Issuu on Google+

LICEUL DE ARTE PLASTICE DIN TIMIŞOARA str. Mihai Eminescu nr 2, Timișoara


LICEUL DE ARTE PLASTICE DIN TIMIŞOARA


PROLEGOMEN LA POVESTEA LICEULUI DE ARTĂ Motto: Universul este al formelor (fapt primordial). Lucrurile sunt aşezate în forme. Am impresia că şcolile au fost, de la arheînceputurile lor, o confluenţă de cunoaştere sistematică polivalentă, transformată într-un focar radiant în care, toate tangenţele interdisciplinare ale maeştrilor devin, progresiv, gândire sincretică şi sinergică în mintea ucenicilor. De aceea, şcolile adevărate sunt mereu într-o desfăşurare activă care priveşte spre mâine, operând, concomitent, o sinteză de cunoaştere a lui azi. Pentru cei din Timişoara, fenomenul acesta a avut totdeauna o marcată expresivitate. Ei au fost reprezentanţi de avangardă ai timpului nostru, rostind, toată vremea, discursul optimist despre lucrurile care proiectează viitorul. Versiunea modernă “la zi” a revoluţiei Bauhaus, gândirea pedagogică a “meşterilor” de la Liceul de arte a dat sens inovator şi a plantat în conştiinţa tinerilor pe care îi creşte, o nouă viziune adespre lumea comunicării afective şi intelective, care este Arta. Aş spune că în totală şi ireductibilă divergenţă cu trecutul şi variantele sale “periodizante”, faptul şi actul artistic este, în mintea şi sufletul “celor de la Timişoara” o expansiune constructivă şi inventivă, o modelare a comunicării pe toată claviatura sensibilităţii şi gândirii care face şi dă semnificaţia persoanei umane. Acest lucru a implicat (ca la Bauhaus) măturarea academismului, orizontalizarea raporturilor de comunicare dintre profesori şi elevi, pendularea continuă, diontică, între experienţa interioară a celor care ştiu şi oferă şi a celor care doresc şi află. Aşa cum “meteorul Bauhaus” a despicat istoria lumii formelor în două, şi-a ipostaziat contemporanul nostru univers în toată grandoarea şi complexitatea lui înspăimântătoare, tot aşa, şcolile de artă nouă şi anticipată ca aceea de la Timişoara, au schimbat orizontul şi “ţintirea” actului expresiv, scoţându-l din invarianţa academico-clasicizantă şi proiectându-l ca o navă cosmică în trepidanta instabilitate a erei tehnice. Arta a vorbit, până în secolul nostru, către, şi pentru, un om eminamente constant şi asemănător cu el însuşi. Ea este astăzi în dialog cu o nouă varietate de fiinţă şi persoană istorică. Contradictor în conflict cu mediul său generator, hedonist, posesor al unei uriaşe cunoaşteri fizice, emancipat de religie etc… Omul secolului nostru se plasează în raportul său cu lumea formelor, completamente diferit decât de-a lungul ancestralului său drum istoric. Şcoala de la Timişoara este una din meritoriile instituţii care paricipă la această fascinantă aventură (asemănătoare cu extensiunea şi transmutaţia astronomiei) din care va emerge o umanitate corectată şi purificată pentru totdeauna de egoism şi agresivitate, salvată de tristeţea standardizării, prin impregnarea tuturor formelor tehno-utile cu fascinanta putere a frumosului; alianţă transpersonală dintre inimă şi creier. Prof. dr. Eduard Pamfil Text apărut în afişul/pliant aniversar din 1984


