Issuu on Google+

C M Y K

z Anul VIII z nr. 436 z 26 noiembrie - 2 decembrie 2009 z 8 pagini z preþ: 1,6 RON

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

SFÂNTUL ANDREI - Apostolul Românilor ât de mare a fost pentru Andrei bucuria de a vesti Evanghelia la toate neamurile (Matei 28, 19). radiþia despre predica Sfântului Apostol Andrei în C fratelui sãu, Petru: „Am aflat pe Mesia, Care se upã Pogorârea Duhului Sfânt ºi întemeierea T Sciþia apare consemnatã în primele veacuri tãlmãceºte Hristos!” (Ioan 1, 41). DBisericii creºtine la Ierusalim, în ziua creºtine. Spre exemplu, Hipolit Romanul (249-251) ne-a ei doi fraþi: Petru ºi Andrei, dimpreunã lucrãtori în Cincizecimii, Sfinþii Apostoli ºi ucenicii lor au început lãsat o lucrare Despre Apostoli, iar Episcopul Eusebiu din Palestinei (339-340), din ºtirile lãsate de Origen Cogorul Domnului Iisus Hristos, cu cei zece predicarea noii învãþãturi adusã pe lume de Mântuitorul Cezareea apostoli, erau fiii pescarului Iona, nãscut în Betsaida, Iisus Hristos. din Alexandria († 254), scrie: „Sfinþii Apostoli ai localitate aºezatã pe þãrmul lacului Ghenizaret – Marea upã învãþãturile unor istorici ºi teologi din primele Mântuitorului, precum ºi ucenicii lor, au împrãºtiat în Galileii – din cunoscuta provincie Galileea, în partea de D veacuri creºtine, Sfântul Apostol Andrei a toatã lumea locuitã de atunci. Dupã Tradiþie, lui Toma nord a Þãrii Sfinte. propovãduit Evanghelia la geto-daci, în Schythia Minor – i-au cãzut sorþii sã meargã în Partia, lui Andrei în Sciþia, um era ºi firesc, la evrei, ºi pe la noi din când în Dobrogea de azi – în teritoriile dincolo de Prut, în nordul lui Ioan în Asia …” Mãrii Negre, Asia Micã ºi în spaþiile dintre Dunãre ºi Ccând, u totul deosebitã este mãrturia, chiar din perioada pruncii învãþau meºteºugul pãrinþilor. e la început, ei au fost ucenicii Sfântului Ioan Marea Neagrã. C apostolicã, când Sfântul Apostol Pavel pomeneºte, în Epistola cãtre creºtinii din Colose, (Coloseni 3, 11), DBotezãtorul, care predica pocãinþa ºi sãvârºea botezul. Atunci când Ioan a rostit, vãzând pe Iisus: „Iatã despre „sciþii” care au avut prilejul binecuvântat de a Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridicã pãcatele lumii” (Ioan 1, 29) ºi-au întãrit convingerea cã Iisus Hristos era Mesia, Cel prezis cu secole înainte. Iar dupã botezul lui Iisus, sãvârºit de cãtre Ioan Botezãtorul, din nou s-a auzit rostindu-se de proorocul botezãtor: „Iatã Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1, 6). Auzind cei doi ucenici, Petru ºi Andrei, de îndatã au pornit cãtre Iisus pentru a-L cunoaºte mai îndeaproape. Vãzându-i cum se îndreaptã spre El, a cunoscut inima lor ºi i-a întrebat: „Ce cãutaþi?”, iar ei rãspunzând i-au zis: „Învãþãtorule, unde locuieºti?” El le-a zis: „Veniþi ºi veþi vedea! (Ioan 1, 37-39). ei doi ucenici au stat uimiþi, ascultând o zi întreagã pe Iisus, Mesia, Cel mult aºteptat. Seara au plecat din nou cu tatãl lor, Iona, la pescuit. Vãzându-i Iisus le-a zis: „Veniþi dupã Mine ºi vã voi face pescari de oameni. Iar ei, îndatã lãsând mrejele, au mers dupã El.” (Matei 4, 18-20 ºi Marcu 1, 16-18). espre Sfântul Apostol Andrei, Evangheliile mai pomenesc doar de douã ori: la minunea înmulþirii pâinilor, unde el a spus lui Iisus Hristos: în mulþime se aflã un bãiat care are cinci pâini de orz ºi doi peºti (Ioan 6, 8-9), iar a doua oarã cu Filip, dupã învierea lui Lazãr, au înºtiinþat pe Domnul Iisus cã „niºte elini” pelerini veniþi pentru sãrbãtorirea Paºtelui iudaic, la Ierusalim, doreau sã-L vadã (Ioan 12, 20-22). upã o bunã vreme, Iisus Hristos trimite la propovãduire pe cei doisprezece apostoli: „Pe aceºtia doisprezece i-a trimis Iisus, poruncindu-le acestea: „În calea pãgânilor sã nu mergeþi ºi în cetatea de samarineni sã nu intraþi; ºi mai degrabã mergeþi la oile cele pierdute ale casei lui Israel. ªi mergând, propovãduiþi grãindu-le: S-a apropiat Împãrãþia Cerurilor! Pe cei bolnavi tãmãduiþi-i; pe cei morþi înviaþii; pe cei leproºi curãþiþi-i; pe demoni scoateþi-i afarã; în dar aþi primit, în dar sã daþi. Sã nu aveþi nici aur, nici argint, nici bani în cingãtorile voastre; nici traistã pe drum, nici douã haine, nici încãlþãminte, nici toiag; cã vrednic este lucrãtorul de hrana sa. ªi în orice oraº sau sat veþi intra, cercetaþi cine este vrednic în el ºi rãmâneþi acolo pânã ce veþi pleca. ªi intrând în casã, uraþi zicând: Pace casei acesteia! ªi dacã este casa aceea vrednicã, pacea voastrã sã vinã peste ea; dar de nu este vrednicã, pacea voastrã întoarcã-se la voi. Dacã cineva nu vã va primi, nici nu vã va asculta cuvintele, ieºind din casã sau din cetatea aceea, scuturaþi praful de pe picioarele voastre!” (Matei 10, 5-14). upã cum se ºtie, toþi ucenicii Sãi, deci ºi Sfântul Andrei, au fost martori la minunile pe care le-a sãvârºit Iisus, au ascultat învãþãturile pe care le-a rostit în faþa mulþimilor, însoþindu-l pe Mântuitorul pe toate drumurile Þãrii Sfinte. A suferit alãturi de ceilalþi apostoli când Iisus Domnul a fost vândut, prins, judecat, chinuit ºi rãstignit pe cruce. S-a bucurat când a aflat de minunea învierii ºi L-a vãzut pe Domnul înviat în prima zi, la opt zile ºi în Galileea, când a primit porunca de a predica

T

D

C

M

D

C

D

D

auzi cuvântul lui Dumnezeu. radiþia ne spune prin cãlugãrul Epifanie, secolul VIII, în Viaþa Sfântului Apostol Andrei, cã printre popoarele evanghelizate se numãrau ºi sciþii, despre care pomeneºte ºi Sfântul Apostol Pavel, iar în Sinaxarul Bisericii din Constantinopol se consemna cã Sfântul Apostol Andrei: „A predicat în Pont, Tracia ºi Sciþia” ºi cã a hirotonit pe Amplias, episcop de Odyssos sau Odessos – Varna de azi, Bulgaria, care este sãrbãtorit la 31 octombrie. e remarcat este faptul cã istoricii bisericeºti ruºi considerã cã Sfântul Apostol Andrei a predicat în nordul Mãrii Negre adicã „în pustiurile scitice”, þinut, fie aflat în Sciþia Mare (sudul fostei Uniuni Sovietice), fie în Sciþia Micã sau Dacia Ponticã, locuite, deopotrivã, de greci, romani ºi geto-daci, aºa cum menþioneazã scriitorul bizantin Nichifor Calist, în secolul XIV. ai în aproape, cãrturarul mitropolit al Moldovei ºi Sucevei, Sfântul Dosoftei, în Viaþa ºi petrecerea sfinþilor, scria: „Apostolului Andrei i-a revenit (prin sorþi) Bitinia ºi pãrþile Propontului ºi Halcedonul ºi Vizantea, unde e acum Tarigradul (Constantinopolul), Tracia sau Macedonia, Tesalia ºi sosind la Dunãre, ce-i zic Dobrogea ºi altele ce sunt pe Dunãre ºi acestea toate le-a umblat.” redem cã Sfântul Apostol Andrei a fost întãrit de Duhul Sfânt în lucrarea sa de evanghelizare, nu doar în spaþiile pomenite mai sus, ci ºi în altele care nu s-au consemnat, nici atunci nici mai târziu în documentele care sã stea ca mãrturie, odihnindu-se în marile biblioteci ale lumii. ãrturii, ca mierea în fagure, gãsim în colinde, legende ºi obiceiuri. Þinuturi ca Dobrogea, Basarabia, Mãnãstirea Nãmãieºti de la cuvântul „Nemo est”, rostit pare-se de însuºi marele Apostol Andrei, precum ºi colindele care pomenesc pe „schitul” sau „mãnãstirea” lui Andrei, la care veneau ºi ascultau slujba, Decebal ºi Traian stau mãrturie. Se gãsesc, de asemenea, numiri de locuri ºi ape: „Pârâiaºul Sfântului Andrei”, „Apa Sfântului” sau cunoscuta „Peºtera Sfântului Andrei”, în hotarul comunei Ion Corvin, care poate fi cercetatã. a ºi Sfântul Apostol Pavel, în cãlãtoriile sale misionare, pe lângã împãrtãºirea cuvântului evanghelic, hirotonea diaconi, preoþi ºi episcopi pe care îi aºeza în cetãþi, aºa cum a fost ºi la Tomis (Constanþa de azi), urmaºii sãi apostolici, episcopii hirotoniþi de el au hirotonit ºi ei, la rândul lor, diaconi, preoþi ºi episcopi, pãstrând cu sfinþenie succesiunea apostolicã, pânã în zilele noastre.

rebuie sã subliniem, cã în aceste teritorii locuite de M strãmoºii noºtri geto-daci, prin secolele VII-VI T î.Hr. s-au aºezat coloniºti greci. Ei au întemeiat cetãþi, în partea apuseanã a Mãrii Negre, precum sunt: Tyras (Cetatea Albã), Histria (Istria), Tomis (Constanþa), Callatis (Mangalia) etc. upã cum se ºtie, la sfârºitul secolului al IV-lea î.Hr. au venit triburile de sciþi, o populaþie nomadã de origine iranianã, fiind asimilaþi între timp de autohtoni. Aceºti sciþi, despre care pomeneºte ºi Sfântul Apostol Pavel, au dat numele de Sciþia, locurilor unde s-au aºezat. ai târziu, spaþiile de pe þãrmul apusean al Mãrii Negre, pânã la gurile Bugului, au fost cuprinse în statul Geto-Dac, condus de regele Burebista (†44 î.Hr.), cetãþile eline acceptând de nevoie protectoratul roman pentru o oarecare vreme; iar în anul 46 d. Hr. teritoriul dintre Dunãre ºi Marea Neagrã a fost cucerit de romani ºi anexat provinciei Moesia Inferior (Bulgaria rãsãriteanã de azi), iar în anul 297 a devenit provincie separatã sub numele de Schythia Minor, adicã Sciþia Micã. ceastã stare de lucruri a oferit condiþii prielnice pentru predica Sfântului Apostol Andrei, în atmosfera de culturã greacã, apoi romanã.

D

M

C

A

www.eparhiaargesului.ro/argesulortodox

Arhiepiscop al Argeºului si Muscelului

Ascultaþi RADIO T R I N I T A S (95,3 FM)


Argeºul Ortodox

În umbrã, în Lege ºi în Scripturã (LVIII)

Despre omorul necunoscut Dacã în pãmântul pe care þi-l dã în stãpânire Domnul Dumnezeul tãu se va gãsi om ucis, zãcând în câmp, ºi nu se va ºti cine l-a ucis, sã iasã bãtrânii tãi ºi judecãtorii tãi ºi sã mãsoare ce depãrtare este de la cel ucis pânã la oraºele dimprejur, sã ia o junincã ce n-a fost pusã la muncã ºi n-a purtat jug, sã o ducã la apã curgãtoare, într-un loc care n-a fost arat nici semãnat, ºi sã o junghie acolo. Apoi sã vinã preoþii, fiii leviþilor, sã binecuvânteze în numele Domnului, ºi sã-ºi spele mâinile deasupra capului junincii. ªi sã grãiascã ºi sã spunã: Mâinile noastre n-au vãrsat sângele acesta ºi ochii noºtri n-au vãzut. Iartã pe poporul Tãu Israel ºi nu lãsa poporului Tãu acest sânge nevinovat. ªi se vor curãþa de sânge (Deuteronom 21, 18).

pe El. În Psalmi Îl auzim pe Hristos destãinuind aceasta: Pe care Tu L-ai bãtut, ei L-au prigonit ºi au adãugat la durerea rãnilor Mele (Psalm 68, 30), în sensul cã voinþa oamenilor de a-L omorî, s-a întâlnit cu voinþa Tatãlui de a-ºi jertfi Fiul spre mântuirea tuturor. Aºadar, sã nu cugete mare lucru despre ei înºiºi ucigãtorii

