Issuu on Google+

“Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vo r trece.” (M atei XXIV, 35)

ROZA DIN MAI

PPuubblliiccaaţţiiee aa PPaarroohhiieeii G Grreeccoo--CCaattoolliiccee ddiinn RRââm mnniiccuu VVââllcceeaa •• AAnnuull IIIIII •• NNrr.. 88//22001133 ((3322))

Foto Copertă: MISIUNEA ROMÂNĂ ANGLIA


POVESTEA CĂRŢII Povestea Cărţii cu majusculă este una dintre acele poveşti neştiute sau, mai degrabă, nespuse încă. Este tipul de poveste după care tânjim cu toţii, intuind că aflarea ei ne va aduce mult bine. Este acea poveste care, dacă vom dori să o aflăm, ne va depăşi aşteptările; mie, cel puţin, mi le-a depăşit. Nu cu mult timp în urmă, eu am simţit această poveste întrun fel inexplicabil. Şi ceea ce m-a surprins la povestea Cărţii este tocmai faptul că mi-a fost destăinuită abia după ce am anticipat-o. Preabuni cititori, iată povestea! A fost o dată, pe la 1900, o carte ce abia ieşea de sub tipar. Era scrisă cu litere străbune şi scrisul ei era încadrat între cele mai frumoase chenare ornamentate cu motive florale care se văzuseră până atunci, pentru că ea era însăşi Cartea. Ea era cea mai preţioasă dintre cărţi pentru că între încuietorile coperţilor ei se adăposteau chiar tainele lui Dumnezeu. Tainele Dumnezeului redate în limbaj uman! De aceea oamenii de atunci au numit-o: „Sânta şi Dumnedieesca Evangelie a Domnului şi Dumnedieului nostru Isusu Christosu”. După cum deja aţi văzut, noi o să-i spunem mai simplu: Cartea, cea scrisă cu majusculă. Imediat după ce a fost legată temeinic între coperţile alese, Cartea şi-a găsit sălaş într-o biserică de piatră din inima Transilvaniei. Dar nu oriunde în biserică, ci în locul cel mai de seamă: pe Sfânta Masă din Altar, acolo unde moaştele din Antimis îi erau culcuş călduţ precum paiele din ieslea Betleemului. Misiunea cărţii era ca zi de zi, duminică de duminică, praznic de praznic şi an de an să le descopere oamenilor din tainele dumnezeieşti ce fuseseră scrise în paginile ei. Toţi cei care, cu frică de Dumnezeu, se atingeau de Carte pentru a proclama Cuvântul Domnului, de la amvon, îi fuseseră slujitori vrednici. Pe-atunci aceştia – preoţii - ştiau prea bine că ei îi slujesc Cărţii Sfinte şi că niciodată Cartea nu le putea sluji lor. 2

Însă, după o jumătate de secol presărat cu momente de glorie - precum acelea în care a fost purtată în mâini şi cinstită de înşişi episcopii Vasile şi Iuliu Hossu -, Cartea nu mai putea fi ocrotită de pereţii bisericii care-i fuseseră pavăză atâţia şi atâţia ani. Norii negrii veniţi din Est şi mânaţi de o armată roşie acoperiseră întreaga Ţară. Inşi nerecunoscători au uitat şi au înlocuit repede tainele Cărţii cu o doctrină nouă care-l detrona pe Dumnezeu din inima omului. Destoinicul preot ce atunci slujea Cărţii şi preoteasa sa ştiau că Domnul nu-i va biciui pe acei păgâni. Învăţaseră din Carte că Dumnezeu i-a lăsat omului toată libertatea, chiar şi pe aceea de a se răzvrăti. Au înşfăcat Cartea şi sfintele odoare din biserică şi strângându-le în braţe au mers să le caute adăpost. Singurul loc în care fiii Întunericului - cei ce-au prins în ghearele lor Biserica şi Ţara - nu le-ar fi căutat era tocmai întunericul de sub duşumelele casei străbune. Acolo, la loc ferit de pângărirea bolşevicilor, a stat pentru o vreme şi Cartea. Iar cei ai casei, de fiecare dată când treceau pe lângă ascunzişul de sub podea îşi însemnau fruntea, pieptul şi umerii cu dreapta, dovadă că rămăseseră demni slujitori ai Cărţii chiar şi-n acele vremuri de restrişte. Când viforul prigoanei s-a mai domolit, părintele a scos din ascunziş odoarele şi le-a aşezat într-o ladă, loc mai potrivit pentru păstrare, precum şi Moise pusese Tablele Legii în Chivot, odinioară. De acolo, mai cu seamă în marile sărbători, tot părintele – destoinicul străjer - era cel care scotea Cartea pentru a-i mai afla din taine. Iar atunci când, albit de vremi, a trebuit să meargă în faţa Împăratului pentru a-şi prezenta iconomia înţeleaptă, misiunea de gardian al Cărţii i-a revenit vrednicei sale preotese. Când norii negrii de deasupra ţărilor din răsăritul continentului bătrân sau mai risipit, Cartea a fost înmânată de doamna preoteasă nepotului, ajuns şi el tot preot şi slujitor al Sfintei Cărţi. Acesta


