Issuu on Google+

“Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vo r trece.” (M atei XXIV, 35)

ROZA DIN MAI

PPuubblliiccaaţţiiee aa PPaarroohhiieeii G Grreeccoo--CCaattoolliiccee ddiinn RRââm mnniiccuu VVââllcceeaa •• AAnnuull IIIIII •• NNrr.. 77//22001133 ((3311))

DIN SUMAR: ● Focul de artificii ● Viata alaturi de Sfanta Fecioara ● Chipul perfectiunii ● Destine ingemanate, Vladimir Ghika si BRU


DESTINE ÎNGEMĂNATE V l a d i m i r G h i k a ş i B i s e ri c a Ro mâ n ă U n i t ă Nu cu mult timp în urmă, la sfârşitul lunii mai, în Catedrala Notre Dame din Paris, au fost elogiaţi, dimpreună, martirii români ai Bisericii Catolice: episcopii grecocatolici ucişi în temniţele bolşevice şi Monseniorul Vladimir Ghika, cel care a împărtăşit şi el aceeaşi soartă şi care va fi beatificat în luna august, la Bucureşti. Acest eveniment nu a fost însă o premieră, el fiind anticipat de o serie de alte colocvii sau conferinţe naţionale şi internaţionale dedicate monseniorului şi episcopilor martiri uniţi. De fapt, aproape de fiecare dată când s-a vorbit de cauza episcopilor martiri greco-catolici, s-a vorbit şi de cea a Monseniorului Vladimir Ghika şi viceversa, deoarece, datorită destinelor îngemănate ale acestora, nici nu se putea altfel! Lăsând deoparte alte momente deosebite şi însemnate ale biografiei sale (precum: opera literară, opera caritabilă sau pe cea misionară), în cele ce urmează, voi face referire tocmai la această îngemănare a vieţii Monseniorului Ghika cu viaţa Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Născut într-o familie ortodoxă, chiar în ziua de Crăciun, Monseniorul a devenit catolic mărturisind: „pentru a fi un ortodox mai bun”! Iată o cugetare care, dacă mai e cazul, poate lămuri şi momentul unirii religioase de la 1700; o cugetare în care eu însumi, fost ortodox, mă regăsesc. Desigur că îmbrăţişarea catolicismului i-a adus lui Vladimir Ghika şi dezaprobarea din partea mai multor personalităţi ale epocii; însă, pentru cei care cunosc reacţiile virulente apărute după Unirea de la 1700 cu Biserica Romei, condamnarea gestului făcut de Monsenior nu mai putea fi surprinzătoare. Ca unul care nu a trăit conform standardelor epocii, alegerile Prinţului Vladimir Ghika au fost întotdeauna pătrunse de dorinţa de a îndeplini voia sfântă a lui Dumnezeu. Datorită activităţii desfăşurate mai ales la biserica vicarială „Sfântul Vasile cel Mare” din Strada Polonă (la a cărei sfinţire, în anul 1909, participase ca laic) şi aşa cum 2