Arãtarea lui Emanuel Cel omorât în pãmântul iudeilor 1. La aceasta se referã tainic procedura cea dupã Lege în cazul aflãrii vreunui om cãzut mort, în pãmântul iudeilor, fãrã a se ºti fãptaºul. Cãci ºtim bine cã iudeii L-au adus pe Hristos la Pilat ºi ei sunt auziþi strigând ia-L, ia-L, rãstigneºte-L (Ioan 19, 15), ºi Sângele Lui asupra noastrã ºi asupra fiilor noºtri (Matei 27, 25). 2. Dar pentru ce spune Legea, cu privire la Emanuel, cã nu se cunoaºte ucigaºul? Cuvântul cuprinde o tainã ºi nu le este descoperit tuturor în chip simplu. Conducãtorii iudeilor puneau uciderea lui Hristos pe seama puterii lor, se bucurau ca niºte biruitori, ºi nu ºtiau cã El a pãtimit de bunãvoie ºi S-a dat pe Sine pentru noi, urmând voii Tatãlui. Fãptaºul tainic este Tatãl ceresc, Care a dat pe Fiul Sãu la moarte, dupã cum dezvãluie Scriptura cã Însuºi Tatãl L-a bãtut

Domnului! Cãci au putut sã-ºi ridice mâinile cu îndrãznealã, numai pentru cã Fiul S-a lãsat cãzut sub ele, ascultãtor Tatãlui, dupã pogorãmântul chenozei. În sensul acesta Legea vesteºte adevãrul când zice cã iudeii nu L-au cunoscut pe Fãptaº, deºi Cel dat la moarte îi spune limpede lui Pilat: Nu ai avea nicio putere asupra Mea, de nu þi s-ar fi dat de sus (Ioan 19, 11), pentru a ridica vãlul neînþelegerii de pe mintea celor orbiþi de urã ºi îngâmfare. 3. Viþeaua al cãrei cap e tãiat într-o vale, în afara cetãþii, e chipul lui Hristos, Care a pãtimit în afara Ierusalimului. Chipul e luat din partea celor femeieºti tocmai pentru a se exprima slãbiciunea benevolã, dupã modul chenozei. Viþeaua n-are experienþa jugului, Hristos fiind nu doar Om adevãrat, ci ºi Dumnezeu dupã fire, în afara jugului pãcãtoºeniei. 4. Valea asprã ºi nelucratã unde e dusã juninca aratã cã Hristos dupã cinstita Cruce, S-a strãmutat în þinuturile neamurilor, care n-au fost lucrate, nici semãnate mai dinainte, dupã cum fusese pãmântul iudeilor. 5. Tãierea viþelei prin slujitorii lui Dumnezeu, înseamnã sãvârºirea Tainei Euharistiei prin mâinile preoþilor, împãrtãºind binecuvântãrile de tainã celor din neamuri. Cãci prin Taina Euharistiei se mãrturiseºte Moartea ºi Învierea Lui. 6. Spãlarea mâinilor peste ea este un act profetic ce vesteºte mântuirea rãmãºiþei lui Israel (Osea 3, 4-5; Romani 11, 25-26) ºi care descoperã modul cum se va petrece aceasta: disocierea de cei care au strigat la moartea Domnului Sângele Lui asupra noastrã ºi asupra fiilor noºtri (Matei 27, 25), disociere a celor de pe urmã care, întorcându-se la credinþã, vor mãrturisi faþã de Hristos mâinile noastre n-au vãrsat sângele acesta (Deuteronom 21, 7). Iar spãlarea mâinilor peste Hristos Însuºi, socotim cã înseamnã botezul rãmãºiþei evreilor care se vor mântui în vremea sfârºitului lumii, spãlându-se muceniceºte în moartea Domnului. Prof. Andrei CÃNUÞÃ

Molitfelnicul tâlcuit

Sfeºtania (II) Rânduiala pe scurt a slujbei Preotul, îmbrãcat cu epitrahilul ºi felonul, va da binecuvântarea micã („Binecuvântat este Dumnezeul nostru…), rugãciunile începãtoare, psalmul 142, se cântã „Dumnezeu este Domnul…”, apoi douã tropare închinate Maicii Domnului, psalmul 50 ºi urmeazã o serie de cântãri scurte adresate tot Maicii Domnului. Dealtfel, pânã aici, cea mai mare parte a slujbei are în centru pe Sfânta Fecioarã Maria. Care este explicaþia? În acest sens, gãsim o interesantã argumentare la pãrintele Ene Braniºte, în celebru-i tratat de „Liturgicã specialã”: „Precum se vede, cele mai multe dintre cântãrile din rânduiala acestei slujbe sunt adresate Sfintei Fecioare, deoarece slujba a fost alcãtuitã de Bisericã pentru a înlocui unele vechi rituri ºi obiceiuri pãgâne, legate de sãrbãtorile lunilor noi ºi mai ales de sãrbãtorile solstiþiului de varã (22-23 iunie), care aveau loc pe malurile apelor ºi în care rolul principal îl avea o fecioarã, frumos împodobitã ºi îmbrãcatã ca o mireasã, care trebuia sã ghiceascã viitorul concetãþenilor ei, cu ajutorul unor lucruri (obiecte) aruncate în apã ºi apoi scoase de ea (p. 350)”. De remarcat faptul cã riturile acestea sunt descrise mai ales de marele canonist ortodox Teodor Balsamon, în tâlcuirea sa la canonul 65 al Sinodului Trulan, care interzice creºtinilor practicarea unor astfel de obiceiuri pãgâneºti. Aºadar, una din explicaþiile de ordin istoric, aceasta ar fi pentru faptul cã majoritatea cântãrilor din slujba de sfinþire a apei invocã ºi laudã pe Maica Domnului. Sã nu uitãm cã ea este Mireasa cea preacuratã a Duhului Sfânt, în a cãrei putere mijlocitoare ºi-au pus nãdejdea toþi creºtinii, rugând-o sã-i curãþeascã de urmãrile

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CALINIC Argeºului ºi Muscelului al

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com Sãptãmânal tipãrit de cotidianul ARGEªUL

2

pãcatelor ºi sã-i apere de boli, de nevoi ºi de suferinþe. Revenim la rânduiala slujbei ºi spunem cã se continuã cu citirea Apostolului (de la Evrei, II; 11-18) ºi apoi Evanghelia (de la Ioan, V;1-4). Urmeazã ectenia mare cu cereri speciale pentru sfinþirea apei, dupã care preotul citeºte rugãciunea principalã pentru sfinþirea apei: „Stãpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel mare în sfat ºi minunat întru lucruri…”. Deosebit de sugestivã ºi importantã este epicleza (adicã partea de rugãciune pentru invocare Duhului Sfânt) pe care preotul o rosteºte de trei ori ºi pe care o redãm integral: „Însuþi, Iubitorule de oameni, Împãrate, Cel ce ne-ai dat nouã sã purtãm veºmânt luminat ca zãpada din apã ºi din Duh – acum preotul, afundând de trei ori mâna dreaptã în apã, face semnul crucii, zicând de fiecare datã: ªi acum trimite harul Preasfântului ºi de viaþã fãcãtorului Tãu Duh, care sfinþeºte toate ºi sfinþeºte apa aceasta.” De ce acest întreit gest liturgic? Preotul, astfel, imitã ºi închipuie pe îngerul Domnului, care „tulbura apa la vreme” (conform Ioan, V, 4). În cadrul acestei rugãciuni se continuã invocarea (din nou) a Maicii Domnului, dar ºi ajutorul ºi rugãciunile tuturor cetelor de sfinþi (folosindu-se formula liturgicã consacratã „pentru rugãciunile sfântului…“): cuvioºii, mucenicii, taumaturgii, fãcãtorii de minuni, sfinþii naþionali etc. Dupã finalul rugãciunii de sfinþire, preotul rosteºte: „Pace tuturor!” ºi „Capetele voastre…”, iar în timp ce cântãreþul rãspunde rar „Þie, Doamne!”, preotul citeºte în tainã rugãciunea „Pleacã, Doamne, urechea Ta…”, sfârºindu-se cu formula „Cã Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Diacon Prof. Cornel Dragoº Art designer: ing. Bogdan Ciocîrlan

Tu eºti sfinþirea sufletelor ºi a trupurilor noastre…” Dupã aceasta, preotul ia cu amândouã mâinile Sfânta Cruce ºi sfitocul de busuioc ºi, cântând de trei ori „Mântuieºte, Doamne, poporul Tãu…”, le afundã de trei ori, de fiecare datã cruciº, în vasul cu apã. Apoi înmoaie sfitocul ºi stropeºte cu aghiasmã locul unde sãvârºeºte slujba, stropind pe frunte pe toþi cei care au participat la slujbã. Acum este momentul slujbei în care, dacã este cazul, se intercaleazã slujbele sau molitfele speciale, când sfinþirea apei se face cu un scop anume: binecuvântarea casei, a unui monument, a fântânii noi etc. Urmeazã o ectenie micã întreitã cu cereri anume formulate pentru acest moment: pentru „a se pãzi locul respectiv (biserica sau casa), toate oraºele ºi satele, de boalã, de foamete, de cutremur, de potop, de foc de sabie, de nãvãlirea altor neamuri ºi de rãzboiul cel dintre noi.” Apoi, preotul va face otpustul (încheierea) special al slujbei. Pr. Florin IORDACHE

Redacþia: preot Napoleon Dabu (secretar de redacþie), preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Colaboratori: prof. Alexandru Brichiuº, Andrei Cãnuþã, diacon Roberto-Cristian Viºan, Laurenþiu Dumitru, Roxana Dragoº, Raluca Nicula, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Eduard Tomaziu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643


Argeºul Ortodox

SFÂNTUL ANDREI - Apostolul Românilor - continuare din pagina 1 ºadar, geto-dacii ºi daco-romanii, strãmoºii noºtri, au avut încã de la începuturi propovãduitã învãþãtura curatã a credinþei în Iisus Hristos, prin predicã ºi botez. unãrea a fost întotdeauna ca un uriaº epitrahil întins din Munþii Pãdurea Neagrã pânã la revãrsatul ei în Marea Neagrã. Niciodatã acest fluviu nu a despãrþit Europa în douã, ci a unit-o, ea fiind un liant sau o punte de aur peste care au trecut în ambele pãrþi, apostolii lui Iisus, misionarii, ucenici ai apostolilor, preoþi ostenitori ºi diaconi slujitori. Iar semnele existenþei unui monahism sãnãtos se vãd ºi astãzi la Basarabi, în Dobrogea, în chiliile sãpate în piatrã, în Curbura Carpaþilor: zona Buzãului, Argeºului ºi Muscelului, Vâlcii ºi Gorjului. a mângâiere pentru inimã ºi ºtiinþã pentru suflet, putem vedea la Tomis bazilici de proporþii imense, din secolele IV-VI, obiecte cu înfãþiºare creºtinã, iar din anul 300 d. Hr., Inocenþiu de la Galaþi, care aºteaptã trecerea în rândul sfinþilor, pe care Episcopul Casian o va prezenta Sfântului Sinod cât mai curând. um vom mulþumi lui Dumnezeu pentru descoperirea, în 1971, a celor patru sfinþi martiri din 304: Zotic, Atal, Camase ºi Filip în cripta de sub altarul bazilicii, uriaºã pentru vremea aceea, de la Niculiþel, martirion unic în România, Europa ºi chiar în lume! e cuvine ca fiecare român sã vadã acest martirion din Niculiþel, precum ºi sfintele moaºte ale celor patru martiri, care se aflã la Mãnãstirea Cocoº, în imediata apropiere a Niculiþelului Dobrogean. fântul Apostol Andrei a avut o arie uriaºã de evanghelizare în epoca apostolicã, întãrit de forþa dumnezeiascã a Duhului Sfânt. Valurile ºi furtunile Mãrii Negre,

A D

C C S S

spaimele de înecare în adâncuri, primejdiile de pe uscat, cu iarnã, crivãþ ºi friguri mari, primejdii din partea tâlharilor ºi a pãgânilor, grija pastoralã pentru comunitãþile pe care le orânduia pe calea cea dreaptã a credinþei în Iisus Hristos, toate acestea s-au încununat cu moartea martiricã fiind rãstignit pe o cruce în formã de X, cunoscutã pânã azi „Crucea Sfântului Andrei”, pe care o cunoaºte toatã lumea care cãlãtoreºte, fiind semn internaþional la trecerea peste linia feratã. fântul Apostol Andrei a fost martirizat la Patras, istoricii fixându-i anii martirajului 64-67 d. Hr. Se spune din Tradiþie, cã Sfântul Apostol Andrei, în anul 67 d. Hr., auzind de întemniþarea fratelui sãu Petru, la Roma, a coborât din Carpaþi spre Elada, pentru a pleca pe mare cu corabia la Roma. Nu avea sã mai ajungã acolo sã se vadã cu fratele sãu. În acelaºi an, 67, cei doi fraþi de o mamã erau rãstigniþi: Petru, la Roma, pe cruce, cu capul în jos, iar Andrei, tot pe cruce, în formã de X, în Patrasul Ahaiei – Grecia de astãzi. oaºtele sale n-au stat într-un loc, precum i-a fost ºi viaþa pãmânteascã. Din Patras, prin anii 356-357, au fost aduse la Constantinopol, noua capitalã a Imperiului Roman de Rãsãrit, cu prilejul sfinþirii Bisericii „Sfinþilor Apostoli”. fântul Ambrozie (339-397), episcopul Mediolanului – Milanul de azi – scria cã Pãrticele din moaºtele sale au fost împãrþite la Milano, Nola, Brescia din Italia.