însă primise misiunea de a le dezvălui din tainele Cărţii, fiilor Ţării care erau rătăciţi peste mări şi ţări, tocmai în îndepărtata Britanie. Iar Cartea, după decenii de aşteptare, s-a lăsat purtată în zări, departe parcă de negura norilor din Est, şi aşezată iarăşi peste Antimis, într-o altă biserică de piatră. Azi, Cartea îşi continuă povestea şi se deschide pentru toţi cei care l-au întronat pe Dumnezeu în propriile inimi şi care nu îndrăznesc să-l

mai detroneze, deşi sunt plecaţi departe de ţărâna sfântă şi străbună. Acum, ea, Cartea, este cea care ţine locul gliei din care aceştia au plecat. Eu am văzut-o întro fotografie şi iată, pot să v-o arăt şi vouă! Este cea de pe copertă: Cartea care a fost tipărită la „Blasiu, 1900, dela Sânta Unire 200”. Şi aceasta este povestea ei, poveste adevărată care mie, aşa cum am mai spus, mi-a depăşit toate aşteptările! Pr. Victor OSTROPEL

Fericirea, darul simplităţii Fericirea… starea supremă de armonie şi echilibru, la care fiecare dintre noi tinde să ajungă cândva… Dar ne-am pus oare întrebarea cât ne desparte de dorinţa noastră avântată de a atinge fericirea? De câte ori nu am simţit că suntem neîmpliniţi, că ceva ne lipseşte? De câte ori nu am trecut nepăsători, în fuga noastră haotică spre un amplu necunoscut , pe lângă un tei înflorit, ce-şi revărsa mireasma dulce în văzduh, fără a ne opri măcar pentru o clipă pentru a ne bucura de parfumul pe care ni-l dăruieşte?... Fericirea nu se poate exprima în simple cuvinte , care nu-i pot cuprinde sensul… Fiecare clipă din viaţa noastră este o comoară nebănuită, dată de Dumnezeu, pe care avem datoria să o preţuim neîncetat. Fericirea veritabilă se ascunde tainic în simplitate... Nu constă în averea materială pe care ne străduim o viaţă întreagă să o strângem prin efort şi sacrificiu... Ci în cea spirituală, în adevăratele valori ce ar trebui să ne guverneze viaţa, dar pe care, de cele mai multe ori le neglijăm, abandonându-le în uitare. Desluşim fericirea în cântul dulce-al primăverii, în fiecare frunză dătătoare de vitalitate şi însufleţire şi în stropi de rouă diamantină, ce ne insuflă neîncetat savoarea prospeţimii… În valurile spumegânde ale mării de cristal, ce se contopesc suav cu întinderea neţărmurită de nisip fin, mângâiat de o adiere caldă… În murmurul vibrând al frunzelor tomnatice, clătinate de suflul domol al vântului… În bucuria sinceră din ochii scânteietori ai copiilor, la vederea celor dintâi steluţe de gheaţă şi în liniştea sfântă, regăsită în glasul dulce al colindătorilor. Adevărata fericire ne pătrunde în suflet atunci când, împovăraţi de griji şi suferinţă, cei dragi ne oferă un zâmbet sincer şi blând, încărcându-ne cu optimism… Fericirea… este dragostea necondiţionată cu care ne răsplăteşte un căţeluş abandonat şi înfometat,pe care-l hrănim şi căruia îi oferim un moment din viaţa noastră atât de ocupată. Este surâsul blajin al soarelui, ce-şi revarsă în universul nostru lăuntric o emoţie vibrândă… Este puritatea din care se împletesc norii de un alb imaculat, în care Dumnezeu îşi oglindeşte aievea chipul creator… Este vivacitatea unui fluturaş scăldat în culoare, ce ni se aşează zglobiu pe mână. Este... tot ceea ce ne înconjoară... Dar, din păcate, ajungem să neglijăm această fericire pură, ascunsă în lucrurile mărunte, ce aşteaptă neîncetat să o descoperim. Şi atunci, de ce ne lăsăm mereu împresuraţi de tristeţe, de spaimă, de o suferinţă efemeră? Pentru că în realitate, avem o mie de motive să fim fericiţi… Denisa-Maria DRĂGUŞIN 3


