Page 1

“Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vo r trece.”

(Matei XXIV, 35)

R O Z A D IN M A I

PPuubblliiccaaţţiiee aa PPaarroohhiieeii G Grreeccoo--CCaattoolliiccee ddiinn RRââm mnniiccuu VVââllcceeaa •• AAnnuull IIIIII •• NNrr.. 55//22001133 ((2299))

Sfântă Rita, puternică mijlocitoare către Isus, roagă-te pentru noi!


VLADIMIR GHIKA VA FI BEATIFICAT LA 31 AUGUST 2013, LA BUCUREŞTI Monseniorul Vladimir Ghika (18731954), preot romano-catolic şi principe român, al cărui martiriu pentru credinţă a fost recunoscut de Papa Francisc la 27 martie a.c., va fi beatificat sâmbătă, 31 august 2013, ora 11.00, la Bucureşti, în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne oficiată la Romexpo (Piaţa Presei Libere). Sfânta Liturghie a beatificării va fi prezidată de trimisul Papei Francisc, Eminenţa Sa Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. Odată declarat fericit, monseniorul Vladimir Ghika va fi înscris în rândul fericiţilor şi sfinţilor Bisericii Catolice şi introdus în calendarul bisericii locale, al Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti, şi sărbătorit la 16 mai, ziua martiriului său. Monseniorul Vladimir Ghika este al treilea martir catolic din România, din perioada prigoanei comuniste, declarat fericit de către Biserica Catolică, după Szilárd Ignác Bogdánffy (2010), episcop romano-catolic auxiliar de Satu Mare şi Oradea, mort în 1949 în închisoarea din Aiud, şi János Scheffler (2011), episcop romano-catolic de Satu Mare, mort în anul 1952 în închisoarea din Jilava. Beatificarea (din lat. beatificatio) este actul prin care Papa, în urma unor investigaţii începute în dieceză şi continuate la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, acordă unui creştin catolic decedat, care a fost martirizat sau care a practicat toate virtuţile în chip eroic, titlul de “Fericit” şi permite să i se aducă un cult public de către un grup limitat de credincioşi, cum ar fi o ţară, o dieceză etc. (cf. Ioan Tamaş, Mic dicţionar creştin catolic, Ed. Sapientia, Iaşi 2001). Biografie. Vladimir Ghika s-a născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la 2

Constantinopol (Istambul – Turcia), nepot al ultimului domnitor al Moldovei, principele Grigore V. Ghika Vodă (18491856), fiul lui Ioan Ghika (general de divizie, ministru plenipotenţiar) şi al Alexandrinei Moret de Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franţei). A avut patru fraţi şi o soră: Grigore (mort la o vârstă fragedă), Alexandru, Gheorghe şi Ella (morţi şi ei de tineri), şi Dimitrie (1875-1967). A fost botezat şi miruit ortodox, mama sa fiind o credincioasă extrem de ataşată de Biserica Ortodoxă, şi a copilărit într-un ambient protestant, alături de familia în grija căreia s-a aflat în timpul studiilor sale în Franţa, la Toulouse. Mai târziu, la vârsta de 25 de ani a mers la Roma, unde a studiat filozofie şi teologie catolică la universitatea călugărilor dominicani. În 1902 a făcut profesiunea de credinţă catolică, pentru a fi “şi mai ortodox”, după cum spunea el însuşi. Deşi dorea să devină preot sau călugăr catolic, pentru a nu o îndurera pe mama lui şi urmând sfatul Papei Pius al X-lea, a renunţat pentru moment, dedicându-se apostolatului ca laic şi desfăşurând o bogată activitate în toată lumea, de la Bucureşti, Roma, Paris şi până la Congo, Tokyo, Sidney, Buenos Aires. În România s-a dedicat operelor de caritate şi a deschis primul dispensar gratuit Bethleem Mariae la Bucureşti şi a pus bazele marelui spital şi sanatoriu Sfântul Vincenţiu de Paul (Spitalul Parhon). Înfiinţând astfel primul spital gratuit din România şi prima ambulanţă, a devenit fondatorul primei opere catolice de caritate din România. În timpul războiului balcanic din 1913 a participat la serviciile sanitare. Pentru dăruirea lui plină de curaj în