S

n anul 1204, Constantinopolul fiind cucerit de cruciaþi ºi Î creându-se o „Patriarhie latinã” în locul celei ortodoxe, cardinalul Petru de Capua a hotãrât ca sfintele moaºte sã fie duse în Italia (Biserica Amalfi), iar în 1462 capul sãu a fost aºezat într-o bisericã din Roma. Din frãþietate creºtinã, aceste sfinte moaºte au fost returnate la Patras. ubliniem faptul cã Sfântul Apostol Andrei se bucurã de mare cinstire, mai ales în Rusia, Grecia ºi România, locuri unde a pãstorit apostolic în numele lui Iisus Hristos. oi îl considerãm pe Sfântul Apostol Andrei ca apostol al românilor, iar Patriarhia de Constantinopol îl socoteºte chiar ca „întemeietor” al acestui „scaun apostolic”. iua de 30 noiembrie este ziua de care se bucurã românii pentru prãznuirea Sfântului Apostol Andrei „cel dintâi chemat la apostolat ºi propovãduitor al Evangheliei lui Hristos la strãmoºii noºtri; apostol al Ortodoxiei Româneºti, creºtinismul românesc fiind de origine apostolicã.” ceastã sãrbãtoare duhovniceascã a românilor este premergãtoare Zilei naþionale a unitãþii românilor de pretutindeni, împletindu-se în chip fericit sãrbãtoarea Bisericii cu sãrbãtoarea neamului strãmoºesc. u inima plinã de bucurie duhovniceascã ºi pioºenie, sã zicem: „Pe propovãduitorul credinþei la geto-daci ºi slujitor al Cuvântului, pe Andrei cel dintâi chemat sã-l lãudãm, cã pe strãmoºii noºtri i-a adus la cunoºtinþa lui Iisus Hristos, crucea în mâini þinând ºi izbãvind din înºelãciunea vrãjmaºului sufletele lor, pe care le-a adus la Dumnezeu ca dar bineprimit. Pe acesta, toþi românii sã-l lãudãm ºi sã-l cinstim, ca sã se roage neîncetat lui Hristos Dumnezeu, ca sã ne fereascã de toatã rãutatea ºi sã mântuiascã sufletele noastre!” (Stihira glasului 6 la Utrenia din 30 noiembrie) uturor celor care poartã numele de Andrei ºi Andreea le dorim sãnãtate de la Dumnezeu, spor binecuvântat în toatã lucrarea, întru mulþi ºi buni ani!

S N Z A C

T

M S

DIALOGUL, cale de mediere între teologie ºi ºtiinþã Ideea fecundã dintre sfera ºtiinþificã ºi cea religioasã are nevoie de o susþinere mediatã prin limbaj. Multe contradicþii apãrute între viziunea ºtiinþificã ºi cea religioasã provin din insuficienta clarificare conceptualã, care ar trebui realizatã prin medierea efortului filosofic. Dacã reprezentanþii „Cercului de la Viena” (1930) au cãutat sã întemeieze o formã de logicã pozitivistã, axatã pe datele empirice, au fãcut acest lucru pentru cã se bazau pe ideea cã are sens doar o cunoaºtere bazatã pe experiment. Astfel s-a încercat izolarea ºtiinþei de metafizicã ºi, implicit, de teologie, iar aceastã direcþie de gândire a fost numitã neopozitivism. Deci, cunoaºterea umanã a fost din start redusã doar la cunoaºterea ºtiinþificã, excluzând orice speculaþie metafizicã. Dar, împotriva acestei poziþii au apãrut ºi protestele unor gânditori, printre care îl amintim pe Jean Ladriere, care aratã cã: Dacã existã un sens în limbaj, acela este dat de faptul cã este inteligibil. Dar inteligibilitatea nu este accesibilã doar demersului ºtiinþific. Alãturi de inteligibilitatea particularã, existã ºi inteligibilitatea totalitãþii, alãturi de discursul ºtiinþific, existã ºi cel metafizic (L’articulation du sens, pag. 455). Deci, discursul coerent este cel care poate fi înþeles, adicã este inteligibil. Ori acesta poate fi ºtiinþific, dar poate fi filosofic ºi teologic. Pretenþia reducþionistã care prezintã ºtiinþa ca fiind singurã posesoarea adevãrului este falsã. Odatã ce nicio ºtiinþã nu poate impune monopolul propriului limbaj, rezultã cã trebuie dezvoltatã o conºtiinþã a dialogului, care se poate dovedi fecundã prin intermediul deschiderii inter ºi transdisciplinare. Un exemplu clar în acest sens este cosmologia metafizicã elaboratã de Dallaporta, care aratã cã stricta înrãdãcinare în experiment a ºtiinþei este îngustã, în lipsa unor tendinþe de a depãºi limitarea, care nu pot fi decât metafizice. De fapt, orice demers uman se întemeiazã pe presupoziþii metafizice sau teologice, deci calea dialogului este fecundã oricând pentru demersul cunoaºterii. Prof. Alexandru BRICHIUª

Arhiepiscop al Argeºului si Muscelului „Biserica cu hramul Sfântul Gheorghe”, din centrul municipiului Piteºti ºi „Biserica Domneascã din Curtea de Argeº”. Ambele au dimensiuni apropiate, adicã 50 pe 40 de centrimetri ºi sunt realizate de artistul Ovidiu Ilie. Ineditul expoziþiei a fost dat de tehnica utilizatã: vârf de cuþit. Cei trei autori care ºi-au expus lucrãrile au dispus culorile pe pânzã utilizând un cuþit de peºte. Pânã a ajunge la Piteºti, expoziþia a mai fost admiratã la Târgoviºte, Câmpulung ºi Slatina. Raluca NICULA

Expoziþie ineditã la Teatrul “Al. Davila”

BISERICI PICTATE DIN... CUÞIT Zeci de monumente istorice ºi lãcaºuri ortodoxe din mai multe zone ale þãrii au putut fi admirate la Teatrul Alexandru Davila, timp de o sãptãmânã. În perioada 2027 noiembrie, o expoziþie de picturã realizatã în tehnica vârfului de cuþit a fost gãzduitã în foaierul instituþiei de culturã, fiind adusã în oraºul nostru de Asociaþia Localitãþilor ºi Zonelor Istorice de Artã din România. Din aceastã asociaþie fac parte 14 consilii judeþene din þarã, printre care ºi cel al judeþului Argeº. Printre zecile de tablouri s-au remarcat, pentru argeºeni, douã în care sunt zugrãvite pe pânzã, în toatã splendoarea, monumente cu tradiþie în trecutul cultural-religios:

3


Melos

Argeºul Ortodox

Nicolae Ursu - dirijor, profesor, folclorist ºi compozitor -

Între personalitãþile notorii ale culturii muzicale româneºti laice ºi religioase care au îmbogãþit prima ºi a doua jumãtate a secolului al XX-lea cu lucrãri corale ºi folcloristice de largã ºi impunãtoare rezonanþã bãnãþeanã ºi naþionalã, Nicolae Ursu ocupã un loc deosebit prin prestaþia sa de dirijor, profesor, compozitor ºi folclorist. A fost ºi rãmâne un vrednic urmaº al înaintaºilor sãi compozitori ºi folcloriºti: Ion Vidu, Timotei Popovici, Sabin Drãgoi, Tiberiu Brediceanu, Iosif Velceanu, Vãdim ªumski ºi alþii. S-a nãscut la 4 iunie 1905 în satul ªamoviþa comuna Chizãtãu judeþul Timiº, moºtenind atât de la mama ºi tatãl sãu deschidere cãtre fenomenul artistic ºi cultural. „De la tatãl sãu - scrie un cercetãtor al operei sale a deprins ºi mânuirea glasurilor ºi a înfloriturilor complicate ale cântãrii cultice” (Vezi Firea, Gheorghe. Nicolae Ursu - Un pasionat slujitor al muzicii corale bãnãþene. Art în: Muzica, Anul XIX, Nr. 2, februarie 1969, pag. 30). Dupã terminarea ºcolii primare din satul ªamoviþa ºi a liceului din Lugoj unde a fost în contact direct ºi mai apropiat cu „doinitorul Banatului”, Nicolae Ursu se înscrie la Conservatorul de Muzicã ºi la Facultatea de Drept a Universitãþii din Cluj, unde a avut la Conservator ca profesori pe: Traian Vulpescu, Marþian Negrea ºi Augustin Bena, care-i vor deschide alte perspective ale creaþiei decât cele din timpul anilor copilãriei ºi tinereþii de la Lugoj. Dupã terminarea studiilor universitare, a funcþionat ca profesor de muzicã la liceul unitarian (1928-1929); la Gimnaziul Dr. C. Angelescu din Cluj (1929-1934); la Gimnaziul V. Babeº (1936-1939) ºi la Liceul C. Dioaconovici Loga din Timiºoara (1946-1950). Din 1940 a funcþionat ca Lector, apoi Conferenþiar la Conservator ºi la Facultatea de Muzicã, din acelaºi oraº ºi unde ºi-a creat o mare pleiadã de discipoli fruntaºi ai muzicii româneºti ca: Doru Popovici, Stelian Olariu, Cornel Trãilescu, Martha Kessler, Tudor Jarda, Liviu Brumam, Dan Voiculescu, Gheorghe Firea, Vasile Spãtãrelu, Diodor Nicoarã ºi alþii. „Ca profesor - scrie un alt biograf al sãu - Nicolae Ursu fãcea nu doar simple lecþii de muzicã cu teorii, solfegii, dar intra ºi în istoria dramaticã a muzicii, în analize profunde” (Vezi Iancu Ioan. Muzica înalþã. Interviu în: Orizont, Anul XXXV, Nr. 19 (839), din 11 mai 1984, pag. 3). Ca folclorist, Nicolae Ursu este chemat de Dimitrie Gusti „sã întreprindã cercetãri sistematice în toate domeniile vieþii sociale româneºti” (Vezi Murgu, Doru. Un clasic al cântãrii corale româneºti. Art în: Orizont, Anul XXXVI, Nr. 51/983). Cele cinci monografii ale sale publicate ulterior sunt rezultatul acestor eforturi uriaºe care au fost rãsplãtite cu premiul Academiei Române în anul 1942, raportor fiind George Enescu ºi Ordinul Muncii clasa a III-a (1957). A cules folclor muzical din Valea Bistrei, a Timiºului, a Caraºului ºi din Valea Almãjului. Moºtenirea sa folcloricã constã în cele cinci monografii folclorice ºi culegeri însumând peste o mie de cântece populare. A publicat de asemenea un curs de folclor pentru studenþii timiºoreni ºi alte studii, articole ºi recenzii în Luceafãrul (Timiºoara); Armonia (Botoºani); Revista Institutului Social Banat-Criºana; Scrisul românesc; ªcoala bãnãþeanã (Timiºoara); Transilvania; Patria; Fruncea; Dacia; Vestul; Poporul ºi Ecoul (Timiºoara). A susþinut concerte, lecþii, conferinþe, comunicãri ºtiinþifice, emisiuni radiofonice, toate cu teme ºi meditaþii folclorice. Tot ca folclorist a participat ca membru în jurii naþionale ale festivalurilor cântecului românesc precum ºi la congresele internaþionale folclorice. Munca sa de folclorist s-a identificat cu activitatea Filialei Muzeului Banatului care s-a direcþionat pe „strângerea documentelor folclorice de la culegãtorii ºi valorificatorii folclorului muzical: Timotei Popovici, Iosif Velceanu, Vãdim ªumski, Tiberiu Brediceanu, Sabin Drãgoi. Nicolae Ursu ºi alþii” (Vezi Andrei, Victor Prof Tezaurizarea culturii muzicale bãnãþene. Ait. în: Orizont, Anul XVIII, 13 ianuarie 1977. Nr. 2 (464), pag. 6). În 1957 Nicolae Ursu publicã Monografia muzicalã a unui sat bãnãþean (Ohaba-Bistra (Banat). Prin aceastã carte folcloristul „aduce o contribuþie însemnatã culegerilor de cântece ºi jocuri ale poporului nostru ºi cunoaºterii folclorului” (Vezi Drapelul Roºu, Anul XIV, Nr. 3888 din 23 iunie 1957, pag. 2). Materialul muzical al acestei lucrãri este împãrþit în cele 5 genuri: 1) Cântece lumeºti, balade ºi melodii de joc cu