GREIERII SUFLETULUI NOSTRU Aparent, ne place viaţa. Numai că, în mod cu totul paradoxal, suntem îngroziţi de timpul prezent al existenţei noastre. Prea mulţi dintre noi spunem seara “ce bine că a trecut şi ziua de azi!”. Dar, te-ai gândit vreodată cât de tragic este să ajungi să te bucuri de trecerea rapidă a propriei vieţi? Nu vedem că se grăbeşte pe lângă noi ca un inorog sălbatic ce fuge pe câmpiile luminate de stele, speriat de pretenţiile noastre. Ne bucurăm că am mai scăpat de o săptămână, un anotimp, o iubire, fără să conştientizăm că, din păcate, astfel ne-am mai scurtat timpul intim personal cu încă o părticică. Oare de ce ne bucuram că trece timpul? Poate pentru că nu mai avem alte variante de bucurie şi nu ne acceptăm propria goliciune sufletească. Am devenit dintr-o dată orbi la mulţimea de lucruri minunate din jurul nostru. Nu mai vedem răsăritul soarelui sau sclipirile de bucurie din ochii copiilor noştri ca pe un privilegiu, ci ca pe ceva banal, fără semnificaţii profunde. Ne ascundem în spatele pretextelor infantile de genul “sunt obosit, nu mai am timp să...” şi întoarcem spatele fără să sesizăm că de fapt pierdem astfel unicul capital al existenţei noastre: timpul ca singură şansă de a ne afirma ca oameni. Poate pentru că nu suntem suficienţi de puternici ca să ne facem curat în vieţi şi să ne ierarhizăm priorităţile în funcţie de ceea ce ne spune sufletul nu numai de ce ne spun interesul. Ne obişnuim la un moment dat cu propria viaţă exact aşa cum se obişnuiesc să trăiască animalele sălbatice în cuşti prea strâmte, prea mizere, ce le limitează total orizontul. Asemeni animalelor smulse din libertatea sălbăticiei lor şi noi ne asimilăm propriile limite transformându-le în cuşti în care devenim prizonierii propriilor dependenţe. Numai că, spre deosebire de felinele din grădinile zoologice, care sunt obligate să accepte condiţiile “inumane” oferite acolo, noi ne alegem singuri această stare de limitare. Uimitor şi inexplicabil mi se pare altceva. Spre deosebire de toate animalele captive din lume, noi ne petrecem toată viaţa construitu-ne singuri cuştile, intrăm de bunăvoie în ele, le încuiem cu lacăte grele sub pretextul că ne protejăm, iar la sfârşit aruncăm, pierdem sau ascundem cheia. Apoi rămânem toată viaţa acolo, “liniştiţi”. Şi suntem convinşi că dacă nu ne depăşim limitele, dacă nu ieşim din spaţiul intim de confort, dacă rămânem singuri, nu vom suferii, nu vom pierde nimic şi nu vom deranja pe nimeni. Devenim astfel prizonierii