ISTORICUL LICEULUI DE ARTE PLASTICE DIN TIMIŞOARA 1786 – Şcoala normală de artă, subvenţionată de stat, unde s-au predat artele plastice, artele decorative şi meşteşugăreşti, pregătea elevii pentru profesia de învăţător şi cea de maistru. 1822 – Administrată de oraşul Timişoara, această şcoală îşi conturează profilul: arte şi meserii; în paralel funcţionau mai multe şcoli particulare în atelierele unor pictori. 1933 – Şcoala de arte frumoase din Cluj, înfiinţată în 1926, nu mai poate fi susţinută din buget; ea se reînfiinţează la Timişoara, aducând cu sine o parte din artiştii-profesori ai şcolii: Alexandru Popp, Catul Bogdan, Romul Ladea, lor alăturându-li-se dr. arh. Ioachim Miloia, Julius Podlipny, Aurel Pop. 1942 – Şcoala de Arte Decorative, cu grad secundar, unică în ţară, cu secţiile: pictură decorativă, sculptură decorativă şi ceramică, îi are printre profesori pe artiştii Aurel Ciupe, Romul Ladea, Julius Podlipny, iar printre elevi pe Kocsis Arpad, Diodor Dure, Fritz Karola, Lidia Ciolac, Francisc Kalab, Constantin Flondor, Tiberiu Marianov. 1957 – Liceul de Artă Plastică Timişoara apare în urma restructurării învăţământului artistic (profil liceal); printre profesori: Julius Podlipny, Gabriel Popa, Victor Gaga, Romul Nuţiu şi Octavian Maxim. 1962 – se creează o deschidere pentru cercetare şi experiment, pentru înnoire a pedagogiei artistice.Cercetările vizuale în jurul problemelor prezentate în cadrul Cercului de Bionică condus de prof. dr. Eduard Pamfil – un program de corelare a artei cu ştiinţa, a formei cu utilul culminează cu formarea grupului SIGMA, în 1969. 1970 – are loc expoziţia de amploare cu lucrările elevilor, reprezentând programul şi cercetarea din domeniul pedagogiei artei, care propunea planuri şi programe şcolare, noi discipline: gramatica formelor, estetica formelor, estetica formelor utile, fotografia. Cu aprobarea Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, liceul funcţionează cu acest program experimental până în 1974, această perioadă fiind importantă pentru învăţământul de artă. 1971 – Liceul de Arte Plastice expune la Muzeul Banatului proiectele elevilor, iar profesorul Constantin Flondor, ca delegat din partea Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, prezintă activitatea acestora la Congresul Internaţional I.S.E.A. din Finlanda. În 1972, la solicitarea ministerului, liceul participă la expoziţia “Tehnologia instruirii”, la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti; în acelaşi an are loc expoziţia cu lucrări ale elevi-


lor, la cel de-al V-lea Seminar Internaţional de Marketing, organizat la Timişoara. Apar acum şi primele colaborări cu întreprinderile locale (Elba) şi acţiuni de proiectare estetică a unor zone ale oraşului (platforma industrială de pe calea Buziaşului, zona Calea Şagului); în anii 1973-75 se realizează proiecte de arhitectură stradală precum şi decorarea unor spaţii interioare şi exterioare. Apar în publicaţiile de specialitate „FORM+ZWECK” nr. 3/1973 (RDG), Estetica industrială nr. 7/1973 materiale legate de programul experimental al liceului (profesori: Constantin Flondor, Doru Tulcan, Elena Tulcan, Adriana Oancea, Ioan Gaita, Estera Takacs, Carol David, Viorel Toma, Ioan Perciun, Rodica Banciu, Gheorghe Goidaci, Leon Vreme, Lidia Ciolac. 1974 - programul experimental se finalizează cu introducerea unor noi programe de specialitate şi generalizarea unui nou tip de plan de învăţământ pentru liceele de artă. 1975 - conceptul pedagogic al liceului include în activitatea practicii de vară ideea legată de natură ca loc de acţiune şi participare 1976 – Studioul Sahia-film (regizor Mirel Ilieşu) realizează documentarul despre activitatea liceului “Lungul drum al muncii către artă”. 1978 – expoziţia liceului la sala Kalinderu din Bucureşti, cu tema: “Industrie, creaţie, pedagogie”; 1978 – pentru deosebita muncă de cercetare în domeniul pedagogiei de artă, profesorii-artişti ai liceului sunt distinşi cu Premiul Criticii al Uniunii Artiştilor Plastici din România. În următorii ani, Liceul de Arte Plastice rămâne un reper important în viaţa culturală a oraşului: cu lucrările elevilor săi participă la expoziţii, câştigă premii naţionale şi internaţionale. Din 1991 funcţionează parteneriatul cu Glassfachschule – Rheinbach, Germania, cel mai lung parteneriat între o ţară a Uniunii Europene şi o ţară din estul Europei. 1999-2001 - participarea la proiectul euroregional COM-PAR „Comunicare şi participare civică în sud-estul Europei” În anul 2002, în urma unui proiect finanţat de Fundaţia pentru o Societate Deschisă, Bucureşti, s-a realizat în şcoala noastră primul manual de Etică aplicată din România, ilustrat cu lucrări plastice realizate de elevii participanţi la cursul iniţiat de prof. Adela Kun şi care a fost editat la Editura Humanitas, cu sprijinul Centrului Educaţia 2000+. 2003 - Diploma de Merit pentru activitatea extraşcolară din anul şcolar 2002-2003. 2004-2007 - proiect European Comenius 3: „European Cinema and Young People”, îmreună cu 31 de şcoli şi asociaţii culturale din 8 ţări europene: Italia, Franţa, Spania, Marea Britanie, Olanda, Germania, Finlanda şi România. 2005 - Instituţia Prefectului – Judeţul Timiş, aduce mulţumiri liceului pentru aportul deosebit la reuşita vizitei la Timişoara a Excelenţei