remarca şi istoricul Cristian Vasile, putem afirma şi noi că dacă Monseniorul de iure aparţinea Arhidiecezei de Paris, de facto era parte integrantă a Bisericii Române Unite. Un argument în plus care să întărească această părere este şi faptul că Vladimir Ghika a fost primul preot român biritual din Vechiul Regat. Cum altfel îşi putea respecta mai bine angajamentul de „a fi un ortodox mai bun”, decât săvârşind Sfânta Liturghie şi celelalte taine şi în ritul oriental. Şi pentru a fi înţeles deplin, revin la îngemănarea, la asemănările dintre Biserica Română Unită şi Monseniorul Ghika. Aceeaşi profesiune de credinţă făcută Sfântului Scaun, apostolatul rodnic făcut în slujba Bisericii, a culturii şi a umanităţii şi, desigur, martiriul suferit împreună sub acelaşi sistem totalitar şi ateu, sunt argumentele care ne întăresc convingerea că destinele lor sunt profund legate. Numit de Papa Pius al XI-lea „Marele Vagabond Apostolic”, graţie dificilelor călătorii misionare întreprinse la Sidney, Tokyo, Buenos Aires, Manila, Dublin, Copenhaga, Bruxelles sau Varşovia, în India şi chiar în China, călătorii deosebit de extenuante chiar şi în zilele noastre, Monse - aşa îl numeau tinerii greco-catolici din Bucureşti îşi merita pe deplin renumele. Datorită împrejurărilor istorice - începutul celui deal Doilea Război Mondial - Monseniorul Vladimir Ghika şi-a început cu adevărat activitatea sacerdotală în România, abia la 66 de ani; activitate care, după refuzul categoric al îmbarcării în trenul regal din 3 ianuarie 1948, va culmina cu jertfa supremă, cu decesul în infirmeria temniţei Jilava, în 16 mai 1954; aproximativ în aceeaşi perioadă în care îşi primeau cununa muceniciei la Sighet sau la Văcăreşti şi episcopii uniţi. Din mărturiile membrilor ASTRU (Asociaţia Studenţilor Români Uniţi), dar şi din documentele serviciilor de informaţii reiese şi strânsa legătură pe care Monseniorul Vladimir Ghika o avea cu tinerii ardeleni sau bucureşteni greco-catolici.


Astfel, începând cu anul 1946, Monseniorul a ţinut şi a prezidat cu regularitate conferinţe la sediul ASTRU din Strada Polonă. Din notele SSI (Serviciile Speciale de Informaţii) se mai subînţelege şi intenţia Monseniorului Ghika de a merge la Cluj „pentru a iniţia studenţimea din acest centru universitar pentru crearea unei asociaţii similare” (Monseniorul Vladimir Ghika în atenţia serviciilor de informaţii, 1945-1948, Cristian Vasile). Însă, în toamna anului 1947, datorită măsurilor luate de Guvernul Petru Groza împotriva cercurilor maniste, Monseniorul a decis să-şi suspende conferinţele ţinute la sediul Vicariatului greco-catolic din Bucureşti pentru a-şi proteja auditoriul. Totuşi, din aceleaşi note ale SSI rezultă că Nunţiatura încuraja continuarea acestor conferinţe misionare. Cu toate acestea, datorită suferinţei fizice, dar şi datorită terorii care se aşternuse peste ţară, Monseniorul nu şi-a mai putut continua acţiunea pentru unirea tuturor românilor sub o singură credinţă; mai ales după ce Biserica Română Unită - modelul unităţii propuse de Vladimir Ghika în conferinţele sale - a fost şi ea desfiinţată. Într-o perioadă în care autorităţile comuniste din România pregăteau desfiinţarea Bisericii Române Unite, acest tip de activitate a Monseniorului era privită ca o înfruntare a regimului politic abia instalat. Profund mâhnit, datorită suprimării Bisericii Greco-Catolice, în toamna anului 1948, Prinţul Ghika îi scria fratelui său Dimitrie: „Ultima lovitură este infama comedie a Bisericii Unite, suprimată, dar, slavă Domnului, mai vie, în persecuţie decât oricând” şi „Cât despre Biserica Unită,