4

propriilor noastre iluzii, spectatorii propriei noastre vieţi la care ne este teamă să participăm, al cărei timp ne bucurăm că trece ca şi cum nu ar fi al nostru, ca şi cum am fi total străini de el. De fapt, ne este frică să-l îmblânzim, să negociem cu el, să nu-l mai tratăm ca pe un duşman ci ca pe un bun prieten cu care putem trăi numai dacă suntem cinstiţi cu el şi cu noi. Dacă am avea curaj, ar fi de ajuns doar o clipă să ieşim din clepsidra timpului şi să observăm că toţi suntem de fapt doar fire de nisip captive care se scurg dinspre cer spre pământ şi invers. Sub pretextul organizării, al logicii, al matematicii, adică a fixităţii în nişte tipare iluzorii, ne blocăm în propria noastră existenţă. Ne calculăm fiecare secundă, fiecare gest, fiecare zâmbet, fiecare cuvânt. Ne aglomerăm viaţa cu sarcini prea grele, telefoane prea multe, distanţări prea mari de cei care au nevoie de noi, neglijenţe inadmisibile tocmai faţă de cei care ne iubesc. Poate că ar trebui să ne amintim noţiunile de bază ale matematicii vieţii. Poate ar fi timpul să reînvăţăm să împărţim tot ce face parte din viaţa noastră. Poate că este momentul să dăruim din ceea ce avem şi celor de lângă noi. Iar cei ce pretextează că nu au ce dărui, să nu uite că pot împărţi zâmbete, cuvinte de încurajare, sentimente, îmbrăţişări, momente de linişte, timp, rugăciuni, speranţe. Doar aşa, poate, timpul ne va ierta că îl irosim şi din când în când ne va dărui şi momente magice. În mod cu totul neaşteptat, eu am avut parte de o asemenea surpriză unică şi vreau să o împart cu voi. După o zi identică cu cea de ieri şi din ultimele luni, am avut parte de o minune. Seara târziu am ieşit pe balcon să respir măcar o secundă un aer iluzoriu mai răcoros şi brusc am auzit ceva absolut deosebit. Era un sunet strident dar în acelaşi timp având un ritm unic, revigorant, extrem de energizant. Era ca şi cum ai auzi la linia de sosire, după o alergare infernală ce te-a consumat, un strigăt ce te încurajează pe ultimii metri şi te susţine să mergi mai departe, să continui cursa vieţii tale, dar mai ales, te îndemnă să faci tot ce îţi stă în putere să câştigi această cursă. După câteva secunde de derută, am înţeles ce se aude. Am fost pur si simplu şocată de simplitatea răspunsului. Nu se întâmpla nimic spectaculos. Cântau greierii. Banal, nu-i aşa? Numai că mi se transmisese o asemenea emoţie încât am coborât repede scările să fiu mai


aproape de sursa acelui sunet rar şi aproape ireal. Mă grăbeam ca nu cumva să pierd momentul aşa cum ne înghesuiam pe vremuri la bilete pentru filmele de dragoste. Aveam senzaţia că aud un cântec de dor şi iubire şi nu vroiam să ratez ocazia de a-mi umple şi eu sufletul. În faţa blocului unde locuiesc, într-un spaţiu verde miniatural, care a supravieţuit cu greu după invazia parcărilor, cântau greierii. Am încremenit, plăcut surprinsă. Mă simţeam exact ca în anii copilăriei. În serile calde de vară (atunci nu exista încălzire globală şi caniculă!), mama deschidea larg uşile şi ferestrele, pentru a lăsa aerul răcoros să pătrundă în casă. Ca prin farmec, eram cuceriţi de duiosul cânt al micilor insecte atât de blamate de anumiţi poeţi. Iar acum, ştiindu-mă încorsetată în limitele rutinei vieţii mele, cineva care acolo sus mă iubeşte, mi-a oferit cea mai frumoasă rememorare a acelor timpuri inocente întristător de depărtate. M-am aşezat pe băncuţa din faţa blocului imens şi impersonal. La acea oră târzie, părea un monstru, colecţie de “cuşti” suprapuse, în care suntem atât de aproape, dar incomensurabil îndepărtaţi şi total izolaţi unii de alţii. Am închis ochii, m-am relaxat. Pur si simplu am stat şi am ascultat cântecul greierilor. Nu se poate imagina ce sentiment de linişte copleşitoare m-a învăluit. Am avut senzaţia că, brusc cineva mi-a luat povara vieţii de pe umeri, mi-a dăruit aripi şi m-a lăsat să cred că pot zbura. M-am simţit de parcă cineva îmi făcea curăţenie în gânduri şi în suflet. Pur şi simplu simţeam că îmi încarc bateriile interioare la marea sursă de energie a universului tulburător ce ne înconjoară, iar noi nu mai avem timp să îl sesizăm. Am avut şansa ca după o zi prea plină, să-mi dau seama cât de surprinzătoare poate fi viaţa noastă. Cu condiţia să nu rămânem în cuşcă, să nu fim orbi şi surzi, să apreciem un fapt banal ca acest concert seral al greierilor. În realitate, mi-am dat seama că îmi ascult propriul suflet şi m-am bucurat că nu trăiesc încă într-o grădină zoologică personală, că

