Issuu on Google+

Nr. 2, Mai 2011

Ziar studenţesc de informare cu cap

Interviu Ana Blandiana “Jocul Cuvintelor” de Anca Vancu pg. 12-13

“Copil fiind, nu cutreieram pădurea” de Anna Cernat pg. 8

“Bună dimineaţa” de Dao Thanh Huyen pg. 8

“Bani din frunze şi cafea din apă şi pământ” de Alexandra Emilia Bucur, pg. 9

“Preapuţin” de Domnişoara Clofullia, pg. 16

“Capitolul MMXI” de Raluca Mirel, pg. 17

“Cum se moare pentru viitor” de Laurenţiu Ungureanu, pg. 18

“Carevasăcânte” de Tina Rizescu şi Adelina Luft pg. 19

“Uitare” de Alexandru Maxim pg.25-27

Ilustraţie: Emanuela Balint


Editorial de Bianca Troncea

Carevasăzică, ne citim și a doua oară. Răsfoim același ziar de informare cu cap, cu un #2 cât să ajungă pentru toată lumea, cu pagini care miros a hârtie de ziar proaspăt tipărit, cu mai multe articole pentru o cafea prelungită și cu o echipă nouă din ”Voluntari pentru Idei și Proiecte”. Ne-am strâns o mână de omuleți cât să îi numeri pe degete și ne-am pus pe întâlniri până la ore târzii, cu același vin din beciurile din Alexandria și cu idei cât să ne ajungă pentru numerele viitoare. Ne-am plimbat prin porturi, ne-am gândit la vacanțe, ne-am lăsat purtați de valuri și am ajuns toți la ce ne place mai mult - jocul și joaca. Ne-am jucat cu formele în care pot fi învelite și le-am aranjat cu grijă între paginile 7 și 16. Am intervievat joaca de-a cuvintele din poeziile Anei Blandiana și am presărat ziarul cu articole de ici și colo. În primul număr am scos cablurile din priză, ne-am delogat și pentru numărul de acum și ne-am lăsat purtați de jocurile cu miros de veselie, emoții și coate julite prin fața blocului. Ne jucăm de-a ziarul pentru #2 cu: Bianca Troncea se joacă cu timpul și nu se întrece cu el. E pusă pe slow motion și reușește să le facă pe toate la timp, că altfel n-am fi avut numărul de față. Jocul de-a ziarul n-a reușit să o facă mai rea, iar noi încă lucrăm la asta...:) ci l-a făcut cu mare drag împreună cu echipa de mai jos. ”La mulți ani, Bibi” pentru că a lansat ziarul o dată cu ziua ei și la mai multe numere! Andrea Țimpea: ”Dacă e ceva ce-mi place mult, este să râd. Știu că sarcasmul deranjează în general, dar eu îl apreciez și îl consider ca fiind unul dintre cele mai fine forme de umor. Așadar, în orice situație mie îmi place să destind atmosfera folosind umorul. Nu mi-e frică dacă sunt considerată imatură, dacă se crede că nu pot să fiu serioasă sau dacă ceilalți au impresia că pentru mine totul este un joc. Și nici nu-mi pasă, pentru că tot eu râd la sfârșitul zilei.” Ade Luft se juca de toate, era rea și își julea picioarele prin copacii din fața blocului, doar ca să mânance fursecuri, că acolo parcă aveau un gust mai bun. A prins-o vecinul cu biciul că i-a furat florile de tei, și când ploua, făcea spectacole la microfoane imaginare, în scara blocului. Laura Stoia nu se joacă. Ia lucrurile în serios și câteodată prea în serios. Se pare că e din cauză că s-a jucat prea mult cu focul.

*** Mulțumiri o mie pentru VIP România și United Print.

Cu Anca Vancu nu-i de șagă. “De ce așa și nu invers? S-avem grijă și aici și dincolo, și cu asta, și cu cealaltă. Poate ar trebui să fim mai serioși de-acum încolo.”. Anca se joacă, dar știe întotdeauna regulile jocului. Alexandra Enăchescu - ”Am bagatelizat jocul cu elasticul. L-am smuls dintre copiii cu respiraţia tăiată de încântare ca să îl apuc, geloasă, de subţiori şi să îl împart săracilor: adulţii cu cearcăne violacee care s-au aşezat la coadă la joacă. E scris în reţeta lor medicală că trebuie să sară mai des coarda.Ce lucru ciudat! Pe reţeta mea, la recomandări, sunt trecute nişte cuvinte care strigă că vor ostaşi. Mai degrabă, ostatici. Jocurile de cuvinte sunt cele mai periculoase atunci când creşti. Flori, fete sau dimineţi?” Cosmina Țapliuc vă zice că ”am uitat să ne jucăm şi să ne bucurăm de lucruri mărunte. Avem aspiraţii înalte şi vise măreţe. Pe astea nu le-am uitat, dar am încetat să le mai luăm în joacă. Ne izbim de greutăţi, de eşecuri şi dezamăgiri care aproape că ne frâng aripile. Am uitat să sperăm.” N-a mai fost copil de mult timp și îi e dor de asta, vrea să se întorcă la jocurile din faţa blocului şi la cele “de casă”, din debaraua bunicii. Iulia Nițu - ”Mulţi mi-au zis să nu mai fiu aşa copil, că e cazul să mă maturizez. Nu pot. Sau nu vreau de fapt. Încă îmi place să mă dau în leagăn, să mă caţăr pe chestii, să ţopăi pe stradă, să mă strâmb la oameni, însă cel mai mult îmi place să mă joc cu tipii (sper să nu citească prietenul meu asta!). Trist este că de cele mai multe ori ajung să se joace ei cu mine.” Tina Rizescu: ”Cu toții ne jucăm: de-a ceva sau cu ceva, cu cineva, singuri; sunt mai multe scene: a familiei, a moralității, a carierei, a iubirii, a prieteniei; avem reguli; avem mize; suntem aliați sau adversari. Câștigăm toți când jucăm cu plăcere; câștigăm când nu jucăm pentru câștig, ci când jucăm pentru a deveni jucători mai buni.” Lui Maxi Dobrescu, prin joc și joacă a început să îi placă totul... Noi ăștia suntem. Hai să ne citim cu bine!

3


Adevarul este ca se minte de Vlad Ioan Tausance

Economia lucrează cu cifre, iar cifrele nu mint. Nu mint în sine, însă încurajează minciuna. Şi chiar cea mai gravă formă de minciună: cea academică.

În timpul facultății ești deseori mult prea ocupat cu învățatul pentru a te gândi la ce înveți. Pentru că, de bună-credință fiind, iei de adevărat ceea ce auzi din gura profesorului. Pentru că, nu-i așa, mediul academic este un spațiu unde cunoașterea și adevărul sunt pe primul loc. Nu-i așa? Nu. Oricât de ocupat ai fi cu învățatul, lasă-ți timp să gândești. Nu de alta, dar dacă-i lași pe alții să o facă pentru tine, o vor face pe bani grei. Războiul din Libia a scos la iveală multă mizerie ascunsă sub covorul persan al diplomației. Uniunea Europeană și Statele Unite au avut câteva revelații târzii. Printre ele, una esențială: democrațiile petroliere sunt de fapt dictaturi cu un PR excelent. Partea interesantă este că la construirea brandului politic al Libiei şi la promovarea imaginii imaculate a lui Muammar Gaddafi au participat nu doar şefi de state, ambasadori şi alţi politicieni de carieră, categorii profesionale pentru care adevărul este cel mult opţional, dar şi profesori universitari de calibru care predau în sau chiar conduc cele mai prestigioase universităţi din Europa şi de peste ocean. Printre ei David Held, Sir Howard Davies şi Lordul Anthony Giddens, poate cel mai cunoscut sociolog european al ultimelor decenii. Toţi trei sunt strâns legaţi de London School of Economics – cea mai elitistă universitate din Europa. David Held este director al unui centru de studii din cadrul acestei instituţii, iar Giddens și Davies au condus-o, pe rând, timp de 15 ani, din 1996 până în 2011. Sir Davies ar mai fi rămas în scaun câţiva ani dacă presa nu descoperea o modestă donaţie în valoare de jumătate de milion de euro, venită din partea unei fundaţii controlate de Gaddafi. În această lumină, vizitele făcută de Giddens în Libia în 2006 şi 2007 și editorialele părtinitoare inspirate de ele, au început să facă sens, vorba englezului. Lăsând formalitățile la o parte, putem spune că Anthony Giddens a publicat, timp de 4 ani, advertoriale pro-Gaddafi în New Statesman, El País, La Repubblica și The Guardian. Bugetul total al campaniei de PR rulate printr-o firmă din Boston? 2.000.000 de lire. Cât costă luciditatea? Cât costă adevărul? Cât costă 1+1=2, indiferent de regim politic și interese economice? Pentru un decont amănunțit vă invit la un film. Fără popcorn, pentru că s-ar putea să vă rămână în gât. Atenție, Inside Job – Oscar pentru documentar, de altfel – nu este recomandat celor ce vor să-și păstreze inocenţa intactă. O să-mi permit nişte spoilere. Filmul caută cauzele crizelor financiare din 2008 care au ologit SUA şi, la scurt timp, restul lumii. Charles Ferguson,

regizorul filmului, se întreabă candid „Cum naiba experţii în economie nu şi-au dat seama că ne îndreptăm spre dezastru?”. Şi ajunge tot la mediul academic, la profesori de la Harvard ca Martin Feldstein, la Glenn Hubbard, decanul Columbia Business School sau la profesori celebri din aceeaşi instituţie ca Frederic Mishkin. Care profesori încasau sume cu minimum patru zerouri din partea AIG, J.P. Morgan, Goldman Sachs sau Moody’s pentru a închide ochii și pentru a explica studenților, precum și întregii lumi că derivativele și creditele sub prime sunt OK. Pentru a ne minţi în faţă. Nu au fost singurii. Stanford şi University of Massachusetts figurează şi ele pe lista neagră a universităților ai căror şefi de catedră sau profesori în vogă ocupau în timpul liber funcţii în consiliile de administraţie ale unor companii de asigurări, firme de audit sau bănci. În cazul expus mai sus şi excelent documentat pe peliculă, conflictul de interese este parcă mai evident, iar lipsa de scrupule este şi mai gravă decât în cazul politicii internaţionale. Adevărul în politică, la fel ca în istorie, aparţine, în mod tradiţional, câştigătorilor. Şi variază odată cu alternanţa la putere. De aceea ştiinţele politice nu sunt ştiinţe exacte. Economia, în schimb, lucrează cu cifre, iar cifrele nu mint. Nu mint în sine, însă încurajează minciuna. Şi chiar cea mai gravă formă de minciună: cea academică. În 2011 am aflat că nu mai putem avea încredere nici în Harvard, nici în London School of Economics. Câtă încredere putem avea atunci în Facultatea de Drept din Sibiu sau în Politehnica din Timişoara? Pe cine credem pe cuvânt? Care sunt experţii, tehnocraţii, doctorii în ştiinţe cărora le mai cerem ora exactă? Dacă lucrurile stau aşa, cum pot fi sigur că psihiatria pe care o învăţăm nu este de fapt decât versiunea favorabilă pentru Pfizer sau că suportul de curs despre conductivitate electrică nu este aprobat în prealabil de către General Electrics? Sau, de dragul exemplului local: ce credibilitate mai are Cristian Preda, fost decan al Facultăţii de Ştiinţe Politice, vorbind studenţilor despre părinţii liberalismului, dar fiind în acelaşi timp coleg de partid cu Boc şi Udrea? Sir Ralf Dahrendorf, cavaler şi el, liberal şi el, director şi el la London School of Economics, însă într-un deceniu puţin mercantil (1974-1984), explica în conferinţele lui importanţa independenţei politice a spaţiului universitar de după război pentru sănătatea societăţii civile şi pentru buna funcţionare a democraţiei. Trăim vremuri în care independenţa universitară nu mai este ameninţată doar de constrângeri politice, însă este ţinută scurt în frâu și de interesele economice. Când adevărul nu mai rezultă din cercetare şi dezbatere, ci este pur şi simplu subiectul unei licitaţii de bursă avem o problemă gravă cu democraţia şi societatea civilă. Cele două concepte îşi cam pierd sensul, pentru că nimeni nu va mai şti exact care este definiţia lor corectă. După cum spuneam mai devreme, oricât de ocupat ai fi cu învățatul, păstrează-ţi timp pentru întrebări. Şi timp pentru a verifica răspunsurile primite.

Pentru noptile târzii de Tina Rizescu

”Keep a diary. One day it will keep you.” Înțelepte cuvinte[…] Propun un joc. E un joc dificil; nu-i pentru oricine. Apelează la gratitudine, onestitate completă, introspecție. Imaginează-ți că ții în mâini un album. Lângă album e o cutie cu fotografii. Sunt portretele tuturor oamenilor cu care ai interacționat de-a lungul vieții. Absurd? Nicidecum. Tu nici nu știi, dar aceste portrete nu te părăsesc niciodată, își au locul lor. Reguli. Imaginează-te mic, mic. Cei din jurul tău sunt la fel de mici ca tine. Vă mișcați ca particulele browniene. Fiecare schimb de idei e ca o ciocnire. Vă ciocniţi, epiderma se rupe, are loc un schimb mutual. Vă îndepărtați. Sunteți mai buni ca înainte. Imaginează-ți asta și e suficient. Să trecem la treabă. Deschide albumul, ia un stilou. Acum e acum! Scrie pe fiecare filă câte un cuvânt prin care să vorbești despre tine. Aproape ca la interviu. „Spune-ne trei, cinci, n cuvinte care te definesc.”. De data asta, sincer. […] Iubire? Prietenie? Libertate? Ia cutia cu fotografii. Uită-te peste ele. Pe principiul „Dacă poți citi ce scrie aici, mulțumește unui profesor”, asociază fiecărui cuvânt scris în album o fotografie. Alege. Stabileşte momentul ciocnirii. Recunoaște oamenii care ți-au vorbit prima oară despre ceea ce ești azi. Contactează-i. Cumpără un buchet de flori. Scrie o scrisoare. Mulțumește. Păstrează albumul. Adaugă fotografii în el. Fii un portret în albumul altuia.

4

Ilustrație: Emanuela Balint


Ici si colo de Iulia Nițu Dacă eşti sătul de rutina din Bucureşti, o soluţie ar fi să aplici pentru o bursă Erasmus. Alexandra, studentă în anul al II-lea la ASE, mi-a povestit câte ceva despre experienţa ei la Nantes, în Franţa, timp de un semestru. Primul lucru pe care l-am observat la ea după ce s-a întors (ne cunoaştem de vreo 4 ani) a fost că e mai veselă, mai încrezătoare şi mai deschisă la minte. Asta pentru că acolo lumea nu este atât de plictisită şi de plictisitoare ca la noi, nu merge grăbită şi supărată şi cu ochii în pământ. În Nantes oamenii sunt calmi, relaxaţi, cu feţe veşnic zâmbitoare. Mereu la casele de marcat din magazine îţi spun „Bonjour!” cu un surâs atât de natural şi sincer încât îţi înseninează ziua. Nu numai zâmbetul lor iese în evidenţă, ci şi stilul lor de viaţă diferit de al nostru şi eleganţa tipic franţuzească. Fiind studentă Erasmus nu a fost greu să se integreze, căci există o comunitate a studenţilor ce beneficiază de acest statut, care organiza tot soiul de activităţi şi evenimente pentru străini: concerte, festivaluri, vizite ale oraşului. Se foloseau franceza, engleza, spaniola, italiana, în acelaşi timp uneori. Românii erau foarte apreciaţi pentru uşurinţa cu care comunicau în limbi străine, spre deosebire de spanioli şi italieni care nu prea ştiau altceva în afară de limba lor, iar francezii vorbeau o engleză cu accentele lor. Deci, simţiţi-vă mândri, dragilor, se pare că nu oricine are asemenea abilităţi orale ca noi! Chiar dacă Alexandra stă aici în Moxa D, viaţa la cămin acolo e mai confortabilă: singur în cameră, baie proprie, bucătărie la fiecare etaj, poţi s-aduci pe cine vrei (cine e din Moxa ştie...). Cum se distrează studenţii străini? Păi, tot cam ca noi, cu băutură multă (bere, vin rosé, cidru) şi dans până dimineaţa pe muzică gen Club A (este un tramvai care circulă de la ora 3 a.m. în week-end) în locuri supraaglomerate. Pe timp de zi, după trezirea din starea de mahmureală, se practică mersul pe bicicletă, alergatul, pălăvrăgeala pe iarbă.