îngrijirea bolnavilor de holeră de la Zimnicea, a fost distins de către regele Carol I cu medalie militară, deşi Vladimir Ghika era civil. Mai târziu, în timpul primului război mondial s-a implicat în misiuni diplomatice, în ajutorarea victimelor cutremurului de la Avezzano (Italia), a tuberculoşilor din ospiciul din Roma, a răniţilor de război, trecând de la ambientele diplomatice la cele populare cu o naturaleţe surprinzătoare. În 7 octombrie 1923 a fost sfinţit preot catolic la Paris de către Cardinalul Dubois, Arhiepiscopul locului, desfăşurându-şi activitatea preoţească în Franţa până în anul 1939. La scurt timp după ce a devenit preot, a primit de la Papa Pius al XI-lea privilegiul de a putea celebra atât în rit latin cât şi în rit bizantin, devenind astfel primul preot român biritual. Acelaşi Papă, la 13 mai 1931, l-a numit protonotar

apostolic, Vladimir Ghika fiind chemat de atunci cu apelativul “monseniorul”. Aflându-se în România la izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial, a ales să rămână în ţară, pentru a fi alături de săraci şi bolnavi. Din aceleaşi motive a refuzat mai apoi să părăsească România, odată cu instaurarea regimului comunist. A fost arestat la 18 noiembrie 1952, acuzat de “înaltă trădare” şi condamnat la trei ani de închisoare. Întemniţat la Jilava, a fost ameninţat, bătut până la sânge şi torturat. Doi ani mai târziu, la vârsta de 80 de ani, a trecut la cele veşnice în închisoarea din Jilava, la 16 mai 1954, din cauza tratamentului inuman la care a fost supus. Trupul lui Vladimir Ghika a fost înmormântat în cimitirul din apropierea închisorii Jilava, iar în 1968 rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate de către urmaşii săi la cimitirul Bellu Ortodox din Bucureşti şi aşezate în mormântul familiei. http://www.catholica.ro

H RISTOS A Î NVIAT ? Ştiţi care cred eu că ar fi cel mai potrivit răspuns dat salutului creştinesc „Hristos a înviat!”, în această perioadă a Penticostarului?… „Fugi, mă, de-aici!” Da, da, acesta ar trebui să fie răspunsul dat de toţi creştinii care au participat la Slujba Învierii şi care, mai apoi, aşteaptă hramul, ca să mai vină la biserică. Pentru că, dacă ar fi crezut cu adevărat că a înviat, nu ar mai fi putut sta acasă în nici o duminică! Este adevărat că nimeni nu deţine o credinţă perfectă, este adevărat că suntem un amalgam de credinţă şi îndoială, însă, de ce să ne lăsăm pradă tocmai îndoielii? De ce, după ce am afirmat exaltaţi în noaptea sfântă a Paştilor: „Adevărat a înviat!”, lăsăm îndoiala să ne cuprindă!?… Eu cred cu tărie că cei care reuşesc să scape de dubii şi să se lase dominaţi de credinţa lor (imperfectă, repet), sunt aceia care continuă să vină la biserică şi între marile praznice. În aceste zile post-prazniceşti trăim o perioadă aparent liniştită. Însă, doar aparent. Cum poate avea linişte Biserica, atunci când, cel puţin jumătate dintre fii săi care au trăit bucuria Învierii, nu au reuşit să retrăiască acea bucurie şi în duminica următoare? Ce diferenţă de participare de la o duminică la alta! Ce mod sacadat de experimentare a Dumnezeirii, din partea creştinului: într-o zi purtăm lumânări aprinse în biserici şi credem cu licăriri în ochi că Domnul a înviat, iar în cealaltă, când lumânările deja s-au stins, ezităm şi să ne salutăm colegii de serviciu cu „Hristos a înviat!”. Cu toate acestea, să ne bucurăm că Dumnezeu nu este ca noi, ci, dimpotrivă, răbdarea şi dragostea sa pentru noi sunt imuabile. Să fim voioşi ştiind că, la fiecare mare praznic, la fiecare intrare a noastră în biserică, El ne oferă o nouă şansă pentru a deveni statornici în credinţă. Aşadar, dragi creştini practicanţi doar ai marilor sărbători religioase, să nu uitaţi că Biserica aşteaptă să o onoraţi cu prezenţa domniilor voastre şi la Crăciun!

