NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE au fost imperiile de la vestul nostru, care, la rândul lor, uzurpau teritorii ale României de azi. România s-a constituit extrem de târziu sub forma ei actuală, cel de-al doilea Război Mondial retrocedându-ne, totuşi, Transilvania. România a ieşit cel mai bine dintre foştii aliaţi ai Axei din împărţirea teritoriilor, iar a afirma că un curs al istoriei ar fi fost preferabil altuia nu are niciun sens pentru o ţară mult prea mică pentru a putea câştiga tot ce i se cuvine în urma unui război mondial. Pentru a fi avut un cuvânt mai greu de spus la tratativele postbelice, indiferent de statutul nostru, de învingători sau de perdanţi, ar fi trebuit să fi fost mai constructivi până atunci. Dacă am fi avut o istorie medievală precum a Austriei sau a Ungariei, am fi fost în măsură să emitem pretenţii mai sonore asupra Moldovei, după război sau după căderea comunismului. Aşa… auzim veşnice cereri din partea maghiarilor, iar noi nu avem curajul să dărâmăm moral coşmelia de la Chişinău. Trebuie să recunoaştem că Rusia domină mental sistemul ei de foste state sovietice, ceea ce noi nu reuşim nici în privinţa teritoriului pe care-l deţinem acum. De ce? Fiindcă ne lipseşte prestigiul istoric al altor naţiuni. Graniţele statelor au fost trasate prin forţă, iar naţiunile civilizate ale prezentului sunt beneficiarele „barbariei” predecesorilor noştri, iar acesta este un fapt pe care trebuie să-l admitem. Cred, prin urmare, că faptele trebuie să primeze gândirii în istoria unui neam, altfel se ajunge în situaţia în care psihismul naţional însuşi ajunge să fie afectat.
George Emil Palade (n. 19 noiembrie 1912, Iaşi – d. 8 octombrie 2008) a fost un medic şi om de ştiinţă american de origine română, specialist în domeniul biologiei celulare, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziologie şi medicină. În 1986 i-a fost conferită în Statele Unite National Medal of Science („Medalia Naţională pentru Ştiinţă”) în biologie pentru: „descoperiri fundamentale (de pionierat) în domeniul unei serii esenţiale de structuri supracomplexe, cu înaltă organizare, prezente în toate celulele vii”.
10-04. ‘13 nr.4 /20
HORIA ZILIERU44- UN „ORFEU ÎNDRĂGOSTIT” DE MAREA POEZIE L-am întâlnit pe Horia Zilieru prin anii 1968, pare-se, când se serba o sută de ani de la înfiinţarea Şcolii Pedagogice din Câmpulung–Muscel. Era vesel, exuberant, pus pe şotii în grupul unor colegi de şcoală pedagogică cu care copilărise. Ştiam că este poet şi curiozitatea m-a făcut să-i urmăresc traiectoria vieţii până astăzi. Argeşean de origine (născut la 21 mai 1933 în comuna Racoviţa, judeţul Argeş, cu liceul făcut la Câmpulung şi Facultatea de filologie la Iaşi), ieşean prin adopţie (secretar general de redacţie la „Iaşul literar”, redactor la „Convorbiri literare”, ajuns un mare poet al Iaşului şi un mare om de cultură.) Horia Zilieru s-a format ca poet în ambianţa „Iaşului literar”, debutând în 1959 cu placheta de versuri „Fluierul”, continuând cu „Florile cornului tânăr” cu o prefaţă de Otilia Cazimir, neconcludente pentru evoluţia ulterioară. De-abia cu „Orfeu îndrăgostit” începe să-şi desăvârşească marea lui pasiune. Având un cult al formei, trimiţându-ne la poezia parnasiană pe care se pare că o cunoştea bine, autorul ne-a oferit o plăcută surpriză. Acum distingem forme lirice din Mallarme, din Ion Barbu, Baconsky şi chiar din Eminescu. În „Umbra Paradisului” distingem printre rânduri pe Baudelaire, Verlaine, Rimbaud:
Ca umbra unei harfe pe cetate Prin nervi îmi umblă păsările rare Şi toată-ntemeierea vie doare În albii mari de mări însingurate 44
Horia ZILIERU (n. 21 mai, 1933, în localitatea Racoviţă din judeţul Argeş) este unul din seniorii poeziei contemporane aflat printre noi (în 2004 a primit Meritul Cultural în gradul de Comandor, categoria A – Literatură; 1980 – a primit Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române).
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 45