Impactul unei experienţe mai îndelungate cu străinătatea te schimbă puţin, devii mai independent, fiindcă eşti pe cont propriu.

Muzeele sunt pline duminica, iar supermarketurile sunt închise, aşa că dacă ţi-e poftă de nişte pains au chocolat, baghete sau cornuri, trebuie să mai aştepţi până luni. Cantina de la Université de Nantes nu prea se compară la preţ cu cea din Moxa: 3 euro o masă compusă din aperitiv, fel principal şi desert, însă pentru studenţii lor este foarte ieftin. Chiar dacă nu simţi dor de casă, pentru că eşti prea prins în tot felul de activităţi cu o grămadă de lume, Alexandra mi-a spus că sigur ţi se va face dor de ciorbă, brânza noastră şi cozonac, căci nu prea ai unde să le găseşti acolo. Impactul unei experienţe mai îndelungate cu străinătatea te schimbă puţin, devii mai independent, fiindcă eşti pe cont propriu. ’’Pe mine m-a schimbat cu siguranţă’’ îmi zice Alexandra. ’’Ei sunt altfel şi asta te determină să gândeşti ce au ei în plus faţă de noi. Şi invers. Şi aşa ajungi să apreciezi mai mult ceea ce ai tu la tine acasă.’’ continuă ea. Şi ştiţi ce avem noi foarte frumos acasă??? Fetele!!! Străinii consideră că româncele sunt foarte drăguţe! Cât despre studiile acolo, Alexandrei i s-a părut că nu se bazează atât de mult pe partea teoretică, ci pe exemple, studii de caz, interpretarea graficelor şi a rezultatelor. Mai că-ţi vine să te muţi la ei, nu-i aşa? Toţi ne-am plictisit de toceala asta fără sens de aici. ’’Până la urmă, devii „internaţional”, cum îmi spunea cineva. Fiecare om pe care îl întâlneşti, fiecare întâmplare rămâne întipărită şi devine parte din tine. De fiecare dată când îmi amintesc cum era acolo, mă cuprinde un fel de „fericire nebună”, o să râzi. Mi-a plăcut mult de tot şi aş vrea să mă întorc. Poate nu pentru totdeauna, dar simt nevoia să mă întorc. E ca un drog străinatatea asta, dupa ce ai gustat-o... mai vrei :)). Normal, depinde şi de personalitatea fiecăruia. Din punctul meu de vedere, e o experienţă ce merită 100%, deci dacă aveţi şansa, profitaţi!’’

Bonjour, je suis français!

5


Foto: Andreea Moldovan

Cuvântul zilei: asteptare de Alexandra Enăchescu

Crezi că merge pe tocuri? Sau că se fardează? Eu mi-o imaginez în halate sidefii, mergând leneşă pe holuri. Şi neapărat înaltă. Uitându-se la ceas; ba nu, pe lângă ceasul care i-a lăsat o urmă pe încheietură, pe lângă ceas, deci, ca şi cum limbile acestuia, cadranele şi cifrele ar fi ieşit în afară şi s-ar fi căscat numai secunde luuungi pe tavan şi pe toţi pereţii încăperilor prin care trece agale. Ne e lungă Aşteptarea. Ni se coboară uneori în vreo după-amiază însingurată, în timp ce ne luăm pauza de cafea şi se instalează în cearcăne, unghii şi gânduri. Suntem şi noi ca acel musulman care şi-a dorit toată viaţa să ajungă la Mecca şi, când, în sfârşit, atinge pământul sfânt, nu mai simte nimic. Prelungirea şi aşteptarea dădeau sens lucrurilor. Tocmai acea proiecţie îndepărtată a ce avea să fie (sau nu) îi activa dorinţa. Când ni se întâmplă toate cu un pas în urma noastră, spunem de obicei că e prea târziu. Ce rost să-şi aibă şi aşteptarea asta? Ce-ţi e şi cu golurile astea de aer, momente de respiro, zici? Dar cine se distrează apăsând butoanele de „pause”-„replay”? Că nouă nu ne mai plac discurile de pe care sare acul. Avem tehnologie care să repare pauzele prea lungi sau cuvintele nerostite la timp. Cumva, avem câte o metodă de reparaţie rapidă pentru tot ce stă pe loc în jurul nostru. Doar că nu ne mişcăm prea bine în raport cu propria noastră nevoie de aşteptare… Dar nu i-a spus nimeni că e agasantă? Că ni se încleştează de gât în soarele torid şi ne pune prea făţiş să ne privim? Că noi nu vrem angoasă şi nici prea multe oglinzi în camera de zi. Clar-obscurul funcţionează perfect, mulţumim. S-ar spune că în aşteptare, presimţirea timpului e înnebunitor de clară; că abia atunci simţim cum ne muşcă din carne fiecare trecător şi fiecare ghemotoc de hârtie care face rotocoale în mijlocul străzii. Ni se pare că e totul o secvenţă în slow-motion dintru-un film vechi şi demodat, pe care ne obligă vreun arhivar să o privim de dragul documentării. Abia aşteptăm să revenim la zgomot. La lume. Octavian Paler ştia că gările ne deranjează cel mai tare. „Viaţa pe un peron” nu e tocmai una ideală pentru noi, plină de aşteptare şi bătăi din picior pentru vreun tren care nu mai vine. „Să aştepţi orice; să aştepţi oricât” ar fi sinonim cu o sentinţă la moarte lentă prin infuzii de momente prelungite. În cameră mai rămăseserăm doar noi două. Iar îşi făcea de lucru uitându-se prin cărţile din biblioteca mea (mai citeşte cineva Decameronul?), plimbând port-ţigaretul dintr-o mână în alta, nehotărâtă dacă să îşi aprindă sau nu o ţigară (pot să fumez la tine în cameră?). Până la urmă, ceea ce îmi plăcea la ea e că se comporta ca şi cum avea tot timpul din lume… Eu mă comportam ca şi cum tot timpul din lume nu era al meu şi de aceea trebuia să alerg mai repede, să mănânc mai repede, să vină o dată autobuzul ăla. Ce admiram la ea era şi motivul pentru care mă temeam cel mai tare să o am în cameră, la ora prânzului, când nu îmi puteam scoate din minte un scrâşnet imaginar al unui ceas care bate pasul pe loc: avea prea mult timp, iar eu aveam în mână doar o carte de joker ca replică. Şah mat, zice-s-ar. Ia spune-mi, tu de câte ori te-ai luat tu la trântă cu Aşteptarea?

6


START

7


Copil fiind, nu cutreieram padurea. de Anna Cernat

Confruntată cu întrebarea care se va repeta la infinit în viitor – chiar şi cel prezent – “ce vrei să te faci când vei fi mare?“, le răspundeam că voiam să mă fac tractor.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu îmi aduc aminte altfel de jocurile copilăriei. Nu am auzit de macaua sau de cruce până să devin majoră – cred că am trăit în cartiere diferite. Ceea ce mă jucam eu nu a fost experimentat de niciun prieten de generaţie şi nici nu cred că are vreun nume de sine stătător. Jocul implica 5 copii de grădiniţă, o roată de tractor aşezată în nisip, un cântec din care îmi amintesc doar câteva cuvinte: ceva cu “alergăm fără să picăm”, “cine pică primu’ e o maimuţă fără dinţi”, “roată, roată, unde mă învârţi?“ şi diverse comentarii răutăcioase adresate partenerilor de joacă cu scopul de a le înfrânge echilibrul psihic – cel fizic era inexistent. Exista o regulă: nu-l împinge pe cel din faţa ta că eşti un fraier. Termenul de “fraier” era considerat o insultă gravă, directă şi necruţătoare care te clasifica drept ultimul – ei bine, nu om – copil. Nu exista nicio regulă nescrisă legată de ceea ce poţi sau nu să faci partenerului din spate, dar, inevitabil, fiecare se afla în spatele cuiva. Câştigătorul era cel care rezista mai mult fără să cadă de pe roată. Nu ţin minte să fi câştigat vreodată, dar mi-a rămas întipărit în minte cum arată firele de iarbă atunci când eşti ameţit. Nu ştiu cine a spus despre copii că sunt buni, dar “ăla a fost om nebun”. Când pierdeam la cărţi, simţeam nevoia acută de a da lecţii cum celălalt ar fi putut câştiga mai uşor. Era un sindrom al pierzătorului mai sofisticat decât cel comun de a recunoaşte că nu agream ideea că EU (heiii, EU!) pot pierde vreodată. Analizând mai departe, nu există niciun joc lipsit de o oarecare cantitate de cruzime: cărţile de joc se pot rupe, tablele de la metropoly se pot arunca spre parteneri, mingea era o adevărată armă albă. Era război! Nu ştiu dacă m-am prins mai devreme de faptul că it’s a man’s world, dar nutream o admiraţie secretă pentru pantaloni scurţi şi exclamaţii zgomotoase. Confruntată cu întrebarea care se va repeta la infinit în viitor – chiar şi cel prezent – “ce vrei să te faci când vei fi mare?“, le răspundeam că voiam să mă fac tractor. Nu ştiu câte jocuri şi-au păstrat aceeaşi relevanţă din copilărie şi până în pragul vârstei de adult, dar jocul pe echipe din vremea lui a fost odată un împărat a constituit o bună parte din fişa psihologică a unei persoane. Două echipe, patru copii : Şeful, Hedonistul, Blitz-ul şi Observatorul. Şeful : vorbea mult, câştiga mereu, tuna şi fulgera când şansele îi erau potrivnice, colegul său juca mereu prost, obţinea ce voia, miza lui erau banii sau titlul de cel mai bun la jocuri – la orice joc, la toate jocurile. Hedonistul : juca de plăcere, calitatea jocului său depindea de starea lui interioară, lăsa pe alţii să câştige, pasionat de mecanismul intern al jocului în sine.

Foto: Alexandra Jitariuc Blitz-ul : nu avea nicio miză financiară sau sentimentală, nu juca de plăcere, juca pentru că ştia cum, primul care se retrăgea şi avea mereu ceva mai bun de făcut. Observatorul : pasiunile sale nu implicau jocul sau miza ci oportunitatea de a vedea cine cu cine, cine pierde şi cât de tare suferă, era reporterul de cancan, viitorul scriitor amator de observaţii psihologice, interesat de reacţiile umane, adora să zică ŞTIAM EU. Dacă aş fi fost un personaj din Copiii – povestirea lui Cehov din Un roman cu un contrabas şi alte povestiri – eram corespondentul feminin al lui Alioşa. Acesta era dolofan şi rotund ca o minge, un smiorcăit pentru care jocul de cărţi era o modalitate de a scăpa de a se culca devreme şi de a fi părtaş la certurile ce se iscau , inevitabil, când jocul avea o miză. El era Observatorul. Nu cred că mai încăpem în locurile unde ne ascundeam în copilărie de adulţii răi dar încă ne mai ascundem. Nu voi ajunge un tractor, dar am fost fascinată de putere înainte să ştiu să le clasific (putere economică, putere socială, putere religioasă etc.) . Ce ştiu însă e că eu am rămas Alioşa, şi , generalizând, oricât cultura ne-ar corupe ∕ îmbunătăţi natura, Blitz-ul se va retrage mai repede , Şeful va tuna şi fulgera indiferent de rezultat iar Hedonistul va juca de plăcere.

Buna dimineata. de Dao Thanh Huyen Simţi buzele cum îţi pupă fruntea şi mâinile cum te zgâlţâie uşor, şoptindu-ţi : “Trezeşte-te, drăguţo, e deja 8…” Nu îţi deschizi încă ochii, ţi-e frică să nu te întâlneşti cu lumina… shh, mai bine te prefaci că încă dormi... - Hai, pisicuţo, trezeşte-te, o sa întârzii la grădiniţă… Ţi-am pregătit rochiţa, hai să mergem la baie să te trezeşti...

Acum dormi într-un pat de două persoane, aşternuturile colorate şi cu desene animate fiind înlocuite de unele stilate şi moderne. Dar te trezeşti la fel de somnoroasă de dimineaţă şi îţi reiei rolul din copilărie. Deşi te-ai trezit, ramâi cu ochii închişi aşteptând ca el să se trezească. Alternezi starea de somnolenţă cu cea de trezie şi simţi cum el începe să se foiască în pat. Zâmbeşti fără să vrei şi aştepţi nerăbdătoare. Într-un final, se ridică în mâini şi te sărută uşor pe frunte. - Bună dimineaţa, iubito, hai, trezirea cu tine!

Strângi un pic din pleoape ca să fii sigură că nu te vei da de gol cu faptul că te-ai trezit şi mai rabzi un pic; ştii că mereu merge să te prefaci.

Rămâi nemişcată ca şi cum ai dormi profund deşi în sinea ta numeri secundele care trec.

- Biiine, dacă tot nu vrei să te ridici din pat, ştii ce o să-ţi fac, nu?

- Nu te trezeşti, pisicuţo? Biiine… O să vezi tu atunci!

Uiţi de rolul tău şi îţi scapă un zâmbet. Însă, imediat, zâmbetul este continuat de hohote de râs, când mama începe să te gâdile, atingându-şi astfel scopul. Începi încă o dimineaţă fericită.

Şi de data asta îţi scapă zâmbetul, dar pe care el nu îl observă pentru că începe să te gadile şi în cameră se aud iar hohote de râs. Începi încă o dimineaţă fericită.

După Freud, perioada dintre aproximativ 6 ani şi pubertate este una latentă, în care activităţile emoţionale tind să fie suspendate până când schimbările biologice ale pubertăţii vor reactiva dorinţele erotice într-un mod direct.

Joaca a fost mereu atribuită copiilor. Nimeni nu vorbeşte despre cum se joacă adulţii decât atunci când este vorba de ceva negativ. Dar adulţii se joacă; prin intermediul acestor momente de recreaţie au şansa să îşi prelungească bucuriile din copilărie, să retrăiască acele emoţii imature.

Jocul tău din copilărie îşi reia rolul atunci când te maturizezi şi întâlneşti ACEA persoană care preia personajul mamei. Un el sau o ea care te face să te urci pe pereţi de fericire şi să te doară obrajii de la prea mult zâmbet.

Joaca nu are vârstă; viaţa în sine este o joacă.

8


Bani din frunze si cafea din apa si pamânt de Alexandra Emilia Bucur

Mă bufneşte râsul când calc pe alee şi îmi aduc aminte de fiecare colţişor al grădinii din faţa blocului, ce rol avea în joaca noastră de copii. Un râs copilăresc aproape, chicotind, pentru că îl ţin doar pentru mine. Pe de altă parte, am nostalgia că timpul trece atât de repede, încât schimbă şi percepţia asupra lucrurilor, şi dimensiunea lor, şi scopul, dar şi locurile în sine. Cresc ierburi, unii copaci îmbătrânesc, alţii încep să fie înconjuraţi de alei cimentate spre parcări; acolo unde era odată pământ şi alergai bezmetic la Baba- oarba se găsesc acum parcări cu zeci de maşini colorate. Prima amintire despre jocurile copilăriei rămâne inevitabil joaca „de-a viaţa adevărată”, a adulţilor, imitaţia unei vieţi ce avea să fie, dorinţa de a mima realitatea, de a reconstrui la nivel de microcosmos al unui copil cu uneltele pe care le aveai atunci la joacă. Un mic „homo faber”. Mirajul de a cumpăra cartofi ( adică pietricele puse într-o plasă) cu bani care erau frunze căzute din copaci şi a mima că bei în „cazemată” cafea făcută din apă şi pământ la care adăugai verdeţuri pentru ornament- iarbă tăiată cu un ciob tocit- sunt miraje ale copilăriei şi ale dorinţei micului om de a fi cel mare. „Lucrurile se transformă”, îmi spun des, până şi amintirile revin câteodată volante sau distorsionate de prezent. Inevitabil compari: ce a fost ieri cu ce este astăzi. Râzi. Te auzi, dar nu ai timp să pui degetul pe gânduri ca să le opreşti şi să le analizezi. Este prezentul vitezei, al luminii. Visezi când prinzi un moment liber. Te dezmeticeşti şi speri, dar iei totul de la capăt, în fiecare zi. Îmi aduc aminte de casa făcută din cartoane sprijinite de trunchiul micului cireş de la marginea aleii, de păturile pe care le căram de dimineaţă când ieşeam din casă cu toţii ca să stăm pe ele şi să le punem pe altele acoperiş. Aveam casa noastră, a copiilor. Aveam două case, două lumi paralele. Pe una o conştientizam, o trăiam, o cream noi. Pe alta, era aceea de copil când ajungeai acasă julit, murdar şi cu oboseala naivă a unei zile în care ai stat cu prietenii la o cafea din apă şi nisip fără s-o bei, doar mirajul că o ţineai în mână precum cei mari, ,,ai tăiat frunze şi ai făcut ciorbă cu apă sau aveai bani din frunze” încât puteai fi mai bogat decât un adult pentru că fiecare avea valoarea pe care voiai tu să i-o dai. Munceai. Munca cu visele, cu zâmbetul şăgalnic de copil naiv care poate suci şi răsuci lucrurile astfel încât să devină vii, să palpeze, să aibă valoare chiar şi materială. Mă uit pe alee şi râd. Compar inevitabil copilăria de atunci cu cea de acum, copilul care aleargă prin mine şi se zbânţuie, nu vrea să se potolească şi spune „nu mi-a trecut timpul”. Mă gândesc că, acum, mănânc cartofi de la fast- food şi nu mai sunt aşa de grei cum erau când îi căram în plasă până la „cazemată”, drumurile devin din ce în ce mai lungi de acasă până la destinaţie, responsabilităţile devin din ce în ce mai responsabilităţi şi venitul la „cazemată” este venitul la facultate, la job şi cafeaua este cea care te ţine treaz până dimineaţă să înveţi sau când ai de lucru.