victorostropel.blogspot.ro 3


REPETABILA MINUNE Prea mulţi dintre noi nu credem în minuni. Marea majoritate nu au şansa de a trăi niciodată o experienţă miraculoasă care să le marcheze vieţile banale. Există un foarte mic procent de persoane care pot susţine cu credinţă faptul că au trăit un miracol. Aceasta se întâmplă foarte rar, nu tuturor celor chemaţi, ci numai celor aleşi. Atunci când minunile apar în vieţile noastre, este ca şi cum Dumnezeu ne-ar desăvârşi inima lăsând o amprentă divină în adâncul sufletului nostru. Totuşi, toţi cei care citiţi aceste rânduri ştiţi că pentru El, totul este cu putinţă. Iar pentru noi, umilii enoriaşi ai Parohiei Sfintei Rita, semnul iubirii Sale a fost prima şi a doua venire a relicvarului cu osemintele Sfintei la biserica noastră în 2011 şi 2012. Iar acum, în acest aprilie de început de primăvară, minunea s-a repetat, de data asta transformându-se acum într-un miracol prezent permanent în biserica noastră mică şi plină de evlavie. Cei care frecventăm cu fidelitate biserica sa am simţit de nenumărate ori că Sfânta Rita ne iubeşte, ne ocroteşte şi ne ajută de fiecare dată când i-o cerem cu rugăciune şi credinţă. Aceia care au avut şansa să îi cunoască puterea, influenţa binefăcătoare şi forţa de a depăşi imposibilul, pot depune mărturie despre binele revărsat de ea asupra noastră. De două ori la rând, Sfânta Rita ne-a binecuvântat cu prezenta ei în biserica noastră. De asemenea, mai trebuie să aflaţi că există mii de alte mari parohii din această lume, locuri cu veche tradiţie catolică, ţări cu milioane de credincioşi catolici şi mii de catedrale măreţe care au aşteptat şi mai aşteptă încă de sute de ani venirea relicvelor sfintei în mijlocul lor. Şi totuşi, locul unde Sfânta a ales să meargă este chiar ţara noastră, frumoasa România, o ţară preponderent ortodoxă, oraşul nostru în care există o mică comunitate catolică şi chiar parohia noastră, biserica noastră, a cărei piatră de temelie a fost pusă numai de câţiva ani. Venirea Sfintei la noi părea o minune 4