4

text; 2) Cântece la morþi (zori, bocete); 3) Pãpãrugi; 4) Cântece de leagãn; 5) Jocuri sau muzicã de dans fãrã text La sfârºitul lucrãrii gãsim o anexã de cântece din comunele vecine. Lucrarea mai are ºi 120 melodii cu text. O altã lucrare premiatã de Academia Românã este: Contribuþiuni muzicale la monografia comunei Mãguri, judeþul Cluj. Editura Regionalei bãnãþene „Astra”, 1940, 71 pagini. Lucrarea cuprinde 12 colinde; 21 de doine ºi hore ºi 12 jocuri. Autorul face deosebire între colinde ºi cântecele de stea care sunt cu tematicã religioasã. O nuntã în valea Almãjului - Judeþul Caraº. În aceastã lucrare gãsim o detaliatã descriere a celor 20 de cântece ºi jocuri populare româneºti, Timiºoara, Tipografia Naþionalã, 1940, 32 pagini, precum ºi o largã ºi amãnunþitã descriere a tradiþiilor ºi obiceiurilor locurilor. Într-o cercetare mai amplã Nicolae Ursu publicã lucrarea Cântece ºi jocuri populare româneºti din Valea Almãjului (Banat). În aceastã lucrare gãsim 340 de melodii cu texte culese ºi notate de autor ºi cu o prefaþã de Sabin V. Drãgoi. Bucureºti, Editura Muzicalã, 1958, 287 pagini. În lucrare gãsim 153 de cântece; 6 balade; 49 cântece funebre; 30 cântece de joc; 75 melodii de joc; 18 colinde ºi cântece de stea. Din seria de micromonografii folclorice pe care le-a întocmit face parte ºi micromonografia intitulatã Cântec ºi jocuri din comuna Nãidaº (Caraº) Reºiþa, 1969. Menþionãm de asemenea cã în manuscris a lãsat urmãtoarele lucrãri: 200 de doine, cântece ºi jocuri din Ardeal ºi Banat; Folclor din zona Porþilor de Fier ºi altele. Bogata experienþã de folclorist a fãcut ca sã lase urmaºilor un Îndreptar pentru culegerea cântecelor populare, Timiºoara, 1942, 23 pagini. Tot aici putem menþiona ºi lucrarea Folclor muzical din Banat ºi Transilvania, lucrare ce cuprinde 300 colinde, cântece ºi jocuri. Ediþie îngrijitã cu prefaþã ºi studiu introductiv de Rodica Giurgiu, Bucureºti, Editura Muzicalã, 1983, 276 pagini. Aceastã carte este alcãtuitã din douã pãrþi: 1) Prima parte cuprinde contribuþia Rodicãi Giurgiu, iar 2) a doua parte este alcãtuitã din culegerea propriu-zisã a lui Nicolae Ursu de cântece, colinde ºi jocuri populare. Ambele pãrþi constituie un tot unitar ºi „aduce în actualitate rodul pasiunii care a constituit însãþi viaþa lui Nicolae Ursu” (Vezi Recenzia de Poenaru Mihaela, în: Steagul Roºu, Anul XL Nr. 11855, joi 17 martie 1983, pag 2). Ca fiu de þãran ºi fiu al Banatului, Nicolae Ursu a iradiat în întreaga sa activitate de profesor, dirijor, animator al vieþii muzicale bãnãþene ºi talentat compozitor, fapt ce a determinat oamenii de culturã ºi de artã sã-i aducã omagii încã din viaþã ºi dupã moarte, întrucât „a trudit din greu un ogor deja desþelenit, a preluat valorile trecutului” ºi, situat pe coordonatele spirituale ale epocii sale, le-a dat noi dimensiuni” (Vezi Giurgiu, Rodica. Expoziþia omagialã Nicolae Ursu folclorist ºi compozitor (1905-1969). Art. în: Muzica, Nr. 6, iunie, 1980 pag. 19). Nicolae Ursu a fost unul din cei mai remarcabili animatori ai vieþii muzicale din acel îndepãrtat colþ de þarã. A colindat satele bãnãþene individual sau cu echipe organizate de Institutul Social Banat-Criºana. Din Valea Almãjului ºi din pãrþile sudice ale Banatului a strâns peste trei sute de cântece ºi jocuri populare. A publicat un album de 10 colinde ºi cântece de stea pentru cor mixt ºi bãrbãtesc. A fost muzicianul care a strâns, publicat ºi prelucrat folclor dar a desfãºurat ºi o intensã activitate de publicist. „Amintirea lui Nicolae Ursu - scrie un cercetãtor al vieþii ºi operei sale -va dãinui în Banat din generaþii în generaþii, care îi vor cânta melodiile sale corale” (Vezi Cosma, Aurel. Compozitorul Nicolae Ursu (19051969). AH în: Orizont Timiºoara, Anul XXI (190) 1970. pag. 94). Cea mai valoroasã lucrare a sa însã, este Culegerea de Cântece ºi jocuri din Valea Almãjului. Conþine

340 melodii cu texte ºi cu un studiu introductiv de Sabin Drãgoi. Lucrarea a apãrut sub patronajul Institutului de Etnografie ºi Folclor, Bucureºti. Menþionãm de asemenea cele douã culegeri inedite: 1) 200 doine, cântece ºi jocuri din Ardeal; 2) 600 colinde ºi cântece de stea din Ardeal ºi Banat; Menþionãm de asemenea cã în broºura publicatã în 1942 de cãtre Institutul Social Banat-Criºana. Nicolae Ursu defineºte poziþia sa faþã de rolul ºtiinþific al folcloristicii româneºti. Totodatã menþionãm cã într-un interviu acordat unui cercetãtor al operei sale, folcloristul vede o asemãnare între cântecele bufãneºti ºi cele din Mehedinþi ºi Gorj, aceasta se explicã prin faptul cã „transmutarea în Banat a unor familii ºi cãtune de olteni în nãdejdea oamenilor de atunci cã vor putea câºtiga o pâine mai dulce la minele de cãrbuni din Sasca, Anina, Cãrbunari ºi Reºiþa” (Vezi Almãºan I. Marin. Doinã zic, Doinã ºoptesc Art. în: Drapelul roºu. Timiºoara, Anul XXIV, Nr. 7016, sâmbãtã 29 iulie 1967. pag. 2). Munca sa de folclorist ºi de animator al vieþii culturale bãnãþene a fost consemnatã fãrã rezerve în presa vremii. Iatã ce scrie unul dintre discipolii sãi care „vãzuse crescând apoteotic însemnele preþuirii oficiale pentru valorificarea tezaurului de frumuseþi conþinute în miniaturalele eºantioane folclorice pe care le culesese de copil” (Vezi Murgu, Dom. Nume de referinþã în muzica bãnãþeanã - Nicolae Ursa. Art. în: Orizont, Serie nouã, Anul XXVI, din 14 februarie 1975, Nr. 7 (363) pag. 6). În calitate de compozitor, pe Nicolae Ursu când îl preocupa o temã muzicalã, o studia în permanenþã pânã când îi stãpânea complet fiinþa, dupã care „cu migalã ºi trudã o transpunea, gingaºã ºi elegantã în vocea colectivã a corului” (ªerbãnescu, Mircea. Evocãri. Nicolae Ursu în memoria noastrã. Art în: Orizont (11) Anul XXX Timiºoara, (574) 15 martie 1979 pag. 8). Creaþiile sale corale de la primele prelucrãri folclorice pânã la suite sunt un binemeritat omagiu adus cântecului popular bãnãþean în special ºi celui românesc în general. Creaþia coralã a lui Nicolae Ursu este situatã pe linia lucrãrilor lui Ion Vidu ºi „reliefeazã un conþinut liric, expresiv, larg accesibil ºi (1212 Vezi Popovici, Doru. Nicolae Ursu. Art. în: Muzica coralã româneascã. Editura Muzicalã, Bucureºti, 1966, pag. 238). El s-a impus în muzica româneascã prin urmãtoarele lucrãri corale devenite adevãrate ºlagãre: Urâtu mã duce-n lume; Toatã lumea ar vrea sã mor; Du-te dor; La mândra; Lino, Leano; Ca la Brebu precum ºi Linã Gherghinã. Nicolae Ursu a adus o contribuþie culturii româneºti în mod egal atât pe tãrâmul folcloristicii, al pedagogiei, al dirijoralului ºi al creaþiei corale laice ºi religioase. Iatã ce scrie unul din cercetãtorii activitãþii sale: „Nicolae Ursu devine un simbol al rodniciei de cântec bãnãþean, decantat la înalþi parametri în patrimoniul culturii” (Vezi Ghiulvezan, Ovidiu. Zilele memoriale „Nicolae Ursu“. Art. în: Drapelul roºu, Anul XXXII, Nr. 9366, 2 martie 1975, pag.2). A scris de asemenea patru suite corale: Suita a I-a „Lirica”; Suita a II-a „Pastoralã”; Suita a III-a (Ceremonialã); Suita a IV-a „Almãjana”, alcãtuitã din patru melodii culese de la tinerii veniþi la un concurs însoþit de dirijorul lor profesorul Nicolae Crãiniceanu. Aceste melodii au fost mãiestrit prelucrate de compozitor pentru cor mixt ºi soliºti ºi au intrat în circuitul larg al muzicii corale româneºti, sub numele: Vine doru primãvara - cu solo sopran; La cãsuþa din poianã cu solo bariton (tenor); Mândruþã cu ochii verzi cu solo bariton (tenor); Mãi bãdiþã bade al meu cu solo mezzo-sopran. Atât aceste prelucrãri corale cât ºi altele, au determinat pe mulþi analiºti ai vieþii ºi operei sale sã scrie cã: „Nicolae Ursu este un nume de rezonanþã în cartea de aur a culturii bãnãþene ºi româneºti”. (Vezi Crãiniceanu, Nicolae Prof. Nicolae Ursu - un animator, Art. în Orizont, Anul XXXVI, 18 ianuarie, 1985 pag.13). Cât priveºte metoda de lucru a compozitorului precum ºi caracteristicile lucrãrilor sale se poate menþiona cã Nicolae Ursu îmbinã în mod fericit armonizarea clasicã cu autenticitatea materialului folcloric, precum ºi frecventa cadenþã pe treapta a II-a

a gamei în care este scrisã lucrarea. Mergând pe linia aprecierilor oamenilor de artã ºi culturã a moºtenirii artistice a compozitorului ºi folcloristului Nicolae Ursu, Conservatorul de Muzicã din Cluj a publicat sub egida sa integrala lucrãrilor sale corale între care menþionãm: „Ca la Brebu”; „Linã ºi Gherghinã”; „Firuþã nouã Firuþã”; „De la Oraviþa-n vale” ºi capodopera „Lino, Leano”, toate componente ale volumului I-iul. Volumul al II-lea cuprinde cântece patriotice între care menþionãm: „Patrie frumoasã eºti”; „Muncitorii” sau „Cartea istoriei”. ªi în sfârºit volumul al III-lea care înmãnuncheazã cele patru suite corale: „Cãrãºana”; „Pastorala”; „Ceremoniala” ºi „Almãjana”, toate la un loc alcãtuind frumoasa ºi neuitata moºtenire coralã a compozitorului, folcloristului ºi omului de culturã Nicolae Ursu. „De la compozitor - scrie un alt biograf al sãu - neau rãmas suitele sale corale în care lumea satului bãnãþean cântã ºi joacã în ritmul melodiilor lui strãvechi, pe care Nicolae Ursu le-a adunat ºi le-a prelucrat”. (Vezi Vãrãdeanu, Vasile. A rãmas cântarea. Art. în: Steagul roºu Anul XXVII, Nr. 7812, duminicã 22 februarie (pag. 4)). Tot la activitatea sa de compozitor menþionãm ºi: 1) Zece colinde ºi cântece de stea pentru cor mixt ºi bãrbãtesc Timiºoara, 1938, precum ºi 2) Zece coruri. Melodii populare notate ºi armonizate de compozitor, Timiºoara, 1939. Menþionãm de asemenea concepþia sa privitor la prelucrarea cântecului popular care spune cã „de multe ori o stilizare prea evidentã în suitã scade din autenticitatea unui joc popular”. (Vezi Mãlai, Gavril. Folclorul ºi activitatea artisticã. Art în Steagul roºu, Anul XXI, Nr. 6178, sâmbãtã 14 noiembrie 1964 pag. 2). În continuare prezentãm câteva din lucrãrile sale corale gãsite în mapa Societãþii Corale Carmen, condusã de Dumitru G. Kiriac, ceea ce demonstreazã cã lucrãrile corale ale lui Nicolae Ursu au atras atenþia mentorului societãþii. 1) Lino, Leano! - Cântec popular pentru cor mixt la 4 voci scris în gama Fa major, mãsurile 4/8; 3/8 ºi 5/8 - Tempoul Molto rubato. Nu moduleazã în altã tonalitate pe parcursul lucrãrii. 2) De doi (joc popular) - Gama Fa major, mãsura de 2/4. Tempoul Allegro giocoso. Nu moduleazã în altã tonalitate pe întreg parcursul lucrãrii. 3) Pãpãrugã (joc magic popular) Este scris în gama Mi major mãsura de 3/8; Tempoul. Allegro vivace. Are un singur Refren, în timpul cãruia moduleazã în relativa sa minorã Do# minor. 4) Codrul doineºte (popular) Cor mixt cu Solo de Bariton. Este scris în gama Re major natural. Tempo Allegro poco rubato, mãsura de 4/8 - Are un singur Refren ºi un Final cu modulaþie în Si minor natural (relativa lui Re major). 5) Mândruliþã de demult Cor mixt cu Solo Bariton ºi Mezzo-sopran, cor scris în gama Re major natural; mãsura de 2/4 pe tot parcursul lucrãrii, cu un Refren, la mijlocul lucrãrii. Tempoul este AllegroModerato. Are ºi o Codã. 6) Ca la Brebu - joc popular bãnãþean cu text în grai popular pentru cor mixt, Timiºoara 1947; Este o lucrare scrisã în gama Mi major; mãsura de 2/4 cu trei Refrene: La Refren I Tempoul este Allegro giocoso; La Refren II gãsim o modulaþie în Si major, o mãsurã de 2/4, Tempoul Allegro giocoso Refren III. Gama este Re major natural mãsura de 2/4, Tempoul: Allegro con fuoco. 7) Batã-te; Badeo, Norocu! (popular) Prelucrare pentru cor mixt scris în gama mi minor natural, mãsura de 4/8. Tempoul Allegro (poco rubato). Cu modulaþie în Sol major natural. 8) Hai, Ioane, Ioane (popular) Prelucrare pentru cor mixt în gama Sol major natural. Tempo - Allegro moderato - (giocoso) - Pe parcurs moduleazã în gama La major natural, pentru ca spre sfârºitul lucrãrii sã moduleze în gama Re major natural. 9) Cântec ºi joc popular din Banat - Cor mixt cu solo de Bas, scris în gama Sol major. Este o prelucrare în mãsura de 4/8 care începe mai întâi cu T1 ºi T2 continuã cu B1 ºi B2 dupã care se încheie cu întreg ansamblul pentru cor mixt cu Solo de Bas. Tempoul lucrãrii este Poco rubato molto; apasionato. Pe parcursul lucrãrii se moduleazã în gama Do major natural cu treapta a VII-a coborâtã. Lucrarea se terminã apoteotic în gama Do major natural. Concluzionând asupra prezentãrii pe scurt a vieþii ºi activitãþii dirijorale, folcloristice ºi de creator de muzicã coralã laicã ºi religioasã a lui Nicolae Ursu, se poate afirma cã întreaga sa activitate de dirijor, profesor, compozitor ºi folclorist, se înscrie cu cinste în miºcarea cultural artisticã iniþiatã de Dumitru G. Kiriac, Timotei Popovici, Gheorghe Cucu, Tiberiu Brediceanu, Sabin Drãgoi, Ilarion Cociºiu, Constantin Brãiloiu ºi alþii. Pr. Prof. Dr. Marin VELEA


Argeºul Ortodox CAMPANIA „DIN TEMNIÞE SPRE SINAXARE“ Purtând de grijã de doi soldaþi germani

Pãrintele Ioan Pãvãluþã (+ 4 decembrie 1961) l 25 ianuarie 1902, Onceºti (judeþul Bacãu). Se naºte în familia lui Toader ºi al Mariei Pãvãluþã l Dupã cursurile primare din satul natal, urmeazã studiile teologice la Seminarul „Sfântul Gheorghe” din Roman ºi Facultatea de Teologie din Cernãuþi l se cãsãtoreºte în 1927 cu tânãra învãþãtoare, Maria, din satul bãcãuan Filipeni, fiind binecuvântaþi cu trei prunci, Teodorina, Aurelian (viitor medic) ºi Mihai l este hirotonit preot de cãtre Episcopul Lucian Triteanu la 1 ianuarie 1928 pe seama parohiei Lunca (Filipeni), având 411 familii cu 1942 de enoriaºi l în timpul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, se refugiazã cu familia la Schitul Buluc din Vrancea, aproape de Odobeºti l dupã conflagraþia mondialã, este arestat de douã ori, în 1950 ºi 1958, executând pedepsele la Penitenciarele din Galaþi, Bacãu ºi Botoºani, unde, la 4 decembrie 1961, cu o lunã înainte de a împlini 60 de ani, va fi chemat la Marea Întâlnire cu Hristos.

