ºi mai ales a copiilor, care se apropie grupuri-grupuri în ajunurile Crãciunului ºi ale Bobotezei. Al doilea motiv se poate rezolva dacã creºtinii, cei care nu ºtiu, sunt anunþaþi din timp cã în aceste zile nu se sãvârºeºte Sfânta Liturghie. Primul motiv însã este mai greu de rezolvat. Sãrbãtorirea pomenirii unui sfânt fãrã sãvârºirea Sfintei Liturghii - devreme ce pomenirea nu se schimbã, iar la Vecernie ºi Utrenie se cântã troparele lui - ar fi greu de gândit. Cunosc însã cazuri care în anumite biserici, din cauzã cã au hramul sau pentru împãrtãºirea credincioºilor, se sãvârºeºte de cãtre preoþi Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Hrisostom în aceste zile, pe motivul tradiþiei vechi ºi în ciuda interdicþiei tipicului. Atunci Liturghia ar trebui sã se facã în mod normal dupã Ceasul al VI-lea, dupã cum trebuie sã se facã în celelalte zile ale anului, sau dupã Ceasul al IX-lea, dupã cum prevãd tipicele mai noi pentru praznicul Buneivestiri, atunci când coincide cu Vinerea Mare. De preferat însã, cred eu, ar fi sã se sãvârºeascã înaintea Ceasurilor, unitã cu Utrenia ºi, dupã ce se terminã împãrtãºirea mulþimilor, sã se sãvârºeascã apoi cu rânduiala potrivitã ºi cu fast Ceasurile împãrãteºti, aºa cum prevãd în cazul de mai sus cele mai vechi tipice pentru situaþia în care Vinerea Mare coincide cu Bunavestire. Cu toate acestea, devreme ce tipicul în vigoare hotãrãºte sã nu se facã nici o Liturghie în acele zile, pânã când se va limpezi aceastã problemã, va trebui sã se þinã aceastã rânduiala, chiar dacã ea nu pare a fi cu totul îndreptãþitã ºi nici mãrturisitã de practica veche; ºi numai cu îngãduinþa arhiereului sã se sãvârºeascã Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom în bisericile care prãznuiesc (apud Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. II, pag. 1720). Diacon Prof. Gabriel FIRUÞÃ


Argeºul Ortodox Vitamine duhovniceºti pentru întãrirea sufletului

O credinþã uimitoare: credinþa pãstorilor ºi a Magilor Ce uimitor lucru este credinþa! E uimitor, de pildã, faptul cã pãstorii, atunci când cerurile s-au deschis ºi îngerii cântau, au putut crede cã S-a nãscut un Mântuitor în Bethleem ºi cã-L vor afla întro peºterã printre vite. Ce lucru uimitor ºi de necrezut! Poate cã ar fi trebuit sã spunã: „Cum este cu putinþã aºa ceva? De ce sã deschidã Dumnezeu cerurile ºi îngerii sã cânte pãstorilor de rând? Negreºit, dacã Dumnezeu ar avea sã vesteascã ceva, ar vesti lui Irod sau marelui preot, nu nouã”. Nu este oare uimitor ca pãstorii sã fi crezut cã-L vor afla pe Fiul lui Dumnezeu nãscându-Se nu într-un palat, ci într-un staul? ªi

totuºi au crezut... Ce uimitor este de asemenea faptul cã Magii au crezut chiar atunci cînd, ajunºi la Ierusalim, nu

au aflat nici un fel de festivitãþi pentru naºterea unui împãrat. Totul era liniºtit. Magii puteau foarte bine sã fi plecat acasã. Dar ei au întrebat ºi au cercetat Scripturile ºi nu au ºovãit sã plece la Bethleem. Ce lucru uimitor, sã creadã cã Împãratul Pãcii, Sfetnicul Minunat, Mântuitorul Lumii, Mesia cel fãgãduit, sã Se nascã într-un sãtuc înapoiat, în loc de Roma sau Atena! ªi totuºi au crezut! (dupã Anthony Coniaris) Selecþie realizatã de Pr. Prof. Cornel DRAGOª

TEZE DE MORALà CREªTINà LA GALA GALACTION În „Papucii lui Mahmud”, mai mult parabolã decât roman, Gala Galaction profeseazã un soi de religie naturalã, admiþând valabilitatea tuturor confesiunilor. Doctorul Taifun e o dezvinovãþire a femeii plusivire, a Magdalenelor. În fine, “La rãspântie de veacuri”, varietate de Dichtung Wahrheit, e o autobiografie voalatã suferind de dilataþie verbalã. Logosul îmbracã aici toate varietãþile: monologul, dialogul, dizertaþia, conferinþa, discursul, predica, omilia, catehisirea”. (G.Cãlinescu - ,,Istoria Literaturii Române”- compendiu). Reproºându-i-se cã evidenþierea ideilor creºtine dintr-o parte a operei scade din valoarea literarã a scrierilor, Galaction este convins cã: ,,Cine scrie, chiar ºi literaturã, trebuie sã fie cel puþin pedagog, dacã nu un profesor”. Trãind, cunoscând ºi recunoscând pãcatul, romancierul nostru este convins de îndreptarea si mântuirea creºtinului. Numai Dumnezeu cunoaºte cãile spre pãcat ºi spre mântuire. Creºtinului pãcãtos I se cere sã doreascã numai reînvierea Dumnezeului Celui Viu în sufletul lui. Cazul preotului ºi cãlugãrului Abel Pavel este edificator pentru o idée moral-creºtinã din sufletul lui Gala Galaction. Anume cã, deºi simþindu-te copleºit ºi rãmas singur în faþa ispitei, zdrobinduþi mândria ºi cãutându-L, Dumnezeu te îmbrãþiºeazã pentru cã eºti copilul Lui ºi nu te lasã pradã deznãdejdii. Aceasta numai sã vrei ºi sã nu cauþi în afara ta cauza pãcatului. Un pas profund înainte despre ce ne învaþã Biserica despre pãcat gãsim în ,,Papucii lui Mahmud.” De la început trebuie sã învãþãm cã, deºi iminenþa greºelii stãruie peste noi, omul este esenþialmente bun. Savu Pantofaru, pentru început un om cuminte ºi curat, „ajutat” de alcool, se rãzbunã. Crima sãvârºindu-se, trezirea vine din fondul dumnezeiesc al omului. Aceastã trezire ºi drumul spre mântuire, acceptate din toatã fiinþa

lui, nu-l îndepãrteazã de Dumnezeu, ci îl apropie ºi îl ajutã sã redevinã creaþie a lui Dumnezeu. Mântuirea prin iubire.....Ce credinþã frumoasã! Ce trãire pe placul lui Dumnezeu! Acea luminã

divinã din om ne lumineazã veºnic ºi veºnic ne vom întoarce la origine ºi-L vom cãuta. ªtim cã, asemenea fiului risipitor, vom gãsi mereu braþele-I deschise sã ne îmbrãþiºeze. Dacã Savu Pantofaru a putut, cu siguranþã ºi noi putem. Libertatea, datã tot de Dumnezeu, ne ajutã, nu ne îndepãrteazã. Prof. Constantin TUDOR ªcoala Moºoaia