Sale Domnului Ambasador Jonathan Scheele, Şeful Delegaţiei Comisiei Europene în România. Liceul de Arte Plastice Timişoara participă la proiectul „Internationales-Freilichtmahlerlager”, Gera, Germania. 2005 - primeşte Diploma pentru cele mai multe premii obţinute în acest an, din partea Consiliului Judeţean Timiş. 2006 - participă la proiectul Workcamp - 2006 „We build our youth garden”, Gera, Germania. Începând din luna februarie 2006, paralel cu Proiectul european Comenius 3, profesoara Eugenia Drăgoi-Banciu demarează un nou Proiect Internaţional de tineret „Esperanto”, axat pe producţia de film, în cadrul căruia s-a desfăşurat Workshop-ul „Esperanto”. Rezultatele foarte bune ale celor două proiecte ne-a încurazat să aplicăm pentru un nou Proiect Comenius 1 pe teme de Artă Video, începând cu anul şcolar 2007-2008. 2007 – Liceului i s-a acordat premiul „Pensula de aur” pentru cea mai bună colecţie de lucrări participante la a XXV-a Expoziţie Internaţională de Pictură a Copiilor „Bitola 2007”, în cadrul manifestării „The Small Montmartre of Bitola 2007”, Republica Macedonia. 2007 – organizarea proiectului internaţional Mail Art „Prin fereastra mea”, cofinanţat de Primăria Timişoara. 2008 – 2010 - participarea la Proiectul European Comenius 1 „Media Wise”, în cadrul Programului de învăţare pe tot parcusul vieţii, proiect finanţat cu sprijinul Comisiei Europene, în care avem parteneri şcoli din Marea Britanie, Finlanda, Olanda şi Italia. - Edităm, în parteneriat cu Fundaţia Culturală First revista de educaţie prin artă edu@rt (în cadrul proiectului „Educaţia artistică, complementaritate şi factor determinant în formarea personalităţii” realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Timişoara şi al Consiliului Local Timişoara).


PREMIILE PE 2009-2010 OBŢINUTE DE LEVII DE LA LICEUL DE ARTE PLASTICE DIN TIMIŞOARA LA OLIMPIADA NAŢIONALĂ DE ARTE PLASTICE, ARHITECTURĂ ŞI ISTORIA ARTEI 12 PARTICIPANŢI – 9 PREMII ŞI MENŢIUNI NIVEL DE OLIMPIADĂ CONCURSUL NAŢIONAL DE PRODUSE FINALE ALE PROIECTELOR FINANŢATE PRIN PROGRAME COMUNITARE “MADE FOR EUROPE” , BACĂU 1 PARTICIPANT / 1 PREMIU I REZULTATELE PARTICIPĂRII LA UN NUMĂR DE 5 CONCURSURI NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE ÎNSCRISE ÎN CALENDARUL MECTS CONCURSUL INTERNAŢIONAL “SIGISMUND TODUŢĂ”, DEVA JUD. HUNEDOARA 32 PARTICIPANŢI - 15 PREMII LA NIVEL INTERNAŢIONAL CONCURSUL NAŢIONAL DE CREAŢII LITERARE ŞI PLASTICE “MĂRGĂRITĂRELE PENTRU SUFLET”, SĂBĂOANI-NEAMŢ, JUD. NEAMŢ 3 PARTICIPANŢI – 3 PREMII CONCURSUL NAŢIONAL “GENERAŢIA CELUI DE AL III-LEA VAL”, BACĂU 10 PARTICIPANŢI – 10 PREMII ŞI MENŢIUNI CONCURSUL NAŢIONAL DE ARTĂ PLASTICĂ “ROATA ANOTIMPURILOR”, DRAGOMIREŞTI, JUD. NEAMŢ 16 PARTICIPANŢI – 5 PREMII ŞI MENŢIUNI CONCURSUL NAŢIONAL DE CREAŢIE “ÎMPREUNĂ PENTRU UN MEDIU MAI SĂNĂTOS, CRAIOVA, JUD. DOLJ 3 PARTICIPANŢI – 3 PREMII REZULTATELE PARTICIPĂRII LA ALTE CONCURSURI NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE La Festivalul Internaţional de Film TIFF – Cluj-Napoca Premiul pentru cel mai bun film realizat în cadrul programului Let’s Go Digital / clasa a XI-a Alexandru Săvescu La Concursul Internaţional de Afişe „The Power of Peace”, organizat de Lions Clubs International Premiul I – afiş, clasa a VII-a B, Denisa Szekessi, faza judeţeană Marele Premiu – afiş, clasa a VII-a B, Denisa Szekessi, faza naţională La Concursul Naţional „Speaking” 3 PREMII JUDEŢENE Concursul Naţional „Olimpiadele Cunoaşterii” 12 PREMII JUDEŢENE (Matematică, Limba Franceză, Limba Engleză) 4 PREMII NAŢIONALE (Matematică, Limba Franceză)