Gãzduirea strãinilor Încã din perioada pãstoririi de la Lunca ºi cea a refugiului vrâncean, pãrintele ajuta mulþi nenorociþi ºi mulþi lipsiþi, sãvârºind acte de milostenie. Dupã pustiitorul rãzboi, îndemna pe credincioºii din parohie la comuniune ºi reconstrucþie. În vremea secetei, a organizat un comitet de asistenþã socialã, implicându-se personal în acþiunile caritabile desfãºurate. A purtat de grijã în tainã de doi soldaþi germani, rãmaºi în zonã, gest creºtinesc care îi va aduce multe necazuri. Din informaþiile fiului, dr. Aurelian Pãvãluþã din Roman, cei doi aveau vârsta de aproximativ 20 de ani, fiind originari din localitatea germanã Julich. Pãrintele le asigura în tainã hrana ºi îmbrãcãmintea pânã la întoarcerea în patria lor. Cei doi fugari au fost prinºi la podul din Rãcãtãu, duºi ºi anchetaþi la Iaºi. Ei au mãrturisit sub presiune despre grija purtatã de preotul din Lunca-Filipeni. Mai târziu, unul dintre germani a fugit în Germania, unde a urmat studii de arhirecturã, purtând o frumoasã corespondenþã cu pãrintele Ioan ºi familia sa (Preot Aurel-Florin Þuscanu, „Martiri ortodocºi ai Episcopiei Romanului în vremea comunismului” în „Thologos”, an I (2006), nr. 1-6, pag. 89).

Secretul Spovedaniei Dupã anchetarea în cazul celor doi prizonieri nemþi, prima confruntare importantã a pãrintelui Pãvãluþã cu autoritãþile comuniste se va consuma în 1950, când prin sentinþa nr. 953 din 18 noiembrie 1950 (dosarul 951) va fi condamnat la un an detenþie pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Dupã executarea pedepsei la Galaþi, va reveni în parohie, aflând cã nici unul dintre copii nu a fost lãsat sã se înscrie la examenul de admitere în facultate. Deºi spionat la predicile duminicale, dupã cum mãrturiseºte acelaºi fiu Aurelian, ºi-a reluat misiunea pastoral-misionarã cu acelaºi elan: la propunerea sa, s-au demarat lucrãrile la biserica de zid din localitate, care la venirea în parohie se afla într-o stare mediocrã, fiind construitã din bârne de stejar de fostul moºier Rosetti împreunã cu enoriaºii. Dar pãrintele Ioan nu va mai putea

vedea finalizatã construcþia... Este din nou arestat pentru „omisiune de denunþ” (nu a consimþit sã-i denunþe pe cei ce se spovedeau la el) la 26 octombrie 1958. I-a fost sechestratã întreaga avere. Dupã o lungã, umilitoare ºi istovitoare anchetã, în care a pãstrat o atitudine demnã în faþa injuriilor ºi bãtãilor anchetatorilor, dupã Paºtile anului 1959, Tribunalul Militar Iaºi l-a condamnat la 10 ani închisoare corecþionalã ºi 5 ani interdicþie corecþionalã. Chiar dacã în momentul arestãrii nu suferea de nici o boalã cronicã, supus la multe încercãri ºi suferinþe în timpul durei anchete, a contractat o maladie pulmonarã. Dupã o scurtã perioadã petrecutã la Bacãu, familia nu a mai aflat nimic despre încercatul slujitor pânã la înºtiinþarea despre decesul acestuia la 4 decembrie 1961 în închisoarea botoºãneanã, consemnat în Certificatul de deces nr.116, eliberat de Sfatul Popular Botoºani.

În cãutarea rãmãºiþelor pãmânteºti Pentru a afla mai multe informaþii despre pãrintele Ioan ºi despre locul sãu de veci, îndurerata familie s-a deplasat la Botoºani, luând legãtura cu administratorul cimitirului orãºenesc. Acesta le-a indicat cu aproximaþie locul, întrucât înhumãrile deþinuþilor se oficiau în secret, de regulã noaptea. Au amenajat un mormânt creºtinesc, înscriind pe cruce data venirii pe lume ºi data trecerii la cele veºnice. La împlinirea a ºapte ani de la moartea martiricã, dupã parastasele sãvârºite în fiecare an, membrii familiei ºi-au propus sã ducã rãmãºiþele pãmânteºti în cripta familiei Pãvãluþã din Bacãu. Groparii cimitirului au sãpat o mare suprafaþã de pãmânt ºi au descoperit osemintele a ºapte deþinuþi. Rãmãºiþele pãrintelui din Lunca-Filipeni au putut fi identificate, potrivit spuselor medicului Aurelian Pãvãluþã, dupã un fragment de îmbrãcãminte sinteticã datã pe când rãposatul era în Penitenciarul din Bacãu (1959), precum ºi dupã maxilar. Osemintele au fost aºezate într-o micã raclã din lemn ºi prohodite la locul de odihnã în Cimitirul central din Bacãu, unde vor aºtepta trâmbiþa îngerului, pentru a învia la a doua Venire a Mântuitorului. Roxana DRAGOª

Explicarea Dumnezeieºtii Liturghii Experienþe din vieþile sfinþilor, preoþilor, monahilor ºi credincioºilor (XLII)

„Luaþi, mâncaþi, Acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi, spre iertarea pãcatelor...” Preotul rosteºte: Luaþi, mâncaþi, Acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi, spre iertarea pãcatelor. Poporul rãspunde: Amin! În acest moment al Sfintei Anaforale, se instituie Taina Sfintei Euharistii ºi se întâmplã urmãtorul paradox: Hristos sãvârºeºte Sfânta Jertfã, deºi slujesc preoþii. El Se dãruieºte, este prezent acum ºi întotdeauna. Sfântul Nicolae Cabasila ne spune: „Pâinea a încetat sã mai fie pâine, este Trupul împãrãtesc, real, al lui Hristos, Care a primit chinurile, înjurãturile, batjocura, vânãtãile, pãlmuirile ºi scuipãrile. Este Cel Care S-a rãstignit ºi S-a înjunghiat, Care a depus mãrturie bunã în faþa lui Ponþiu Pilat; Cel biciuit ºi scuipat, Care a gustat oþet ºi fiere. Dar ºi vinul a încetat sã mai fie vin, el este acum Sângele adevãrat al Stãpânului Hristos, care a þâºnit ºi a curs din coasta împunsã. Acest Trup ºi Sânge este cel zãmislit în Duhul Sfânt, care S-a nãscut din Sfânta Fecioarã. A fost înmormântat, a înviat a treia zi dupã Scripturi, S-a înãlþat la ceruri, ºi a ºezut de-a dreapta lui Dumnezeu“. Hristos, Cel cãruia bãtrânul Averchie I s-a închinat înaintea Sfintei Mese este Acelaºi ºi în Sfântul Potir ºi pe Sfânta Masã. Dacã am putea deschide uºile cereºti ale Bisericii Triumfãtoare, ale împãrãþiei lui Dumnezeu, am vedea pe Hristos Pantocrator, luminând toate cu slava Lui dumnezeiascã. Pe El îl vedem ºiL atingem noi, nevrednicii.

nevinovat ºi fãrã de prihanã”. Mielul de Paºte, în Vechiul Testament, este preînchipuirea lui Iisus Hristos jertfit pe Cruce. El este „Mielul Lui Dumnezeu, Cel ce ridicã pãcatele lumii”. Nu Crucea L-a înãlþat pe Hristos, ci Hristos S-a înãlþat pe Cruce pentru pãcatele lumii. Rãspunsul Amin rostit de popor la cuvintele: Luaþi, mâncaþi..., trebuie rostit cu voce sobrã ºi smeritã, pentru cã are o importanþã deosebitã. Este o mãrturisire de credinþã statornicã, nezdruncinatã. Minunea minunilor se întâmplã în acest moment când preotul înaintea Sfintei Mese repetã cuvintele de instituire ºi invocã Sfântul Duh. Romanocatolicii susþin cã pentru a se realiza minunea sunt suficiente doar cuvintele preotului: Luaþi, mâncaþi..., Beþi dintru Acesta.... Biserica noastrã ortodoxã, conform învãþãturii Sfinþilor Pãrinþi considerã cuvintele acestea prioritare, dar pentru împlinirea minunii este nevoie ºi de invocarea Sfântului Duh, aºa cum se întâmplã ºi la sãvârºirea altor Taine. Invocarea pogorârii Sfântului Duh este consemnatã din primele veacuri creºtine. Preotul se roagã sã vinã nu focul acela care a venit la jertfelnicul profetului Ilie, ci Duhul Sfânt, Care sã plineascã Jertfa de pe Sfânta Masã, dar ºi din inimile credincioºilor, sã ardã patimile, gândurile pãcãtoase ºi sã lumineze mintea cu harul divin.

Un preot, mi-a povestit urmãtorul eveniment înfricoºãtor: Un frate de-al lui, preot, dupã cuvintele: „Sã luãm aminte, Sfintele sfinþilor”, a început sã frângã Sfântul Agneþ, dar în grabã ºi cu neatenþie. În timp cel tãia cu miºcãri nervoase, un Mãrgãritar, o fãrâmiturã din Sfântul Trup i-a cãzut pe podea. S-a aplecat ºi a început sã-L caute. În sfârºit, L-a vãzut ºi a întins mâna ca sã-L ia, dar înfricoºat a vãzut în El chipul lui Hristos, care i-a grãit cu un glas pe care nu-l va uita niciodatã: „Mai bine aici jos, decât în mâinile tale...”! În acel moment, l-a judecat ºi l-a osândit Însuºi Domnul. A înlemnit de teamã ºi i-au trebuit luni de zile sã-ºi revinã.

O persoanã virtuoasã, îndemnatã de duhovnicul ei, obiºnuia sã se împãrtãºeascã regulat. Într-o Duminicã, preotul de la biserica unde mergea, a refuzat sã-i dea Preacuratele Taine pe motiv cã, „nu se cade femeilor sã vinã la împãrtãºanie atât de des”. - Sã vii sã te împãrtãºeºti în Duminica a patra din post, i-a zis. Copila a fost mâhnitã de atitudinea pãrintelui ºi de purtarea lui. Dupã încheierea Sfintei Liturghii, ea a rãmas în bisericã ºi a început sã se roage cu multã evlavie ºi din toatã inima. În acelaºi timp vãrsa lacrimi în tãcere, din cauza lipsirii de darul ºi harul dumnezeiesc. Deodatã a vãzut în faþa ei un Arhiereu impunãtor ºi mai strãlucitor decât soarele, înconjurat de mulþime de preoþi ºi diaconi în veºminte strãlucitoare, în timp ce îngerii ºi Arhanghelii cântau cu o voce negrãit de dulce. Atunci Hristos Arhiereul, cu un glas blând a întrebato pe fatã de ce plânge. Aceea, cu multã reþinere i-a relatat întâmplarea cu oprirea de la împãrtãºanie. Marele Arhiereu a intrat în Sfântul Altar, ºi a luat din Artofor o pãrticicã, a chemat-o ºi a cuminecat-o El însuºi, cu mana Sa dumnezeiascã, zicându-i: „Primeºte Trupul ºi Sângele Meu, ca arvunã a vieþii celei veºnice”. Apoi, S-a înãlþat la ceruri, cu toatã ceata puterilor îngereºti. Iar acea fatã, fericitã, a rãmas în bisericã, copleºitã de o bucurie negrãitã. Puþin mai târziu, la întoarcerea preotului, i-a descoperit acestuia întâmplarea neobiºnuitã cu împãrtãºania din Chivot. ªi pentru cã pãrticelele de Sfântã împãrtãºanie erau numãrate, preotul a crezut ºi el.