încă nu mi-au fost distruse amintirile, aripile, visele. Brusc, m-am liniştit. Mai avem o şansă să nu-mi pierd timpul vieţii repede şi inutil. Dacă sufletul nostru ar cânta precum greierii într-o seară înmiresmată de vară, am avea şanse mai mari să găsim raiul şi aici pe pământ, nu doar acolo sus. Deci, revin si întreb, oare nu e trist să ne bucuram că ne trece viaţa pe lângă noi în aşa de mare viteză încât ziua de mâine este deja ieri pentru că nu dam nici o şansă zilei de azi?! Există o veche legendă asiatică, una dintre cele mai triste poveşti auzite în viaţa mea, care spune că în China Antică existau vânători de greieri. Aceştia confecţionau nişte colivii minuscule din fire groase de spice de orez, prindeau greieri şi îi închideau acolo. Vindeau apoi aceste colivii persoanelor care vroiau să fie mai aproape de ceruri ascultând cântecul bietelor insecte captive. Povestea continuă însă spunând că, pentru a fi sigur că greierii vor cânta şi după ce vor fi făcuţi prizonieri, trebuia ca în fiecare astfel de colivie să fie închis numai un singur greiere. Făceau asta pentru că singuri, fiecare în cuşca lui, deveneau atât de trişti încât, pentru a nu muri de dorul celorlalţi, începeau să cânte. Cu cât erau mai singuri cu atât cântau mai mult. Cu cât creştea în ei dorul şi disperarea singurătăţii, cu atât cântau mai tare. Sperau astfel ca de undeva, un alt greiere singur, prizonier sau nu, va auzi cântecul şi îi va răspunde. Iar cei care erau liberi, alegeau şi ei să rămână singuri şi să cânte cât mai tare, din solidaritate cu cei închişi. Se mai povesteşte că din acest motiv, greierii sunt mereu singuri. Se caută şi se strigă mereu unul pe altul pentru a se salva. Nu o să găsiţi niciodată doi greieri în acelaşi loc. Şi tot de atunci, se spune că, de fapt, cântecul greierilor este un veşnic strigăt de dor şi dragoste pentru celalalt. Se pare că nu noi am inventat coliviile în care îi închidem pe cei pe care îi iubim. Se pare că şi noi ca şi greierii, cântăm toată viaţa un minunat dar sfâşietor cântec de dor şi dragoste în speranţa deşartă că cineva, cumva, undeva, îl va auzi şi ne va răspunde. Greierii sufletului nostru cântă, dar noi ne irosim timpul vieţii sperând mereu la altceva, în loc să devenim recunoscători azi, acum, aici, pentru tot ce ne-a dăruit Domnul din infinita sa bunătate. Numai că, aşa cum ne învaţă martirul, gânditorul, preotul şi marele creştin Nicolae Steinhart: “Atâta timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde, Paradisul”.