La Concursul Naţional de Limba şi literatura română „George Călinescu” Faza judeţeană Motica Alexandra, clasa a VII-a A - 94,5 puncte Popa Andrada, clasa a VIII-a A - 101 puncte Pandor Raluca, clasa a VIII-a A - 92 puncte La Olimpiada de Limbă, Comunicare şi Literatură Română “GEORGE CĂLINESCU” Etapa Judeţeană Surugiu Alexandra clasa a IX-a - 91 puncte La Concursul Naţional de creaţie plastică „Europa mea”, faza judeţeană 20 PARTICIPANŢI – 12 PREMII La Concursul Naţional Jocurile Olimpice în Imaginaţia Copiilor”, faza judeţeană Premiul III – Clasa a VII-a Ciubotaru Alexandra La Concursul Judeţean „Diferiţi dar egali” Premiul I – film de animatie, clasa a X-a Bohoru Alina şi Pascu Maria Premiul II – desen-eseu, clasa a VII-a Motica Alexandra Premiul III – desen-eseu, clasa a VII-a Ciubotaru Alexandra Festivalul Naţional de film Oţelul Roşu Premiul I - film de animatie, clasa a X-a Bohoru Alina şi Pascu Maria Premiul II - film de aficţiune, clasa a XI-a Săvescu Alexandru Concursului interdisciplinar, “ARTIMSPORT” PREMII: Pictură clasele V-VI LOCUL III - POP KARLA MENŢIUNE - CIOBANU CRISTINA Grafică-Desen Clasele VII-VIII LOCUL I - SZEKELY MARINA Colaj Clasele VII-VIII LOCUL I MOTICA ALEXANDRA MENŢINE DUŢĂ GABRIELA Concursului de afişe/desene „ZIUA INTERNATIONALĂ A TOLERANŢEI” organizat la nivel judeţean de către Inspectoratul Şcolar Judeţean Timiş. PREMII: Pictură clasele V-VI LOCUL I - BUBANSZKI ANDREEA Clasele VII-VIII - LOCUL III - FLOREAN EDUARD CONCURSUL INTERNAŢIONAL DE AFIŞE LIONS “SPIRITUL PĂCII” 2010-2011 organizat de Clubul Lions International 40 elevi participanţi din clasele V-VII PREMIUL I - SORIN BOLDUREAN NOMINALIZAŢI: 5 ELEVI


CORIOLAN BABEŢI 50 de ani în “provincia pedagogică” a artei Un gând “întors asupra sa însuşi” se face auzit mai limpede din vibraţia difuză a celorlalte: câţi dintre liceenii urcând zilnic treptele şcolii acum sărbătorite poartă asupra lor, ca pe un înalt titlu de nobleţe, înţelesul originar al vocabulelor şcoală sau liceu? Câţi ştiu ce fusese Lykeon-ul şi mai bine ce se întâmplase acolo în urmă cu mai bine de două milenii? Câţi înţeleg că ei se numesc “elevi”, pentru că rostul or este “ridicarea”, “înălţarea” – “elevatio”? Câţi “trăiesc” adevărul că ei participă la propria lor desăvârşire, că şi ei îşi decid destinul, rotinduşi asemenea unor plante, corola spre sursa luminoasă a cunoaşterii? În fine, câţi – adresându-se magistrului, pedagogului – ştiu că se adresează lor înşile, căci dintr-o vastă ramificaţie de sensuri, vocabula “pedagog” s-a “smuls” din aceea de “copil”, paid, pentru că tânărul e hărăzit educaţiei. Dar un alt gând, de această dată un răspuns, îmi împrăştie curiozităţile de mai sus, livrat de amintirea anilor de elev. Treaba elevului, sună gândul – este să fie; “mai ales” să fie. E obligaţie celor ce nu mai sunt elevi, a pegagogilor să ştie, să “etimologizeze”, făcând arheologie în lumea înţelesurilor. Dar, din cortegiul de gânduri, un altul avansează irepresibil: Cum şi de ce a apărut ruptura dintre “a fi” şi “a şti”, dintre “a şti să fii” şi “a şti să faci” în discursul educaţiei? * Caz particular a eticului, educaţia se împărtăşeşte cu fidelitate din destinul acestuia. Educaţia îl “probează” servind eticului argumentul vital al existenţei, în care se justifică raţiunea educaţiei de a fi. Asemeni eticului în general, educaţia s-a desăvârşit sub cupola “exemplarităţii” persoanei şi “discreţiei” principiilor. Dacă esenţa eticului şi a educaţiei este însăşi existenţa, proba ultimă a indispensabilităţii lor în istoria civilizaţiei sunt epocile lor de precaritate şi absenţă. Ni se întâmplă să apreciem rosturile educaţiei când “exemplaritatea” educatorului şi “pesuasiunea” normelor pedagogice cad în suferinţă. O distincţie se impune însă: “educaţie” şi “pedagogie” sunt universuri interferente, marcate de diferenţa dintre “a fi” şi “a şti”. În societăţile arhaice, educaţia era un act mimetic al tânărului. “Educatorul” era doar un excelent conducător de exemplu zeesc: iniţierea – reflexul unei “exemplarităţi” mitice, realizată şi asumată de la treapta noviciatului, până la cea mai înaltă, aceea a iniţiatorului. În agonia acestei accepţiuni a noţiunii de “educaţie” ca iniţiere simbolică s-au configurat începuturile “pedagogiei”: “artă a cetăţii”, un bun public într-o “res” “publica” platoniană, mai întâi. În “Statul” filozofului atenian se anunţă întâia raţionalizare a patrimoniului de practici educative. Ca fenomen originar “educaţia” se întemeia pe actul social al “faptei cuvântătoare”. În accepţiunea societăţilor moderne, pedagogia se definise prin speranţa investită în forţa “cuvântului făptuitor”. “Pedagogia” este “căderea” din actul mitic “sapienţial” din traseul iniţi-