persecuţia e în toi. Cei cinci episcopi sunt la închisoare, peste 1000 de preoţi la fel. Cele mai multe biserici din Ardeal au fost sigilate. La Bucureşti, Părintele Chinezu a fost arestat, dar biserica nu este încă închisă. În general, oamenii rezistă; iar preoţi în civil celebrează liturghia pe ascuns şi împart Sfintele Taine, ajutaţi de laici buni. (…) Cel puţin, în toată această persecuţie nu mai există măcar nici un pretext politic şi ai conştiinţa că suferi doar pentru Dumnezeu” (Fratelui meu din exil, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită). Putem lesne descoperi în această ultimă frază, la ce se aştepta sau ce anticipa, ce prevestea cu seninătate Monseniorul în acele momente: suferinţa pentru Dumnezeu. Dovadă incontestabilă a faptului că (foarte curând) Fericitul Vladimir Ghika a iubit Biserica Universală şi, în mod deosebit, Biserica românească, stă decizia sa definitivă de a rămâne în ţară atunci când putea să plece şi să evite astfel întemniţarea şi suferinţa. Cu toată libertatea primită de umanitate de la Creator, la cei 79 de ani ai săi, Prinţul Bisericii şi al românilor a ales săşi apere crezul şi să îmbrăţişeze acelaşi tragic destin cu ceilalţi mărturisitori români ai credinţei din închisorile bolşevice printre care s-au aflat, mai ales, foşti învăţăcei ai conferinţelor ţinute în Strada Polonă - şi, chiar mai mult, pe cât a mai avut putere, să le aducă acestora linişte şi speranţă în suflet. Acum, când ne apropiem de momentul beatificării, la 60 de ani de când a trecut la cele veşnice, Biserica, prin capul ei văzut, Sfântul Părinte Papa Francisc, celebrează sfinţenia Monseniorului şi Martirului Vladimir Ghika, semn al speranţei că persecuţiile suferite pentru credinţă nu sunt inutile, ci dimpotrivă, rodesc postum în viaţa credincioşilor. Vom participa cu toţii la Sfânta Liturghie care va marca acest eveniment, la 31 august, purtând speranţa că nu peste mult timp de la beatificarea Monseniorului vom putea fi şi martorii ridicării la cinstirea altarelor a episcopilor uniţi morţi în faimă de martiri sub acelaşi regim de tip totalitarist.

vict or ostrop e l.bl o gspot . ro 3


FOCUL DE ARTIFICII Seara cobora lin, ca o pasăre în zbor, peste străduţele cochete de la marginea oraşului. Mărginit de Oltul nărăvaş, micul cartier se întindea de-a lungul râului, ca un şarpe uriaş dormitând sub soarele deja torid. Primăvara venise prea repede. Timpul se grăbea parcă să ţină pasul cu universul. Casele cochete şi multicolore păreau prea mici, inundate de vegetaţia ce explodase într-un verde orbitor. Totul era înflorit: liliacul înmiresmat, salcâmii timizi, castanii serioşi, lămâiţa delicată. Nu mai exista ordinea milenară. Natura se grăbise să se împodobească cu cele mai frumoase flori. Începuse balul primăverii. Ascunsă în spatele unui imens liliac alb, casa părea desprinsă din poveşti. Acoperişul se îmbujorase, ferestrele priveau deschise către cer, curtea era plină de ronduri de flori îngrijite cu mare drag. Camerele mici păstrau o răcoare mângâietoare, mobila veche strălucea de curăţenie şi peste tot mirosea a busuioc şi gutui. Mirosul venea de la buchetele aranjate prin toate ungherele şi de la gutuile mari şi solare, păstrate cu grijă din toamnă. Camera cea mai luminoasă şi mai primitoare era un dormitor mic, cu două paturi, un scaun şi un televizor uitat pe un raft. Ferestre aveau perdele atât de albe încât păreau nori de zăpadă căzuţi din cer. Vaze cu flori multicolore, umpleau spaţiul mic de parfum şi curcubeu. Pe scaunul vechi, se odihnea în linişte o femeie. Deşi subţire şi înaltă, aşezată fiind, părea o mână de om. Părul lung, castaniu, îşi pierduse demult strălucirea şi încărunţise înainte de vreme. Faţa, cândva fină, era acum brăzdată de cute adânci ce păreau desenate de mâna unui zugrav nepriceput. Buzele subţiri i se strânseseră într-un rictus ce alungase orice urmă de zâmbet. Sprâncenele i se arcuiseră către frunte lăsând impresia că se confruntă cu o dilemă irezolvabilă. Umerii aplecaţi în faţă, picioarele lipite, mâinile strânse ca într-o rugăciune mută, arătau o tensiune sufletească, o luptă interioară căreia femeia se străduia din greu să îi reziste. Se vedea că fusese o femeie frumoasă şi veselă. Acum, într-un mod straniu, părea a fi împietrită acolo şi în acelaşi timp, părea risipită departe. Era ca şi cum doar trupul îi mai stătea pe loc, iar inima i se pierduse cândva, cumva, într-un zbor către niciunde. Părea o pasăre 4