Mihaela MIHAI 5


CONDEI DE MELOMAN Septembrie 2013. Lună de toamnă, aşteptată cu înfrigurare de iubitorii de muzică clasică, şi nu numai. Marele eveniment al anului în România, FESTIVALUL INTERNATIONAL GEORGE ENESCU, Ediţia XXI – a, şi-a deschis porţile pe 1 septembrie şi timp de 28 de zile în marile săli de concerte din Bucureşti şi din ţară au răsunat acordurile orchestrelor, interpreţilor de prestigiu şi răsunet internaţional. Sălile de teatru sau de expoziţii şi librăriile au adus în atenţia celor interesaţi programe pline de noutăţi, dar şi rememorări. O lună în care cuvinte ca: festival, Enescu, Bucureşti, România au ţinut cap de afiş în media din ţară şi din străinătate. Cronica zilnică a festivalului şi criticile de specialitate au fost pline de aprecieri şi cuvinte de laudă. A fost un succes, o reuşită, un eveniment în care s-a demonstrat că se poate, că avem valori; totul este să ni le recunoaştem, că “doar omul sfinţeşte locul”. Am avut şi eu şansa să fiu în Sala Mare a Palatului, în 1 septembrie, la Concertul de deschidere a Festivalului. Spun şansă în contextul în care din luna mai nu mai existau bilete pentru acest concert! Emoţie mare, deoarece îmi doream foarte mult să-i vad pe cei doi protagonist ai serii, pianistul de origine română - Radu Lupu şi magnificul dirijor şi pianist - Daniel Barenboim. În programul oferit au fost partituri de mare răsunet: Enescu - Rapsodia română nr. 2, Beethoven – Concertul nr. 4 pentru pian şi orchestră, E. Elgar – Simfonia nr. 2. Pe scenă au urcat 114 muzicieni, membri componenţi ai Staatskapelle Berlin (Orchestra Operei de Stat din Berlin). Este una dintre cele mai vechi orchestre din lume şi la pupitru ei s-au aflat dirijori celebri precum: Felix Mendelsohn Bartholdy, Herbert von Karajan, iar din anul 2000, Daniel Barenboim deţine titlul de “dirijor pe viaţă”. Timp de două ore şi jumătate, o sală care a cuprins 5000 de suflete a vibrat în acelaşi registru emoţional, sub bagheta

magică a dirijorului şi execuţia impecabilă a instrumentiştilor. Rapsodia română a lui Enescu a fost mai româneasca decât niciodată. Acordurile dansului popular, ale baladei plaiurilor noastre s-au desluşit cu acurateţea caracteristica în interpretare a germa-nilor. Intrarea în scenă a pianistului Radu Lupu a stârnit ropote de aplauze. De la primele acorduri s-a aşternut o linişte de stâncă. O sală de 5000 de oameni a încremenit, dorind parca să oprească timpul în loc. Interpretarea şlefuită până la perfecţiune a lui Radu Lupu ne-a purtat în universul său de înţelegere a partiturii. Şi ca să nu pierdem vraja muzicii, la chemările repetate la rampă a răspuns cu bis-uri pe măsură. După pauză am fost captivii baghetei lui Daniel Barenboim. Este un adevărat vrăjitor! Carisma dirijorală, tehnica şi adresabilitatea faţă de instrumentişti impresionează şi pe cel mai puţin cunoscător al muzicii clasice. Te face să desluşeşti cu uşurinţă acordurile, îţi traduce pentru sufletul tău mesajul compozitorului, te face să simţi că orchestra cântă numai pentru tine. La final s-a aplaudat minute în şir în picioare. Chemarea la rampă şi-a pierdut numărătoarea. Am rămas cu o amintire de neuitat o seară magnifică! Însă, voi retrăi emoţiile serii ori de câte ori voi asculta CD-urile celor doi… MAGNIFICI.

Georgeta ZĂNESCU 6


SPATELE - SURSĂ DE AFECŢIUNI Există un număr important de afecţiuni ce pot fi declanşate de coloana vertebrală. Aceasta se extinde de la cutia craniană până la pelvis, formând axul vertical al scheletului uman. Coloana vertebrală este divizată în patru regiuni (zone): cervicală, toracală, lombară, sacrococcigiană; şi este alcătuită din 24 de vertebre (7 cervicale, 12 toracale, 5 lombare, osul sacru şi coccis). Acestea toate constituie scheletul de susţinere al întregului organism. Există un număr important de afecţiuni ce pot fi declanşate de coloana vertebrală. Deci, spatele nostru poate crea probleme serioase întregului organism. Motivul: acesta este străbătut de nervii care pornesc din măduva spinării şi care se ramifică, ajungând în toate organele. Cele mai importante boli şi tulburări declanşate în măduva spinării pot fi: durerile de cap, insomnia, ameţelile, hipertensiunea arterială, tulburările de vedere, de auz şi de miros, iritaţiile la nivelul cavităţilor nazale şi colaterale, ale faringelui şi ale