FAMILIA „biserica din casã”

Tradiþiile în familie În pragul sãrbãtorilor de iarnã, marcate îndeosebi de bucuria Naºterii Mântuitorului Hristos, se obiºnuieºte ca familia sã se adune laolaltã. Cu trecerea timpului ºi racordarea involuntarã la valorile de import, tinerii tind sã-ºi pãrãseascã familia ºi sã trãiascã între ei aceste momente de bucurie, transformându-le adesea într-o distracþie ieftinã de week-end. Noi, creºtinii avem datoria sã purtãm acest tezaur creºtin strãmoºesc ºi sã-l predãm nealterat odraslelor noastre. Întrebarea este însã „cum?”. Mulþi dintre noi nici mãcar nu ºtim cum ar trebui sã arate o casã adevãratã. O casã trebuie sã fie plinã de har, de liniºte ºi de evlavie. Ea nu trebuie sã devinã o „curte de trecere”. Casa este locul unde revenim, unde ne simþim iubiþi ºi împãcaþi, unde suntem primiþi mereu cu bucurie. Aici suntem feriþi de influenþa lumii. Lumea este schimbãtoare. Sunt tot mai multe tendinþe, dar existã ºi valori care sunt în afara timpului. Când vorbim despre tradiþii ºi despre culturã, avem în vedere tezaurul familiei. Experienþa vieþii ºi a sãrbãtorii se transmite din generaþie în generaþie. De aceea ºi casa va fi în afara timpului. În ea se pãstreazã veºnicia, ceea ce se transmite din tatã în fiu ºi ceea ce te duce cu gîndul la viaþa veºnicã. Pãrintele Paisie Aghioritul spunea: „înainte oamenii sãdeau la marginea drumului pomi, pentru ca generaþiile viitoare, gustând din roadele lor, sã-ºi aminteascã de strãmoºi.

Astãzi însã toþi cautã sã se îndestuleze cu de toate, dar, de fapt, nimei nu reuºeºte sã dobândeascã acestea”. Orice familie trebuie sã aibã tradiþia unei vieþi de familie, tradiþia pãstrãrii ierarhiei: cinstirea tatãlui ºi a mamei, stima reciprocã ºi creºterea duhovniceascã. Trebuie sã existe ºi o tradiþie a petrecerii timpului liber, când întreaga familie se adunã la masã, se odihneºte împreunã ºi merge împreunã la bisericã. Din pãcate, noi pierdem una dintre tradiþiile cele mai importante, ºi anume cea de a trãi o viaþã de familie. Astãzi, tot mai des, întâlnim doar o aparenþã a familiei, unde fiecare are propria sa viaþã: tata are viaþa sa, mama pe a ei, iar copiii pe a lor. Pe când familia ar trebui sã fie un singur organism viu. Tatãl este capul ei, iar copiii ºi soþia formeazã membrele aceluiaºi trup. Dacã apare vreo neînþelegere toþi întâmpinã greutãþi... fiecare este rãspunzãtor pentru ceilalþi. Cine este de vinã? Toþi. Noi trebuie sã învãþãm a face pe plac altora, sã ne ºtim fiecare locul ºi sã încercãm sã nu jignim pe nimeni, cu alte cuvinte sã fim toþi împreunã. Familia cere jertfire, smerenie, fiecare sã se smereascã în faþa altuia, adicã sã se abþinã de la anumite lucruri ºi cuvinte... (Pr. Evgheni ªestun, Familia ortodoxã, Ed. Sophia, 2005, pag. 182183). Sãrbãtori cu bucurie sfântã alãturi de familie ºi toþi cei dragi! Roxana DRAGOª

5


Argeºul Ortodox

Actualitatea gândirii teologice ºi filosofice a Sfântului Dionisie Areopagitul (III)