cu aripile frânte de un zbor peste puterile ei, prea greu şi prea înalt. Părea zidită în propria durere ca şi Ana în zidul legendar. Doar ochii mari, limpezi, păreau vii şi plină de viaţă. Privirea i se concentrase pe unul dintre paturi în care dormea fetiţa ei. La prima vedere, ascuns sub cearceaful imaculat, trupul copilei părea prea mic, ca o păpuşă aşezată întrun pătuţ de jucărie. Oricine ar fi spus că are poate şapte ani. Trupul slab, nu se clintea. Stătea într-o poziţie nefirească, ca de fetus nenăscut. Nu i se vedea decât chipul alb ca florile de liliac din curtea casei. Pielea era transparentă, iar venele i conturau ca o reţea fină peste oasele feţei slăbite. Fruntea înaltă, moştenită de la mamă, era înconjurată de o cunună de bucle ondulate ca aura sfinţilor din vitralii. În mod ciudat, părul negru şi strălucitor ca nopţile de vară, începuse să încărunţească, ca şi cum fulgi de nea i se amestecaseră din greşeală prin el. În vis, fata păstra acelaşi aer de mirare şi încordare ca şi mama ei. Somnul nu reuşea să-i ofere pacea şi liniştea de care avea nevoie. Copleşită de gânduri, femeia îi veghea somnul, cum făcuse din prima clipă. Îşi amintea cât de mult se bucuraseră când apăruse cel de-al doilea copil, o fetiţă superbă cu ochi albaştri ca cerul. Pentru că se născuse în luna florilor şi avea cea mai senină privire din lume, o numiseră Liliana. Nu existaseră probleme în timpul sarcinii. Nimeni nu ar fi putut prevesti şi explica drama ce a urmat. Medicii le-au spus că fiica lor mult aşteptată avea crierul paralizat şi că niciodată nu va deveni un om normal. La auzul diagnosticului, inimile le-au îngheţat. Au refuzat să creadă. Aveau o viaţă atât de minunată încât nu puteau înţelege ce li se întâmplă. Primul născut, un băiat, era sănătos şi vesel ca orice copil. Fetiţa fusese o surpriză pe care le-o dăruise viaţa pentru că se iubeau şi aveau o familie atât de frumoasă. Numai că se întâmplase ceva, acel ceva ilogic care apare pe nepregătite şi poate schimba viaţa oamenilor pentru totdeauna într-un fel pe care nu-l poate explica nici o ştiinţă din lume. Au iubit-o din prima clipă în care s-a născut. Pentru ei era ca orice copil: minunată şi unică. Douăzeci de ani au consultat medici, specialişti, preoţi, vindecători, cu o perseverenţă disperată. Mama a renunţat la serviciu şi şi-a