Ce frumos era să priveşti totul de sus de pe o creangă înaltă din copac

Aş putea probabil să reconstruiesc lumea de atunci, la nivel minimal şi digital, să intru într-un joc pe calculator şi în faţa unui ecran cu pixeli şi cu un mouse optic, să bifez fiecare obiectiv din itinerariul spre „cazemată”. Când puteam să cumpărăm orice găseam la joacă cu frunze căzute din copaci, îmi dau seama acum că nu puteam cumpăra viitorul deşii toţi eram atât de bogaţi în suflete, în idei, în zâmbete. Să scriu acum despre frunzele mele şi cafeaua din nisip, nu pe nisip, în faţa unui calculator, mi se părea atunci când încă nu se auzise de tehnologia IT ....un miraj. De fapt, mă întreb acum pentru atunci, cum am fi făcut din cartoane un calculator: câte frunze ne-ar fi trebuit să-l cumpărăm pentru „cazemata” noastră? Târziu îmi dau seama că reconstruiam de fapt o lume cu roluri în care unii erau mama, alţii tata, unii copii, şi de fapt lucrurile achiziţionate erau pentru a ne continua povestea în fiecare zi, de a rămâne aceeaşi familie de copiii din faţa blocului. Un lucru a rămas acelaşi chiar dacă imaginile aleii de atunci, „în faţa blocului”, par a fi luate de apă, de un tsunami care a cerut ca locurile în care ne jucam atunci să fie reconfigurate aproape total. O zi de primăvară şi un copac tern, bolnav şi bătrân, mi se descrie în faţa ferestrei. Îi analizez poziţia, compar distanţele dintre parcare şi copac, îmi dau seama că păleşte şi mă gândesc apoi ecologic, la natură, ca un ceteţean responsabil. Crengile acelea erau în fiecare zi, în alta şi alta, obiectivul meu de atins, my perfect goal, şi mă antrenam mereu pentru a ajunge cât mai sus, spre o altă creangă şi alta. „Ce frumos era să priveşti totul de sus de pe o creangă înaltă din copac”. Forma lui este acum pentru mine obiect de analiză, de disecat mecanic ca într-un laborator de impresii sociale, ştiinţifice, ipoteze lustruite de-a lungul anilor de lecturi şi exerciţii academice. Un motor de maşină mă găseşte de fapt visând. Nostalgia! Săriturile de pe o creangă pe alta, de înălţimile care mi se păreau de neatins, de următoarea creangă care era provocarea de a ajunge acolo, de a fi cel mai sus. Apoi, îmi aduc aminte că aveam şi atunci de fapt un supermarket din care cumpăram fructe: din corcoduş. Zâmbesc din nou: „ câte primăveri au trecut de atunci...”, dar acum e primăvara prezentului, cea pe care o trăiesc cu acel copil de pe alee fugind alături de mine prin cotidian.

9


Despre joc, în tren. de Cosmina Țapliuc Cea mai plăcută iluzie pe care ţi-o oferă sărbătoarea pascală este că, în momentul în care te îndrepţi în sfârşit spre casă fericit că ai terminat cam tot ce aveai de lucru, vei sta cu picioarele în sus trei zile şi trei nopţi iar masa plină de bunătăţi aburinde îţi va menţine constantă starea de fericire. Am decis să mă îndrept şi eu spre această iluzie şi mi-am făcut bagajul cât de repede posibil pentru a lua primul tren către acasă. Pentru că organizarea nu este punctul meu forte, am ajuns în faţa casei de bilete exact cu o jumătate de oră înainte de plecarea trenului. Nu este nici locul, nici momentul pentru a detalia aici exodul populaţiei către tărâmul vrăjit al Moldovei, însă acest fenomen a stabilit coordonatele biletului meu fără loc în tren. Şi abia acum începe cu adevărat aventura. După ce am aşteptat cuminte pe coridorul trenului 40 minute sau ce este cunoscut în popor drept întârziere, trenul a purces în sfârşit spre Dunărea Albastră. La primele acorduri ale roţilor de tren, toată lumea “suplimentată” a început să îşi caute un loc cât mai confortabil. Eu am găsit ce-i drept un locuşor pe scări, nu chiar tronul prinţeselor din poveşti, dar cel puţin a fost cu cântec. Aici am stat alături de 3 băieţi, studenţi ca şi mine şi la fel de nerăbdători să se întoarcă acasă. Erau foarte veseli şi entuziasmaţi, chiar dacă locurile noastre nu erau chiar de tribuna I, iar eu am descoperit momentul oportun pentru a-i face să îmi povestească despre joacă şi jocurile din viaţa lor. Cel mai mult mi-a plăcut că tot ceea ce îmi povesteau se lega de perioada liceului. Se pare că a fost una glorioasă, cu lupte de cucerire şi salvat prinţese din pericol. Iar ceea ce aveau de povestit devenea din ce în ce mai captivant. Chiar dacă mulţi afirmă că adolescenţa nu trebuie privită ca o joacă, ei mi-au mărturisit cât se poate de natural că se jucau. Că le plăcea să fie cât mai inventivi şi să complice frumuseţea jocului. Şi le încercau pe toate: de la fotbal, baschet şi altele “de curte” până la adevăr sau provocare, iar pentru cei experimentaţi exista întotdeauna pokerul. Cluburile devenau locurile propice pentru jocuri de cucerire, unde se puneau la cale cele mai elaborate strategii pentru a le impresiona pe cele mai mofturoase domnişoare. Am realizat că ei nu puneau punct copilăriei pentru a se avânta într-o nouă etapă, ci o continuau, adăugând pe parcurs reguli noi pentru a îi prelungi cât mai mult aventura. Din păcate în acest punct “naşul” ne-a întrerupt discuţia verificându-ne biletele şi sfătuindu-ne să ne căutăm locuri prin vagon unde vom găsi cu siguranţă. Aici m-am despărţit de cei trei voinici, numai pentru a mă cufunda într-o altă discuţie la fel de interesantă. Am găsit un loc lângă o doamnă şi fiul ei. El nu ne-a dat prea mare atenție. Cu căștile bine înfundate în urechi, a preferat să ne ignore total. Doamna a fost în schimb foarte amabilă şi m-a provocat la o discuţie. Totul a pornit de la doi copilaşi care alergau către capătul vagonului, moment în care partenera mea de conversație nu s-a mai putut abține. A început să întoarcă joaca

10

celor mici pe toate părțile şi să îmi povestească despre copilăria fiului său, pe care se pare că a supravegheat-o foarte atent. Așa am ajuns și de partea cealaltă a baricadei – „dar părinții ce zic?” Ea a ţinut să îmi destăinuie cum în toată perioada aceea a fost de-a dreptul terifiata de nopţile în care acesta rămânea prea mult să se joace în faţa blocului şi cum încerca din răsputeri să nu îl lase foarte mult să zburde pe afară de teamă de a nu se răni. A refuzat ani buni să îi cumpere o bicicletă, iar de sporturi în echipă nici nu putea fi vorba. Era însă mulţumită: credea că procedase corect, că astăzi fiul ei este bine sănătos şi se încadra în tiparul unui copil bine-crescut şi credea că modelul ei este de urmat. Despre băiatul devenit acum bărbat în toată firea n-aș putea spune prea multe, însă părerea mamei sale era una dintre puţinele pe care le-am auzit vreodată să pună jocul într-o lumină negativă. Ea respingea aproape orice formă de amuzament a copiilor, punând la zid chiar şi comportamentul juvenil al adulților de mai târziu. Stricteţea şi corectitudinea devin mai mult decât valori, devin concepte esenţiale vieţii şi ascund într-un colţisor întunecat fericirea de a te juca cu întâmplările mărunte de zi cu zi. Spre nefericirea mea, la următoarea staţie un grup de elevi proaspăt aterizaţi din tabără au venit şi şi-au revendicat locurile, iar eu a trebuit să mă ridic şi să îmi caut, pe lângă scaun, şi un partener nou de conversaţie. Am găsit şi scaunul şi partenerul, iar acum nu puteam decât să sper că acesta va avea aceași poftă de povestit. Şi aşa a fost. Tot student, tot în drum spre casă, tot obosit. De licenţă. De proiecte şi teme nepredate la timp. De restanţe. De petreceri încheiate abia în zori. Plecase şi el din Bucureşti cu aceeaşi iluzie de care vorbeam şi abia aştepta ca aceasta să devină realitate. Din vorbă în vorbă am descoperit că amândoi suntem din acelaşi oraş, iar eu i-am mărturisit cât de nostalgică sunt după anii aceia frumoşi ai copilăriei. Aşa a început să îmi spună despre primii ani din viaţa sa. Fusese tipul de copil care făcuse toate năzbâtiile posibile. Se căţărase prin toţi pomii din cartierul său, sărise toate gardurile, se jucase toate jocurile atât de dragi acelei vârste, necăjise toate fetele ce îi erau vecine trăgându-le de cozile împletite. Fugărise toate pisicile şi toţi câinii şi nu se despărţea niciodată de cornetele sale. Aveam în faţa ochilor mei imaginea unui copil fericit. Un copil care a simţit ce înseamnă să te julești, dar să fii suficient de puternic ca să te ridici și sa continui joaca, care a fost învingătorul, dar şi învinsul, care s-a bucurat de libertate, dar acea libertate controlată specifică vârstei, când ştii ce ai voie şi ce nu, şi chiar dacă încalci regulile, ştii că urmează consecinţe. Şi aşa mi-am dat seama cât de important este să păstrezi mereu în suflet amintirea jocului şi frumuseţea copilăriei. Frumos e ceea ce îţi place ţie, dar asta ştim deja cu toţii. Frumos e ceea ce ne dorim şi mai repede ne amintim ce e frumos. Mi-am amintit toate momentele frumoase trăite în timpul jocului sau atunci când luam totul în joacă şi mi-am dat seama că ceea ce păstra copilul din mine nu erau doar jucării prăfuite într-un colţ de pod. El păstra toate lucrurile, fie ele materiale sau nu, primite în dar de la cei din jurul său. Lucruri ce mi-au conturat copilăria. Când am coborât din tren mi-am dat seama că primisem trei mărturii. Trei mărturii preţioase despre joc. Despre joc, în tren. Şi nu numai.


Jocuri de seductie de Andreea Țimpea Stăteam într-o zi în Herăstrău pe o bancă și citeam. Mai ridicam privirea din când în când, pentru că fiind o persoană nerăbdătoare, nu pot să fac același lucru mai mult de cinci minute. Așadar, scot ochii din carte și încep să mă uit în jur. Pe o bancă din fața mea se afla un băiat care aparent se concentra mai mult decât mine la ce citea. Am recunoscut coperta cărții pe care o citea el și, coincidență sau nu, era scrisă de același autor ca și cartea mea. Am zâmbit fix în momentul în care a decis să ia și el o pauză. Mi s-a blocat un pic zâmbetul, dar mi-am zis că nu o să cadă cerul pe mine dacă mă vede. Și mă văzuse. Și mi-a zâmbit înapoi. Și ca să fiu sinceră, îmi plăcea. Acum ce era de făcut? În minte îmi sunau ca un ecou sfaturi din reviste: ”Fii veselă și încrezătoare! Fii spontană! Privește-l insistent pentru câteva clipe și întoarce privirea. Dacă încă se mai uită la tine înseamnă că i-ai captat atenția...bla bla bla”. Sigur că da, doamnă revistă, ca să fiu sigură, poate am să îmi și setez ceasul ca să mă uit la domnișorul de care îmi place. Neapărat la fiecare 2 minute cu o privire insistentă timp de 5 secunde. Cine face asta? Pentru cine sunt scrise articolele astea? Și cel mai important: funcționează, mă rog? Chiar vreau să știu. De fapt, nu vreau să insist. Cred că am înțeles de-a lungul anilor ce vor să transmită de fapt prin aceste articole. Trebuie păstrat misterul. Schimbul de priviri mi s-a părut fascinant dintotdeauna. Și nu-l înțelegeam pentru că, involuntar nu reușeam să mențin privirea mai mult de trei secunde. Lăsând problemele mele de încredere în sine la o parte, citim și vedem în filme că primul contact vizual este de obicei unul misterios dar plin de intensitate. Prin urmare, schimbul de priviri nu ar trebui să fie foarte evident. Dar nu toată lumea prinde subtilitățile și nu toată lumea înțelege același lucru din aceeași mimică. Este normal să interpretăm diferit un anumit comportament, cum este la fel de normal să avem reacții diferite în urma oricărei interacțiuni. Așa că de ce ne mai cramponăm în interpretări stas date de reviste, cărți, filme, psihologi sau sociologi? (nu-mi săriți în cap pentru că nu încerc să contest autoritatea nimănui). Doar că prefer să le ignor și să cred că totul e relativ. Pe lângă toate interpretările gesturilor, mai există în subconștientul feminin și masculin o problemă interesantă: cine face primul pas? Acum mi-aduc aminte de ce mi-a spus tatăl meu în nerepetate rânduri: ”Andreea, nu alerga după băieți, ei trebuie să alerge după tine.” Așa o fi, tata? Eu zic totuși că e un joc de putere și un test de anduranță până când începe o primă conversație. Femeile încep să se considere pe aceeași treaptă cu bărbații, așa că de ce ar mai fi valabilă ideea de curtare numai la bărbați? Stilurile ”de curtare” oricum sunt complet diferite și tot ce contează la urma urmei este să ajungi să vorbești și să cunoști persoana de care ești interesată. Privirea poate să fie înșelătoare, conversația niciodată. Așa că dacă tot este un singur pas de la privire la conversație, de ce să nu-l faci când îl simți, fără să ții cont de alte variabile? Orgoliul nu a dus niciodată la nimic bun. Sinceritatea este în schimb o revelație. Să fim sinceri oricât de bine sau rău ne-ar fi după. Ah! Și să zâmbim! Nu la comandă, nu o dată la n secunde, nu pentru că ai citit că e bine să faci astfel, ci pur și simplu pentru că ai văzut un om care îți place. E foarte simplu. Cât despre băiatul din parc, n-am avut ocazia să fac vreun pas. Tocmai pentru că m-am afundat în gânduri și presupuneri. Chiar dacă țineam privirea în carte, m-am gândit la teoria asta a mea cu seducția. Când să mă dezmeticesc, el nu mai era. Măcar am zâmbit.

Ne jucam sau nu cu cifrele ? de Centrul RISS Do not assume. Una din cele mai importante lecţii pe care trebuie s-o înveţi în viaţă. Orice ai fi: economist sau sociolog, politician sau scriitor, astrofizician sau DTP-ist. Adevărul absolut nu există. Si uneori chiar cei care inspiră cea mai multă încredere, mint. Sau fac omosiuni. De la cele mai importante agenţii de presă la instituţiile naţionale şi culminând cu organisme internaţionale precum OECD, FMI sau ONU. Cu toţii fac greşeli, intenţionate sau nu. Cu toţii se joacă cu informaţia pe care o folosesc şi pe care o transmit. Si nu e nimic mai uşor decât să te joci cu cifrele. Ne jucăm sau nu de-a statistica? Grecia – leagănul democraţiei şi geometriei, al jocurilor olimpice, membru vechi al Uniunii Europeene. Şi totuşi ... La începutul anului 2010 a ieşit la iveală faptul că autorităţile din Grecia au plătit comisioane în valoare de sute de milioane de dolari începând cu 2001 pentru a masca tranzacţiile care au ascuns nivelul real de îndatorare al statului. De ce? Tocmai pentru a le da libertatea să cheltuie mai mult decât şi-ar fi putut permite şi totodată să ascundă acest lucru de autorităţile de la Bruxelles. Mai mult, cazul Greciei a scos la iveală nereguli similare în alte ţări europeene, precum Italia. Dar cazul Greciei a fost cel mai mediatizat şi cel mai grav. Piaţa de obligaţiuni din Grecia se bazează în mare parte pe investitori străini, cu până la 70% din obligaţiunile emise de stat fiind deţinute de străini. Iar această evaziune fiscală costă statul grec peste 20 de miliarde de dolari pe an. Cu alte cuvinte avem de-a face cu un joc de cifre care a avut o miză imensă. Care a dat greş. Şi datorită căruia o bună parte din bătrânul continent a avut de suferit. Iar efectele acestei fraude încep să se vadă abia acum. Dar nu asupra celor care sunt vinovaţi direct, anume politicienii, ci asupra omului de rând – asupra grecului de rând, asupra europeanului de rând şi, într-o oarecare măsură, chiar asupra americanului de rând.