traheii. De asemenea, mai putem suferi şi dureri în zona cefei, a umerilor şi a braţelor superioare. Toate acestea sunt atribuite tulburărilor legate de coloana cervicală. Coloana toracală este responsabilă de prezenţa afecţiunilor cardiace, de agravarea afecţiunilor căilor respiratorii, de arsuri şi de durerile de stomac. Coloana lombară şi sacrococcigiană predispun la afecţiuni digestive (diaree, constipatie etc.) cât şi la dereglări menstruale şi impotenţă. Terenul favorabil apariţiei durerilor cu origine la nivelul coloanei vertebrale îl constituie, în primul rând, imbalansul muscular, musculatura slăbită şi mecanica proprie corporală incorectă; la care se adaugă hidratarea insuficientă, deficitul în substanţe minerale şi oxigenarea insuficientă a ţesuturilor. Pentru a elimina durerea, trebuie eliminate cauzele generatoare. Iar stabilirea contextului se va face numai după un examen minuţios de către medicul specialist.

Dr. Marius ZĂNESCU

PUNCT DE VEDERE AL BISERICILOR ROMANO-CATOLICĂ ŞI GRECO-CATOLICĂ DIN ROMÂNIA, ÎN LEGĂTURĂ CU PROIECTUL ROŞIA MONTANĂ Biserica Catolică de ambele rituri din România nu este împotriva dezvoltării economice a ţării şi nici împotriva investitorilor străini, dar nu poate rămâne indiferentă atunci când viitorul societăţii şi binele comun al poporului român sunt puse în pericol. De aceea, atâta timp cât nu există garanţii certe şi sigure privind protecţia mediului, sănătatea cetăţenilor şi o îmbunătăţire a calităţii vieţii în România, Biserica Romano-Catolică şi Biserica Greco-Catolică din România nu pot fi de acord cu proiectul Roşia Montană. S-au tăiat fără noimă pădurile României, aurul verde al ţării, dar cel puţin poporul nostru a trăit mai bine? Ştim bine că nu. Ne-au năpădit viiturile distrugând vieţi şi bunuri. S-a dat subsolul ţării, petrolul, aurul negru al României şi ce putem spune? Poporul trăieşte mai bine? Ştim bine că nu. Plătim la fel de scump sau mai scump benzina decât ţările care nu au pic de petrol în subsolul lor. Se încearcă să se dea mai pe nimic aurul galben al României; şi pe lângă faptul că poporul român nu pare că va trăi mai bine, vom lăsa moştenire un lac de cianuri generaţiilor următoare şi un noian de pericole pentru sănătatea şi bunăstarea lor. Biserica Romano-Catolică şi Biserica Greco-Catolică nu vor să fie părtaşe la un asemenea păcat grav împotriva binelui comun al întregii ţări şi de aceea se pronunţă împotriva proiectului Roşia Montană, fiind astfel alături de toţi cei care vor binele generaţiilor de azi şi de mâine ale poporului nostru. Ar fi necesare comisii şi dezbateri publice care să studieze cum să nu mai plece tinerii din ţară; cum să fie trataţi bolnavii în spitale conform demnităţii umane; cum să fie ocrotiţi copiii şi bătrânii. Căci azi şi mâine şi mereu oamenii sunt adevăratul aur al poporului nostru. Până nu vom avea garanţiile de mai sus, propunem Guvernului retragerea proiectului de lege privind Roşia Montană şi facem apel la întreaga clasă politică din România să guverneze în mod responsabil, căutând binele comun al tuturor cetăţenilor ţării şi nu interesele proprii. În numele episcopilor catolici din România, Ioan Robu, preşedintele Conferinţei Episcopilor Catolici din România. Sursa: http://www.ercis.ro/