atic, în conştiinţa de sine a oricărei iniţieri. Într-o istorie a persuasiunii, ea este cu siguranţă mai puţin decât ritualul iniţiatic. Din perspectiva libertăţii, ea e mai mult, prin jubilaţiile conştiinţei de sine a educaţiei, conştiinţă dezvăluită de luminile ideii de desăvârşire şi acoperită de actul de voinţă al fiinţei. În era modernă, pedagogia şi-a distribuit atenţia spre trei nuclee ale discursului său: “portretul robot” al unui om ideal, tactica şi strategia construcţiei: în ce scop, cum şi cu ce – deveniseră întrebările reiterate şi de gândirea pedagogului. Esenţialmente, pedagogia este un discurs asupra educaţiei, adică o “victorie” a instrumentelor educaţiei, a metalimbajelor ei. “Ştiinţific” sau “sapienţial” textul pedagogicului este un univers de intenţii. Discurs “behaviorist, discurs “intervenţionist”, metode “pozitive” sau metode “critice” – pedagogia contemporană pendulează între sisteme de construcţie extreme. Dificultăţile ei sunt înseşi opţiunile formulate în faţa numărului ridicat al mijloacelor: strălucirea ei e însuşi acest uriaş arsenal de posibilităţi. *** Modelarea pur speculativă de mai sus – se răsfrânge încă o dată gândul – rezumă mai curând probabilitatea unei succesiuni şi natura duală a oricărui proces al “ridicării”, “înălţării” omului în general, al tânărului în special decât o cronologie a evenimentului. Căci educatorul “arhaic” şi pedagogul “modern” sunt – în caleidoscopul vieţii – contemporanii noştri. Aşa se face că putem fi martorii şi chiar “produşii” unei istorii sincrone a pedagogiei, a procedurilor ei, a modalităţilor ei de “expresie” cele mai cotradictorii. “Simţim” însă ca “mai vechi” chipul taciturn, grav şi intransigent al magistrului, decât natura locvace a profesorului care ne-a divulgat principiile educaţiei noastre. “Dirigenţia” autentică nu pare să fie un discrurs recurent, ci o “tăcere” a “modelului”, o radiaţie intensivă şi neostentativă a biografiei pedagogului. “Exemplul” e însuşi limbajul. Pedagogul este însăşi dovada. În spaţiul acestei tăceri, lutul cald al tânărului îşi găseşte libertatea de a se modela pe sine, de a imita, de a înţelege. Curios, memoria noastră luminează mai intens tăcerile, “pline se înţeles” ale bunicului, decât propoziţiile mustrătoare ale mamei sau preceptele maniheice ale mătuşii. În “fractura” teoretică a celor doi termeni “educaţie” şi “pedagogie” trebuie să existe însă o soluţie care să sintetizeze coexistenţa lor. Nu încape oare în acest interval antinomic “învăţământul nondirectiv al lui Socrate”? Nu încape oare între educaţie şi pedagogie “moşirea” adevărului, această “artă” a maieuticii? Şi nu e oare pletora teoretică a pedagogiei contemporane semnul însuşi al socratismului visat? *** “Socratismul” descrie majoritar aspiraţiile unei pedagogii moderne care a găsit în Liceul de Arte din Timişoara un exemplar laborator al lui. În cei 50 de ani de învăţământ artistic * pedagogia “doctrinară” a perioadei 1933-1960 cedează pasul, după o etapă de tranziţie, unei