Mai greu e să te joci, să câştigi şi să treacă decenii întregi până să-şi dea seama cineva că a fost ceva în neregulă.

Arthur Andreson (AA) - cel mai cunoscut exemplu de fraudă financiară, înainte de problema Greciei sau suita Lehman Brothers, Merryl Lynch, FreddieMac şi Fannie Mae a fost Enron, jucător important pe piaţa energetică din SUA şi nu numai. Conducerea companiei, printr-o serie de artificii financiare a denaturat situaţia reală raportărilor contabile, lucru care a dus la falimentul acesteia. Compania care audita Enron, AA, a fost a două victimă a acestor artificii, cei mai rău loviţi fiind acţionarii, care au pierdut tot ce au investit în companiei. În ceea ce priveşte AA ... au acceptat un risc, cu miză foarte mare, şi au pierdut. Şi-au pierdut credibilitatea, clienţii şi nu în ultimul rând poziţia în „Big Five”. Totul pentru că au acceptat un joc murdar propus de Enron. Ne jucăm de-a economiştii? Exemplele de fraude financiare sau jocuri cu cifre nu sunt invenţii recente. Artificii similare, sau chiar mai mari, au fost făcute de lideri de stat de când a fost inventată contabilitatea. Totuşi, după cum arată exemplele precedente, e uşor să te joci şi chiar să îi faci pe alţii să piardă fără să fii tras la răspundere. Mai greu e să te joci, să câştigi şi să treacă decenii întregi până să-şi dea seama cineva că a fost ceva în neregulă. Un exemplu excelent este cel al Germaniei naziste.

O perioadă îndelungată Germania a fost văzută drept un exemplu demn de urmărit în ceea ce priveşte politicile sociale adoptate pentru reducerea şomajului. Dar, în spatele reducerii drastice a ratei şomajului, se ascund artificii de calcul duse la extrem. Până şi Hitler s-a jucat cu cifrele. Primul pas a fost crearea Reicharbeitsdienst sau RAD – Agenţie guvernamentală care a dat populaţiei locuri de muncă în domeniul public ... la un anumit cost. Membrii RAD erau obligaţi să trăiască în lagăre speciale şi să poarte uniformă militară, primeau mese gratuite dar banii pe care îi primeau în mână nu erau salariile din contract. Cu toate acestea RAD şi-a îndeplinit obiectivul – crearea de noi locuri de muncă. Dincolo de aceste eforturi, lăudabile de altfel pentru omul de rând, Hitler nu a eradicat şomajul doar datorită RAD. Rata şomajului a scăzut de la an la an în perioada interbelică datorită modului de calculare. Mai clar, femeile şi evrei nu au fost luaţi în calcul, explicaţia fiind în linie cu neonazismul caracteristic celui de al Treilea Reich – evreii erau consideraţi o rasă inferioară iar femeile ... vă prindeţi voi. Nu numai că o bună parte dintre aceştia au fost concediaţi, fără a fi consideraţi şomeri dar locurile lor de muncă au fost ocupate de germani pur sânge. Un alt factor cheie în scăderea ratei şomajului în Germania nazistă a fost programul de reînarmare. În martie 1935 a fost introdusă obligativitatea serviciului în armată (de la 100 000 de miliari în 1933 s-a ajuns la 1.4 milioane în 1939. Astfel putem spune că în ceea ce priveşte şomajul, Hitler nu a scăzut rata ci mai mult s-a jucat cu cifrele iar orice efecte pe termen lung ar fi avut politicile sale începutul celui de-al Doilea Război Mondial le-a pus capăt. Aceste exemple nu sunt menite să ne convingă de faptul că ar trebui să adoptăm o atitudine de paranoia dusă la extrem. Dar tot ceea ce citim, ce auzim şi vedem trebuie luat, cum ar spune britanicii,„with a pinch of salt”. Pentru că lucrurile în care în mod logic ar trebui să avem cea mai mare încredere, tocmai ştiintele exacte care teoretic nu lasă loc de îndoială, sunt şi cele mai uşor manipulabile. De către oricine, politician sau om de ştiinţă. Sau amândouă.

11


Jocul cuvintelor.

Dacă ne-am gândi la jocurile şi întâmplările pline de năzbâtii din copilărie, Ana Blandiana le-a spus cel mai frumos în versuri. Pentru poveşti magice, expuse într-un univers fantastic, romantic, supranatural, din nou, bagajul de creaţii s-ar umple cu volume de rime încrucişate. Într-o întâlnire de trei sferturi de oră, la Fundaţia Academia Civică, înconjurate de cărţi şi documente în cămăruţa “de istorie, acolo unde nu ne deranjează nimeni”, Ana Blandiana ne-a vorbit cu nostalgie, despre copilărie şi joc în toate formele lui, şi ,mai ales, despre poezia ca joc al cuvintelor.

Interviu cu Ana Blandiana

de Anca Vancu

“ 12

Unul dintre jocurile mele favorite si care era numai al meu, era sa încerc sa-mi imaginez ca sunt singura pe o insula si ca trebuie sa supravietuiesc. Trebuia sa ma îmbrac sau sa-mi fac pantofi, folosind doar lucruri pe care le gaseam în gradina; luam o frunza mai mare pe care o coseam cu niste fire de iarba - o munca de minute, uneori ore - si bineînteles ca dupa ce faceam câtiva pasi se rupeau sandalele. Luam totul atât de în serios încat am sfârsit cu o bataie foarte serioasa pentru ca m-a prins mama mâncând tot felul de tâmpenii pe care le încercam sa vad daca mor sau nu de ele, adica daca le puteam pune la categoria “supravietuire”.


Carevasăzică: Aţi spus, în mai multe interviuri acordate şi chiar într-una din tabletele scrise de dumneavoastră „ Cum am devenit poet”că aţi început să scrieţi poezii foarte devreme, practic de când aţi început să citiţi. A început totul printr-o joacă sau a fost mai degrabă o dorinţă născută din pasiunea aceasta pentru citit şi de a pune pe hârtie gânduri? Ana Blandiana: Am să vă spun ceva care este ca o anecdota, o povestire cu care am început şi o conferinţă pe care am ţinut-o în Italia, se numea “Poezie între tăcere şi păcat”, dar este adevărul adevărat. Am scris prima poezie în prima zi a clasei a doua. Învăţătoarea ne-a dat în prima oră o temă la compunere în care trebuia să scriem, în minim două pagini, despre cum ne-am petrecut vacanţa iar cine termina putea să iasă în recreaţie. În vacanţa respectivă primisem ceva şi era o minune, o carte pentru copii cu Iarna pe uliţă a lui George Coşbuc fiind pe fiecare pagină câte o strofă şi o ilustraţie. Eu fusesem frapată de faptul că în această carte a mea era puţin text şi foarte mult spaţiu liber în timp ce în carţile tatălui meu totul era acoperit de la un capăt la altul. Ţin minte ca îl întrebasem pe tata de ce este deosebirea asta, “De ce la mine sunt aşa de puţine cuvinte?” Iar el mi-a spus, ca să scape de mine, “Aşa e poezia.” Curioasă, am ridicat mâna şi am întrebat: “Dar dacă scriu în versuri câte pagini trebuie să scriu?” gândindu-mă, de altfel, că o să-mi zică cel puţin zece pagini. Spre uluirea mea, învăţătoarea mi-a zis că dacă sunt în stare să scriu în versuri pot să scriu şi o singură pagină. Şi, aşa, am povestit, în cateva strofe, cum mi-am petrecut vacanţa şi am ieşit prima în recreaţie, am avut un succes nebun şi am ramas cu senzaţia că a scrie poezie este ceva minunat, o mare afacere! Între timp, ideea mi-a trecut pe parcurs, dar cam aşa a fost prima exprienţă cu poezia. Carevasăzică: Aşadar, “jocul cu cuvintele” a fost cel preferat încă din copilărie? Ana Blandiana: Nu fac parte dintre poeţii pentru care poezia este un joc cu cuvintele. Până la urmă chiar aş putea zice că poeţii lumii se împart în două, din acest punct de vedere. O primă categorie sunt cei pentru care poezia este un efort aproape dureros de a transmite ceva, o stare de spirit, chiar de a retransmite, în sensul că de multe ori sentimentul este că nu eşti tu cel care spui ci că nu faci decât să transmiţi mai departe ceva ce ţi se spune. Mereu poezia începea prin ceva la care nu mă gândisem niciodată, pur şi simplu în capul meu se năştea un ritm sau două versuri pe care, e adevarăt că eu după aceea le terminam, dar esenţa venea din altă lume. Cealaltă categorie în care intră, de altfel, foarte mulţi şi, daca pe primii i-aş scrie cu “P”, pe ceilalţi i-aş scrie nu cu majusculă, sunt cei care sunt meşteşugari, care se joacă cu cuvintele, le aranjază, uneori ajung la rezultate extraordinare, rime rare, mare farmec, dar nu realizează acea apropiere de supranatural pe care o realizează primii. Primii sunt aproape nedespărţiţi de noţiunea de mistică, nu în sensul că vorbesc despre sau au credinţa în Dumnezeu, ci în sensul că ei ating intensitatea care se atinge de obicei de către marii mistici. Cu toate acestea, nu înseamnă că nu m-am jucat!, În primul rând m-am jucat ca om, iar după aceea am trecut în poezie jocul.

jocul intra în viata mea si chiar cred ca e o parte a fericirii. Cred ca în notiunea de fericire trebuie neaparat sa intre si jocul. Carevasăzică: În acest sens, sunteţi autoarea unor bine-cunoscute şi apreciate volume de poezii pentru copii. Puteţi spune că v-aţi jucat mult scriind astfel de poezii? Ana Blandiana: M-am jucat mult şi mi-a făcut o imensă plăcere. Însă nu am pornit să scriu despre asta, niciodată nu m-am gandit că o să mă aşez la masă şi mă apuc să scriu o carte pentru copii. De fapt, iniţial, a pornit dintr-un punct dramatic. Am locuit într-un apartament care s-a dărâmat la cutremurul din ’77. Eu nu eram acasă, soţul meu la fel, fiind printre puţinele persoane care au scăpat, în bloc fiind cam 300 de morţi, deci a fost ceva aproape miraculos. Cum nu aveam unde sta, am închiriat o căsuţă de paiantă la ţară şi totul era în regulă doar că eu nu mai puteam scrie. Ne revenisem din toate punctele de vedere doar că eu aveam sentimentul că s-a rupt ceva în capul meu. Şi, pentru că tot eram la ţară şi noi eram veniţi din oraş iar totul era o minune la descoperirea că pui un firiciel şi iese din el o plantă, am început să scriu despre asta.

Mult timp după aceea nici nu mi-a trecut prin cap să le public; de altfel o editură cerându-mi o dată să scriu pentru copii, am spus că nu ştiu să scriu pentru copii, dacă vor le arăt ce scrisesem despre ce era în grădina mea iar reacţia doamnei, citind, a fost: “A! Minunat, pentru copii!” Mai mult şi despre asta am şi scris, faptul că şi copiii le-au adoptat, le-au luat ca ale lor, le-au învăţat pe de rost, a fost un mare orgoliu, ca si cum aş fi căpătat un certificat de copilărie. Sigur că jocul întră în viaţa mea şi chiar cred că e o parte a fericirii. Cred că în noţiunea de fericire trebuie neapărat să intre şi jocul. Carevasăzică: Care erau jocurile îndrăgite de dumneavoastră în copilărie? Ana Blandiana: Întâmplător, chiar acum câteva zile, am ajuns să vorbesc cu soţul meu, care este cu şapte ani mai mare decât mine, despre jocurile copilăriei. L-am întrebat “de-a ce se juca” atunci când era mic, eu mai mult vrând să vad dacă cei mai mari ca mine se jucau acelaşi lucru şi, implicit dacă şi băieţii. Eu i-am spus că noi ne jucam de-a Ţări, oraşe, ape; Podul de piatră s-a dărâmat; Ţară, ţară, dăm ostaşi; şcoala, Şotron, şi el mi-a răspuns că tot asta se juca plus fotbal. Venim la birou a doua zi şi colegele noastre sunt cu douăzeci de ani mai tinere decât noi şi eu le întreb “Voi de-a ce va jucaţi când eraţi mici?” şi mi-au spus exact aceleaşi jocuri. Şocul vine întrebându-l pe un tânăr informatician de aici de la birou, şi-l întreb şi el îmi zice la fel, “coboram din bloc şi ne jucam”. Asta înseamnă că şi copiii din ziua de azi se joacă aceleaşi lucruri. “Nuu, îmi zice el.” “Cum adica nu?” Păi, copiii din ziua de azi nu se mai joacă. Nu mai e niciun copil în faţa blocului. Toţi stau la computer sau la televizor.” Mi s-a parut ceva înspăimantator, într-adevar o deosebire, cum să spun.. filosofică, existenţială. Bucuria şi plăcerea noastră era să stăm cu copiii de vârsta noastră pe afară, pe străzi. Cei mai mulţi dintre copiii de acum cred că vor fi totul altfel de oameni decât suntem noi. Carevasăzică: Tema “joc” apare adeseori în creaţiile poeţilor, îmbrăcând mai multe forme, spre exemplu, în poezia “De-a v-aţi ascuns…”, Tudor Arghezi vorbeşte despre jocul morţii, Lucian Blaga sugerează în “Trei feţe” că jocul are o importanţă esenţială în evoluţa individului.. Ana Blandiana: Şi îl surpinde din perspectiva copilului, a tânărului şi a bătrânului.. Carevasazică: Da. Ce fel de jocuri întâlnim în creaţiile dumneavoastră? Ana Blandiana: Îmi amintesc, într-o tabletă scrisă, “Regula jocului”, un moment aproape existenţial despre joc. Veneam spre casă – noi locuim lângă Radio şi pe treptele clădirii stăteau mai mulţi copii şi se jucau de-a şcoala. Una dintre fetiţe era profesoara, foarte importantă şi severă, care, scoţând un băieţel la tablă, tabla fiind un astfalt, îl pune să rezolve problema 7+7=? Băieţelul, destul de nesigur, i-a răspuns 28, răspuns greşit şi tăiat cu o linie de domnişoara profesoară, în locul căruia a scris „adevăratul” răspuns, adică 16 şi, drept pedeapsă, i-a aplicat o lovitură cu băţul peste palme. Atunci, eu, foarte prinsă de jocul celor mici, am intervenit şi am spus „Dar 7+7=14”, dându-mi seama, imediat în secunda următoare când toţi şi-au îndreptat privirea spre mine, ce greşeală făcusem. Aveam sentimentul că am călcat ceva esenţial, că nu am fost la înălţimea lor. Regula jocului era că totul era îngăduit şi că totul era absurd şi cu cât era mai absurd cu atât era mai nostim, iar eu am răspuns ca un adult. Practic, a fost un sentiment de umilinţă că am devenit adult. Carevasăzică: În ce sens are noţiunea de joc un rol în poezie şi proză? Ana Blandiana: Cu siguranţă în prozele fantastice intră într-un anumit sens noţiunea de joc. Pe prima mea cartea de nuvele fantastice scria pe ultima coperta, nu ştiu daca o să citez exact, “fantasticul nu este opus realului, este o înfăţişare mai plină de semnificaţii a acestuia. A-ţi imagina înseamna a-ţi aminti.” Deci, totul, în ultimă instanţă, porneşte din copilărie. Pentru mine, cartea esenţiala a copilăriei a fost Robinson Crusoe pentru ca m-a fascinat capacitatea lui de a reinventa lumea. De altfel, una din cele mai cunoscute nuvele ale mele, “Proiecte de trecut” care este despre deportările în Bărăgan poate fi un fel de Robinson Crusoe rescris în condiţiile în care acei oameni nu erau singuri dar erau izolaţi, duşi şi lăsaţi în câmpie, şi au reinventat lumea cu ceea ce au gasit, ca Robinson. Plăcândumi foate mult această carte, cred că aveam zece ani când am citit-o - am fost o mare cititoare şi am învăţat să citesc cu mult

înainte de a merge la şcoală – şi unul din jocurile mele favorite şi care era numai al meu, era să încerc să-mi imaginez că sunt singură pe o insulă şi că trebuie să supravieţuiesc. Trebuia să mă îmbrac sau să-mi fac pantofi, folosind doar lucruri pe care le găseam în grădină; luam o frunză mai mare pe care o coseam cu fire de iarbă - o muncă de minute, uneori ore - şi bineînţeles că după ce făceam câţiva paşi se rupeau sandalele. Luam totul atât de în serios incat am sfârşit cu o bătaie foarte serioasă pentru că m-a prins mama mâncând tot felul de tâmpenii pe care le încercam să văd dacă mor sau nu de ele, adică dacă le puteam pune la categoria “supravieţuire”. În general, cred că şi poezia şi literatura fantastică au enormă legatură cu copilaria şi jocul. Când am protestat la inceput şi am zis ca nu sunt un poet care se joacă, m-am referit strict din punct de vedere artistic.