Stabilitate ºi complexitate -continuare din numãrul precedentDin punct de vedere filosofic Sfântul Dionisie Areopagitul poate fi aºezat într-o tradiþie neoplatonicã, care începe cu Plotin ºi se încheie cu Iamblichus ºi mai ales cu cel mai faimos reprezentant al Academiei din Atena, Proclus (410-485). Dacã a fost posibilã o paralelã între Origen ºi Plotin tot astfel este posibilã ºi chiar necesarã o paralelã între Sfântul Dionisie Areopagitul ºi Proclus. Dar ce este acest neoplatonism proclinian? „În esenþã e o sistematizare a învãþãturii lui Plotin ºi în comparaþie cu acesta din urmã mult mai deschisã practicilor religiei pãgâne. Cele trei ipostaze ale lui Plotin, adicã Unul, Intelectul ºi Sufletul, privite ca o ierarhie sunt clar profilate: ierarhia lor este dezvoltatã ºi exageratã. Proclus, am putea spune, produce din viziunea plotinianã fundamentalã un model mai bogat în unele pãrþi, dar mai puþin sugestiv; în acelaºi timp ameþitor ºi crispat. Temele modelului sunt diverse triade. Existã trei ipostasuri. Existã o triadã în procesul emanaþiei ºi întoarcerii: e introdus un prim element, «rãmânerea» – mone – ºi atunci: mone, proodos, ephistrophe – rãmânerea, ieºirea, întoarcerea. O altã triadã se gãseºte în analizele modurilor existenþei: Existenþa, Viaþa, Intelectul – to on, zoe, nous” (Andrew Louth, Originile tradiþiei mistice creºtine. De la Platon la Dionisie Areopagitul, Editura Deisis, Sibiu 2002, pag. 214). Analizând sistemul filosofic proclinian putem gãsi anumite paralele cu sustemul dionisian în ceea ce priveºte structura ierarhicã ºi terminologia filosoficã. Astfel, „cele trei planuri ale realitãþii de la Proclus – henadele, intelectele ºi sufletele – au drept paralele cele trei ierarhii dionisiene: Tearhia, ierarhia cereascã ºi ierarhia bisericeascã, adicã Treimea, îngerii ºi oamenii” (Ibidem, pag. 215). În gândirea Sfântului Dionisie Areopagitul teologia nu este un tratat sistematic ºi teoretic descriptiv despre Dumnezeu ºi raportul Sãu cu lumea, ci calea regalã prin care-L lãudãm. Toate fiinþele aduse la existenþã au menirea de a-L revela pe Dumnezeu celebrându-L adicã aducându-I imnuri de laudã. A face teologie înseamnã la Sfântul Dionisie Areopagitul a aduce laudã lui Dumnezeu. Sfântul Dionisie Areopagitul prezintã o profundã analizã a raportului dintre unitate ºi multiplicitate în Dumnezeu ºi în creaþie. El distinge între unire (henosis) ºi distincþii (diakriseis) în Dumnezeu. Din punct de vedere logic Sfântul Dionisie Areopagitul acordã o prioritate unirilor (henosis) fiindcã noi nu cunoaºtem unitatea (unirea) în sine însãºi, ci în desfãºurarea ei în distincþii. Astfel, în grila dionisianã „prima semnificaþie a acestor distincþii sunt persoanele Sfintei Treimi. Acestea sunt distincþii în unitatea ultimã ºi incognoscibilã ºi rãmân în acea unitate” (Ibidem, pag. 219). Distincþia dintre unitatea de fiinþã ºi treimea persoanelor este mai puþin o abordare triadologicã ci mai mult o problemã de metafizicã ºi, totodatã, un puternic argument teologic creºtin în ceea ce priveºte atât de realul ºi atât de profundul raport care existã între unitate ºi diversitate sau complexitate la nivelul absolutului divin ca fundament sau bazã a raportului dintre Dumnezeu ºi lume ºi a

raportului dintre unitate ºi complexitate în lumea inteligibilã ºi sensibilã. Pentru ca lumea inteligibilã ºi cea sensibilã sã nu fie înþelese ca fiind întro legãturã ontologicã cu Dumnezeu ºi nici ca o necesitate pentru El, Sfântul Dionisie Areopagitul identificã natura sau fiinþa lui Dumnezeu, a Sfintei Treimi cu Binele sau Bunãtatea suprabunã, ca suprabunãtate ipostaziatã într-o supraexistenþã tripersonalã. Astfel la Sfântul Dionisie Areopagitul „mai existã o distincþie prin care Dumnezeu Se distinge de toate celelalte existenþe ºi aceasta este distincþia în virtutea cãreia Dumnezeu Se manifestã în afara Lui Însuºi. Aceasta e ieºirea în afarã (proodos) a unirii divine care este multiplicatã ºi diversificatã de Bunãtatea dumnezeiascã. Aceastã ieºire a lui Dumnezeu din Sine Însuºi prin voinþã ºi putere e creaþia lumii din nimic iar motivul ei este tocmai bunãtatea divinã” (Ibidem, pag. 220). În gândirea dionisianã fiinþele create, fie inteligibile, fie sensibile, în lucrarea lor de descoperire a lui Dumnezeu ºi de celebrare a Lui imitã profund structural raportul dintre unitate ºi diversitate în Dumnezeu. Dacã în Sfânta Treime Sfântul Dionisie Areopagitul dã o prioritate logicã unitãþii faþã de distincþii, în plan creaþional el acordã nu numai o prioritate logicã fiinþelor create, ci ºi o prioritate ontologicã. Aceasta pentru a

revela ºi a face inteligibilã relaþia atotcuprinzãtoare a misterului unitãþii ºi diversitãþii. Cetele îngereºti vin în existenþã prin creaþie dar într-un proces ierarhic ontologic sau fiinþial, dar ºi relaþional. Ele sunt aºezate, sunt configurate pânã la nivelul maxim al naturii lor, circumscrise ºi întoarse anagogic spre cele superioare, deci implicit spre Dumnezeu. Stabilitatea lor este permanent dinamicã ºi relaþionalã fiindcã ele slujesc neîncetat celor de sus ºi celor de jos, însã într-un mod diferit. Astfel cetele îngereºti cele mai înalte „fiind aproape ºi în suiº neîncetat spre El, prin tãria dragostei dumnezeieºti ºi neclintite primesc în chip nematerial ºi neamestecat iluminãrile începãtoare. Aceastã rânduialã s-a hotãrât de obârºia mai presus de fiinþã ºi a tuturor nu numai pentru minþile mai înalte ºi mai de jos, ci ºi pentru cei de aceeaºi treaptã. Adicã a rânduit ca în fiecare ierarhie sã fie trepte ºi puteri prime ºi mijlocii ºi ultime ca cei mai dumnezeieºti sã introducã în taine pe cei mai de jos ºi sã fie cãlãuzitori în apropiere de Dumnezeu în iluminare ºi în împãrtãºire” (Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, pag. 21). Ierarhia bisericeascã se aflã într-o continuitate fireascã cu ierarhia cereascã, iar lucrarea ei este dupã modelul celei dintâi. În viziunea Sfântului Dionisie Areopagitul cele vãzute sunt în mod paradoxal simboale asemãnãtoare, dar ºi neasemãnãtoare ale celor nevãzute. Sfântul Dionisie Areopagitul aratã cã simboalele neasemãnãtoare spun ceva mai mult decât cele asemãnãtoare despre existenþele nevãzute. De remarcat faptul cã la Sfântul Dionisie Areopagitul lucrurile materiale sunt prin natura lor raþionale ºi prin conþinutul lor plastic materii ale Sfintelor Taine. Prin lucrarea purificatoare, iluminatoare ºi sfinþitoare a ierarhiei bisericeºti materia cosmosului mai întâi e sfinþitã ºi consacratã liturgic ºi deci „in nuce” real ºi obiectiv sã mai apoi transfiguratã în totalitate prin lucrarea ierarhiei cereºti ºi ierarhiei bisericeºti în comuniune cu Hristos care uneºte ca un stâlp de foc cerul ºi pãmântul prin intermediul ierarhiilor. Ierarhia cereascã împãrtãºeºte cunoºtinþa dumnezeiascã în mod ierarhic, de sus în jos ºi lumina dumnezeiascã coborându-se ºi înãlþânduse neîncetat în formã de spiralã. Ierarhia bisericeascã purificã, ilumineazã ºi sfinþeºte cosmosul material ºi se înalþã neîncetat în formã de spiralã. Trecerea de la o treaptã ontologicã la o treaptã ontologicã superioarã se face în viziunea dionisianã nici vertical, nici în cercuri concentrice, ci în formã de spiralã. Capãtul unei spirale ontologice ºi mistice este ºi deopotrivã ºi punctul unde se realizeazã trecerea sau saltul într-o treaptã superioarã. Universul sensibil ºi universul inteligibil formeazã în viziunea Sfântului Dionisie Areopagitul o horã cosmicã care în dansul ei coborâtor ºi suitor Îl celebreazã pe Dumnezeu ºi tinde, prin imitare, spre asemãnarea cu El. -Va urmaPr. prof. dr. Ion POPESCU Facultatea de Teologie Ortodoxã „Sfânta Muceniþã Filoteia”