Dupã împãrtãºirea de la Cina cea de Tainã, Domnul a zis: „Aceasta s-o faceþi spre pomenirea Mea”. Porunca aceasta existã în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, împreunã cu celelalte, aºa cum le-a transmis sfântul Pavel: „Cãci de câte ori veþi mânca aceastã Pâine ºi veþi bea acest Pahar, moartea Domnului vestiþi pânã când va veni”. ...A dat sfinþilor Sãi ucenici ºi apostoli zicând: Luaþi, mâncaþi..., Beþi dintru Acesta toþi... . Cuvintele acestea constituie formula de instituire, pentru cã prin ele s-a fundamentat, sa predat ºi s-a statornicit Euharistia dumnezeiascã. Când Domnul s-a referit la Trupul Lui, a zis: Se frânge..., iar când s-a referit la Sângele Lui a zis: Se varsã... . Aceste douã acþiuni sunt la timpul prezent, aratã o acþiune în desfãºurare, adicã acum Se frânge Trupul Meu ºi acum Se varsã Sângele Meu. Dar nu o singurã datã, ci pentru totdeauna. Ori de câte ori se sãvârºeºte Sfânta Liturghie este acel „acum”, de douã mii de ani. Iisus Hristos numeºte Sângele Lui, „al Legii celei Noi”, adicã al noii înþelegeri dintre Dumnezeu ºi om. Vechea alianþã s-a încheiat prin jertfele ºi sângele animalelor, cea nouã, însã, prin Jertfa Lui Hristos „Ca Miel

Protopresbiter Stefanos ANAGNOSTOPOULOS, Explicarea Dumnezeieºtii Liturghii cu ajutorul unor evenimente ºi a unor experienþe din vieþile sfinþilor, preoþilor, monahilor ºi credincioºilor, Editura Bizantinã, Bucureºti, 2005, pag. 333-336.

5


Argeºul Ortodox

Teologia misticã în gândirea ºi practica Sfântului Grigore Palama (II) - continuare din numãrul trecut În viziunea Sfântului Simeon Noul Teolog, isihia nu este posibilã fãrã lepãdarea lucrurilor lumeºti ºi fãrã adeziunea totalã la realitatea personalã supremã ºi absolutã care este Dumnezeu, Cel care este prezent ºi lucreazã în lume prin energiile divine necreate a cãror expresie sunt harul dumnezeiesc ºi lumina dumnezeiascã. Sfântul Simeon Noul Teolog, teolog al cuvântului lui Dumnezeu ºi al faptei izvorâtã din credinþã ºi iubire ia ca model sau paradigme pentru teologia sa asceticã ºi misticã învãþãtura Mântuitorului ºi a Sfinþilor Apostoli precum Sfântul Apostol Pavel. Însã, modelul cel mai înalt pe care Sfântul Simeon Noul Teolog ºi aºa cum va proceda mai târziu ºi Sfântul Grigore Palama, este Schimbarea la faþã a Mântuitorului pe Muntele Taborului. Din exemplul pe care el îl dã reiese în mod clar cã „isihia”, liniºtea, nu este în ascetica ºi mistica tradiþiei rãsãritene o stare de „inactivitate” spiritualã sau duhovniceascã ci, dimpotrivã, reprezintã cel mai puternic dinamism spiritual sau duhovnicesc sau cea mai puternicã miºcare de înãlþare a minþii, a sufletului ºi a omului întreg al cãrui centru spiritual sau duhovnicesc este mintea coborâtã în inimã, acolo în adâncul fiinþei umane în care omul este adunat în sine ºi este unit cu Hristos prin har ºi ipostatic sau personal. Despre aceasta el zice: „Sã se facã cel ce se liniºteºte ºi ca cei ce au urcat împreunã cu Iisus pe muntele Tabor (Matei XVII) ºi au vãzut schimbarea veºmintelor Lui ºi lumina feþei Lui, care au vãzut norul cel luminos ºi au

auzit glasul Tatãlui spunând: «Acesta este Fiul Meu cel iubit» ºi, loviþi de uimire, au cãzut cu faþa la pãmânt ca ºi el sã poatã spune împreunã cu Petru: «Doamne, bine este nouã aici. Sã facem trei corturi, pentru Tine, pentru Tatãl Tãu ºi pentru Duhul Tãu cel Sfânt, dând Împãrãþiei unice spre locuinþã veºnicã sufletul, trupul ºi mintea, înnoindu-le pe acestea prin curãþire ºi ridicându-le spre înãlþime prin felurimea virtuþilor»” (Ibidem, pag. 384). Sfântul Grigore Palama face parte din categoria pãrinþilor aghioriþi. Pe drept cuvânt el a fost cel mai mare dintre ei datoritã uriaºei contribuþii pe care a adus-o în teologia ortodoxã ºi în practica ei. Elaborarea la nivel teologic (teoretic) a învãþãturii despre energiile divine necreate ºi a învãþãturii ascetice ºi mistice a Rugãciunii lui Iisus reprezintã o contribuþie majorã la clarificarea ºi dezvoltarea ulterioarã a Ortodoxiei. Sfântul Grigore Palama „a trãit o mare parte a vieþii sale în Sfântul Munte, a fost legat de Sfinþii Pãrinþi care duceau o viaþã asceticã alãturi de el ºi de aceea a dat expresie experienþei Pãrinþilor aghioriþi care în fapt reprezintã experienþa Bisericii Ortodoxe” (Hirotheos, Mitropolit de Nafpaktos, Sfântul Grigore de Palama Aghioritul, Editura Bunavestire, Bacãu, 2000, pag. 301). În disputa sa cu Varlaam de Calabria, Sfântul Grigore Palama a susþinut învãþãtura ortodoxã cu privire la distincþia dintre natura lui Dumnezeu cel necreat ºi lumea creatã. Pentru Sfântul Grigore Palama, între Dumnezeu Cel necreat ºi lumea creatã este o distincþie

radicalã. Distincþia nu se aflã între natura sau esenþa lui Dumnezeu ºi energiile create, cum învãþa Varlaam, ci între Dumnezeu Treime ºi lumea creatã. Pentru Sfântul Grigore Palama „cel ce considerã doar fiinþa ca fiind necreatã iar nu ºi energiile sale veºnice este împotriva Sfinþilor Pãrinþi ai Bisericii” (Ibidem, pag. 307). Sfântul Grigore Palama aratã înpotriva latinilor care învãþau cã energiile lui Dumnezeu sunt create, cã energiile divine izvorãsc din Sfânta Treime aºa cum izvorãºte apa dintr-un izvor. „Tatãl ºi Fiul ºi Duhul Sfânt sunt împreunã izvor de apã vie, adicã izvor al harului dumnezeiesc ºi al lucrãrii Duhului” (Sfântul Grigore Palama, Opere complete, Volumul I, Editura Patristicã, Ediþie bilingvã, 2005, pag. 321). Lucrarea Sfintei Treimi în creaþie a fost numitã de Sfinþii Pãrinþi capadocieni iconomie sau pronie dumnezeiascã. Pornind de la faptul cã lucrarea dumnezeiascã în creaþie nu este doar lucrarea unei singure persoane dumnezeieºti, ci porneºte de la Tatãl, prin Fiul, în Sfântul Duh, Sfinþii Pãrinþi au considerat aceasta un argument teologic foarte puternic în combaterea subordinaþianismului de orice fel. Astfel, „Sfântul Atanasie cel Mare în Cuvintele lui

Cunoaºterea cea mai presus de minte („Întru lumina Ta, vom vedea luminã“) Cunoaºterea lui Dumnezeu din fãpturi, adicã prin intermediul creaþiei constituie, dupa Sf. Grigorie de Nazianz, vederea „spatelui” lui Dumnezeu. Aceasã vedere este însã cea care determinã atracþia spre ceea ce nu poate fi posedat sau cuprins ºi care, pentru aceasta, devine admirat ºi dorit mai mult. Iar dorirea dumnezeirii naºte în cel ce doreºte chipul Celui dorit. Cãci spre ceea ce tindem, aceea devenim. Armonia lumii se înfãþiºeazã celui ce s-a curãþit ºi si-a întãrit facultãþile sufletului prin virtuþi, îl conduce pe acesta spre pãtrunderea la Dumnezeu, adicã în întunericul cunoaºterii apofatice. „Cunoaºterea lui Dumnezeu îºi pãstreazã continuu un caracter paradoxal: pe mãsurã ce se înalþã cineva în cunoaºterea Lui se înalþã în înþelegerea tainei Lui de neînþeles.” (Pr. Prof. Dumitru Stãniloae, „Teologia dogmaticã ortodoxã”, vol I) Cunoaºterea catafaticã, prin mijlocirea creaþiei, deºi nu constituie idealul suprem al urcuºului creºtin, reprezintã o treaptã necesarã pentru înþelegerea adecvatã a existenþei. ªi este o trecere de la cunoaºterea comunã la cunoaºterea în duh, pentru care întregul cosmos material e destinat sã strãluceascã asemeni veºmântului lui Hristos. Contemplaþia nu e o fulgerare de evidenþã, venitã pe nepregãtite. Ea vine în urma unui efort îndelungat de cãutare raþionalã. Elementul contemplativ se asociazã elementului raþional ºi constituie misterul din cele vãzute. „Judecãþile susþinute la început de credinþã, trecând prin experienþa unei vieþi virtuoase, încep sã se lumineze de o evidenþã interioarã.”(Ibidem) Sesizarea dincolo de imediat, vederea raþiunilor divine puse în lucruri, înþelegerea legãturilor din lume, se condiþioneazã de un factor fundamental: credinþa. Aceastã posibilitate de vedere a „spatelui lui Dumnezeu”, adicã a vederii Lui prin mijlocirea fãpturii, ca în ghiciturã, determinã dorinþa de mai mult, de cunoaºtere a necunoscutului, de pãtrundere a misterului, spre unirea cu Cel Ce fiinþeazã suprem, dincolo de tot ceea ce este cunoscut. Urcarea spre Dumnezeu e posibilã doar datoritã coborârii Lui, datoritã chemãrii pe care o face omului cãtre Sine, în virtutea înrudirii cu acesta prin chip. Dacã omul nu ar fi purtãtor de chip, nu s-ar îndrepta voit spre Arhetip. Caracterul totodatã transcendent ºi revelat al dumnezeirii se vãdeºte în cuvintele: „Dacã fiinþa nu ar fi transcendentã, nu ne-ar da puterea sã transcendem necontenit; dacã nu ar fi coborâtã, nu am încerca sã o dobândim, fiindu-ne cu totul inaccesibilã.”(Ibidem) Trecând de cele ale lumii spre un dincolo intuit, omului despãtimit i se reveleazã însuºirile dumnezeieºti într-un mister

6

luminos ºi activ, în care Dumnezeu e simþit prezent. Iar simþirea presantã a lui Dumnezeu ca Persoanã aparþine cunoaºterii apofatice. Coborârea lui Dumnezeu din planul transcendent nu se realizeazã în vederea formulãrii de dogme, ci în vederea trãirii dupã Dumnezeu, spre El, pentru îndumnezeirea prin unire. Astfel cã teologia nu este culturã generalã, ci suport ºi direcþionare permanentã spre sfinþenie. Apofatismul, ca ultimã contemplaþie, este actul în care „subiectul uman trãieºte în mod real un fel de scufundare în infinitatea lui Dumnezeu, în atotputernicia Lui, în iubirea Lui. Prin cunoaºterea apofaticã, subiectul uman nu numai ºtie cã Dumnezeu e infinit, atotputernic etc, ci ºi experiazã aceasta.” A vorbi despre Dumnezeu mai mult din cele ºtiute sau crezute, este un act folositor. Vorbirea despre Dumnezeu pornitã din trãirea prezenþei Lui, este cuvânt ziditor. Prima rãmâne exterioarã, cea de-a doua prinde rãdãcini în omul interior. Bogãþia infinitã a lui Dumnezeu este sesizatã în mod superior în cunoaºterea apofaticã, care se completeazã cu cea afirmativã ºi cu cea negativ-raþionalã. Cel ajuns la aceastã sesizare, se gãseºte în întunericul incomprehensibilitãþii lui Dumnezeu ºi al neputinþei contemplãrii Lui, adicã în cea mai adâncã tainã care fascineazã ºi atrage infinit. Înaintarea omului spre Dumnezeu este precedatã de ieºirea Aceluia spre lume, o ieºire iubitoare spre unirea cu fãpturile, fiind oarecum atras de ale Sale, de prezenþa Lui ieºitã din Sine, aflatã în creaturi. Ieºirea spre fãpturi a lui Dumnezeu s-a realizat în mod deplin prin întruparea Fiului Sãu, Care Se uneºte cu umanitatea rãmânând Dumnezeu. Odata cu Întruparea, Fiul umple natura umanã de iubirea Sa faþã de Tatãl, iubire în care Duhul este prezent pentru a ne uni cu Dumnezeu ºi între noi. Lumina dumnzeirii este tocmai iubirea care lumineazã toate câte le cuprinde. Astfel, Sfânta Treime se cunoaºte „ca o unicã ºi indistinctã luminã în trei Sori, într-o interioritate reciprocã.”(Ibidem) La capãtul rugãciunii curate omul ajunge la vederea luminii dumnezeieºti. Mintea, ieºitã din toate cele ce sunt, se aþinteºte cãtre Cel Ce Este. Apofatismul vederii luminii dumnezeieºti „constã, pe de o parte, în conºtiinþa celui ce vede cã acea luminã nu poate fi cuprinsã în concepte ºi exprimatã în cuvinte, iar pe de alta, cã mai sus de ea însãºi lumina accesibilã rãmâne o rezervã infinitã. Dar ea are un conþinut pozitiv de cunoaºtere mai presus de cunoaºtere, de cunoaºterea apofaticã, de experienþã ºi simþire mai presus de experienþa ºi de simþirea