Poezia este “ încapatânarea de a exprima inexprimabilul”. Ea spune ceva despre care se stie dinainte ca nu poate fi spus. Carevasăzică: Dar poate fi văzută poezia ca un joc? Aşa cum Paul Valery afirmă iar George Călinescu zice, printr-o definiţie, că “poezia este un mod ceremonial, ineficient de a comunica cu iraţionalul, este forma goală a activităţii intelectuale. Ca să se facă înţeleşi, poeţii se joacă, făcând ca şi nebunii gestul comunicării fără să comunice în fond nimic decât nevoia fundamental a sufletului uman de a prinde sensul lumii.” Ana Blandiana: Sunt de acord mai ales cu ultima parte şi în sensul în vare nimic înseamnă comunicare logică. Dar, de exemplu, poetul la care ţin cel mai mult din afara ţării este Rilke. Mi-e greu să spun că pentru el poezia este un joc. Este, întradevar, un fel de a lăsa liber să curgă cuvintele care după aceea reinventează sensul lumii. În sensul acesta, fraza lui Călinescu îşi atinge adevărul. Partea de la început mi se pare mai mult o grozaveală. De altfel, el ca poet nu a fost un poet prea grozav. Dacă deschideţi şi citiţi opere de-ale lui, vă daţi seama că analiza lui Bacovia, care este un mare poet în sensul acesta, de profund, nu de aranjare a cuvintelor este mult mai puţin interesantă decât a lui Arghezi sau a lui Blaga care sunt în mai mare măsură nişte artizani. Arghezi , intitulandu-şi primul volum “Cuvinte potrivite” işi încalcă regula, pentru că, în fond, capodoperele lui, Psalmii, nu mai sunt nişte cuvinte potrivite ci mult mai mult decât atât. Carevasăzică: În cadrul unei conferinţe organizate de noi, am discutat despre “Arta de a spune poveşti”, din perspective diferite: jurnalistică, actoricească, fotografică. Ce credeţi că face o poveste să fie spusă bine? Ana Blandiana: Eu citesc şi acum poveşti. Pentru mine poveştile, basmul în speţă, a fost literatură esenţială. Cea mai mare descoperire a mea în acest domeniu, descoperire pe care am făcut-o destul de mică, dar am verificat-o apoi pe nenumăraţi copii este că cel mai mare succes al unei poveşti este acela când ea e dinainte cunoscută de copil şi tot vrea să o audă de nenumărate ori. Copilului îi place cel mai mult să i se spună ceea ce deja ştie. M-am gândit că există o legatură chiar profundă în faptul că Platon spunea “a căuta şi a învăţa nu înseamnă altceva decât a-ţi reaminti” A reînvăţa înseamnă a redescoperi ceva ce ştiai dintr-o altă viaţă. Legat de asta, imensa deosebire între arta modernă, arta secolului XX şi Artă cu majusculă este că modernii au transformat originalitatea într-o valoare. Ca modernii să aibă valoare, trebuie să fie originali. În timp ce, cu cei mai vechi, era exact pe dos. Verocchio era elevul lui Leonardo şi făcea tot ce putea să-l imite pe Leonardo şi între timp devenea Verocchio care el însuşi este un mare pictor . Dar nu fiindcă a vrut să fie original ci, dimpotrivă mergând pe descoperirea, continuarea a ce era Leonardo. Iar în ceea ce priveşte poezia, până la urmă, o definiţie a poeziei care se spune că nu există dar care ar putea fi este că ea e “ încăpăţânarea de a exprima inexprimabilul”, pentru că despre asta este vorba. Ea spune ceva despre care se ştie dinainte că nu poate fi spus. Este, cu siguranţă, pe lângă bine spusă, o poveste magică şi interesantă.

13


GAME OVER

14


Veni Vidi Vintage de Adelina Luft

Ne-am sufocat şi săturat de benzile rulante şi ne-am întors la ”oldies but goldies”... ne lipim de poveștile cu miros de vechi pe care le agăţăm frumos în şifonier.

Superficialitatea e în floare - și nu se ofilește pentru că îi dăm apă să crească cu etichetele pe care le punem pe umeraș, oameni și cuvinte. Am crescut cu chinezăriile până în 90, cu ”brandurile” aduse de-afară și date pe sub mână și am ajuns să nu mai putem respira de înghesuiala de la magazinele aduse de americani, cu kilometricele panouri de pe clădirile în construcție din București. Ne-am sufocat și săturat de benzile rulante și ne-am întors la ”oldies but goldies”, la lucrurile care nu ne aparțin și care au fost cândva îmbrățișate de cei care erau în trend. Treaba cu vintage-ul a venit și pe la noi; stătea pitit într-o foaie electronică, iar după ce a ieșit în văzul lumii, a zis că mai rămâne nițel pentru nișa cunoscătoare. Problema e că a ajuns să ne prea placă cum sună și îl folosim acum pentru aproape orice țoală care nu se încadrează în tipare. L-am deformat și etichetat greșit și l-am pus pe bloguri cu haine din generația trecută, ca să mai facem niște economii.

Pentru ceilalți, vintage-ul e chiar fain. Nu e second-hand, nici colecții noi care te mint că miros a vintage, nici Dacia veche din garaj sau rochia mamei de la banchet. El chiar are o poveste – care începe de prin anii 20. Ne întoarcem în urmă pentru că vrem să dansăm cu (sau ca) Josephine Baker, să ne luăm sacoul sau taiorul lui Coco Chanel, în anii `50 să ne uităm (încă) cu gura căscată la Marilyn Monroe, și ajungem în `60 să dezbrăcăm din piviri femeile din Mad Men. Ne descălțăm de inhibiții și spunem rock and roll, iar următorii zece ani îi petrecem în ritm hippie. De aici încolo e altceva. Ce avem azi nu înseamnă ceva mai bun; e doar reinventat și supramultiplicat în variante de non-calitate. Ce e interesant e că toată lumea are o părere cand vine vorba de fenomenul vintage, când de fapt el pare să nu fie prea bine conturat nici de sus-pușii fashioniști. Spunem vintage la creațiile marilor designeri care folosesc ca inspirație stilul cu pricina și care de fapt se numesc Retro Repros, spunem la vechiturile din dulapul bunicii care au deja 20 de ani și încă se țin bine, și ce e rău e că și o haină de la mall, după 2 purtări și doar pentru că aduce à la, e vintage. Parcă trăim în visul unei nopți de vară și ne trezim atinși de floarea fermecată a spridușul Puck, că nu mai știm care cu cine merge și ce să mai credem. Nota optimistă există și e bine că în ciuda neînțelegerilor și a conformismului, s-a creat un curent de diferențiere care să ne țină departe de zecile de mall-uri indigo. Ne vrem pe noi înșine și să ne arătăm celorlalți așa cum vrem să ne perceapă: că o fi special, diferit, unic – îi spuneți cum vreți. Reușim să ne distanțăm de targetul celor care creează nevoi și ne lipim de poveștile cu miros de vechi pe care le agățăm frumos în șifonier. Fără nicio etichetă.

Scoala de Vara pregateste voluntarii Secolului XXI. de Ada Barbu

Voluntari pentru Idei și Proiecte aka VIP deține în cufărul său cu proiecte Școala de Vară „România Secolului XXI”. SDV, așa cum îi spunem noi, este cel mai vechi proiect din organizația noastră și ne mândrim cu vârsta de 12 anișori a acestuia pentru că a conturat an de an tradiția și specificul VIP . Anul acesta ne întâlnim pentru a 11-a ediție SDV între 18 și 31 iulie undeva prin București, într-un mediu plăcut și studențesc. Tema de anul acesta este voluntariatul și implicarea activă a tinerilor în comunitate. În timpul celor 14 zile participanții și organizatorii SDV vor dormi sub același acoperiș și vor învăța împreună din povețele pe care le primesc de la specialiști în domeniul voluntariatului despre cetățenie activă, participare la decizia publică, antreprenoriat social, democrație participativă și multe altele. În fiecare zi, vom participa la un workshop, o conferință sau un training, urmând ca în finalul glorios să dezbatem tot ceea ce am învățat și realizat în decursul celor 12 zile în cadrul unei Mese Rotunde de toată admirația. Mai mult decât atât, cei 25 de participanți vor alcătui echipe de câte cinci membri și vor pune la cale un proiect propriu care va fi implementat după ce SDV 2011 ia sfârșit. Ce este special la acest proiect? Ei bine, nu vor exista câștigători și învinși, ci toate echipele vor avea ocazia să lucreze pentru implementarea a câte unui proiect pilot care să aibă ca scop dezvoltarea comunității în care trăiesc. Așadar, dragi voluntărei, urmăriți veștile noastre pe care le vom trimite spre voi în mediul online și nu ezitați să aplicați la cea mai virtuoasă școală de vară din România. Școala de Vară „România Secolului XXI” a organizației Voluntari pentru Idei și Proiecte vă urează sesiune lejeră și, dacă nu-i lejeră, să aveți spor în toate.

Mai multe detalii puteți găsi la: http://www.facebook.com/ScoalaDeVaraRS21

15


Preaputin de Domnișoara Clofullia

trimitem mesaje cu 160 caractere, lolwtf.. poate părem generoşi.. când tocmai caracterul ne lipseşte mai mult

trăim prea puţin ca să ne acoperim trupurile cu supărare.. e prea largă şi ne scoate neplăcut şoldurile în evidenţă. trăim prea puţin ca să târâm prin noroi bocanci ranchiunoşi, plin de riduri. trăim prea puţin şi, uneori, simt că altcineva trăieşte pentru noi şi-aşa conservatele clipe, cu sos tomat, ni se duc zilele în jos, pe ţeava de canalizare, conectată blând la closetul cotidian. altcineva se încruntă şi se grăbeşte apoi cu machiaj scump să acopere dumnezeul epidermic.. trăim puţin mai mult decât acum o mie de ani, dar, oare.. o facem mai bine? mai cumpătat? ne miros gândurile când mergem pe stradă a vodcă ieftină şi tutun, ni se întind mâini cerşetoreşti când peste zebrele urbane ne chinuim afectaţi să păşim, căutăm muzicalitatea în tocurile cui ale femeilor scumpe.. ruşine să ne fie!.. ruşine să îi fie ruşinii noastre cea de toate zilele.. trăim puţin.. puţini trăim cu adevărat în afara unei role de skotch mat, puţin(i)înţelegem ce este moartea şi cum vine ea în cutii mari, verzi, în dimineaţa de crăciun.. când rătăcim papucii primiţi în dar de la părinţi anul trecut, în goana noastră, pe treptele de marmură. azi, nici nu ne mai întrebăm ce e cu noi.. fiecare speră să moştenească pământul şi pe cel tapetat lângă el, pe înfloratul perete din bucătăria fast-foodului-materninate.. meniu mare, mediu sau mic? trăim puţin şi, totuşi, avem timp să ne contrazicem cu privire la rai şi la iad, la manchester united şi manchester city, la scutece pentru bătrâni şi cărucioare cu 3 viteze pentru persoanele cu handicap ludic..

escaladăm pereţi verticali, fără cordelină sau fără umbră, măcar, ne scufundăm în mlaştini metalice, încercând să evadăm.. de parcă ne sunt gratii coastele vecinilor de salon. trăim prea puţin ca să dăm lecţii de viaţă, cum eu însumi încerc acum să îmi dau,aici, printre virgule şi puncte, urlându-mi neputinţa în pernele ikea, strângând aerul în pumn, sufocându-mi amprenta inelarului cu degetul mare şi invers, căutând un răspuns în lista de feisbuc, ce va fi în curând plină de pătrate.. trăim puţin, în comparaţie cu câte minute ne oferă orange sau vodafone să vorbim unii cu alţii, după 17.00, în weekend sau de sărbătorile legale.. agendele telefonice devin inutile, agresive chiar, când nu poţi cere ajutorul decât unui unu unu sau doi răguşit şi suspicios.. trimitem mesaje cu 160 caractere, lolwtf.. poate părem generoşi.. când tocmai caracterul ne lipseşte mai mult, când tocmai cuvintele-ntregi dau de băut marinarilor plecaţi la bordul ferdinandului.. trăim condensat, ca gălbenuşul unui ou. nu facem decât să sperăm, în fiecare dimineaţă, că cineva are să ne spargă pupila cu furculiţa, pentru ca apoi să devenim intimi, să ne primească înauntrul său.. trăim prea puţin ca să ţinem de foame cuiva. trăim ca să ne fie dor şi ajungem să ne fie dor a trăi, încorsetaţi în grija zilei de mâine, stingând lumina peste ideile cu manivelă, învăţând limbi străine şi reţete bunbuuun! trăim ca să ne descoperim limitele şi, mai important, pentru a le depăşi, trăim pentru a suferi, pentru a fi plouaţi, pentru georges moustaki, pentru a primi scrisori şi vecini la cafea.. trăim pentru a da viaţă, nu pentru a o lua şi mototoli, trăim pentru a ne cuibări, când şi când, în pielea crestată a părinţilor şi a maeştrilor cu bărbi de melc. trăim în pauza de masă, poveşti de dragoste şi dezamăgiri, la desert, ne căsătorim pe fugă, la metrou, între două staţii, aveţi un ceas? Da! Da!

16

ziua se închide la fel cum închizi un PC Pentium 8, după ce te asiguri că ai şters din memoria browserului tău toate siteurile pornografice pe care le-ai accesat de-a lungul ultimelor ore. cei norocoşi trăiesc mai mult noaptea, totul pe-nternet, preferă să se dezbrăce în faţa camerelor web, căci sexul virtual produce copii sănătoşi!.. nu mai trebuie decât să le instaleze un antivirus şi apoi sunt gata de compilare. trăim pentru a tasta.. tastăm pentru a trăi.. trăim prea puţin pentru a avea vreme de gânduri de moarte.. eu chiar nu ştiu cum de lui dinescu i-a fost permis să scuipe seminţe când ea citea ziarul.. trăim prea puţin ca să facem ierarhii, ca să comparăm mere cu pere şi struguri, în lumini de reflectoare, sau, de ce nu?, de lanterne.. cei dragi ne pleacă atunci când ne sunt cei mai dragi, lăsând fotoliul gol sau mess-ul deschis, uitând cafeaua pe foc sau duşul pornit.. ne vine să plângem şi zâmbim, vrem să strigăm şi tăcem, promitem tot răul din lume neantului şi sfârşim prin a da trotuarelor tot binele de sub unghii.. trăim prea puţin pentru a trăi decent, pentru a întemeia un stup de albine lâng-o coroană de flori. pentru a vărsa miere peste morminte, şi nu apă sau vin, cum o cere tradiţia, suntem învăţaţi să colorăm înăuntrul conturului, să unim punctele crescător, să nu sărutăm, pe stradă, la întâmplare, pe frunte, copiii şi prietenii lor imaginari. ..demonii noştri sunt pierduţi fără noi. trăim puţin.. vă invit pe toţi să număraţi secundele, să încercaţi să vă umpleţi gurile cu limbi de ceasornic şi alarme de mobil, să vă umflaţi apoi obrajii şi să faceţi cel mai mare balon din câte s-au văzut vreodată. să vă priviţi uimiţi şi unii de alţii să începeţi să aveţi habar, să mergeţi în măcelării, pe urmă, şi în abatoare să aprindeţi lumânări pentru toate sufletele ce vor fi repatriate, din inimile unei arce în burţile unor noe, în lipsa unui potop. trăim prea puţin sau trăim în exces? cine suntem şi pe cine vom ţine de mână când ne vor scoate mâine, în curte, în faţa plutonului de execuţie?.. ne construim colibe din bâlbe şi bune intenţii, ne rugăm pe ascuns la tavanul de stuf, nimic nu NE este şi, cel mai des.. şi noi ne temem să fim.. etichetaţi, denaturaţi, conservaţi, congelaţi, adulaţi, pătaţi, amanţi, mame, taţi..

trăim puţin, dar reuşim să ne găsim timp pentru ură.. ne-o tatuăm pe încheieturi ca pe nişte cătuşe ce nu ne mai lasă apoi să strângem mâna cuiva sau să-i zâmbim.. trăim prea puţin ca să înţelegem cu adevărat de ce trăim, ne lăsăm familiile şi prietenii în albumele foto, permanent în beznă.. umblăm,

puteţi săruta acum bara metalică.. vă va susţine până la final. ne trezim la depou, amnezici, rotunzi.. ne ies din buzunare croissante franţuzeşti, doar cotul vânăt şi cucuiul ne mai ştiu pe de rost povestea.