didactici şi praxiologii pedagogice “de croazieră”. Tinerii absolvenţi ai institutelor superioare de artă din Cluj şi Bucureşti ** fac primele breşe în ambianţa unei pedagogii a “autorităţii”, instaurată în primele două decenii de profesorii, artişti formaţi în spiritul academiilor oficiale. Pedagogia lor aplicată şi teoretică venind dintr-o tradiţie de patru ori seculară a academiilor europene, nu fusese însă expresia unui transplant de percepţie. Fermitatea “principiilor educative” era în fond emanaţia unor modele artistice, a unei poetici “realiste” stabile. Galeria profesorilor de atunci, din perioada “Academiei” (1933-1942)*** au configurat perioada unei pedagogii doctrinale a autorităţii. Ideologia unei pedagogii “rousseau-iste” derivate din teza “necesităţilor reale” ale tânărului discipol se identifică în spiritul unui simbolism emfatic. În acest univers al Academiei şi mai apoi al şcolii de artă din deceniile 5 şi 6, forţa exemplarităţii pedagogice, transparentă în valoarea intrinsecă a artiştilor-profesori, a constituit punctul de referinţă al unui învăţământ “magistral”. Ca într-o autentică dialectică a paideei, discipolii de ieri, din care se vor fi recrutat profesorii ultimelor două decenii (7 şi 8) ale Liceului, şi-au asumat dreptul şi aventura “negaţiei”. Într-un sens sau altul, comunitatea artistică, înnoită cu sosirea în 1962 a lui Ştefan Bertalan, Constantin Flondor, Carola Fritz, Karin Bertalan, Szakats Bela a procedat la punerea în “criză” a mai vechilor metode de predare; la promovarea unei “noi” pedagogii, clarificate în jurul anilor ‘67-69. La o privire mai atentă, ea ne va apare însă cu mult mai veche în demersul fundamental maieutic al practicii artistice, dincolo de aparenţa regimului său de “laisser-faire”. În această ambianţă de tip “cooperatist” a “colaborării” profesorului cu elevul, optica pedagogică trecea de la o “pregătire pentru artă”, la o “pedagogie prin artă”. Asocierea “subiectului” şi “obiectului” pedagogiei, a profesorului şi a tânărului într-o bună complicitate a valorizat în liceul de arte o pedagogie a iniţiativei şi libertăţii creative. Tendinţa excesivă de a explica “înnoirea” liceului printr-un import sau contaminaţie cu modelul “Bauhaus” e amendată în primul rând de fapte: o întâlnire fecundă o reprezentase descoperirea şi traducerea de către unii profesori a caietelor pedagogice ale lui Klee, iar mai apoi contactul livresc cu cinetismul (Vasarely, Schöffer şi grupul parizian de cercetări vizuale). Dar toate aceste repere ale avangardei europene “nu ar fi fost căutate dacă nu ar fi fost mai întâi nu ar fi găsite” în ei înşişi şi în mediul oraşului. “Suportul” solid al acestor transformări fusese contextul favorabil al unei epoci întregi a învăţământului superior, a artei româneşti de după 1965. Suportul acestei metanoia era Timişoara, spiritul însuşi al locului, “politehnic” şi “scientist”, dominat de punctul cald al “Cercului de bionică” al profesorului Eduard Pamfil, cerc întemeiat pe însăşi pe metoda “moşirii” subiectelor. Era nu în ultimul rând, expresia unei necesităţi interioare a mediului timişorean, accentuate prin retragerea Academiei de Artă la Cluj în 1942, goluri în care lumina statornic figura lui Julius Podlipny. “Colonizarea” artistică a anilor ‘56-’72 **** (promoţii din care provin actualii profesori ai Liceului) se reflecta mobilitatea însăşi a fenomenului artistic al epocii, în sensul ei cel mai larg, imensa permeabilitate a tinerilor artişti, elanul unei emancipări,