imposibilă. Numai că, pentru Sfânta Rita imposibilul nu există căci deviza ce i-a călăuzit şi luminat viaţa au fost cuvintele Mântuitorului: "Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui: ridică-te şi aruncă-te în mare şi muntele vă va asculta". Iar acum, în această primăvară uimitoare, am avut parte de o minune completă, incontestabilă. Sâmbătă, 13 aprilie, Parohia Română Unită cu Roma, greco-catolică, nucleu de credinţă în Râmnicu Vâlcea, a fost gazda unui eveniment unic şi deosebit de emoţionant – Înfrăţirea în credinţă şi în pace cu Sanctuarul Sfintei Rita din Cascia (Italia). La aproape opt ani de la punerea pietrei de temelie a bisericii parohiale ce are ca hram secundar şi protectoare pe Sfânta din Cascia (22 mai este sărbătoarea Sfintei Rita), comunitatea românilor uniţi din Râmnic a avut deosebitul privilegiu de a trăi acest eveniment unic în istoria religioasă a întregii ţări. Bucuria credincioşilor a fost desăvârşită şi datorită prezenţei Prea Sfinţiei Sale Mihai Frăţilă, episcopul vicar al Bucureştilor. La celebrarea Sfintei Liturghii, împreună cu Prea Sfinţia Sa, au participat preoţii: Marian Stoicănescu parohul din Râmnicu Vâlcea şi gazda evenimentului, Mario de Santis - rectorul Sanctuarului din Cascia, Don Vincenzo paroh în Roccaporena, dar şi ceilalţi preoţi care au acceptat cu bucurie invitaţia parohiei nostre – Gilbert-Sebastian Iavorschi (Brezoi), Victor Tudor (Pesceana), Emil Moldoveanu (Braşov), Andrei Mărcuş (Bucureşti) şi Victor Ostropel (Brezoi). La finalul Sfintei Liturghii la care au participat peste 150 de credincioşi, printre care şi o delegaţie a autorităţii civile din Cascia, părintele rector Mario de Santis a oferit Parohiei din Râmnic o relicvă „ex ossibus” a Sfintei Rita, în numele maicilor augustiniene din Cascia. În cuvântul ţinut cu acest prilej, părintele rector Mario a spus: „Acesta este scopul înfrăţirii noastre: vrem şi sperăm ca prin


intermediul Sfintei Rita să se poată stabili între noi raporturi trainice de pace, de promovare a adevăratelor valori umane şi de respectare a oricărei confesiuni sau diversităţi de opinii”. În momentul plin de solemnitate şi speranţă în care moaştele Sfintei Rita au fost predate pentru păstrare şi venerare bisericii noastre, s-a rostit o rugăciune care redă întru totul voia Domnului şi modelul creştin după care Sfânta şi-a clădit întreaga existenţă, aici şi în cer: „O, Doamne Isuse, tu cel care ai recomandat ucenicilor tăi să se iubească şi să se respecte, chiar şi atunci când sunt ofensaţi, fă astfel încât, în fiecare dintre noi, să fie mereu onorată imaginea dragostei tale milostive. Sub patronatul ceresc al Sfintei Rita, femeie de pace şi de iertare, fă Doamne, să ne putem înţelege întotdeauna şi să ne iubim aşa cum vrei tu.” Împodobită cu relicvele Sfintei Rita, biserica noastră pare a fi acum o regină care ne aşteptă, cu maiestuozitate şi graţie să i ne închinăm.