petrecut toată tinereţea prin spitale, la tratamente, în clinici şi staţiuni, purtând în braţe, lipit de inima sa, trupuşorul firav, slab ca o umbră, total paralizat. Sperau în fiecare clipă că se va petrece o minune şi copila se va însănătoşi. Se rugau Sfintei Fecioare şi sperau. Anii treceau însă şi fetiţa rămânea prinsă în capcanele bolii neîmblânzite. Nimeni ne le putea oferi lumina schimbării. Însă cei doi părinţi au refuzat să se resemneze. Au continuat să creadă şi să lupte, în felul lor. Toată viaţa familiei s-a concentrat în jurul copilei. În fiecare zi, pe rând, cei trei stăteau de vorbă cu ea, povestindu-i în cuvinte simple şi pline de căldură, viaţa lumii de dincolo de ferestrele dormitorului său. Fratele ei renunţase să-şi continue studiile în alt oraş şi să se căsătorească pentru a fi aproape de sora sa. Iulian, acum bărbat mândru ca bradul, o purta pe braţe cu uşurinţă, o plimba prin grădina de flori primăvara şi pe malul Oltului în zilele călduroase de toamnă. Tatăl lor pleca la serviciu dimineaţa numai după ce o îmbrăţişa şi îi promitea că se va întoarce repede cu dulciuri şi jucări. Mama gătea doar mâncărurile ei preferate, iar televizorul cânta mereu aceleaşi melodii ce îi aprindeau sclipiri în ochi. După atâţia ani, cele două aveau un cod secret, aşa cum au toţi copiii cu mamele lor. Femeia era convinsă că fiica ei este extrem de inteligentă şi înţelege tot ce i se spune. Deşi nu vorbea, nu se mişca şi nu putea decât să clipească, să gângurească şi să plângă, Liliana simţea. Simţea cu adevărat, în adâncul inimii sale, când cineva o iubea. Dacă îi plăcea o persoană, ochii i se măreau, se luminau şi vocaliza sunete înalte, de bucurie. Dacă o durea ceva sau o deranja cineva, ochii i se întunecau, deveneau negri, glasul firav i se îngroşa, şi scâncea ca un pui de căprioară rănit. Iar mama sa ştia, înţelegea, simţea. Toţi anii petrecuţi lângă fiica ei o ajutaseră să înveţe alfabetul inimii. Dormeau în aceeaşi cameră, nu mânca decât de la mama sa care îi povestea ore întregi mersul lumii. Aveau ritualuri speciale, momente unice în care erau doar ele două îngemănate sufleteşte. Cele două aveau o relaţie de necuprins în cuvinte. Orice schimbare de atitudine, orice umbră de supărare ce întuneca ochii fetiţei era imediat sesizată de mamă care nu se dezlipise de copilă niciodată. Se poate spune că, într-un anume fel misterios, acest copil nu se născuse încă. Rămăsese încrustată în fiinţa mamei sale aşa

cum numai perlele preţioase rămân în scoicile ce le dau naştere, ascunse şi protejate pentru totdeauna. Deşi medicii le spuseseră că va trăi câteva luni, Liliana împlinise 23 de ani în ziua de 10 mai. Pe zi ce trecea, trupul i se împuţina şi ochii i se măreau, de parcă ar fi vrut să cuprindă toată lumea în priviri. Niciunul nu mai spera la o schimbare. Uneori, vorbeau în şoaptă despre evoluţia medicinii şi despre descoperirile ştiinţifice ce ar putea într-o zi să le vindece copila. Nu mai credeau în miracole. Pentru ei cea mai mare minune era simplul fapt că Liliana trăia şi ştia că e iubită. Viaţa lor se alinia simplu, între întuneric şi lumină, fără schimbări uimitoare, fără artificii, ca un spectacol de teatru jucat cu sala goală. Erau singurii martori şi actori ai existenţei fetiţei cu priviri mai albastre decât liliacul. Copila deschise ochii. Era semn că se trezise. Femeia se apropie uşor, o ridică lin în braţe, îi lipi fruntea de inima sa, o strânse blând la piept şi îi vorbi încet, liniştitor. Cuvintele mamei curgeau ca o apă vie de izvor peste trupul măcinat de boală. Liliana începu să gângurească şoptit, aşa cu făcea de câte ori era fericită. Mama îi şterse somnul de pe pleoape cu mişcări fine, îi aranjă buclele într-o diademă ca de prinţesă, îi netezi rochiţa roşie cu flori mari albe şi purtând-o pe braţe ieşiră în curtea înmiresmată. Aşezate în balansoar, legănându-se uşor, aşteptau parcă ceva neştiut. Seara se întindea încet peste oraş, ca pleoape grele de somn ceresc. Deşi firavă, cu mâini mici şi fine, Angela o înconjurase pe copilă cu braţele şi îi spunea poveşti de viaţă, de basm, ştiute şi neştiute. Vocea blajină a mamei liniştea gândurile necunoscute de nimeni, niciodată, ale fetiţei. Un fluture imens, îmbrăcat în curcubeu, se aşeză pe mânuţa transparentă a copilei. Brusc, un fior aproape insesizabil, îi scutură trupuşorul minuscul. Mama îşi opri respiraţia să nu sperie picătura de culoare. Fluturele îşi mişca lin aripile ca într-o mângâiere divină oferită pentru a compensa durerea lor de o viaţă. Privindu-şi fiica, femeia văzu o umbră de zâmbet înflorindu-i pe chip. Ochii mari i se umplură dintr-o dată de strălucire şi sclipiră ca un cer pictat de stele. Copila era fericită. Iar scânteile din ochii Lilianei păreau un foc de artificii aprins de Fecioara Maria pentru a ilumina în continuare viaţa mamei care nu încetase nici o clipă să creadă în minunile Sale. Mihaela MIHAI 5