cãtre Macedonie scrie: «nu lucreazã Tatãl ºi Fiul dupã pronie diferitã, ci dupã una ºi aceeaºi lucrare fiinþialã a dumnezeirii». Faptul cã aceastã lucrare nu izvorãºte numai dintr-unul din ipostasuri, ci din fiinþa cea în trei ipostasuri, sã-l mãrturiseascã ºi marele Dionisie, care scrie în capitolul IV a cãrþii Despre ierarhia cereascã «toate se împãrtãºesc de pronia care izvorãºte din dumnezeirea atotcauzatoare»” (Ibidem, pag. 329). Varlaam de Calabria învãþa cã „Lumina taboricã, lumina pe care Apostolii s-au învrednicit s-o vadã pe Muntele Taborului a fost o simplã apariþie ºi un simbol exterior, ceva ce acum este ºi acum nu mai este, precum fulgerul ºi de aceea ea reprezenta energii comune înþelegerii raþionale. Fãcând aceste supoziþii el susþinea cã filosofii care emiteau idei prin intermediul înþelegerii lor intelectuale ºi al raþiunii, erau superiori proorocilor care avuseserã acces la aceastã apariþie ºi la acest simbol” (Hirotheos, Mitropolit de Nafpaktos, op. cit., pag. 311). În consecinþã Varlaam susþinea cã lumina taboricã este o energie creatã ºi prin aceasta ea poate fi sesizatã cu mintea ºi cu ochii sau cu simpla vedere omeneascã. Sfântul Grigore Palama sesizeazã faptul cã Varlaam deºi se erija în apãrãtor al dreptei credinþe, deºi venise la Constantinopol pentru rezolvarea diferendului dintre Catolicism ºi Ortodoxie în privinþa adaosului Filioque, el nu era decât un filosof de formaþie platonicianã. - va urma Pr. prof. dr. Ion POPESCU Facultatea de Teologie Ortodoxã „Sfânta Muceniþã Filoteia”

naturalã.”(Ibidem) Unirea cu Dumnezeu este dragostea desãvârºitã, revãrsatã asupra persoanei umane deschisã spre Izvorul dragostei. Prin unirea cu Cel Sfânt, în om se actualizeazã deplin chipul sãdit în el de cãtre Creator. Lumina dumnezeiascã „este, dintr-un punct de vedere, tocmai iradierea zâmbitoare a dragostei divine, trãitã în formã mai intimã în clipele de aþintire extaticã spre Dumnezeu.” (Ibidem) În clipele de extaz, mintea nu se mai vede pe sine, ci doar pe Dumnezeu. Eul se imprimã de lumina divinã care este un reflex al Sfintei Treimi. Lumina înseamnã deschidere, iar coborârea lui Dumnezeu la noi este exclusiv un dar, ºi nu o necesitate a fiinþei Sale. Pãrãsirea lucrãrii naturale a minþii se face pentru ca aceasta sã fie înlocuitã cu lucrarea dumnezeiascã. Iar faptul acesta nu determinã o pierdere de sine, cãci vederea luminii dumnezeieºti este treapta cea mai înaltã a conºtiinþei de sine. Faþã de cunoaºterea obiºnuitã, cunoaºterea apofaticã oferã un plus de cunoaºtere distinct prin cantitate ºi în special prin calitate. Fiind o vedere directã, largã, a indefinitului, experienþa extazului nu poate fi restrânsã la concepte. Descrierea spre o înþelegere exterioarã a celor de negrãit, se realizeazã de cãtre pr. Dumitru Stãniloae astfel: „Rugãciunea curatã a dus mintea mea pânã în preajma subiectului divin, ca într-o clipã erosul de sus sã mã rãpeascã ºi sã mã aºeze într-un contact extatic, nemijlocit, cu El. Aceastã prezenþã directã sau aceastã experienþã a prezenþei Lui nemijlocite, îmi apare ca o luminã care umple totul.”(Ibidem) „Totul a devenit o luminã care umple toate ºi o bucurie curatã, o negrãitã fericire. Deosebirile persistã ontologic, dar nu se mai simt.”(Ibidem) Aceasta este trãirea creºtinã a vieþii transfigurate în unirea cu Treimea iubitoare care cuprinde totul în Sine ºi în care toate sunt luminate spre cunoaºtere adevãratã. La întregul proces al devenirii ca Dumnezeu dupã har, trebuie sã lucreze permanent voinþa omului, în dorirea neîncetatã a Celui Ce coboarã. Procesul implicã deopotrivã mintea ºi inima, cãci „fãrã inimã, care este centrul tuturor lucrurilor, mintea este neputincioasã. Fãrã minte, inima rãmâne oarbã, lipsitã de direcþie. Trebuie gãsitã, deci, o legãturã armonioasã între minte ºi inimã pentru a întocmi, pentru a crea persoana în har, deoarece calea unirii nu este un proces inconºtient. Ea presupune o veghe neîncetatã a minþii, o strãdanie statornicã a voinþei.” (Vladimir Lossky, „Teologia misticã a bisericii de rãsãrit”) „Nu spuneþi cã este cu neputinþã sã primeºti Duhul Sfânt. Nu spuneþi cã fãrã El e cu putinþã sã fiþi mântuiþi, Nu spuneþi cã poþi sã Îl ai fãrã sã ºtii, Nu spuneþi cã Dumnezeu nu se face vãzut oamenilor, Nu spuneþi cã oamenii nu pot vedea Lumina Dumnezeiascã Sau cã este cu neputinþã în vremea de azi! Nicicând aceasta nu este cu neputinþã, prieteni, Ci, dimpotrivã, este cu totul cu putinþã, când cineva voieºte.“( Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnul 27) Iuliana Gabriela POPA


Argeºul Ortodox

Calendarul evenimentelor istorico-religioase 26 noiembrie - 2 decembrie 26 noiembrie 1476 - Vlad Þepeº începe a doua sa domnie pe tronul Munteniei. 1909 - La Teatrul Naþional Bucureºti a avut loc premiera piesei „Viforul” de Barbu ªtefãnescu-Delavrancea. 1917 - Se încheie armistiþiul de la Focºani dintre România ºi Puterile Centrale. 1912 - S-a nãscut Eugen Ionescu (Eugene Ionesco), dramaturg francez de origine românã, nãscut în Slatina. Licenþiat în limba francezã la Universitatea din Bucureºti, a publicat în þarã „Elegii pentru fiinþe mici” ºi „Nu”. În 1941 s-a stabilit în Franþa, unde s-a remarcat în calitate de creator al teatrului absurdului. Prima sa piesã, „Cântãreaþa chealã”, a avut premiera în 1950, urmatã apoi de „Lecþia”, „Scaunele”, „Ucigaºi fãrã simbrie”, „Rinocerii” - toate scrise în limba francezã. A fost membru al Academiei Franceze, laureat cu premiul Moliere, membru de onoare al Uniunii Scriitorilor Francezi (d. 1994).

27 noiembrie 1640 - Domnitorul Matei Basarab a emis o lege prin care a limitat posibilitatea de închiriere a mãnãstirilor româneºti aflate pe Muntele Athos ori a altor locuri sfinte. 1818 - S-a nãscut Aron Pumnul, lingvist ºi istoric literar român, autor al primei antologii de literatura românã, fruntaº al Revoluþiei de la 1848 în Transilvania, profesor al lui Mihai Eminescu (d. 1866) 1867 - S-a nãscut Grigore Antipa, biolog, oceanolog ºi zoolog, membru al Academiei Române, cel care a reorganizat Muzeul de Istorie Naturalã din Bucureºti, instituþie ce azi îi poartã numele. 1940 - A cãzut rãpus de gloanþele

legionarilor Nicolae Iorga, istoric, critic literar, dramaturg, memorialist, scriitor român, politician ºi prim-ministru al României.

28 noiembrie 1863 - S-a nãscut Eremia Grigorescu, general de artilerie, comandantul trupelor române în bãtãlia de la Mãrãºeºti, ministru de rãzboi politician ºi general român, decorat cu medalia din Ordinul Mihai Viteazul (d. 1919). 1893 - În Araci (fost Arpatac), judeþul Covasna, se nãºtea ÎPS Nicolae Colan, arhiepiscop al Sibiului ºi mitropolit al Ardealului, traducãtor ºi publicist, membru al Academiei Române, profesor de Noul Testament la Academia Teologicã „Andreiana” din Sibiu (1922-1936) ºi rector al Academiei (1928-1936). A fondat revista „Viaþa ilustratã” ºi douã colecþii de profil: „Cãrþile vieþii” ºi „Veniþi de luaþi luminã”. De numele lui se leagã tipãrirea Noului Testament, dupã Biblia lui Andrei ªaguna (d. 1967). 1918 - Congresul General al Bucovinei a adoptat moþiunea privitoare la unirea necondiþionatã a regiunii cu regatul României. 1989 - Trecea la cele veºnice pãrintele Arsenie Boca. Licenþiat în teologie, absolvent al Facultãþii Belle Arte din Bucureºti ºi mai apoi, timp de doi ani, student al Facultãþii de Medicinã din Cluj. A organizat obºtea Mãnãstirii Sâmbãta de Sus ºi a Mãnãstirii Prislop. Ultima parte a vieþii ºi-a petrecut-o la Mãnãstirea Sinaia. A fost înmormântat la Mãnãstirea Prislop, pe data 4 decembrie 1989.

29 noiembrie 1474 - ªtefan cel Mare ºi Sfânt scrie Papei Sixt al IV-lea fãcând un apel la unitatea creºtinilor împotriva turcilor. 1784 - La Bucureºti se dã un pitac domnesc

prin care toþi egumenii erau obligaþi ca în cazul în care vor gãsi copii cu glas frumos sã-i aducã la Sfântul Sava, la dascãlul Mihalache (unde cu un an în urmã Vodã Mihai Suþu înfiinþase o clasã de muzicã). 1852 - A trecut pragul veºniciei Nicolae Bãlcescu istoric, scriitor, om politic, lider al miºcãrii revoluþionare de la 1848 în Þara Româneascã.

30 noiembrie 1929 - A fost lansat Manifestul cãtre þarã al Partidului Naþional-Þãrãnesc în care partidul ºi-a prezentat strategia privitoare la îmbunãtãþirea vieþii politice, sociale ºi economice din România. 1965 - S-a nãscut Preasfinþitul Petroniu Sãlãjanul, arhiereu vicar al Episcopiei Oradiei, Bihorului ºi Sãlajului. Preasfinþia Sa a desfãºurat o intensã activitate atât pe plan bisericesc, cât ºi pe plan ecumenic ºi publicistic. Întru mulþi ºi fericiþi ani, Preasfinþite Pãrinte! 1990 - În Bucureºti, la Arcul de Triumf, a avut loc o ceremonie solemnã consacratã lui 1 decembrie 1918, ziua înfãptuirii României Mari.

1 decembrie 1864 - A fost emis decretul privind înfiinþarea Casei de Depuneri ºi Consemnaþiuni din România. 1916 - Primul Rãzboi Mondial: La Bucureºti s-a instalat administraþia militarã germanã. Valoarea totalã a pagubelor provocate de ocupaþie se ridica, în noiembrie 1918, la aproape 18 miliarde lei aur. 1918 - În cadrul unei adunãri naþionale, românii din Transilvania, Banat, Criºana, Maramureº ºi Ungaria îºi exprimã dorinþa de a se uni cu România ºi de a nu mai face parte din

Imperiul Austro-Ungar. La Marea Adunare Naþionalã de la Alba Iulia au participat, pe lângã delegaþiile trimise din toate localitãþile româneºti, peste 100.000 de români veniþi sã vadã cu ochii lor realizarea visului de veacuri a naþiunii române de pe ambii versanþi ai Carpaþilor.

2 decembrie 1861 - Poarta Otomanã a admis unirea administrativã ºi politicã a Principatelor române, printr-un firman însoþit de o notã restrictivã care prevedea cã aceastã uniune trebuie sã înceteze la sfârºitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. 1944 - Ca protest faþã de încercãrile de acaparare a puterii de cãtre comuniºti, miniºtrii PNÞ ºi PNL din guvernul Sãnãtescu îºi prezintã demisia. Este numit un nou guvern condus de generalul Nicolae Rãdescu. 1950 - Pianistul român Dinu Lipatti s-a stins din viaþã la vârsta de 33 de ani. A studiat pianul încã din copilãrie, apoi a urmat cursurile Conservatorului din Bucureºti. A susþinut numeroase recitaluri în Europa, culegând aplauze ºi aprecieri. 1998 - Pãrintele Arhimandrit Cleopa Ilie, cel mai cunoscut duhovnic român, a trecut la cele veºnice. Povãþuitor a mii de credincioºi peste jumãtate de secol, a fost stareþ al Mãnãstirii Slatina din judeþul Suceava, la mânãstirea Sihãstria stabilindu-se din anul 1964. Cei 12 ani de ascultare ca cioban la oile mãnãstirii Sihãstria au fost pentru marele duhovnic „ºcoala de cãlugãrie ºi teologie”, dupã cum însuºi spunea, cãci în acea perioadã a citit zeci de cãrþi teologice, fundamentale pentru formarea sa. Diacon Prof. Gabriel FIRUÞÃ

Regulile morale ale Sfântului Vasile cel Mare (XL)

Sã nu avem pãrtãºie cu cei ce propovãduiesc altã învãþãturã Europa contemporanã are nevoie mai mult ca oricând de o reafirmare a valorilor religioase care, aºa cum o aratã istoria, cultura ºi chiar propria-i civilizaþie, au reprezentat fundamentul paradigmatic pe care s-a clãdit. Una dintre aceste valori este ºi revelaþia divinã supranaturalã, Biblia. Din paginile ei aflãm nu atât o istorie a unui popor, nu atât un modus vivendi al unei comunitãþi, cât faptul cã omul este, antropologic vorbind, legat de Dumnezeu. Nevoia religioasã, evidenþiatã ca un adevãrat argument ontologic mai întâi de Fericitul Augustin, iar în vremurile noastre de cãtre Buber în critica adusã lui Nietzsche, Sartre, Heidegger ºi Jung (Gottesfinsternis, Religion und Modernes Denken, p. 67-95), vine sã întãreascã aceastã relaþie fiinþialã a omului cu Cel pe care L-a chemat în rugãciunile sale ca Tatã sau Pãrinte. Din rãspunsurile pe care le-a primit în desele invocãri, din observaþiile pe care le-a realizat în raport cu lumea ºi cu sinele, omul a înþeles cã Dumnezeu este Bun, Iubitor, Veºnic, Multmilostiv, Atoateºtiutor etc. ºi cã la El sunt Dreptatea ºi Adevãrul: „Judeca-va lumea întru dreptate ºi popoarele întru adevãrul Sãu (Ps. 95, 13). Iar când Hristos Domnul S-a întrupat ºi prin activitatea ºi opera Sa mântuitoare I-a arãtat cât de mult înseamnã el pentru Creatorul Sãu, a rostit cu încredere: Tu, Hristoase, eºti „Calea, Adevãrul ºi Viaþa” (Ioan 14, 6). Chiar ºi Pilat, împins de la spate de propria-i conºtiinþã întãritã de mãrturia soþiei sale, nu a mai aºteptat rãspunsul la întrebarea pusã lui Hristos: „Ce este Adevãrul?” (Ioan 18, 38), recunoscând în El pe Fiul Adevãrului, dupã cuvântul apostolului care zice: „Cãci împotriva adevãrului n-avem nici o putere…” (II Cor. 13, 8). Împotriva Adevãrului s-au ridicat o seamã de voci încã din primele decenii ale constituirii în sens vãzut a Bisericii lui Hristos,