7


Î N TIMPUL AMÂNĂRII … ÎNCĂ ! În fiecare seară care precedă un nou termen de judecată, chiar şi după mai bine de cinci ani, acelaşi lucru: un trac enervant îmi întârzie somnul până dincolo de miezul nopţii. Noaptea trecută a fost la fel. Contrar aşteptărilor, în ziua judecăţii mă trezesc devreme, nerăbdător şi uşor… naiv. Oare, la fel de nerăbdător voi fi şi în Ziua Judecăţii (in the real Judgement Day)? Deşi sunt conştient că partea adversă îşi va atinge şi astăzi cu uşurinţă ţelul – acela de a obţine un alt termen, cât mai îndepărtat –, încă mai sper la o decizie inopinată a completului de judecată. A, că tot veni vorba de judecători, credeţi că e păcat grav dacă uneori mă rog să avem parte de un complet format din judecători atei? Cei creştini, creştini majoritari, mi-au demonstrat în anii trecuţi că nu se pot debarasa absolut deloc de partizanatul confesional. Dacă totuşi e păcat să îmi doresc judecători necredincioşi, sper ca acesta să fie doar un păcat venial. Singur în maşină, în drum către Curtea de Apel din Piteşti, rememoram etapele procesului de retrocedare a bisericuţei greco-catolice din Brezoi. Tribunalul Vâlcea, Curtea de Apel Piteşti, Înalta Curte, apoi, din nou, aceeaşi Curte de Apel. Iar până acum, nu ştiu ce a fost mai iritant: faptul că din hotărârea tribunalului vâlcean reieşea că orice locaţie sfinţită de BOR, devine bun imobil al acesteia (şi sincer, de la această hotărâre, nu am mai avut curajul să-l primesc pe preotul ortodox ca să-mi sfinţească apartamentul), sau faptul că Înalta Curte ne-a ţinut dosarul blocat timp de aproape doi ani, scuzându-se că noi nu constituim o prioritate pentru dânşii? În Piteşti, aceleaşi străzi blocate de luni de zile şi aceeaşi problemă a locurilor de

parcare. Ajung la uşa instituţiei. Blocată. Şiau schimbat (pentru a câta oară?) locaţia. Îmi fac drum printre jurnaliştii care vânau un cadru cu Cioacă şi intru în sala de judecată la timp… La timp să văd satisfacţia întipărită pe faţa reprezentantului Arhiepiscopiei Râmnicului. Ştrengarul obţinuse, aşa cum era de aşteptat, o nouă amânare! Dănuţ, apărătorul nostru încearcă să-i convingă pe cei trei judecători că o nouă amânare este lipsită de temei. În zadar! Frustrarea-mi se mai micşorează o ţârică când reuşim să obţinem noul termen peste trei săptămâni, nu peste şase, aşa cum dorise iniţial completul. Ies din sală cu capul plecat, am lăsat cu mult timp în urmă aroganţa întemeiată pe veridicitatea documentelor depuse de noi la dosar. Şi totuşi, am învăţat ceva în tot acest timp petrecut prin sălile de judecată: accept din ce în ce mai voios să gust umilinţa. Oare cui să-i mulţumesc pentru aceasta? Fiecare an scurs de la începutul acţiunii noastre îmi conturează din ce în ce mai bine ce înseamnă cu adevărat zicala: să mori cu dreptatea în mână. Şi aici nu mă refer la înţelesul propriu, la acela că o parte dintre cei care au muncit la ridicarea bisericuţei dispar treptat dintre noi, fără a mai apuca să participe la vreun hram de Sfântul Gheorghe, ci la un alt înţes. La cel predat nouă de Fericitul Vladimir Ghika şi de ceilalţi mărturisitori şi martiri ai Bisericii, şi anume că este mai fericit să mori cu dreptatea în mână, decât să trăieşti cu nedreptatea! Iar timpul, acest premiu pe care credeţi că l-aţi câştigat astăzi, domnilor din partida adversă, mai are şi o calitate teologică - aceea de a fi… relativ! Sursa: http://victorostropel.blogspot.ro/

Colectivul de Redacţie: Denisa-Maria DRĂGUŞIN • Mihaela MIHAI • Pr. Victor OSTROPEL • Ştefan -Alexandru STANCU Pr. Marian STOICĂNESCU • Georgeta ZĂNESCU • Marius ZĂNESCU

Contact: victor_padre@yahoo.com • parohiaritavalcea@yahoo.it 8


Roza din Mai, Septembrie/Octombrie 2013