Centrul existenþei nu mai sunt eu „Înainte de toate rãul este minciunã, întotdeauna trece drept ce nu este în realitate, intotdeauna cucereºte înºelând (...) Tot ce observãm ca rãu indiscutabil posedã un caracter negativ. Violenþa, ura, mândria, rãzbunarea, depravarea, egoismul, lãcomia, gelozia, neîncrederea, avariþia, vanitatea, distrug viaþa, zdruncinã forþele omului (...) Rãul aruncã omul într-o viaþã iluzorie, aparentã ºi falsã, în care nimic nu este ontologic (...) Cauza rãului stã în falsa ºi iluzoria afirmare de sine, în orgoliul spiritual ce aºeazã izvorul vieþii nu în Dumnezeu, ci în sine însuºi” (Nicolai Berdiaev, Spirit ºi libertate). A te afirma drept izvorul vieþii este a face din tine însuþi centrul în jurul cãruia graviteazã lumea. Aceasta presupune sã îmbrãþiºezi tot ceea ce corespunde bunului plac personal ºi sã respingi tot ce nu e conform plãcerilor ºi dorinþelor tale. Totuºi, imperativul categoric kantian spune: „Acþioneazã întotdeauna conform acelei maxime care sã poatã deveni în acelaºi timp o lege universalã.” Ce înseamnã aceasta? Înseamnã a renunþa la ce-mi place, în favoarea a ceea ce trebuie. ªi ce trebuie, din punctul de vedere al acestei morale laice, este sã te porþi în orice situaþie astfel încât sã vrei oricând ca toþi oamenii sã facã la fel ca tine, ceea ce implicã ºi sã þi se rãspundã la fel. Într-o

6

asemenea situaþie nu poþi vrea decât sã sãvârºeºti binele ºi nu unul relativ, ci pe acela pe care toþi sãl recunoascã drept bine. ªi cum nimeni nu-ºi doreºte sã devinã comportamente universale violenþa, ura, mândria, depravarea, egoismul, lãcomia, neîncrederea, avariþia, vanitatea ºi toate cele asemenea lor, fiecare are datoria moralã de a nu le adopta, sau dacã deja le deþine pe unele, de a se descotorosi de ele. ªi nu pentru cã aºa dorea Kant, ci pentru a creºte calitatea propriei vieþi, pentru a evita o viaþã iluzorie, pentru a avea parte de lucruri ºi de oameni în adevãrul lor. Din pricina neputinþei de obiectivare deplinã, din pricina multor incapacitãþi ºi a micimii de suflet, omul nu-ºi poate fi sieºi dãtãtor absolut de lege moralã. ªi chiar de ºi-ar asuma acest rol, mai devreme sau mai târziu s-ar „ºmecheri” pe sine însuºi ºi ar cãlca legea. De aceea binele îºi are originea într-o sursã transcendentã, fapt care îi conferã calitatea de a fi necesar, obiectiv ºi universal valabil. De aici necesitatea moralei de a fi religioasã. Scãderea omului religios e cã de la un timp începe sã se creadã atât de prieten cu Dumnezeu, încât îºi permite faþã de El prea multe josnicii. De la un timp, realitatea cã „nu fac binele pe care îl voiesc, ci rãul pe care nu-l voiesc, pe acela îl sãvârºesc” (Romani 7, 19), nu-l mai neliniºteºte, nu-l mai ruºineazã. Avem noi, în general, un obicei care de fapt constituie o problemã, anume

cã ne purtãm cu atenþie faþã de ceilalþi numai pânã când ne cunoaºtem mai bine, pânã ne obiºnuim unii cu alþii. Cu timpul, atenþia faþã de ei se diminueazã, atenþia faþã de noi înºine în raportarea la ei se anihileazã, ºi începem sã ne permitem mai multe, ajungând sã ne permitem aproape orice, sã ne purtãm oricum. Nu ne mai intereseazã cã celalalt ºi-ar putea face o pãrere urâtã despre noi, pentru cã ne-am fãcut noi deja o pãrere urâtã despre el. ªi nu ne rãmâne decât sã concurãm în urâþenie. Sentimentul pe care îl încearcã omul religios în faþa divinitãþii este, pe de o parte, de fascinaþie, pe de altã parte, de cutremurare, înfricoºare înaintea misterului infinit. De aceea starea de greºealã (pãcat) ar trebui sã stârneascã în om ruºinarea de cel mai înalt grad, pentru cã, dupã cum spunea pãrintele Dumitru Stãniloae, este ruºinarea în faþa Persoanei Absolute. Deteriorarea acestei simþiri e cauzatã pe de o parte de inconºtienþã, pe de altã parte, de acelaºi orgoliu spiritual care ne transformã în centru al universului. Totuºi, de la începutul lunii decembrie, centrul lumii începe o migraþie tacitã dar simþitã subtil, dinspre tine însuþi spre Altceva. Beculeþele de sãrbãtoare din centrul oraºului duc mintea cãtre Centru. Cãtre adevãratul Centru al existenþei, spre care, dacã nu vrei sã rãmâi de izbeliºte, trebuie sã începi a te miºca. Chiar dacã nu vrei, trebuie. ªi înaintând, începi sã vrei, pentru cã începi sã simþi