„stâlp ºi temelie a adevãrului” (I Timotei 3, 15), fapt care a dus la o revelare sinergicã a kinonicitãþii, responsabilã prin adumbrirea Duhului Sfânt de apãrarea sinodalã a Adevãrului. Înveºmântaþi cu platoºa credinþei ºi a dragostei ºi având pe cap coiful nãdejdii de mântuire (I Tesaloniceni 5, 8), Pãrinþii Sfinþi au dat cu sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 6, 17) în învãþãturile greºite, categorisind ºi canonisind drept eretici pe cei care au stricat, dupã mintea lor, Adevãrul. Sfântul Vasile cel Mare, în a patruzecea regulã moralã, ne atrage atenþia cã noi, cei care am primit Adevãrul prin îmbrãcarea în Hristos ºi ni l-am cimentat prin relaþia cu Biserica ºi Tainele ei, nu trebuie sã avem pãrtãºie cu cei care rãstãlmãcesc Adevãrul ºi în niciun caz sã nu tolerãm învãþãturile lor eretice: „Nu trebuie sã fie toleraþi cei care propovãduiesc altã învãþãturã, chiar dacã au fost formaþi cãtre eroare ºi blamare de cei nestatornici” (Sf. Vasile cel Mare, Regula 40, Regulile Morale, PSB vol. 18, pag. 135). În primã instanþã, am putea înþelege cã noi creºtinii, care pãstrãm adevãrul de credinþã aºa cum a fost stabilit în cadrul Sinoadelor Ecumenice, trebuie sã ne luãm la trântã cu ereticii, sã le dãm în cap, sã-i alungãm. Sfântul Vasile nu cere acest lucru. A nu tolera în accepþiunea marelui ierarh presupune a nu intra în comuniune liturgicã ºi a nu accepta învãþãturile lor greºite. Prin aceastã regulã, ierarhul capadocian împarte ereticii în douã categorii: autorii de iure ºi de facto ai ereziei ºi cei care au fost instruiþi de aceºtia ori s-au nãscut în aceastã erezie. Regula ne mai afirmã cã vina sau responsabilitatea asumãrii învãþãturii greºite nu

þine cont de aspectul indirect al asumãrii ei. Este evident cã intransigenþa episcopului Cezareei Capadociei de a nu avea relaþie cu ereticii, indiferent de statutul lor, întrece prevederile celei de-a VII-a porunci bisericeaºti: sã nu citim cãrþi eretice sau ale sectarilor. De ce episcopul Vasile este extrem de intransingent în relaþia cu ereticii? Pentru a înþelege intransigenþa ierarhului capadocian, este nevoie de o privire atentã asupra timpului, în sens istoric, în care acesta ºi-a formulat regulile sale. Perioada primelor secole creºtine era una în care cultura Romei ºi a Greciei Antice, pe de o parte, ºi iudaismul, de cealaltã parte, bãteau în porþile Bisericii lui Hristos, obligând sinodalitatea sã exprime adevãrurile de credinþã. Fireºte cã tentaþiile unei formulãri apropiate de cultura timpului, au fost mai uºor de promovat, dacã ne gândim cã înºiºi Sfinþii Pãrinþi au preluat din filosofia greacã o seamã de termeni, pe care i-au îmbisericit. Numai cã de cele mai multe ori termenii erau atât de sãraci în a reda sensul adevãrat al învãþãturii, iar mintea atât de blocatã în limitele categoriilor aristotelice, încât adevãrul de credinþã era trunchiat sau molestat de aºa naturã, încât ceea ce se expunea devenea diferit sau chiar opus adevãrului de credinþã (sã ne gândim aici la problema pe care a ridicat-o termenul dupã fiinþãomiusios propus de Eusebiu de Nicomidia). Aºa au apãrut erezii cum au fost gnosticismul, maniheismul, ereziile antitrinitare ºi subordinaþioniste etc. Evident cã înmulþirea acestor abateri de la adevãrul de credinþã al Bisericii fãrã o sancþionare a lor din punct de vedere doctrinar ºi fãrã o condamnare ulterioarã, ar fi dat naºtere fie relativizãrii învãþãturii de credinþã, fie înlocuirii acesteia cu una croitã dupã chipul culturii vremii. Considerãm cã apãrarea învãþãturii de credinþã, pãstrarea acurateþei acesteia ºi extirparea oricãrei posibilitãþi de atac eretic asupra comunitãþii de credinþã au dus la formularea acestei reguli. Pr. Napoleon Nicolae DABU

7


C M Y K

Argeºul Ortodox La Facultatea de Teologie Ortodoxã din Piteºti, Centrul de Studii ºi documentare «Societate, drept, religie» a organizat

Conferinþa „Religia în Europa Occidentalã contemporanã” Vineri, 20 noiembrie, de la ora 16, sala Amfiteatru de la Facultatea de Teologie Ortodoxã „Sfânta Muceniþã Filoteea” din Piteºti a gãzduit, în prezenþa a numeroºi universitari teologi, studenþi ºi profesori de religie, conferinþa în limba francezã a Prof. Dr. Roland Campiche, cunoscut cercetãtor în Sociologia religiei la Universitatea din Lausanne (Elveþia), intitulatã „Religia în Europa Occidentalã contemporanã secularizare, individualizare, privatizare ºi dinamica fenomenului religios”. În introducerea conferinþei, Conf. Dr. Laurenþiu Tãnase de la Facultatea de Teologie din Bucureºti a prezentat o evaluare a fenomenului religios din România, din perspectivã socioreligioasã, arãtând cã în dinamica societãþii, schimbãrile istorice ºi sociale determinã ºi schimbãri religioase, iar evoluþia societãþii europene a generat noi forme de recompartimentare religioasã ºi o competiþie socialã ºi religioasã, necesitând o nouã abordare. Planul expunerii Profesorului Campiche a fost structurat pe patru puncte: un vocabular al schimbãrilor religioase, cele douã feþe ale religiei contemporane, individualizarea religiei ºi cel patru provocãri adresate creºtinismului astãzi. La primul punct al conferinþei, invitatul a analizat câþiva termeni esenþiali pentru desemnarea schimbãrilor religioase: secularizare, privatizarea religiei, dezinstituþionalizarea religiei (termen lansat de Thomas Goodman), reîntoarcere la religie, reconstrucþie, individualizare, pluralizare, dualizare. S-a evidenþiat faptul cã analiza religioasã se poate îmbogãþi prin aceºti termeni. În al doilea rând, conferenþiarul elveþian a observat micºorarea unor indicatori la capitolul religios, între polul instituþional ºi cel universal al religiei, poli complementari, iar nu antagonici. Atent observator al fenomenului individualizãrii religiei, Profesorul Campiche remarca faptul cã în Elveþia ultimilor zece ani, prin evoluþia culturii ºi refuzul autoritarismului, majoritatea considerã religia ca o „afacere” personalã. În

Orizont creºtin

Sfinþire la parohia Priseaca Sâmbãtã, 21 noiembrie, Înaltpresfinþitul Pãrinte Calinic, Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului, a fost prezent în parohia Priseaca din comuna Coºeºti unde a oficiat slujba de sfinþire la noul lãcaº de cult cu hramurile „Sfinþii Apostoli Petru ºi Pavel” ºi „Sfântul Mucenic Pantelimon”. Slujba a fost oficiatã în mijlocul unui sobor de preoþi ºi diaconi, de faþã fiind ºi foarte mulþi credincioºi. Parohia Priseaca aparþine comunei Coºeºti ºi a fost înfiinþatã în anul 2001, cu un numãr de 76 de familii. În anul 2003 s-a aºezat piatra de temelie la noua bisericã pentru ca enoriaºii sã nu mai fie nevoiþi sã se deplaseze în satul vecin atunci când doresc sã ia parte la sfintele slujbe. Preot Ciprian NECULA

Turcia atacatã la Curtea Europeanã a Drepturilor Omului de cãtre Biserica Ortodoxã a Ciprului Biserica Ortodoxã a Ciprului dã în judecatã Turcia la Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, pentru cã împiedicã clerul ortodox sã desfãºoare slujbele religioase în lãcaºurile de cult din nordul insulei, informeazã Radio TRINITAS. Avocatul Bisericii a declarat ieri cã credincioºii ortodocºi nu se pot ruga în cele 520 de biserici, mãnãstiri ºi capele ce le aparþin. Potrivit autoritãþilor cipriote aceste locuri sacre au fost lãsate forþat în paraginã sau transformate în moschei, barãci ale armatei, grajduri ori cluburi de noapte. Apãrarea Bisericii Ortodoxe a Ciprului a mai subliniat cã deciziile din trecut ale CEDO au fãcut Turcia responsabilã pentru menþinerea celor 35.000 de soldaþi de ocupaþie în nordul insulei.

Doliu în toatã Serbia

contextul pluralitãþii religioase ºi al relativizãrii adevãrului, propunãtorul conferinþei a subliniat, la ultimul punct al expunerii sale, provocãrile adresate creºtinismului, punând un accent deosebit pe criza limbajului religios ºi necesitatea de pãstrare fidelã a Adevãrului. Într-o binevenitã intervenþie, Pr. Prof. Dr. Ion Popescu, decanul Facultãþii de Teologie gazdã, a arãtat cã separaþia dintre domeniul public ºi cel privat în religie provine încã din perioada Revoluþiei franceze (1789), iar printre efectele majore ale acestui eveniment istoric se numãrã ºi apariþia sociologiei, ca ºtiinþã a relaþiilor sociale. Pãrintele decan a ridicat apoi câteva probleme-cheie pentru conferinþa susþinutã: cum este posibilã reconstrucþia într-o perioadã postmodernã a pluralitãþii deconstructiviste ºi cum se pot implica savanþii sociologi sã previnã desacralizarea ºi pulverizarea adevãrului? Pãrintele Profesor a reliefat cã, în contextul analizat, ideea centralã rãmâne problema Adevãrului. Într-o altã intervenþie, Pr. Conf. Dr. Vasile Sorescu a precizat cã secularizarea masivã de astãzi poate conduce la descreºtinare. Dacã în Occident s-a pus mai mult accent pe dimensiunea socialã, în spaþiul rãsãritean accentul se pune prin excelenþã pe dimensiunea duhovniceascã. La finalul întâlnirii, pãrintele Vicar Conf. Dr. Nicolae Brânzea, mulþumind tuturor invitaþilor, a evidenþiat faptul cã prezentarea obiectivã a realitãþii occidentale ne va ajuta sã înþelegem ºi noi, în Biserica Ortodoxã, ce provocãri ºi schimbãri ne aºteaptã. A consemnat Diacon Prof. Cornel DRAGOª

Joi, 19 noiembrie 2009, Preafericitul Pãrinte Patriarh Daniel, însoþit de o delegaþie a Bisericii Ortodoxe Române, a participat la funeraliile vrednicului de pomenire Patriarhul Pavle al Serbiei, care au avut loc la Belgrad, informeazã cotidianul „Ziarul Lumina“. În numele Sfântului Sinod, clerului ºi credincioºilor Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul României a adresat Patriarhiei Sârbe un mesaj de compasiune. Patriarhul Pavle al Bisericii Ortodoxe Sârbe, care a trecut la Domnul duminicã 15 noiembrie, la vârsta de 95 de ani, a fost condus pe ultimul drum, în cadrul unor funeralii naþionale, relateazã AFP ºi Tanjug. Zeci de mii de sârbi au trecut în aceste zile pe lângã sicriul Patriarhului Pavle, aducându-i un ultim omagiu. Cortegiul funerar a traversat strãzile din centrul capitalei sârbe pânã la impozanta Catedralã „Sfântul Sava“, unul dintre cele mai importante edificii ale creºtinismului ortodox, unde a fost sãvârºitã slujba de prohodire. Apoi, sicriul cu trupul Patriarhului a fost condus la Mãnãstirea Rakovica, situatã în apropierea Belgradului, unde a fost înmormântat, dupã dorinþa sa. Biserica Ortodoxã Sârbã i-a invitat pe credincioºi sã nu cumpere flori sau coroane, invocând o cerere a Patriarhului de a-ºi vãrsa contribuþiile pentru accelerarea lucrãrilor la Catedrala „Sfântul Sava“, angajate la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut, dar care au trenat din lipsã de mijloace. Autoritãþile sârbe au invitat întreprinderile sã acorde o zi liberã plãtitã angajaþilor, pentru ca aceºtia sã poatã participa la funeralii. De asemenea, ºcolile din Serbia ºi-au suspendat joi orele, iar Parlamentul nu s-a reunit în ºedinþã. Patriarhul Pavle a fost liderul spiritual al ortodocºilor sârbi din 1990, într-o perioadã tumultuoasã ºi sângeroasã, în care s-a produs destrãmarea Iugoslaviei ºi exacerbarea naþionalismului sârb, la începutul anilor ‘90 ai secolului trecut. www.basilica.ro


Argesul Ortodox