Foto: Cezara Suman

să trăim cât mai mult din puţinul acesta, împreună, inspirând fiecare expirare a celui de lângă noi!


Capitolul MMXI de Raluca Mirel Într-o zi s-a trezit fără suflet. Era la câteva săptămâni după ce ea dispăruse împreună cu toate rochiile și parfumurile ei. Nu știa dacă avea să o mai vadă vreodată și la început nici nu-i păsa de asta. Simțea doar o durere ascuțită în piept care uneori îi tăia respirația. Nu se putea obișnui cu un apartament atât de mare și de gol, în care nu se auzea decât zgomotul surd al robinetului stricat din baie: pic, pic, pic. Mai demult îl ura și își imagina că așa erau torturați prizonierii de război, că asta era faimoasa picătură chinezească ce dezlegase limbile atâtor nenorociți condamnați la moarte. Acum însă era fericit să audă stropii căzând ritmic și monoton pe faianța îngălbenită. Fără ei ar fi înnebunit de atâta liniște. Nu mai ținea minte când văzuse ultima oară soarele. Ieșea doar noaptea până la non-stop-ul din colț să cumpere cafea, țigări și pâine. Nu avea încă suficient curaj să privească din nou lumea. Era convins că fiecare om de pe stradă l-ar fi privit ca pe un ratat, ca pe unul care trăiește degeaba. Nu mai ținea numărătoarea zilelor, iar singurul reper temporal pe care-l avea era o fâșie de lumină galbenă ce pătrundea printre draperiile veșnic trase și se muta de pe un perete pe altul de-a lungul unei zile. Îl fascina mișcarea ei insesizabilă și stătea să o privească ore întregi. O considera singurul lucru viu din apartamentul lui gri. Mereu avusese un respect adânc pentru înțelepții dinainte de era noastră care puteau să măsoare timpul folosindu-se doar de un băț înfipt în nisip. Ce chestie! Nu i se mai întâmpla nimic, nimeni nu-l suna, nimeni nu vroia să știe ce face. I se părea că timpul trece în gol, că fiecare zi este o copie identică a celei de dinainte, că orele sunt reciclate una după alta. Ba nu, am pierdut ceva important! Spuneam că într-o zi s-a trezit fără suflet. Cum se poate așa ceva? Pur și simplu! Simțea că nu-l mai are. Nu-ți dai seama de existența sufletului tău decât atunci când nu-l mai ai. Face parte din corpul fiecăruia. E ca și cum ți-ai pierde o mână sau un picior, doar că mult mai dureros, mai ales pentru ca nu există pastile sau leacuri băbești care să-l convingă să se întoarcă. Pentru început, a intrat în panică. A verificat atent dacă celelalte părți ale corpului sunt la locul lor... și erau, numai că îl încerca un sentiment ciudat privindu-le. Era ca și cum le vedea pentru prima dată. Mâna stângă se arcuiește ușor din cot ca o cobră la chemarea unui flaut nevăzut, apoi mâna dreaptă tresare și o urmează într-un dans asemănator cu cel al mimilor care povestesc fără cuvinte. De ce e mâna dreaptă mai importantă? De ce e mai bine să fii mâna dreaptă a unui personaj politic remarcant decât cea stângă? Pentru că scriem cu ea? Oare cu ce mână i-a întins Eva mărul lui Adam? Cu cea dreaptă firește, mâna stângă n-a făcut niciodată istorie. Degetele se îndreaptă și rămân țepene ca niște cuțite gata de aruncat la țintă. Le privește încet și își aduce aminte că a citit cândva o carte în care un bărbat si-a tăiat degetul mare pentru că-l împiedica la olărit. Nu înțelege cum ar putea cineva renunța la un deget. Ale lui i se par perfecte, chiar dacă sunt slabe și acoperite de cârlionți maronii. Urmează picioarele. Își dă jos șosetele și își mișcă degetele scurte și groase. Cum pot ele să susțină un corp atât de greu? Dacă ar avea atașat la gleznă un mecanism care să măsoare distanța parcursă, ar depăși cu siguranță autocarele care săptămânal fac curse în străinătate. Și pentru ce? Le mulțumește cineva vreodată? Le premiază cineva la sfârșitul vieții pentru întreaga activitate cu o medalie de aur? Bineînțeles că nu. Sunt culturi în care picioarele sunt considerate necurate și e o insultă să le arăți. De ce ar fi mai curate mâinile care ating fel de fel de obiecte murdare, care pot lua viața unui om sau pot scrie cele mai mari mârșăvii pe care și le poate inchipui cineva? În timp ce picioarele stau cuminți în pantofi și nu fac decât să meargă. Pentru ele e o călătorie continuă, fără vreo finalitate. Merg neîncetat – niște sisifi care au uitat pentru ce au fost blestemați și continuă să respecte o pedeapsă care nu e a lor. Nu-și vede gâtul, dar îl simte mai greoi decât de obicei. Pârâie ca și cum ar fi ruginit pe interior. Nu s-a gândit niciodată la cât de minuțios este construit omul. E finisat până la ultimul detaliu. Dumnezeu trebuie să arate tare bine dacă a construit rasa umană după chipul și asemănarea sa. Nu reușește să și-l închipuie altfel decât ca pe un trup cu o infinitate de chipuri. Fiecare chip e împrumutat unui pământeam când se naște. Din când în când fețele se repetă pentru că în milioane de ani o infinitate nu înseamnă atât de mult. Coboară din pat cu mișcări nătângi de copil care abia acum învață mersul. Se poticnește, se dezechilibrează, cade. Se ridică și pășește încet spre baie. Niciun pas nu e ca cel dinainte. Fiecare mișcare scrie un cuvânt din biografia lui. Până la

douăzeci și patru de ani trebuie să se fi adunat volume întregi. Dacă fiecare om ar avea autobiografia tipărită și așezată cuminte pe rafturi, pământul întreg ar fi o bibliotecă. Nimeni n-ar citi-o din scoarță în scoarță. Cu toții ar trece direct la capitolele importante la care se întâmplă ceva, o acțiune ieșită din comun. Dar CEVA se întâmplă în fiecare secundă. Fiecare parte a corpului își scrie, își merge, își vede propria poveste. Însă astea sunt lucruri care nu ne interesează. Ce ar putea să ne povestească un șold? Prin ce drame poate el să treacă? Deschide cu greutate ușa băii gândindu-se că viața lui a fost anostă de la un cap la altul și că nimeni n-ar fi interesat să-i citească volumele de pe rafturi. Trist! Oglinda veche din baie a obosit să-și mai facă treaba și de la un timp oglindește obiectele cum vrea: mai înguste, mai late, mai mici, mai mari, în funcție de privitor. Astăzi el pare mai slab decât de obicei. Are ochii roșii înconjurați de cearcăne violet. Timp de o secundă nu se recunoaște. I se pare doar că seamănă cu el. Îi lipsește ceva. A, da, sufletul. Uitase că nu-l mai are. E ciudat cât de mult se schimbă o persoană când își pierde sufletul. Rămâne doar o umbră a ceea ce a cunoscut până atunci. Își analizează urechile. Nu-i vine să creadă că Van Gogh și-a tăiat una din ele. Instinctiv se gândește că fără o ureche rămâi surd. Prostule! Sigur că nu rămâi surd, doar auzi mai puțin. Ascultă picuratul monoton al robinetului și i se pare că, pe măsură ce ascultă, auzul îi devine mai fin. Poate auzi toate zgomotele lumii. Cu un etaj mai sus cineva își părăsește așternuturile foșnind, pe stradă un copil și-a scăpat înghețata, vecinul de la parter își curăță ochelarii. E bulversant de câte sunete poate percepe o ureche. Cât de multe a pierdut ascultând conversațiile plictisitoare ale prietenilor, în timp ce, lângă el, viața își dirija orchestra piano, pianissimo. Nasul și l-a studiat doar rareori, în treacăt. În adolescență îl dezgusta. Multe umflături mici și roșii apăreau și dispareau, din când în când cu câte un punct alb și dureros în vârf. Au rămas urme vagi ca niște cratere, înadins parcă, pentru a-i aminti de pubertate. Mirosul nu s-a modificat prea mult. Același aer închis cu iz de mucegai umple baia. Ajunge la gură. Își țuguiază buzele, se încruntă, face vocalize. Sunt guri pe care pictorii le privesc ore în șir fascinați. Probabil că tot farmecul lui Dorian Grey îi stătea pe buzele fără îndoială pline și rozalii ca un boboc de bujor. Gura lui nu are nimic deosebit. Are buzele subțiri și dinții strâmbi și scoate mai degrabă zgomote decât sunete. Frazele nu-i sunt deloc melodioase și tandre ca ale actorilor din filmele americane vechi. Și-ar dori ca pentru o zi să poată să intre în corpul altcuiva.

Ilustrație: Zichmann Fose

Să vadă cum se simte o altă piele, cum se mișcă un alt trup. Să simtă armonia și vibrația unui eu diferit de al său. Privirea îi cade din nou pe buze. Ceva tot nu se potrviește, în afară de lipsa sufletului. Nu-și poate da seama ce, așa că zăbovește cu privirea asupra fiecărei trăsături în parte, cercetând ca un arheolog de profesie relicvele unui chip cu totul nou. Hmmm... Își schimonosește fața în fel și chip. Inutil. Caută în minte o fotografie cu el din vremea în care era fericit, poate așa va vedea diferențele. Gata: de ziua ei, anul trecut, un grup mare; el zâmbește șmecherește într-o parte, fără să știe ce-l așteaptă peste un an. Bucură-te cât încă mai poți! Brusc îl lovește un ciocan imaginar în creștet și îl năucește pentru câteva momente. ZÂMBETUL, îi lipsește zâmbetul!!! Fără suflet nu mai poate să zâmbească. E oare posibil? N-a auzit niciodată de un caz asemănător, în afara oamenilor paralizați. Nu mai poate să respire. Inspiră, dar aerul refuză să-i intre în plămâni. Din ochii îi curg șiroaie transparente pe care nu le poate opri. Cum să trăiască toată viața așa, fără zâmbete furișe sau de-a dreptul indecente? O să moară de tristețe! Tot ce își amintește e că s-a trezit pe gresia rece. Fără să știe cât timp a stat acolo se ridică și intră înapoi în cameră. Se spune că atunci când creierul primește o informație pe care nu o poate percepe, un neinițiat aflat pentru prima oară într-o filarmonică, de exemplu, adoarme. Pentru că nu înțelege ce i se întâmplă, se închide pur și simplu, ca un calculator. În somn procesează informația și speră la o soluție. Pentru el e o soluție șubredă și fantezistă ca ale puștilor din serialele prostești și interminabile de la televizor. Își ia haina și cu trupul cel nou pleacă să colinde străzile întunecate și pustii. Nu poate să zâmbească, dar speră ca într-o zi, două, nouă să găsească pe cineva care să-i redea sufletul sau să și-l împartă cu al lui pentru a-i reda o dată cu el și zâmbetul.

17


Cum se moare pentru viitor. de Laurenţiu Ungureanu Când te cheamă, simplu, José, aştepţi, din moment în moment, să te trezeşti cărunt, ţi-e teamă, normal!, de înălţime şi de întunerc, te enervezi adesea când tavanul tot nu îţi răspunde ce vrei să auzi şi, totuşi, nu eşti decât un funcţionar al Arhivei Generale a Stării Civile, nu-ţi rămân prea multe lucuri de făcut. Şi apoi, când şi viaţa ta meschină, şi cea a vedetelor de carton pe care le îndosariezi cu singurul scop de a avea un scop, au trecut, fără să ştii, pe lângă tine, trebuie să recunoşti că-ţi ajunge o singură mână să-i numeri pe cei care te vor vizita la Cimitirul General. Şi, pe deasupra, n-ai reuşit nici măcar să-ţi cumperi un costum de haine mai bun, care să-i inspire doamnei din apartamentul din dreapta de la parter autoritate, nu compasiune. Eşti mărunt, eşti banal şi-ţi trebuie, cu disperare, un antiseptic bun. Altfel o să putrezeşti, simţi, şi ştii că felul ăsta de degradare nu se vede în oglindă.

Provocarea, jocul de-a detectivul, de-a viaţa, prezentul şi trecutul, cu memoria ce rezistă morţii şi teribila cuantificare a existenţei, călătoria, ritualul complicat şi neaşteptat de îngăduitoarea concluzie a Conservatorului – despre toate acestea e vorba! Ar trebui să ştii, doar lucrezi în Arhivă, locul unde se rătăcesc dosarele oamenilor vii, ale oamenilor morţi, oamenii, în general, şi, pentru totdeauna, nemurirea. Aici e greu să pui punct sau virgulă, totul e fluid, poate din acest motiv şi povestea asta e scrisă aşa. Poate de aceea şi numele tău, la fel de ordinar cum eşti şi tu, José, este singurul din această poveste despre „Toate numele”.

Călătoria asta nu e pentru tine, chiar dacă, la final, nu mai simţi un fior când eşti la înălţime, întunericul nu mai e aşa cumplit, pata umedă din cameră nu mai e o povară mizerabilă şi ai ajuns la impresionanta performanţă de a Oricum, coerenţa riguroasă, logica şi raţionamentele tale solide nu te-au aju- putea lua o decizie. Ai făcut un drum, singurul din viaţa ta searbădă, pentru tat decât să ţii în frâu farsele absurde şi, chiar dacă nu pari un fatalist, acum posteritate.Vei rămâne sau nu cu biografiile tale anoste, nu contează, imaccepţi că destinul ţi-a mai pregătit una. Pleci, aşadar, în căutarea unei femei portant e acest adevăr pe care, poate fără să înţelegi, ne-ai lăsat să-l aflăm: necunoscute, şi asta doar pentru că viaţa n-are nimic mai important de cerut voinţa de a ne aminti va putea să ne perpetueze viaţa. de la tine. Un obscur funcţionar, inutil şi prăfuit – aşa cum sunt labirinturile care îndură greutatea arhivelor despre morţi – să pună la îndoială graniţa, Domnule José, ai reuşit! şi aşa firavă, dintre viii din Arhiva Generală şi morţii din Cimitirul General? Cu treaba asta nu ştiu dacă te dumireşti, mai ales când tu însuţi îţi clatini Domnul José intră existenţa exact pe aceeaşi sârmă fragilă. Femeia asta necunoscută trebuie în Arhivă, se duse la să însemne ceva, trebuie să fie răspunsul, trebuie să o cunoşti, să o vezi, poate – cum îţi sugerează tavanul –, poate o iubeşti. Până la urmă, după ce biroul ai intrat, în ploaie, printr-o crăpătură de geam în fosta ei şcoală, ţi-ai lovit şefului, deschise sergenunchii, ai răcit (şefului tău, Conservatorul, n-o să-i placă asta!), e clar că a devenit o obsesie. tarul unde îl aşteptau Iar această obsesie rămâne, căutarea e departe de a se încheia, chiar dacă lanterna şi firul Arifemeia a murit, s-a sinucis.E normal, doar oamenii mai trăiesc şi după ce se adnei. sinucid, dar asta e, câteodată, tulburător. Eşti departe de a-ţi da seama, dar aici nu femeia necunoscută e cea importantă. Îşi legă de picior un Oricum nu o poţi găsi nici la Arhivă, nici la Cimitir – păstorul acela din Cimitir nu face decât să te încurce când schimbă, de aiurea, plăcile cu numele de pe morminte. În plus, cercetările tale, doamna din apartamentul din dreapta de parter, femeia cu soţul gelos, chiar şi părinţii ei au spus tot ce ştiau.

capăt al firului şi înaintă spre beznă.