VIAŢA ALĂTURI DE SFÂNTA FECIOARĂ Lăudat fie Isus! Aşa ne salutăm noi, fraţi în credinţă din Parohia Sfânta Rita. Aceste cuvinte ne exprimă bucuria de a ne regăsi împreună, în fiecare duminică şi la fiecare slujbă de sărbătoare majoră. De câte ori vin la biserică, văd pe chipurile voastre lumină. Ştiu astfel că şi voi sunteţi fericiţi în acest loc binecuvântat. Tocmai de aceea acum, scriu aceste rânduri pentru voi şi vă rog să le citiţi mai ales cu sufletul. În luna lui cuptor, pe 15 august este Sărbătoarea Adormirii Preamăritei Stăpânei noastre, Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioară Maria. În această zi minunată toate privirile, gândurile şi rugăciunile noastre pline de speranţă arzătoare se îndreaptă către Sfânta Maică a Dumnezeului nostru. Cu toţii ar trebui să fim recunoscători pentru tot ceea ce ne oferă Preacurata Maria. Ea este alături de noi în fiecare moment al vieţii noastre. Gândiţi-vă că în această dimineaţă, cu toţii am reuşit să ne începem ziua, să ne ridicăm propria cruce şi să mergem mai departe. Unii dintre voi aţi ales să veniţi la biserică, alţii au fost obligaţi să meargă la serviciu sau în diverse alte locuri. Însă pentru toţi a răsărit soarele, pentru toţi bat clopotele bisericii dar, mai ales, pentru toţi se roagă Sfânta Fecioară Maria. Chiar şi eu simt că în acest moment, stiloul îmi aleargă pe hârtie ghidat de o forţă divină. Iar când voi veţi citi aceste rânduri, cu siguranţă va sta lângă tâmpla voastră un înger păzitor pentru a vă călăuzi. Nu se poate cuprinde în simple cuvinte cine sau ce este Maria, Dumnezeiasca Mireasă. Eu nu vă pot spune decât ceea ce am simţit, am învăţat şi am auzit despre ea. Este mama tuturor copiilor ce nu au avut şansa de a avea o familie, ori părinţi, ori fraţi. Căci cine ar putea iubi un orfan şi cui sar putea ruga un copil ce nu şi-a cunoscut mama? Este modelul tuturor mamelor din lume care îşi iubesc copiii, se roagă pentru binele lor şi se sacrifică pentru fericirea acestora. Căci ce mamă ar putea iubi mai mult şi ar accepta o jertfă mai mare decât Maica Domnului Isus? Este ocrotitoarea văduvelor, sprijinul bătrânilor, tămăduitoarea bolnavilor, lumina celor singuri, speranţa