Binele, începi sã te vindeci de tine însuþi. Multe voci afirmã cu nostalgie: „Nu mai e Crãciunul ca altãdatã”. Pentru cei care nu ºtiu, firea Crãciunului nu se modificã, sãrbãtoarea trimite spre acelaºi eveniment care se petrece anul acesta ca ºi anul trecut, ca ºi acum 20 de ani, ca ºi în momentul istoric în care Maria nãºtea Prunc în Bethleem ºi punea numele lui Emanuel, care se tâlcuieºte Dumnezeu este cu noi. Dacã e ceva altfel, acel ceva suntem noi înºine, care odinioarã percepeam Sacrul, presimþeam taina, intuiam minunea, printr-un fond sufletesc încã neîngreunat ºi neopacizat de rãutate, de frici bolnãvicioase, de griji nefãptuitoare, de gelozie, de invidie, de lãcomie dupã avere, de îmbufnare, de ne-iubire ºi de toate câte au crescut în noi cu timpul; cu timpul am dat seninãtatea ºi bucuria pe alergãtura dupã afirmarea de sine ºi dupã bunãstarea materialã. E un schimb neprofitabil, care are ca efect nefericirea; dar e un schimb voit. Cã „e ceva deosebit când se apropie sãrbãtorile”, toatã lumea simte, chiar ºi cel mai grosolan dintre oameni. ªi nu este o senzaþie indusã de instalaþiile de iluminat, pentru cã ºi la bâlciuri se gãsesc beculeþe ºi „tiribombe”. Dincolo de toate aspectele sesizabile, aerul pe care îl respirãm dobândeºte o încãrcãturã de bine, un bine pe care îl inhalãm odatã cu gerul, fie cã suntem interesaþi sau nu de sãrbãtoarea religioasã. Am putea spune nu doar cã „e ceva deosebit” în aceastã vreme, ci cã e ceva uluitor, înfricoºãtor, cutremurãtor: Dumnezeu vine printre noi. Se face de-al nostru. Cel nelimitat Se naºte în trup din cea care rãmâne ºi dupã naºtere Fecioarã. Pãmântul gãzduieºte cerul. Sã-L primim! Iuliana Gabriela POPA


Argeºul Ortodox

RECENZIE Pr. Prof. univ. dr. Marin VELEA

„Studii de muzicologie laicã ºi bisericeascã”, (vol. IV, Editura Daim, Bucureºti, 2010)

Colindele în Ortodoxia româneascã Cu toate cã trecutul nu mai poate fi un model pentru prezent, noi iubim pe înaintaºii noºtri pentru ceea ce le-a supravieþuit ºi s-a adãugat vieþii noastre, îmbogãþind-o în ceea ce numin conºtiinþã naþionalã, care este simbioza trecutului cu prezentul. De strãmoºi ne leagã o dublã tradiþie: tradiþia sângelui ºi tradiþia limbii. Dacã sângele transmite viaþa biologicã, limba sau graiul transmite sufletul miºcat în lucrarea sa de o anumitã vibraþie, de o anumitã dispoziþie, specificã fiecãrui popor în parte. Pentru poporul român, ca ºi pentru celelalte popoare ortodoxe, Ortodoxia a fost ºi este ritmul deplin al vieþii, care a fãcut ca bucuria, tristeþea, gândirea, iubirea ºi conºtiinþa, adicã spiritualitatea poporului nostru, sã poarte peste veacuri un colorit specific. Între ortodoxie ºi românism este o legãturã care nu afecteazã nici Ortodoxia, nici românismul. În decursul timpului, românul a avut douã mari iubiri: credinþa ºi pãmântul. El a simþit ºi încã mai simte cã din ele curge viaþa. Din Dumnezeu viaþa sufletului, din pãmânt viaþa trupului. Strãmoºii noºtri n-au fost panteiºti, dar ºiau dat seama cã ºi natura „suspinã” aºteptând izbãvirea, cum spune Sfântul Pavel, iar crezul lor de veacuri a fost cã întruparea Fiului lui Dumnezeu, singurul lucru nou sub soare de la facerea lumii, deja aparþine unui veºnic prezent, la care fac referire în repetate rânduri colindele noastre tradiþionale prin cuvântul „astãzi”. Colindele reflectã cu fidelitate, într-o formã accesibilã tuturor oamenilor, indiferent de vârsta ºi de pregãtirea lor intelectualã, tot trecutul neamului ºi al Bisericii. Ele au pãstrat peste veacuri ceva din frumuseþea creºtinismului primar, ceva din bucuria de a trãi a primilor creºtini. Fundamentate pe mãrturia neclinititã a dreptei credinþe, colindele descoperã sensurile adânci ale trãirii religioase autentice ºi cu multã sensibilitate aduc în atenþia noastrã atât momentul istoric al naºterii Pruncului Iisus, cât ºi locul naºterii, Betleemul, când ºi unde pentru prima datã dupã cãderea lui Adam, „cerul ºi pãmântul”, „îngeri ºi oameni” au cântat împreunã „imn de slavã” „Mântuitorului ºi Izbãvitorului”. Ascultând colindele, din toate „cotloanele” de mult uitate de sufletele noastre ies apoi la ivealã amintirile pline de luminã ºi de candoare ale copilãriei, când noi înºine eram colindãtori, amintiri ce pãstreazã ºi astãzi fiorul sfânt ce vine de undeva de departe, prin veacuri, trecând din casã în casã, din suflet în suflet. O notã specificã a sufletului românesc ºi a manifestãrilor lui artistice e simþirea unei