Leapsa pe instrumente de Mircea Grecescu

„...muzica este joacă... Desigur, reguli are, însă doar din încălcarea lor se formează altele noi.” Lemon Tree. Chick Habbit. Bad touch. Bike. Rrrock. Mila 2 de lângă 3. Yellow submarine. Bare necessities. In the summertime. Pink fluffy dinosaurs. Beanni. Hush little baby. Master and servant. The stars came out once the lights went out. Doamna verde. Not fair. Într-adevăr, not fair să vă zic toate astea și să nu vă zic ce e cu ele. Toate au (cel puțin) două lucruri în comun: în primul rând, reprezintă nume de piese. Bune. Fie că au fost concepute în 2010 sau în 1969. În al doilea rând, toate au venit ca răspuns la întrebarea „Care-i cea mai jucăușă piesă care vă vine în minte în momentul acesta?”. Cercetare primară în social media, desigur. De ce am căutat piese jucăușe? Pentru că muzica este joacă. Ea se transformă din Baba Oarba în Spânzurătoarea, în Monopoly și, poate, în Sudoku, pe măsură ce mergi din ce în ce mai departe cu pasiunea pentru ea. Desigur, reguli are, însă doar din încălcarea lor se formează altele noi. Mozart a început să compună la cinci ani. Freddie Mercury a format prima sa trupa la 12 ani. Paul McCartney a intrat în The Quarrymen, trupa fondată de John Lennon, la 15 ani. La 16 ani, Miles Davis susținea concerte cât nu era la școală. La aceeași vârstă a început să cânte și Alex Turner. Lady Gaga a înregistrat prima creație originală la 13 ani. La cinci ani mă înregistram cântând Mircea Rusu peste cine știe ce înregistrare (din fericire, acum prefer să-mi păstrez talentul vocal cel mult pentru karaoke la nivel de amator). Deh, fiecare cu jucăriile lui. Cel mai interesant lucru e acela care se întâmplă în timp ce jocul își urmează cursul normal: copilul învață, devine curios, caută detalii și posibilități de inovație. În tot acest timp, repetă tipare, repetiție ce se transformă în obicei și apoi în rutină. Apoi, pe baza acestei repetiții, crește. Crește și începe să inoveze, iar joaca devine aproape serioasă. Unul dintre jocurile mele preferate din ultima vreme se numește JJ. Îi dau „play” din când în când, în momentele când mi-e dor de mare și-mi dau seama că mai durează până ajung acolo, cu timp de pierdut printre firele de nisip. Prin sound-ul lor solar mă duc de fiecare dată pe țărmuri însorite și mă fac să simt aerul sărat al mării. Și reușesc asta chiar dacă sunt suedezi, iar soarele este puțin mai zgârcit acolo. Reușesc însă și altceva. Au scos două albume și un pic (un EP) și circulă zvonuri că îl vor scoate și pe al treilea foarte curând. Muzica lor a alternat în funcție de anotimpul în care a fost compusă/lansată. Dacă JJ n°2 aduce nisip în papuci și a fost lansat sub protecția anonimatului, JJ n°3 duce jocul la un alt nivel, hibernal (fiind lansat în mijlocul iernii), revelând, de asemenea, identitățile celor doi suedezi. Aștept JJ n°4 ca pe o doză de aer sărat dar curat și plin de pescăruși. Deși JJ n°3 a fost rece și, poate, mai puțin impresionant decât JJ no°2, cred că albumul cu numărul patru va aduce din nou jocul călduț al valurilor în căști. Pentru că... „Baby, we were born for fun/Or maybe to sleep in the sun/A place where new waves come in/A place to begin.”

18

Totul este joacă. Diferă doar nivelul și jucăriile.


CAREVASACÂNTE de Tina Rizescu şi Adelina Luft

Ne-am bucurat tare să îi auzim pe cei de la East Roots şi Blue Nipple Boy la lansarea celui de-al doilea număr Carevasăzică şi i-am adus pe o pagină de-a noastră ca sa ne spună niţel despre ei. Două trupe tinere, diferite ca gen muzical abordat, dar cu ceva doar al lor.

East Roots

East Roots n-au prins rădăcini în industria muzicală, ci au apărut în 2009 cu un sound nou care combină drum&bass, reggae și ska, cu Bogdan Filipeanu la voce, Mihai Para la baterie, Laur Ifteme – bas și sitar, Mihai Stănescu – clape, Cristian Scurtu la chitară și Adelin Dragu la percuţie și nai. Pe băieţi îi puteţi vizita pe site-ul lor – www.eastroots.ro

Salutări East Roots! Carevasazică, vă luăm la întrebări C.: Știm că luna aceasta ați cântat în deschidere la Gentleman – cum a fost? E.R.: A fost o experiență foarte mișto, ne-am bucurat să vedem că lumea începe să fie din ce în ce mai mult receptivă la stilul muzical abordat de noi , am avut o grămadă de ecouri pozitive și bineînțeles că ne bucurăm mult de tot de participarea noastră în deschiderea unui astfel de artist.

C.: Spuneți-ne câțiva artiști care vă inspiră... E.R.: Gentleman, Dub Incorporation, Asian Dub Foundation, etc... C.: Cum este publicul vostru? E.R.: Ne adresăm unui public larg, pentru noi este important mesajul, care să ajungă la cât mai multă lume. C.: Cu ce artiști v-ar plăcea o eventuală colaborare? E.R.: Colaborări o să fie, momentan ne focalizăm pe lansarea primului material, un EP, iar pe album promitem că o să avem câteva colaborari și multe surprize. C.: Cum e viața voastră înafara scenei? E.R: Plină de lucruri frumoase, bucurii, necazuri, an upsidedown story... cred că cu toții avem momente în care ne merge mai bine, momente în care ne merge mai rău, dar important e să găsești un echilibru, și cel mai important e că ne ajutăm între noi.

Blue Nipple Boy

Cei de la Blue Nipple Boy sunt și mai tinerei pe scena muzicală de pe la noi, de la începutul lui 2010 și-a tot schimbat componenţa, iar în prezent trupa e formată din Adrian Cârciova la voce, Cătălin Boltașu la chitară, Adrian Neacșu – chitară bas și Gabriel Bălașa la percuţie.

C.: Salut, Blue Nipple Boy! Carevasazică, ne pare bine. BNB: Sărumâna! C.: Am văzut că înainte de a alege numele trupei, ați avut o listă lungă în așteptare și suntem tare curioși să știm dacă mai erau și altele la fel de...colorate. Care e povestea cu băiatul cu sfârcul albastru? BNB: Da, am avut aproximativ 60 de propuneri de nume de trupă printre care și: Strawberry Massacre, Bandajul Umilinței Renale, Flegmoon și Chopsticks Flycatch. Poveste, e mult spus. Ce ne-a atras la acest titlu a fost sonoritatea. Pronunțându-l de mai multe ori, ne-am dat seama că are fluență. Fluența pe care o urmărim și în piesele noastre.

C.: Vorbind de joc și joacă, de-a ce vă mai ”jucați” voi când nu sunteți în sala de repetiții sau prin concerte? Adrian, la tine joaca de-a grapher-ul e mai serioasă...cum reușești să împaci job-ul cu muzica? BNB: Păi ne jucăm de-a desenatorul, de-a pictorul, de-a școala de-a muzica, de-a avocatul, și de-a doctorul. Nu suntem potoliți de loc. Job-ul cu Hobby-ul se împacă automat, vrei, nu vrei, atâta timp cât încerci, pe cât posibil, să nu lași hobby-ul să se transforme în job. C.: Cum stați cu pregătirea pentru primul vostru videoclip la piesa ”Bear Comes Naked” și de ce asta și nu Womanman spre exemplu? BNB: Clipul este bine merci la montaj, mulțumim că ați întrebat. Am ales Bear Comes Naked pentru simplul motiv că este cea mai nouă piesă a noastră și are nevoie de promovare. C.: Și pentru că v-am auzit la lansare și mai vrem , pe unde vă găsim și ce planuri mai aveți cu trupa? BNB: Deocamdată nu mai avem planificat niciun concert, ne găsiți pe facebook (acolo postăm cele mai noi știri despre evoluția trupei). Planul principal este, în momentul de față, să compunem 10-12 sau mai multe piese pentru album.

19


It really, really, really could happen de Maria Năzdrăvan

Undeva prin martie îmi plimbam leneş mouse-ul prin News Feed-ul Facebook când, ce-mi văd ochii, copiii de la Carevasăzică propuneau un concurs fain: să le scrii cea mai frumoasă experienţă muzicală pe care ai trăit-o. Mi-am zis „floare la ureche” şi-am deschis curajoasă un notepad. O oră mai târziu eram în faţa unei foi goale, dar cu sufletul bubuind de amintirile celor mai intense trei zile din viaţa mea. Aşa începe.

Iulie 2009. Geamul îngheţat de sub tâmple îmi trimitea fiori pe şira spinării în timp ce încercam să disting ceva în jur. Degeaba, la atâţia mii de metri deasupra pământului şi cu miopia-mi necruţătoare, nici nu mai conta că era beznă. În căşti îmi suna suav vocea lui Guy Garvey de la Elbow şi lângă mine era el, tot cu căştile pe urechi, ascultând probabil ceva ce nu mi-ar fi plăcut. Eram pe drum spre Dublin la miez de noapte şi nu puteam să mă gândesc la altceva decât la Oxegen, festivalul ăla mişto de muzică pe care cheltuisem deja o avere. Era primul festival mare la care mergeam. Cu o zi înainte aveam totul planificat. Găsisem un NME cu programul exact pe zile-ore-scene şi făcusem o listă cu trupele pe care le vom vedea. Compromisurile au fost dure. Să mergem la o trupă nouă, dar promiţătoare, sau să vedem o trupă mare? Să stăm mai bine la o scenă toată ziua sau să fugim de la una la alta? Apoi, cum facem cu mâncarea? Cum facem cu hainele, că doar e frig acolo şi plouă. Drept pentru care în prima zi de festival eram cât se poate de bine echipaţi: 4 straturi diferite de haine, pelerină şi nişte ghiozdane cum n-a văzut şcoala românească. Nici nu ştiu când am trecut din cort în cort şi din concert în concert, dar am văzut God is An Astronaut, M83 şi Lilly Allen şi am ţopăit la Beardyman. I-am descoperit pe Mumford & Sons din greşeală şi m-au cucerit după numai jumătate de cântec. Apoi am ajuns la scena mare, printre mii şi mii de oameni care aşteptau primele acorduri Snow Patrol. Eu aşteptam Blur. Cu toate astea, la Snow Patrol a fost prima oară când mă aflam în mijlocul unei mulţimi care cântă din tot sufletul, atât de tare încât acoperă trupa. Iar Blur m-au prins gata încălzită. Am sărit, cântat, ţipat timp de douăzeci şi ceva de piese fără să simt oboseala. Îmi amintesc cum mulţimea a explodat pur şi simplu în primele secunde de Girls and Boys, îmi amintesc turele energice pe care Damon Albarn le dădea dintr-un capăt în altul al scenei, miile de voci care au cântat pe Beetlebum şi un ultim The Universal cu care s-a închis prima zi de Oxegen, atât de armonios şi magic. Am plecat târându-mi cizmele din cauciuc prin noroi în timp ce mulţimi de oameni încă mai îngânau că It really, really, really, could happen, yes it really, really, really, could happen. Şi chiar s-a întâmplat. Şi a fost dincolo de cuvinte. Am adormit cu un zâmbet uriaş în noaptea aia, iar a doua zi am pornit din nou către festival. A doua zi de Oxegen, ziua la care am visat din momentul în care s-a anunţat line-up-ul. Am dansat în ploaie pe Cherry Cola, am descoperit ce fain sună Passion Pit când mă ascundeam de ploaie şi apoi mi-am căutat locul cât mai în faţă la scena mare. Era încă lumină când Yeah Yeah Yeahs au urcat pe scenă şi au început concertul liniştit. 13 melodii în care nu mi-am luat ochii de la Karen O, udă fleaşcă de la ploaie, dar sărind de colo-colo şi dansând fără nicio problemă, întreruptă doar de vântul care uneori îi acoperea vocea. Au încheiat cu Maps, atât de suav cântată încât parcă şi vremea s-a mai îmblânzit. Apoi au urcat pe scenă Elbow, care au deschis cu melodia pe care o ascultam obsesiv de câteva luni, Starlings. Suna perfect şi aş fi dat orice să se oprească ploaia măcar 5 minute, dar nu făcea decât să se înteţească. Am trăit concertul cu ochii închişi, undeva în al patrulea rând de la scenă, balansându-mă stânga-dreapta odată cu mulţimea şi zâmbind tâmp. Am deschis ochii pe One Day Like This, când şi ploaia s-a oprit ca prin magie şi chiar puteai spune că It’s looking like a beautiful day. Mii de mâini în aer cântând refrenul spre final şi-apoi tunuri de confetti albe care au bubuit la semnalul lui Guy şi au împânzit aerul. Ştii, inima chiar îţi poate sta în loc timp de câteva secunde. Şi e cel mai fain sentiment din lume. Ce a urmat? Bloc Party şi vreo douăzeci de melodii de isterie. Am sărit, ţipat, cântat, aplaudat fără oprire, iar băieţii au fost neîndurători. N-am văzut mare lucru, însă am fost purtată de mulţime din al patrulea rând central undeva în dreapta scenei, multe rânduri mai în spate. Am rămas acolo pentru Kings of Leon şi a fost perfect. Am fost undeva între ţipat cât mă ţin plămânii şi dansat cu ochii închişi în timp ce îngân versurile, între headbanging pe piese mai vechi şi sărit ca un copil pe cele mai noi. A fost un final perfect pentru o zi în care am descoperit cu adevărat muzica pe care îmi trăiam viaţa de zi cu zi. În a treia zi eram deja mulţumită. Am pornit lejer spre festival, având ca unic plan să vedem şi ce-o fi. Aşa am ajuns la White Lies, Foals şi The Maccabees care m-au lăsat reci, la Friendly Fires care m-au enervat de-a dreptul şi la Of Montreal care îmi erau deja dragi, dar aveau un stil mult prea ciudat pentru un prânz leneş. Am ajuns la Katy Perry şi Ting Tings din curiozitate, am prins un Never Forget You rapid de la Noisettes şi am lenevit pe podea într-o sală uriaşă în timp ce Fever Ray ţineau un concert mult prea electro pentru gusturile mele de atunci. Am ratat-o pe Florence, neştiind de ce-i în stare, la fel şi pe Lady Gaga sau Wild Beasts, care pe vremea aia nu erau nici măcar zvon. În schimb am văzut Razorlight şi The Killers, care au fost sfârşitul ideal şi spectaculos pentru 3 zile incredibile de muzică live, ploaie şi emoţii puternice. Cu ce-am rămas? O cutie de suveniruri de la concerte, cu faţa mea timp de 3 secunde în clipul One Day Like This şi cu concluzia că n-ai ascultat cu adevărat o trupă până n-ai văzut-o live. Până nu ţi-ai dat suflarea alături de mii de oameni care simt muzica aia la fel ca tine, până n-ai răguşit cântând. Până nu ajungi să le simţi muzica prin fiecare părticică a corpului tău. Pentru că atunci când îi priveşti pe membrii trupei cu toată afecţiunea şi admiraţia pe care le-o porţi, muzica are mai mult sens.