întemniţaţilor, călăuzitoarea rătăciţilor, curajul celor îngenunchiaţi şi forţa creştinilor. Oare noi conştientizăm cât suntem de privilegiaţi că avem o asemenea Mamă? Căci din iubire pentru noi, Isus ne-a lăsat-o pe Ea tocmai pentru a ne simţi întotdeauna mângâiaţi, ocrotiţi, protejaţi. Datorită Ei, noi creştinii nu suntem niciodată singuri. Primim tot ceea ce avem nevoie de la Milostiva noastră Măicuţă şi singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să credem în Ea. Trebuie doar să avem credinţă cât un bob de muştar. Iar restul, tot binele de care avem nevoie în viaţa noastră plină de obstacole, ne este dăruit cu neţărmurită iubire de către Maria, steaua noastră călăuzitoare. Într-o asemenea zi de mare importanţă creştină, suntem onoraţi că putem să ne plecăm genunchii şi să ne unim rugăciunile într-o biserică atât de frumoasă şi radiantă de credinţă cum este biserica noastră ce poartă hramul acestei sărbători fără de pereche. Chiar dacă eu nu am putut fi alături de voi azi, să ştiţi că gândul şi inima mea este aici, în biserica noastră. Ori de câte ori veniţi aici, să vă deschideţi sufletul şi să înţelegeţi că în timpul slujbei, acolo în altar, nu suntem doar noi copii ministranţi ce îl ajutăm pe părintele nostru la buna orânduire a liturghiei. Întotdeauna, acolo în altar, deasupra noastră a tuturor, sunt Împărăteasa cerurilor - Fecioara Maria, Sfânta Rita şi Sfânta Treime care sunt gata să se pogoare peste noi şi să ne pătrundă în suflete pentru a ne ajuta să înţelegem că nu suntem niciodată singuri. Iar acesta nu se poate întâmpla decât cu o mare credinţă din partea noastră. Căci pentru a fi şi a rămâne fii Ei, noi trebuie să de deschidem sufletele. Trebuie doar să-i oferim Domnului viaţa şi credinţa pentru a fi mântuiţi şi pentru a-l avea mereu alături de noi pe Isus Mântuitorul. Chiar dacă sunt doar un copil, am înţeles că din iubire pentru pacea lumii, El ne-a dăruit viaţa Lui şi pe Mama Sa. Noi trebuie doar să ne deschidem porţile inimii pentru El şi să ne iubim aproapele, căci numai astfel vom fi vrednici de iubirea Lui şi vom rămâne mereu fiii Pururea Fecioarei Maria. Alexandru-Ştefan STANCU

6


Chipul perfecţiunii Perfecţiunea pare, de cele mai multe ori, un termen ambiguu, ireal..., o stare pe care fiecare dintre noi visează neîncetat să o atingă, pentru a-şi simţi măcar pentru câteva clipe efemere sufletul înnobilat de fiorul vibrând al fericirii... Însă, cu cât ne avântăm mai mult în dorinţa de a fi fără cusur, cu atât idealul mult visat devine parcă mai fragil şi lipsit de sens, mai irealizabil. Cu toate acestea, pe treapta supremă a existenţei umane a urcat Sfânta Fecioară, sufletul său fiind armonizat într-un amplu buchet de cristal de calităţi pure, incontestabile. Astfel, modestia şi bunătatea, smerenia şi blândeţea, nobleţea şi puritatea, încununează aievea chipul Sfintei Fecioare, oferindu-ne astfel exemplul suprem de a ne modela treptat sufletul şi raţiunea. Imaginea sa nuanţată de puritate desăvârşită şi de linişte lăuntrică rămâne o icoană sfântă, păstrată cu atâta grijă în adâncul sufletului nostru. Atunci când neliniştea aprigă, durerea şi suferinţa ne copleşesc sufletul, nu ezităm să-i cerem umili ajutorul, ca unei mame blânde şi iubitoare. Cu ochii înecaţi în lacrimi amare, ne lăsăm abandonaţi în visare... Începem să călătorim printre crâmpeie de gânduri, îndrumaţi de un suflu divin. Ne afundăm neîncetat într-un amplu necunoscut, lipsiţi şi de cea mai mică fărâmă de speranţă... Şi atunci, din neant, o fiinţă sublimă, înconjurată de mii de îngeri cu aripi diafane şi glasuri dulci ce-i cântă neîncetat măreţia incontestabilă, ni se arată. Soarele cerne pâlcuri de lumină diamantină, ce îi mângâie suav chipul. Nori de mătase albă i se aştern în cale şi cu fiecare pas lasă în urmă verdele aprins al ierbii şi mireasma catifelată a petalelor de flori primăvăratice. Cu paşi moi, se apropie încet de noi toţi. În liniştea paradisiacă, numai