legãturi mistice cu natura animalã ºi vegetalã. Lucrul acesta se observã ºi în baladele ºi doinele populare, cu care colindele au multe elemente comune. În virtutea unei astfel de legãturi cosmice, românul s-a legat întotdeauna de realitãþile vãzute create de Dumnezeu ºi nu de lucrurile fãcute de om, care n-au viaþã ºi cu care nu se poate comunica. De aceea, cei care au compus colindele au folosit la tot pasul imagini sugestive în care ºi prin care lumea neînsufleþitã se însufleþeºte la vederea Creatorului. În contextul spiritual din zilele noastre, colindele au o importanþã deosebitã din mai multe puncte de vedere. Dacã le comparãm sub aspect religios cu cântãrile imnice din primele veacuri creºtine, despre colinde putem spune cu Sfântul Vasile cel Mare cã sunt „vocea Bisericii, înveselesc sãrbãtorile ºi fac sã nascã în inima omului dorul dupã Dumnezeu”. Colindele „sunt pline de armonie, iar cei ce le cântã, îºi cultivã sufletele; pe cei cu apucãturi sãlbatice îi îmblânzesc ºi tot ele adunã poporul laolaltã într-un singur glas de cor”. Colindele sunt sfinte, pentru cã sfântã este naºterea Mântuitorului pe care o vestesc. Colindele sunt bune, pentru cã bunã este vestea cea „minunatã” a mântuirii ºi pentru cã fac mai buni pe cei care le cântã sau le ascultã cu luare aminte. Preluate din generaþie în generaþie, cine ºtie de când, cine ºtie de unde ºi cine ºtie de la cine, ele au fost o permanentã predicã vie cântatã, transmisã mai ales prin copii. Cu toate cã sunt ºi transmit învãþãturi, colindele nu se vorbesc, ci se cântã, sunt Tradiþia Bisericii transmisã prin cântec, ce pãtrunde în toate casele, în toate instituþiile ºi-n toate sufletele. De altfel, ºi tradiþia româneascã s-a pãstrat în mare parte datoritã colindelor, cãci pe vremea când nu aveam ºcoli, pe vremea când nu aveam cãrþi, aveam doar colinde. Cu alte cuvinte, colindele au avut un rol esenþial în pãstrarea unitãþii de limbã, a unitãþii de credinþã, a unitãþii de neam ºi în menþinerea continuitãþii pe vatra strãmoºeascã. Întrucât colindele îngemãneazã într-un mod inconfundabil gingãºia cuvântului cu armonia cântãrii, mai ales în momentul de faþã, orice s-ar spune despre colinde este mai puþin important. Sã le ascultãm, aºadar, cu atenþie, fiecare colind fiind ºi o cale de pãtrunde sensul profund al celor spuse de Petre Þuþea: „Mã miºc între Dumnezeu ºi neamul din care fac parte, în afarã de aceºti termeni nu vãd nimic semnificativ între cer ºi pãmânt”. Pr. Conf. Dr. Vasile SORESCU

„Marin VELEA, doctor în muzicã, profesor universitar ºi preot totodatã este un cercetãtor muzicolog al cãrui orizont tematic oferã o direcþionare pluridisciplinarã, posibilã doar din perspectiva unei anumite atitudini faþã de cultura naþionalã”- sunt cuvintele care prefaþeazã aceastã carte, având ca autor pe prof. univ. dr. Grigore CONSTANTINESCU, preºedintele Uniunii Criticilor Muzicali din România. Volumul de faþã cuprinde o

mare parte din scrierile pãrintelui profesor împãrþite în trei mari capitole. „Profiluri de dirijori ºi compozitori”; „Muzica Bizantinã- Psalticã” ºi „Folclor”. În prima parte sunt evocaþi dirijori ºi compozitori care ºi-au adus prinosul lor în dezvoltarea muzicii româneºti: Gavriil Musicescu, Ciprian Porumbescu, Eusebiu Mandicevski, Dumitru D. Stancu, Vasile Vasile, Alexandru Zira, Dumitru Georgescu Kiriac, Gheorghe Danga, Ioan Bunescu, Nicolae Lungu, Isidor Vorobchievici, Nicodim Ganea, Ionel Brãtianu, Francisc Hubic, Radu Jianu, Gavriil Galinescu, Emil Monþia, George I.

Mugur, Ioan ªt. Paulian, Nicolae Severeanu, Viorel Cosma ºi Teodor Teodorescu. De asemenea, sunt multe articole despre muzica coralã româneascã ºi despre colinde. În partea a doua sunt aduse înaintea cititorului portrete ale marilor personalitãþi care ºiau pus amprenta în istoria muzicii psaltice: Ion Popescu Pasãrea, Anton Pann, Macarie Ieromonahul, ªtefan ªtefanache Popescu, Monahul Varlaam Bãrãncescu ºi alþii. În ultimul capitol al volumului, cel închinat folclorului, la fel, sunt evocaþi muzicieni care au contribuit la valorificarea acestuia de-a lungul timpului: Ioan Lungu, George Breazul, Dumitru Furtunã, Gheorghe Mihalcea, Simeon Florea Marian, Ioan Rãuþescu, Tudor Pamfilie, Gheorghe Dumitrescu-Bistriþa, Dan Dimitrie, Iraclie Porumbescu, Aurel Iana, Marin Brânaru, Gheorghe Ceuºanu. De remarcat cã majoritatea acestora au fost preoþi. Multe dintre materialele reunite în carte au fost publicate în paginile sãptãmânalului „Argeºului Ortodox”. Inventivitatea investigaþiei este meritorie, deoarece a adus la luminã un numãr mare de contribuþii ºi multe nume de mult uitate. Foarte important cã autorul în toate biografiile scrise se fereºte de exagerãri, de laude fãrã argumentãri, ºtiind sã scoatã în evidenþã curat, sincer ºi realist chipul fiecãrei personalitãþi de care s-a ocupat. Pentru cã suntem în „anotimpul colindelor” vom încheia scurta noastrã prezentare cu un citat deosebit despre importanþa ºi frumuseþea colindelor: „Textul colindelor religioase ale românilor este vãdit influenþat de imnologia bisericeascã a marilor sãrbãtori consemnate în calendarul creºtinului ortodox. Cât priveºte valoarea educativã a colindelor ºi cântecelor de stea, se poate spune cã, atât prin conþinutul literar, cât ºi prin linia lor melodicã extrem de accesibilã ºi celor mai modeste grupuri de colindãtori, constituie un bogat material educativ de mare însemnãtate istoricã ºi artisticã.” Pr. Florin IORDACHE

A VENIT ªI-AICI CRÃCIUNUL A venit ºi-aici Crãciunul, Sã ne mângâie surghiunul; cade albã nea peste viaþa mea, peste suflet ninge. Cade albã nea peste viaþa mea care-aici se stinge. Tremurã albastre stele peste dorurile mele; Dumnezeu de sus

în inimi ne-a pus pâlpâiri de stele. Dumnezeu de sus în inimi ne-a pus numai lacrimi grele. Maica Domnului curatã Adã veste minunatã. Zâmbetul tãu drag înfloreascã-n prag ca o zi cu soare. Zâmbetul tãu drag îl aºteaptã-n prag cei din închisoare.