Minunata înfrăţire în pace şi credinţă, a Râmnicului Vâlcea cu Cascia, a avut ca prim pas de pornire strânsa legătură care s-a format în istoria recentă între cele două comunităţi. În acest sens, un merit deosebit îi revine, desigur, părintelui Marian Stoicănescu, iniţiatorul acestui eveniment unic. Călăuzit de Domnul şi de propria sa credinţă, dumnealui a fost cel care a descoperit-o pe Sfântă. A înţeles profunzimea operei acesteia în perpetuarea şi slăvirea legilor creştine. A conştientizat marea iubire şi forţă pe care o poate transmite Sfânta tuturor celor care i se roagă cu smerenie şi credinţă. A prezentat-o pe Sfântă comunităţii noastre şi ne-a oferit astfel şansa unică de a avea ca sprijin, călăuză şi exemplu, una dintre cele mai pure şi desăvârşite Sfinte a catolicismului. Iar acum, credinţa, eforturile şi perseverenţa părintelui Marian au fost răsplătite de Sfânta Rita care a decis să vină în mijlocul nostru pentru totdeauna, prezentă prin această relicvă sfântă care ne încununează miraculos ţara, oraşul, parohia, biserica. Păstrând proporţiile, se poate spune că aşa cum Isus l-a ales pe Petru pentru a-i fi piatra de temelia a operei sale mântuitoare, acum, în anul de graţie 2013, Sfânta Rita ne-a ales pe noi, puţini, umili şi păcătoşi, să-i fim gazde, copii, fraţi întru credinţă, discipoli fideli pentru toată viaţa noastră. Din motive minunate, cunoscute numai de Domnul şi de ea, Sfânta din Cascia a ales biserica noastră ca loc de venerare dovedindu-ne încă o dată, cât de mult ne iubeşte şi mai ales, arătându-ne că pentru ea nimic nu este cu neputinţă. Dincolo de şansa oferită parohiei noastre de a face parte dintre cei aleşi de ea pentru a fi iubiţi, protejaţi şi ajutaţi mai trebuie să înţelegem un lucru esenţial. Sfânta Rita – numită pe bună dreptate sfânta lucrurilor imposibile nu este un simplu destinatar căreia putem trimite rugăciunile noastre atunci când ne rătăcim de El. Este o stare de spirit care odată trăită nu mai poate fi abandonată. În momentul în care intri în biserica sa pentru a găsi alinare, dacă te rogi din 5


adâncul sufletului, o vei găsi. Te simţi uşurat, optimist, puternic. Te întorci la viaţa ta şi crezi că poţi merge mai departe. Dar, vine un moment în care te copleşeşte un dor necuprins de pacea pe care ai găsit-o doar în biserica sa. Nu înţelegi ce se întâmplă, ai doar un sentiment de gol sfâşietor. Şi te întorci din nou, îngenunchezi la picioarele Sfintei şi te simţi din nou în siguranţă. Orice creştin care a avut această experienţă, poate spune că în prezenta sa, te simţi protejat şi apărat la fel ca şi la sânul mamei. Şi în momentul în care conştientizezi că Sfânta te iubeşte aşa cum mamele îşi iubesc pruncii, nu o mai poţi părăsi, nu o mai poţi ignora, nu o mai poţi uita. Devii dependent. Cei care frecventează cu regularitate biserica din parohia noastră, au simţit cu toţii ce înseamnă dependenţa de Sfânta Rita. Eu vă pot spune din proprie experienţă, că cea mai mare spaimă a mea este ca într-o zi să nu mai pot veni la biserica acesta care acum a devenit casa mea. De câte ori am fost nevoită să plec din oraş câteva zile, singurul lucru care mi-a lipsit a fost Biserica Sfintei Rita, preoţii de aici, comunitatea de rugăciune din care am şi eu fericirea şi onoarea să fac parte. După

6

trei ani în care am avut parte numai de minuni, ajutor şi protecţie, nu mai pot sămi imaginez o viaţă fără Sfânta Rita. Din totdeauna mi-am dorit să pot îngenunchea la picioarele ei, să-i mulţumesc pentru că mi-a salvat viaţa şi familia. Iar acum Sfânta este aici, pentru totdeauna şi toţi cei care credem în ea, ne simţim, în sfârşit, în siguranţă. În ziua miraculoasei înfrăţirii în credinţă şi pace, între oraşele Cascia şi Râmnicu Vâlcea, Părintele Rector, Mario de Santis, în numele mânăstirii de maici augustiniene din Cascia şi al Maicii Stareţe, Maica Natalina Todeschini, ne-a urat prosperitate, pace şi solidaritate, virtuţi şi valori pe care Sfânta Rita le-a trăit în mod suprem în viaţa sa familială şi monahală. Şi ne-a dorit să fim demni şi plini de credinţă pentru ca Sfânta noastră să poată face astfel încât aceste valori supreme să sălăşluiască în inima oricărei familii din comunitatea civilă şi religioasă din Râmnicu Vâlcea. Căci numai aşa vom putea învinge imposibilul, vom construi acel oraş care ei i-a plăcut atât de mult: oraşul iubirii şi solidarităţii, oraşul lui Dumnezeu prin Hristos, unica noastră şansă de mântuire. Mihaela Mihai


