Alexandru Amoq
totdeauna. Şi eu voi sfârşi la fel, martir, dar nu acum! Te rog, Tată Ceresc, pentru că ştiu că n-am sfârşit ceea ce Fiul Tău mi-a dat să termin. Nu ţin la viaţa mea, ţi-am dovedit-o, dar nu pot să-mi las seceratul la jumătate. Ajută-mă! Nu spun ca Fiul Tău: „să fie cum vrei Tu, nu cum vreau Eu” pentru că nu e bine. Eu vreau să fie cum vreau eu şi Tu trebuie să accepţi şi să mă ajuţi! Mă auzi? Şi nu-mi dai nici un semn? De ce? Vreau să ajung la Roma! Oare nu Tu mi-ai spus-o printr-un vis? Vreau ca religia mea să cucerească tot spaţiul locuit… Vreau să fie eternă. Şi nu pot de aici, din Ierusalim. Aici sunt numai sectari. Trebuie să reuşesc… Nu mă lăsa acum, la jumătate… Pentru că era mai simplu să fi rămas un pescar anonim împreună cu fratele meu Andrei, sau poate să nu mă fi născut sau să fi fost o râmă ce are ca ideal ingurgitarea humusului, sau o furnică trăind printre furnici, anonim şi prosteşte, pentru a perpetua o evoluţie pe care numai tu o înţelegi, sau un firicel de nisip în bătaia vântului stelar ce suflă peste tot, dar nu! Ai vrut să fiu alesul Tău şi mi l-ai dat pe Fiu drept prieten şi învăţător. Ei bine, nu! Mă vei scoate din fortăreaţa lui Irod! Mă uit în jur şi nu văd nimic. E întuneric… Să fi visat? Se făcea că mă rugam Domnului să mă scoată din închisoare şi să mă ducă la Roma pentru a întemeia cea mai numeroasă biserică a Lumii… Dar cum de am reuşit să adorm, aici pe grămada asta de paie? Parcă aud un zgomot de paşi şi văd ceva… Da, uşa zăbrelită se deschide uşor, dar scârţâie… Apare o umbră îmbrăcată-n robă cenuşie şi cu feştilă. Mă ia de mână şi mă poartă către ieşire. Trecem de prima strajă; soldaţii dorm. Ajungem la poarta de fier care dă în cetate şi ea se deschide. Am ajuns afară şi umbra a dispărut. Acum văd cu adevărat că Dumnezeu a trimis îngerul Său şi m-a scăpat din mâna lui Irod şi de la tot ce aştepta poporul iudeu. Acum să încerc să iau legătura cu fraţii. Repede la casa Mariei, mama lui Marcu. Ajung, bat la uşă, strig, o văd pe 47