Alexandru Amoq
nedumerită: „de ce nu-mi apare chipul pe ecranul videotelefonului ei?”, dar o liniştesc spunându-i că s-a stricat din nou aparatul public din faţa instituţiei unde lucrez, ca de obicei. Încheiem convorbirea. ─ De ce nu mi-ai spus că ai întâlnire cu soţia ca să fi făcut în aşa fel încât să te duci mai repede, să nu întârzii? se arată preocupat Juan Charon. ─ N-am ştiut că va fi posibil. ─ Când va fi necesar te vom chema noi, îmi spune señor Charon, se ridică, deschide uşa, mă pofteşte să ies, o închide şi mă conduce înapoi pe cele două coridoare până în holul imens, solicită fişa mea de identificare de la cerberul-paznic, mi-o dă şi îmi strânge mâna. Pe loc reflectez: politeţe profesională sau încurajare pentru viitoare destăinuiri? ─ La revedere şi numai bine, îmi spune. ─ Vă salut, şi ies pe poarta masivă, neagră, grea a acelei „Instituţii” din care am scăpat după un sacrificiu de turn pe tabla de şah a viitorului meu de jucător, ce începuse în acea zi de 4 martie 286. Interesantă coincidenţă. Se împlineau nouă ani de la Marele Cutremur şi tot atâţia de la alt cataclism la fel de important – cutremurul oamenilor... În ceea ce mă priveşte, nu există justificări ale actului meu referitor la Arcadio Delgado, nu există circumstanţe atenuante sau agravante împotriva mea, ci numai destin, care, în cele zece secunde hotărâtoare, s-a numit calcul. Sacrificiul unei piese în contul unei victorii sau remize viitoare. Ştiu, sună a machiavelism. Oare istoria se va repeta mereu? Ies fară să mă uit în urmă, fără să reflectez asupra întâmplării prin care am trecut în ziua aceea, cu gândul doar la întâlnirea mea cu Alicia: doresc, fierbine, să ajung primul 77