20


Uitare de Alexandru Maxim

-Zâmbeşte! Un pic mai la dreapta! Arată-mi femeia puternică din tine! Aşa, aşa, pune botul. Vino 2 paşi în faţă, pune-te pe canapea. Desfă picioarele! Meseria mea e de fotograf. Sau…pot să zic de zeificator. Zeii de azi nu trăiesc mai mult de 3 luni, decât cei care reuşesc să ajungă în vârf… sau să-şi crească aripi. Şi accentuez pe şi, pentru că noi le dăm nişte aripioare de puf, prea puţin faţă de cât ar vrea. Ultima zeiţă pe care am pus-o în Biblie a dispărut ieri, nu a mai auzit nimeni de ea, Elena…am uitat-o şi eu. Tot ce mai am sunt nişte fotografii cu ea, la o vârstă la care cu toţii suntem zei şi avem formele perfecţiunii. E aşa frumoasă când mă uit la ea, stă în camera mea, pe peretele dinspre est, lângă toate celelalte. De ce, totuşi, vor să fie aici, în văzul oamenilor, lipsite de pudoare? Mi se pare că sunt femeile care au un complex mai mare decât cele mai…urâte. Adică nu numai că vor să fie plăcute, dar vor să fie dorite, se expun pentru a fi dorite. Și nu le ajunge doar lumea în care trăiesc, mai vor una, cea în care nimeni nu moare, cea în care s-a descoperit deja elixirul vieţii. Iar eu…le fac dorite. Eu le dau să bea din licoare, doar o picătură, iar ele rămân aşa pentru totdeauna în lumea asta. * Dimineaţa îmi sună telefonul. E Roxana, ştiu asta pentru că doar ea mă sună la 6. Nu mai poate dormi noaptea, pentru că agenţia la care lucra a dat-o afară din cauza unui semn. La un party privat, unde eram şi eu invitat, în timp ce dansa, a dat unul peste ea şi a ars-o cu ţigara pe sâni. Era cel mai important element al corpului ei, avea cei mai frumoşi sâni din toate modelele pe care le-am fotografiat vreodată. Urma ca în două zile să aibă o şedinţă importantă. Din păcate n-a mai avut loc. -Alo? -Da, Roxana! -Hei, ce faci? -Dorm…ce aş putea să fac la ora asta? -Cum a fost ieri? -Ți-am zis aseară, m-ai sunat… -A, da, scuze…am uitat, voiam să te întreb ceva. -Spune! îmi pun telefonul pe speaker şi mă bag la loc în pat. -Mai ţii minte când am venit în studioul tău prima dată? -Da!(mint) -Mai ştii când m-am dezbrăcat? -Da!(iar mint) -Mai ştii ce mi-ai zis? -Da.(acum nu mai mint, eram hipnotizat de formele perfecte) -Ce mi-ai zis? -Cu asemenea forme, Nicoleta Luciu pare un copil care cere atenţie. -Daaa! A fost unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care mi le-a zis cineva vreodată. -Unic într-adevăr! Ce mai face prietenul tău? -Bine, e la muncă, eu mă plictisesc cam tare acasă. -De ce nu-ţi găseşti ceva de lucru?Ar reduce mult din plictiseală. -O slujbă? Fii serios! Unde? -Păi…caută şi tu, vezi ce ţi-ar plăcea să faci. -Tu te mai gândeşti la mine? -În fiecare zi… -Păi şi de ce nu mă suni niciodată? -Am muncă, Roxana…nu am timp de discuţii… -Eşti cam distrat în ultima vreme…ai păţit ceva? Mă uit pe tavan şi mă gândesc că în două ore trebuie să plec la serviciu. Pe lângă modele, azi am şi de fotografiat nişte mâncare, lucrez cu două restaurante cărora le fac poze pentru meniuri. Aproape că-ţi vine să mănânci poza. -Poate dacă nu m-ai suna în fiecare dimineaţă aş fi mai… „apropiat”. -M-ai supărat! Pa! În speaker se aude tonul ocupat, dar privirea îmi e tot în tavan. Roxana crede că suntem prieteni buni şi sincer nu am nimic împotrivă, după şocul pe care l-a suferit când a aflat că nu mai poate poza, sunt singurul stâlp de rezistenţă care i-a rămas. Eu i-am găsit locul de muncă acolo, după ce a lucrat cu mine. -Hmm…nu prea bine, redactorul-şef e un nesimţit, tot încearcă să mă vrăjească. -Păi şi asta e rău? A trecut ceva timp de când… -Are 50 de ani şi e căsătorit. Mă cheamă la el în birou în fiecare zi să luăm cafeaua şi să „discutăm”. E un libidinos. -Sunt sigur că nu vrea decât să te vadă, eşti foarte frumoasă, dacă ai lucra iar cu mine şi eu aş vrea să te văd în fiecare zi. Nu ştii ce e în capul lui… * La ora 5 am o întâlnire cu o doamnă, Maria. Nu are mai mult de 25 de ani, dar vocea ei are o vibraţie atât de frumoasă, mă unge pe suflet, are un pic dintr-o tărie bărbătească cum rar vezi la fete. Fostul ei prieten avea probleme cu controlul furiei, o bătea atunci când i se părea ceva în neregulă. Și zic ceva în neregulă, pentru că…nici el nu ştia exact de ce, dar probabil se simţea bine. Acum e singură, dar mai iese cu mine din când în când. Cafeneaua în care mă văd cu ea este aproape de centru, îmi place mult acolo. E un loc simplu, cu pereţii goi, fără nicio decoraţie. Acolo simt că scap de muncă; cum se poate relaxa un fotograf mai bine decât într-un loc fără fotografii, sau întrun loc plin de fotografiile sale? Varianta a doua pică şi, sincer, prefer ca ea să existe doar acasă. Am intrat în cafenea. E 5 fără 10, Maria încă nu a apărut. Mă duc la masa la care stăm de obicei, chelnerul ştie că nu comand nimic până nu vine şi ea. Mi-am luat şi o revistă să o răsfoiesc până ajunge Maria. Ajung la zodiac: „Deşi nu te afli în cea mai plăcută companie, săptămâna asta vei avea o vizită din partea unui prieten mai vechi. Multă precauţie deoarece nu toţi prietenii îţi vor binele.” Fotografia astrologului e făcută de mine.

21


Mă uit iar în obiectiv şi observ acelaşi lucru. Pe pat era un bărbat cam pe la vreo 25 de ani, bine făcut, frumos chiar, era îmbrăcat sumar, dar avea aceeaşi determinare de a demonstra spiritul rebel din el, în pat. Eram eu. Eram eu! Cum să fiu eu acolo? Uite că respir chiar! Cred ca am obosit. Fac fotografie şi o chem pe următoarea. Aici tot eu, de data asta în genunchi şi ţinându-mă de piept. TOT EU! Ceva nu e în regulă. O chem şi pe următoarea. La fel. Decid să opresc şedinţa şi plec imediat acasă. Pe drum o sun pe singura femeie la care ţin cu adevărat, Andreea. Și cu ea am lucrat înainte, avea un ten impecabil, o faţă foarte expresivă, putea să fie actriţă fără nicio problemă. Am văzut-o într-o zi când mă întorceam acasă, stătea cu două etaje sub mine. -Ai încercat noua cafea de aici? Ridic ochii din revistă şi o văd. Ce frumoasă e! Are o pălărie cloş, o rochie neagră elegantă şi un zâmbet care îmi dă fiori. -Bună seara, Maria, tocmai îţi citeam un articol. Îmi… -De asta erai la pagina de zodiac, nu? Eu sunt cu două înainte. -Nu fi rea. Ce mai faci? Cum merge treaba la revistă? În timpul acesta îşi aprinde o ţigară. -Daa, sigur! Știu eu cu ce cap vrea să mă vadă! -Ha ha ha, eşti fascinantă, aş pune zâmbetul tău pe toate afişele din oraş! Nu vrei să facem o şedinţă odată? Dau să îi ating mâna peste masă, are nişte mănuşi negre lungi, dar şi-o retrage ca arsă. De fapt…chiar a fost…arsă. Fostul ei prieten, acela cu probleme de furie a ars-o cu fierul de călcat pe mână când nu i-a călcat o cămaşă cum trebuie. -Știi că nu aş mai putea face asta iar, îmi zice acoperindu-şi mâna stângă. Avea nişte mâini cum rar am văzut de-a lungul meseriei mele, iar împreună cu zâmbetul, a vândut mii de ceasuri, brăţări şi băuturi răcoritoare. Asta până când nemernicul a mutilat-o. -Știu că dacă vrei să vii, te primesc indiferent de oră!(zâmbesc) -Mi-e destul că mi-ai găsit să lucrez aici, nu mai am nevoie de altceva acum. *

22

La 6:30 ies din cafenea şi mă întorc înapoi la serviciu, trebuie să plec pe teren, facem fotografii pentru lenjerie intimă, iar lumina va fi numai bună într-o oră. Fetele care vin cu noi vor îmbrăca lenjeria şi vor poza pe un pat în pădure. E mai…animalic, dar cred că o să vândă bine. La 7:30 ajungem în pădure, totul e deja aranjat, domnişoara din faţa mea mai are un pic şi se repede la cameră. Nu e singura, mai sunt încă 5 care aşteaptă. -Ok, e numai bine aşa. Când mă uit în vizor, constat că domnişoara dispăruse. Dar spre suprinderea mea patul nu era gol. Îmi ridic privirea şi o văd la fel cum am lăsat-o, aşteptând închiderea diafragmei. Tot nu îmi vine să cred ce văd! Îl chem pe asistent să se uite şi el în vizor. -Ce părere ai? -E bună, i-aş pune-o!

-Alo? -Bună Andreea, sunt eu! -Putea fi altcineva? -Ascultă, pot să vin până la tine? Mi se întâmplă ceva foarte dubios! -Mda, sigur. -Bine, ajung în 5 minute. Când am ajuns am intrat direct, fără să mai ciocăn. Ea era în bucătărie. -Andreea, mi se întâmplă ceva foarte ciudat, nu ştiu dacă o să mă crezi, dar astăzi am… -Te cred. -Lasă-mă să zic! Azi eram în pădurea aia în care am fost cu tine şi făceam fotografii pentru un catalog. Iar toate care ieşeau erau cu mine în loc de fete. Tu înţelegi? Mă vedeam pe mine în aparat. -Eşti nebun! A zis-o râzând, cu o detaşare care m-a speriat şi mai tare. -Andreea, te rog, ascultă-mă, în toată meseria mea nu am păţit asta până acum. Nu am cum să o iau razna. Mă ating pe faţă şi constat că am lacrimi. Încep să plâng şi mai tare, nu înţeleg ce se întâmplă. Plâng ca un copil în poala ei iar ea mă mângâie pe cap. -Poate că…acum…înţelegi…de cine îţi pasă…cel mai mult. -Poftim? -Da, eşti cel mai egoist om pe care îl cunosc. -Eu încă ţin la tine… -A, da? Eu încă te mai iubesc, după ce mi-ai făcut! -Ce prostii vorbeşti? -Ai şi uitat deja? Credeam că se vede destul de bine! -Ce dracu tot zici? -Uită-te la mine! Ridic capul şi mă văd pe mine, am plâns în poala mea până acum. -Andreea? -Uită-te la mine! Îţi place cum arăt? Spune! Spune! -Cine dracu eşti? Sunt atât de speriat că o iau la fugă din bucătărie şi mă las pe mine sau…Andreea, dacă mai e ea, plângând în urma mea.


Au trecut mai mult de doi ani din ziua aia. M-am mutat din apartamentul acela, dar vedeniile nu mi-au trecut. Sincer, îmi place, în timp nu doar fotografiile pe care le făceam mă arătau pe mine, dar şi oamenii arată ca mine. Sunt eu pe stradă, eu în metrou, eu în cluburi, eu la restaurante, eu la muncă. E chiar hazliu, acum nu ştiu cum să îi abordez şi mă comport la fel cu toţi. Ce mi se pare amuzant e că atunci când am făcut sex cu mine nu ştiam dacă sunt bărbat sau femeie. După comportament eram femeie… Meseria mea e aceeaşi. Tot cu aparatul. Îmi sună telefonul mobil. În difuzor o voce de…mine: -Bună seara! -Bună seara!(exact acelaşi ton şi timbru) -Domnule Narcis sunt de la revista Narcis, aveţi un minut liber? -Sigur că da!

-De ce m-aţi legat? Sunt legat de un scaun, nu pot sa-mi mişc decât ochii. -Se face că nu ne cunoaşte, fetelor. -Au trecut doi ani şi deja nu mai ştii cine sunt? -Dezlegaţi-mă. -Alo? Narcis, aici te uiţi! Unul din bărbaţi vine şi îmi dă o palmă peste faţă. -După ce ai făcut atâţia bani cu noi, nici măcar nu poţi să ţii minte. Dar nu mai contează acum, nici nu mă aşteptam.

* Mă întâlnesc cu Narcis la ora 2 cum am stabilit. Prânzul e delicios, iar afacerea pe care mi-o propune mi-ar aduce un profit bunicel. În semn de victorie comandă două beri (aha, deci e bărbat). Eu mă duc la toaletă după a doua bere, când deja nu mai discutam afaceri. Când mă întorc, constat că berea era din nou plină. După ce o beau şi pe asta, mă ia o ameţeală incredibilă. Ce naiba? Am băut atât de mult? -Narcis, cât am băut? -Trei beri. -Mult!! Simt că ameţesc şi mai tare, mi se învârte capul. -Te simţi bine? Mai bine te duc la maşină, e parcată aproape. -Da! Nu am văzut dacă Narcis a mai plătit, am auzit doar: „Domnul a băut cam mult, îl duc acasă” şi nişte râsete. -Narcis, eşti un prieten bun, îi zic în maşină. El se întoarce şi se uită la mine, stăteam în spate. Eu nu sunt Narcis, sunt Maria. În acel moment am văzut-o pe ea, cu zâmbetul ei atât de frumos, dar ochii mi s-au închis imediat, ca o diafragmă, a fost ultima fotografie pe care am făcut-o vreodată.

-Vă dau ce vreţi, doar să mă lăsaţi în pace! -Dar noi te vrem pe tine, Narcis, nu, fetelor? -Daaa! (răspund ceilalţi doi bărbaţi în cor) -Eşti cel mai mare tâmpit de pe lumea asta, dar noi tot pe tine te vrem. Mă gândesc că or fi nişte modele de la vechiul loc de muncă. -Nu eu v-am dat viaţă? Nu eu v-am făcut tinere pentru totdeauna? -Tu nu ne-ai dat decât întuneric şi urâţenie! -Mai ţii minte când m-ai ars cu ţigara pe sân pentru că am zis că numi plac fotografiile tale? -Ce? -Mai ţii minte când mi-ai lipit fierul de călcat pe mână pentru că nu am vrut să port cămaşa ta pentru poze acasă? Spune, mai ţii minte? -Tu cine eşti? Mai ţii minte, dragă Narcis, când ai aruncat uleiul încins din tigaie pe faţa mea? Nu aveai nici un drept să nu mă laşi să fac fotografii cu altcineva? -Cred ca glumiţi! Acum chiar sunt speriat, mă bântuie gânduri vechi, dar de ce sub forma asta? Doi dintre bărbaţi îşi aprind ţigări şi se apropie de mine. -Ne-ai luat tot ce aveam mai frumos, de ce să suferim noi, iar tu să trăieşti bine în continuare? De ce atâta chin pentru noi iar tu să fii mai frumos ca niciodată? Nu meriţi aşa ceva! -Ce faceţi cu ţigările alea? Nici măcar nu am putut să mă zbat de durere, dar am urlat încontinuu, un ochi mi-a fost ars de o ţigară. Iar de celălalt se apropia cealaltă. -Uită-te bine la mine, pentru ca nu o să mă mai vezi niciodată. Mă uit la mine, iar cu ultimul ochi privesc în depărtare. Sunt în pădurea în care am fost cu Andreea. Ahh, durerea e insuportabilă, mi-e frică să nu mor, ce voi face eu fără ochi? Cum voi mai trăi fără vedere? Voi mai trăi? Ce se va întâmpla după? Aaaaaaahhhh!! Mi-a luat şi celălalt ochi! Mi-a luat şi celălalt ochi! Mi-au luat scumpii ochi! M-au…omorât.

*

*

-Vreau să vă invit mâine la prânz în oraş pentru a discuta o afacere, sunteţi interesat? -De ce n-aş fi? -Foarte bine, mâine, ora două la Restaurantul Styx? Pentru restaurantul acesta am făcut fotografii odată. -Da! -Vă mulţumesc mult, ne vedem acolo atunci. Apropo, eu sunt Narcis.

-Crezi că s-a trezit? Aud parcă aş fi în apă. -Ar trebui să se trezească de-acum, tipul care mi le-a dat a zis că nu durează mai mult de două ore. - Da’ l-ai îmbătat, nu glumă. -Și ai mai şi condus beată. -Hmfff!! -Oo, s-a trezit! -Bună seara! În faţa mea sunt trei bărbaţi, arată ca mine. -Ce faci? Ne mai ţii minte?

Mai port în mine o singură imagine, care nici măcar nu e adevărată. Pădurea în care am fost cu Andreea, iar în faţa mea Maria uitându-se in spate către mine, exact cum am văzut-o în maşină. Nu ştiu ce au făcut cei trei bărbaţi după aceea, dar m-am trezit la mine acasă, fără ochi, în patul în care urma să stau următoarea săptămână. Dar Maria se uită la mine, iar eu mă uit la ea, iar ea se uită la pădure iar eu tot la ea, iar ea se uită la mine iar eu mă uit la ea şi MĂ UIT.

23


Un proiect marca

Partener VIP:

Parteneri:

24

Parteneri logistici:


Carevasăzică