Peste fericiri apuse tinde-Þi mila Ta, Iisuse. Cei din închisori Te aºteaptã-n zori, pieptul lor suspinã. Cei din închisori Te aºteaptã-n zori Sã le-aduci luminã. Radu Demetrescu GYR

7


C M Y K

Argeºul Ortodox

ORTODOXIA LA ZI Catedrala mitropolitanã „Sfântul Spiridon Nou” din Bucureºti ºi-a sãrbãtorit ocrotitorul Biserica Ortodoxã l-a sãrbãtorit duminicã, 12 decembrie, pe Sfântul Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei. Sfântul este ocrotitorul multor lãcaºe de cult din þarã ºi strãinãtate. În ziua sãrbãtorii marelui Ierarh, Catedrala Mitropolitanã „Sfântul SpiridonNou” din Bucureºti l-a prãznuit într-un mod deosebit. Credincioºii au venit de dimineaþã pentru a se închina moaºtelor sale aºezate în curtea sfântului lãcaº. Slujba Sfintei Liturghii a fost sãvârºitã de

Preafericitul Pãrinte Patriarh Daniel, care a sfinþit ºi vitraliile din altarul Bisericii. În cuvântul de învãþãturã, Preafericirea Sa le-a explicat credincioºilor cum Sfântul Ierarh Spiridon i-a convins printr-o minune pe cei potrivnici dreptei credinþe, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, cã Sfânta Treime este o singurã Fiinþã divinã. Sfântul Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei a fost ºi un om milostiv, a mai subliniat în cuvântul sãu Preafericitul Pãrinte Patriarh Daniel. „Sfântul Spiridon al Trimitundei a fost ºi un pãstor foarte generos, foarte milostiv. A ajutat o mulþime de sãraci în timp de foamete. A ajutat oameni în timp de necazuri. A înviat din mormânt pe fiica sa întrebându-o unde a pus un anumit vas scump pe care l-a împrumutat o femeie ºi a venit sã-l cearã înapoi. A fost tot timpul vieþii sale un om darnic. Pe când încã nu era episcop ºi pãzea oile, într-o noapte au venit hoþii sã fure o parte din berbecii lui. ªi el i-a gãsit pe aceºtia înþepeniþi dimineaþa, pentru cã puterea lui Dumnezeu i-a orbit, ei au înþepenit ºi au rãmas aºa. ªi când i-a vãzut Sfântul Spiridon ºi-a dat seama cã Dumnezeu i-a pedepsit pentru intenþia lor rea de a fura oile sau berbecii. ªi atunci Sfântul Spiridon i-a iertat, i-a dezlegat, le-a dat câte un berbec ºi le-a spus sã nu mai fure”, a mai precizat Întâistãtãtorul Bisericii Ortodoxe Române. La finalul Sfintei Liturghii, Preafericitul Pãrinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a ridicat la rangul de iconom stavrofor pe pãrintele consilier Remus Marian. De asemenea, au fost acordate distincþii persoanelor care au ajutat la realizarea lucrãrilor de consolidare ºi înfrumuseþare a Catedralei

Mitropolitane, dupã cum urmeazã: ordinul „Sfântul ªtefan cel Mare” pentru clerici a fost acordat Pãrintelui Ionuþ Corduneanu, Vicar administrativ Patriarhal, Pãrintelui Arhimandrit Veniamin Goreanu, Consilier administrativ al Bucureºtilor ºi preot slujitor la catedrala Mitropolitanã Sfântul Spiridon Nou, Paraclis Patriarhal, Pãrintelui Arhimandrit Dimitrie Irimia, preot slujitor la catedrala Mitropolitanã Sfântul Spiridon Nou, Paraclis Patriarhal. Ordinul „Sfântul ªtefan cel Mare” pentru mireni a fost acordat domnului Adrian Nicolae Lemeni, Secretar de Stat pentru Culte. Distincþia de vrednicie „Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou”, Ocrotitorul Bucureºtilor, a fost acordatã pãrintelui diac. Cristian Drama, coordonatorul coralei catedralei Mitropolitane, precum ºi altor persoane. De asemenea, Patriarhul României a dãruit Catedralei Mitropolitane o cruce de binecuvântare, o Sfântã Scripturã, Ediþia Jubiliarã din anul 2008, ºi volumul „Autocefalia – Libertate ºi Responsabilitate”.

Conferinþa „Pãrintele Teofil – Duhovnicul bucuriei” la Palatul Patriarhiei La Palatul Patriarhiei a avut loc marþi seara (7 decembrie) Conferinþa „Pãrintele Teofil – Duhovnicul bucuriei” dedicatã cunoscutului duhovnic de la Mãnãstirea „Sâmbãta de Sus”, trecut la cele veºnice anul trecut. În deschiderea lucrãrilor, Preasfinþitul Pãrinte Varlaam Ploieºteanul, Episcop-vicar patriarhal a dat citire mesajului Patriarhului României, Preafericitului Pãrinte Daniel, intitulat „Pãrintele Teofil Pãrãian un misionar luminat de harul lui Dumnezeu”, adresat organizatorilor ºi participanþilor. La întâlnire a participat ºi Preasfinþitul Pãrinte Sofian Braºoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei ºi Luxemburgului care a evocat în cuvântul sãu viaþa ºi personalitatea marelui duhovnic. „Noi toþi cei care l-am iubit pe Pãrintele Teofil îl avem ca pe un mir de mare preþ ºi aº zice cã prin întâlnirea din seara aceasta ne-am uns reciproc cu mirul prezenþei lui spirituale. Întâlnirea l-a fãcut prezent ºi vedem ecoul de dupã întâlnire cât de mult oamenii s-au bucurat, cât ne-am bucurat cu toþii sã ne reîntâlnim cu Pãrintele Teofil cel din inimile noastre”, a spus Preasfinþitul Pãrinte Sofian Braºoveanul. Conferinþa a fost organizatã de Patriarhia Românã în colaborare cu Asociaþia Studenþilor Creºtini Ortodocºi Bucureºti ºi a reunit ucenici ai Pãrintelui Teofil, studenþi, cunoscuþi ºi prieteni. La final, grupul de psalþi Pajura” al Bisericii Sfânta Vineri din Bucureºti au susþinut ºi un scurt program de cântãri religioase ºi colinde. www. basilica.ro