ce veneau, toate, după o perioadă de dogmatism estetic anaerob. Explicaţia era imensul apetit compensatoriu pentru “deschidere”. Destinul conţinutului şi metodelor de instrucţie artistică s-au conectat problemei devenirii foarte tinerilor pedagogi de atunci ca artişti creatori. Tatonările personale în câmpul creaţiei au însoţit însăşi pedagogia lor de “eseişti”, iar mai târziu, din anii’ 69 – au constituit nexul unei teorii şi practici de tip “colaboraţionist” între profesor şi discipolul său, principiu viabil şi azi. Înfiinţarea – între timp – la Timişoara a Institutului Pedagogic de a Artă a sporit continuu tonusul avangardist, experimentalist al tuturor atelierelor. Ulterior, anii de existenţă ai Şcolii Tehnice de Arhitectură din cadrul Facultăţii de Construcţii, climatul cercetărilor lui Bertalan venea să preia şi să fructifice terminaţiile unui proces de învăţământ elastic şi imaginativ al Liceului de Arte, mediind pregătirea a numeroşi absolvenţi ai Institutului de Arhitectură “Ion Mincu”. Într-o lectură fenomenologică a istoriei Liceului din ultimii 20 de ani ideea unei noi pedagogii a “cooperării” cu elevul fusese reflectată în existenţa extra-pedagogică a “grupului” şi ideii de creaţie “în echipă”. Într-o istorie a Liceului de Arte, grupul “111” şi “Σ” reprezintă probele materiale ale interferenţei experimentelor artistice ale profesorilor de aici cu opţiunile lor pedagogice. Nimic şi nimeni nu poate fi disociat până la capăt ca entitate distinctă fără riscul unei simplificări exsangue. Ceea ce s-a constituit aici începând cu anii ‘65 se decupează ca o placentă spirituală şi evenimentele se conţin, se “con-ţin” adică, într-o construcţie coerentă, sinergică. Liceul a fost în aceşti ani mediul amniotic al experienţelor profesorilor artişti. Atelierele lor fuseseră, până la un punct, clasele. “Elevul” e poate autorul a numerose sugestii din experienţele personale ale profesorilor lui. “Nu se ştie cine dă şi cine primeşte”, adagiul lui Léon Bloy nu introduce aici înţelesul unui haosmos, ci, dimpotrivă, un univers cosmotic, o totalitate inextricabilă de determinări. Istoria Liceului va fi prinsă într-o zi în nume, date, documente. Nu ştim însă câtă dreptate va putea face exactitatea adevărului că opera majoră a pedagogiei din această şcoală a fost climatul. Opera de artă e poate această ambianţă creată laolaltă, distinctă şi indistinctă de întregul mişcării artistice din timişoara şi România, de omologările criticii româneşti şi străine, de ecourile pozitive reverberând în marginea expoziţiilor liceului sau artiştilor-pedagogi. Opera de artă majoră ar putea purta numele acestei libertăţi a minţii tânărului ce a învăţat aici. Dar la ora acestui jubileu se cere restabilit un adevăr. Acest laborator al spiritului nu are un trecut: timpii lui sunt prezentul maturităţii unor artişti formaţi aici şi viitorul celor ce vor rodi de-acum înainte. Nici o normă nu a fost mai puternică, în ultimele două decenii, decât însăşi devenirea. Azi am putea demonta acest interval (1960-1983) în numeroase subsecvenţe, dar ele ar sacrifica particularitatea majoră a acestei istorii: climatul. Disciplină şi libertate, voinţă şi interes, imaginaţie şi raţiune, condiţionare şi creativitate, “şcoală serioasă” şi “şcoală ludică”, demers inductiv şi demers deductiv, travaliu individual şi muncă în grup, învăţământ magistral şi învăţământ al elevilor – configurează acest univers al experienţelor.


Liceul de arte trăieşte la această oră evenimentul “coexistenţei paşnice” a tuturor acestor experienţe, eşalonate până acum. Ele nu mai au emfaza proprie momentului lor de început. Au în schimb calmul adecvării lor la însăşi ideea modelării diferenţiate a tânărului. Şi aceasta îmi pare o temă esenţială a meditaţiilor din jurul discursului pedagogic, într-un viitor chiar imediat. Ceea ce fusese o exclamaţie asupra studiului “formelor utile” (1969-1972), asupra “acţiunilor cu natura” (1975-1980) sunt acum, bine temperate, forme ale unei pedagogii pluraliste distincte, pliate pe vârste şi particularităţi individuale. Mereu perfectibile însă. Studiile de desen clasic, cu inflexiuni de veche academie au fost redescoperite în ultimii cinci ani; dar câtă plenitudine şi prospeţime e în această reiterată experienţă, după ocolul dat în teritoriile unor experienţe de cunoaştere atât de necunoscute. E într-un fel, o întoarcere acasă din “anii de drumeţie”. Apropierea acestei ultime soluţii în învăţămâtul artistic s-a făcut prin ieşirea din universul “esteticilor generative” a “studiului formei utile”, prin traversarea defileului experienţelor “conceptualiste” intreprinse “în natură” şi “cu natura”. Această ultimă “opţiune” pentru o pedagogie a predării şi conţinutului clasic are acum însă privilegiul de a fi traversat un purgatoriu. Într-o logică a succesiunii “vârstelor artei”, ar trebui ca viitorul prim al Liceului să se descrie şi ca o vârstă a “contemplării”. Ea ar seconda firesc ultima vârstă, cea a “acţiunilor”, acel “work in progress”, ce a descris spiritul său novator. Dincoace de suita acestor experienţe artistice şi pedagogice, de atenţia orientată spre obiectul învăţării, aşteaptă universul instrumentelor ei, frumuseţea pură a liniei, a acordului de culoare a volumului, venite din veghea intuiţiei, dintr-o pedagogie a resurecţiei “auzului interior” al gândirii artistice. Până atunci însă, va rămâne de natura evidenţei că didactica experimentală şi “pedagogia de croazieră”, procedeele maieutice au oxigenat rigorile învăţământului artistic, prefigurând cu inflexiunile sale avangardiste nevoile adecvării şi diversificării învăţământului de profil la înseşi exigenţele şi speranţele sociale. Ca orice gest de avangardă ce-şi caută justificarea îndrăznelilor într-o tradiţie cât mai îndepărtată, Liceul anilor 1960-1983 şi-o poate repera în însuşi depozitul vast al cuvântului paidagoghia, în înţelesurile arhaice pe care memoria vocabulei ni le poate încă revela, nealterate. Din bogatul verb paidagogheo – “a conduce sau a instrui copiii” dar şi “a conduce ca un copil” (s.n.) desprindem şi înţelesul secund, “a urma pas cu pas, cum se urmează un copil”. A educa implică aicea a urma mersul unei naturi. Paidagóghema era “arta de a conduce” dar şi “maniera de a instrui copiii”, în timp ce substantivul asimilat în limba noastră – paidagoghia se raporta deopotrivă la “grija acordată unei plante”, paidéia însemnând prin analogie “cultura arborilor”. Ea numea însă: “instrucţia spiritului” (s.n.), “cunoaşterea artelor liberale”, dar şi “cunoştinţe particulare întro ştiinţă sau artă”, Paideia acoperea însă şi “experienţa” (s.n.). “Vârstă a tinereţii”, paideia cobora până la concreteţea “lecţiei”; ea presupunea însă şi “constrângerea”, “pedepsa”, chiar divină. Generându-şi propriile antinomii, din rădăcina comună în cele peste