privirea-i înnobilată de lumină divină vorbeşte, presărând în universul nostru lăuntric pace interioară, puterea de care avem nevoie şi bucuria înfloritoare de a preţui fiecare clipă din acest dar divin, numit viaţă. Prin fiecare apariţie minunată, Sfânta Fecioară ne dăruieşte speranţă şi ne aşterne necontenit sclipiri de credinţă picurate din înălţimi. Să ne desprindem, aşadar, pentru câteva clipe de realitatea fadă ce ne înconjoară şi să încercăm să-i mulţumim Reginei noastre din Ceruri, adresându-i câteva versuri sublime, culese din înaltul lirismului eminescian: "Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;/ O, Maică Sfântă, pururea fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină./ Speranţa mea tu n-o lăsa să moară,/ Deşi al meu e un noian de vină;/ Privirea ta de milă caldă plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară." D e n i sa D R ĂG UŞ IN

7


I C O A NA MA I C I I DO M NU L U I DE L A G U A DA L U PE va sosi la Râmnic u Vâlce a, duminică 18 aug ust Icoana Misionară a Sfintei Fecioare, cunoscută ca “Icoana Maicii Domnului de la Guadalupe”, venerată şi ca protectoare a Americilor, va sosi în Râmnicu Vâlcea, la Biserica GrecoCatolică “Sfânta Rita” (lângă Vamă), duminică 18 august a.c., la ora 17.00 şi va rămâne până luni, 19 august a.c., la ora 12.00. Ea va fi adusă de Asociaţia “Darul Vieţii” din Timişoara şi de părintele Ioan Chişărău, preşedintele asociaţiei. Programul în această perioadă la biserică va fi după cum urmează: Duminică 18 august ora 17.00 Primirea şi instalarea icoanei ora 17.30 Sfântul Rozariu ora 19.00 Sfânta Liturghie ora 20.00 Cuvânt de Învăţătură – Pr. Ioan Chişărău ora 20.30 Consfinţire la Inima Neprihănită a Sfintei Fecioare Maria ora 20.30 – 22.00 Venerare particulară a Icoanei ora 22.00 Film artistic despre apariţiile Sfintei Fecioare Maria la Guadalupe ora 22.30 – 01.00 Venerare particulară a Icoanei Luni 19 august ora 07.00 – 09.30 Venerare particulară a Icoanei ora 09.30 Sfântul Rozariu ora 10.00 Sfânta Liturghie ora 12.00 Plecarea Icoanei Asociaţia “Darul Vieţii” a primit o reproducere fidelă a icoanei, cu semnătura şi sigiliul arhiepiscopului cardinal Norberto Rivera Carrera, primat al Mexicului. Scopul este răspândirea cultului pentru Fecioara Maria de la Guadalupe, protectoarea vieţii şi a copiilor nenăscuţi. Această icoană a apărut în 1531, în mod miraculos, pe tilma lui Juan Diego, vizionarul de la Guadalupe, Mexic. Este singura apariţie a Maicii Domnului, confirmată de Biserica Catolică, în care ea apare însărcinată. În secolul al XVI-lea, Maica Domnului a eradicat sacrificiile de vieţi omeneşti (mai ales nounăscuţi) în rândurile poporului păgân aztec prin această apariţie şi a dus la convertirea în masă a populaţiei băştinaşe la catolicism. Preot Paroh Marian Stoicănescu

Colectivul de Redacţie: Mihaela MIHAI • Pr. Victor OSTROPEL • Ştefan-Alexandru STANCU Pr. Marian STOICĂNESCU • Georgeta ZĂNESCU • Marius ZĂNESCU

Contact: victor_padre@yahoo.com • parohiaritavalcea@yahoo.it


Roza din Mai, August 2013