Pelerini la moaºtele Sfintei Muceniþe Filofteia

Zi de sãrbãtoare în cetatea Curtea de Argeº, unde a fost prãznuitã Sfânta Muceniþã Filofteia, „Sfântuliþa“, cum este cunoscutã în popor. Slujba Sfintei Liturghii a fost oficiatã în Catedrala „Sfântului Voievod Neagoe Basarab“ de Înalt Preasfinþitul Pãrinte Calinic, Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului, alãturi de Preasfinþitul Paisie Lugojanul, Episcopvicar al Arhiepiscopiei Timiºoarei ºi de Preasfinþitul Emilian Loviºteanul, Episcopvicar al Arhiepiscopiei Râmnicului. Sãrbãtoarea în oraºul de pe malul Argeºului a început în seara de 6 noiembrie când, la ceas de Vecernie, racla cu moaºtele Sfintei Filofteia a fost scoasã, în procesiune, din Paraclisul arhiepiscopal ºi depusã spre închinare pe esplanada Catedralei arhiepiscopale. În dimineaþa zilei de 7 decembrie, a pomenirii sfintei, a avut loc sãvârºirea Tainei Sfântului Maslu ºi a slujbei de sfinþire a apei, urmate de oficierea Sfintei Liturghii de alesul sobor de ierarhi ºi preoþi. În tot acest timp, mulþimea de credincioºi a format un rând, ascultând slujba ºi biruind, rãbdãtoare, frigul pentru a ajunge la baldachinul unde erau depuse spre venerare moaºtele muceniþei.

Mesaj autentic pentru familia creºtinã de astãzi În cadrul Sfintei Liturghii, dupã citirea pericopei evanghelice rânduite, PS Emilian Loviºteanul a rostit un cuvânt de învãþãturã. Urmând cuvintelor Mântuitorului, Care numeºte pe ucenici „lumina lumii“, spunându-le cã „nu poate o cetate aflatã pe vârf de munte sã se ascundã“, Preasfinþia Sa a amintit învãþãturile Sfântului Antim

Ivireanul, care spunea cã „sfinþii sunt ca niºte cetãþi pe munte, iar laturile acestei cetãþi sunt credinþa, nãdejdea, dragostea ºi smerenia“. Toate aceste virtuþi au fost cultivate ºi de Sfânta Muceniþã Filofteia, care „întru smerenia ei, întru dragostea ei, a dobândit cununa muceniciei“, a continuat PS Sa. Totodatã, PS Emilian a transmis ºi un mesaj social credincioºilor, în condiþiile în care familia creºtinã din zilele noastre este frãmântatã de griji ºi uitã dimensiunea spiritualã a educaþiei copiilor: „Trebuie sã luãm pildã, sã nu devenim ucigãtori de suflete nevinovate, sã fim iubitori, blânzi, sã ne purtãm cu respect faþã de copiii noºtri, faþã de aproapele nostru'. Preasfinþitul Paisie Lugojanul, originar din Curtea de Argeº, a transmis credincioºilor argeºeni binecuvântarea IPS Mitropolit Nicolae al Banatului. Având drept exemplu familia Sfintei Filofteia, Preasfinþia Sa a amintit cã „avem de învãþat, noi, cei de astãzi, cã trebuie sã creºtem copiii noºtri în credinþa creºtinã, sã-i creºtem în dragostea faþã de Dumnezeu, faþã de Bisericã, faþã de sfinþi, ºi sã-i învãþãm sã facã faptele creºtine, sã împlineascã virtuþile creºtine“.

Un nou altar purtând hramul „Sfântuliþei'“ Înalt Preasfinþitul Calinic, a amintit din cuvintele Binecredinciosului Voievod Neagoe Basarab din lucrarea „Învãþãturile cãtre fiul sãu Theodosie“. În continuare, Arhiepiscopul Argeºului ºi Muscelului a vorbit despre procesul de restaurare în care se gãseºte Catedrala arhiepiscopalã din Curtea de Argeº, prezentându-le credincioºilor stadiul lucrãrilor. Totodatã, ÎPS Calinic a adãugat cã în partea sudicã a complexului Mãnãstirii Argeºului „se ridicã o bisericã închinatã Sfintei Muceniþe Filofteia“, un nou altar purtând hramul „Sfântuliþei“. „Sã ne închinãm lui Dumnezeu, Creatorul universului ºi al nostru, sã ne închinãm Maicii Domnului, sã ne închinãm tuturor sfinþilor Sãi ºi sã avem, faþã de fiecare dintre noi, acea cuvioasã comportare, socotindu-ne unii pe alþii cã purtãm chipul lui Dumnezeu“, a spus Arhiepiscopul din cetatea Basarabilor. www. basilica.ro

Resfinþirea Bisericii din comuna argeºeanã Dobreºti Biserica „Înalþarea Domnului” din comuna Dobreºti din judeþul Argeº a fost resfinþitã duminicã, 12 decembrie. Slujba de târnosire a fost oficiatã de Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic, Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului, împreunã cu un sobor de preoþi ºi diaconi. Referitor la efortul depus de credincioºi pentru restaurarea bisericii, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic, a spus cã „Dumnezeu a binecuvântat osteneala ºi jertfa” pentru cã fãrã ajutorul Lui nu se puteau realiza aceste lucrãri. Biserica din Parohia „Dobreºti” a fost construitã în anul 1865. În ultimii cinci ani, lãcaºul de cult s-a aflat într-un amplu proces de renovare ºi restaurare. Totodatã, în curtea bisericii au fost construite mai multe clãdiri anexe, prin grija pãrintelui paroh Adrian Isãroiu. www. basilica.ro


Argesul Ortodox