100 de cuvinte ale limbii greceşti, paid – “copil”, s-a formulat şi ideea de “joc”; paideia – “joc de copil”, “amuzament”, prin opoziţie la ideea de “studiu” – spoudé! O pedagogie autentică rezidă – se vede – în ştiinţa concilierii contrariilor; lecţie, “studiu”, “constrângere” –pe de-o parte, “joc”, “amuzament” – pe de alta. Valorizarea pozitivă a verbului paideuo împrumutase la Platon sensul acţiunii de “a forma prin educaţie unele obiceiuri, habirudini”, de “a forma caracterul cuiva” (s.n.), “A ridica pe cineva într-o artă” (s.n.), “a-l forma pentru artă”, a-l modela “în virtute” era pentru grec paideuo. “Ei, zeii... care ne învăţară pe noi primii, artele servind nevoilor de zi cu zi ale existenţei” (Platon, Menexenos, 238 h.) – aici unde paideuo îşi rotunjeşte înţelesurile cu cel de “a forma sufletul şi corpul pentru un anume fel de viaţă”. Pedagogia, pedagoghia este de fapt o paidotrofia, “o hrană a copilului”. Din “Statul” platonian, unde “înălţarea” tânărului începe cu “hrana” obţinută prin învăţarea artelor, la călătoria lui Wilhelm Meister în “provincia pedagogică”, două milenii a supravieţuit credinţa că educaţia începe cu arta, că în începuturile artei germinează gândul instrucţiei omului. Acolo, “în provincia pedagogică”, ne mărturiseşte Goethe – “sunt oameni care pun copiilor la îndemână lucruri pe potriva lor; el le scurtează ocolurile care foarte lesne pot abate pe om de la destinaţia sa”. Prin fantele întredeschise ale sensurilor, istoria pedagogiei învăţământului artistic din liceul timişorean îşi iluminează experienţele, adevărurile stabilite în universul ideii de educaţie. Un alt gând îşi face însă loc spre sfârşitul acestei drumeţii prin istoria şi spiritul acestei “provincii pedagogice” a artei. E un imponderabil de natura dublului: nu s-ar fi cuvenit oare să se fi animat orice discurs în jurul istoriei acestei Şcoli? Căci rostul ei e mai ales să fie.

* eseul nostru are în vedere evenimentele marcate în sinopsa cronologică întocmită prin grija istoricului de artă Annemarie Podlipny şi a profesorilor C-tin Flondor şi Doru Tulcan ** Victor Gaga, Gabriel Popa, Romul Nuţiu, Octavian Maxim, Aurel Breileanu (1957-?), apoi Şt.Bertlan, Ctin Flondor, Karin Bertalan, Karola Fritz, Szakats Bela (din 1962) *** Alexandru Popp, Catul Bogdan, Romul Ladea, (începând din 1933), J.Podlipny, Anastasie Damian, Anastase Popa, Aurel Ciupe, Francisc Ferch, şi alţii **** Doru Tulcan, Ion Perciun, Rodica Banciu, Elena Tulcan, Ioan Gaita, Gh. Goidaci, Adriana Şuteu, Estera Takats, Carol David, Ion Mihăescu



Brosura prezentare liceul de arte