ALERGIILE CU URMARILE LOR REALE Când primăvara face senzaţie cu explozia sa de flori, culoare şi parfum, bucuria zburdă liber pe străzi. Dar în hora ameţitoare, pe ritmuri de cântec de pasarele, se prind tot felul de polenuri. Odată ajunse în organismul nostru, prin aerul pe care-l inspiram, aceste polenuri bulversează sistemul imunitar, care intră în panică deoarece confundă nişte substanţe inofensive cu virusurile şi bacteriile. Şi pentru că misiunea lui este să protejeze organismul, produce un număr mare de anticorpi care se fixează pe anumite celule din ţesut şi sânge. Acest fapt determină eliberarea unor substanţe chimice (histaminele) care, circulând prin organism provoacă o stare alterată – senzaţie de furnicături şi mâncărimi la nivelul ochilor, nasului, gâtului; secreţii nazale abundente, strănuturi repetate, ochi lăcrimoşi etc. Dar suntem alergici nu numai la polenuri, ci şi la anumite substanţe chimice, la par de animale, alimente etc. Putem considera alergia o stare de hipersensibilitate ce poate fi atât de puternică încât reacţia organismului se aseamănă unei otrăviri. Cei suferinzi de alergie au adesea o lipsa de oxid de calciu, de aceea aceştia vor ingera preparate care să conţină acest oxid de calciu şi alimente bogate în calciu. Nu toţi oamenii sunt alergici, la unele persoane alergiile se pot manifesta atât de slab încât sunt insesizabile! Insă, pentru cei mai sensibili, alergiile pot fi o problemă serioasă, în anumite cazuri provocând chiar decesul. Simptomele şi intensitatea cu care se manifestă diferă de la om la om. Unele sunt identice cu anumite boli, o rinita alergică având, de exemplu, aceleaşi simptome cu sinuzita sau răceala. La rândul lor alergiile alimentare dau senzaţie de dificultate în a respira, greţuri, vărsături sau dureri abdominale. Alergenii ajunşi în piele induc urticarie sau eczeme, iar când ajung în plămâni dau astm. În tratarea pacienţilor alergici, medicul trebuie să ia în considerare atât tipul de alergen, simptomele, cât şi perioada din an în care apare afecţiunea. Exista metode multiple de a trata alergiile, fie prin injecţii, fie prin tablete. Există posibilitatea ca un pacient sa fie alergic chiar la tratament. În acest caz, avem la îndemână

terapia cu biorezonanţă pe baza de unde electromagnetice. Rezultatele sunt deosebit de bune, această terapie realizând desensibilizarea celor mai ascunse alergii, fără medicamente. Tratamentul cu biorezonanţă nu dă reacţii adverse. Problema vindecării în alergii este discutabilă. Nu putem spune că nu există vindecări, dar aceste desensibilizări, în special prin terapii injectabile, nu aduc o rezolvare definitivă, ci o ameliorare a simptomelor. De exemplu, în primul an după tratament, pacientul nu mai prezintă nici un simptom, în al doilea an acestea reapar, dar cu o intensitate mai mică. Apoi, treptat, în al treilea şi al patrulea an, simptomele reapar. De aceea, la anumite intervale de timp, tratamentele trebuie repetate. Ştiind că este mai uşor să previi decât să vindeci, practica medicului trebuie să pună accentul pe profilaxie, adică pe prevenirea bolii, a complicaţiilor cât şi a recidivelor. Profilaxia poate fi totală sau parţială. Spre exemplu, pentru a preveni un şoc anafilactic la penicilina, recomandăm bolnavului să nu mai utilizeze niciodată penicilina. Aceasta este o profilaxie totală. Astmul alergic la praful de casă se declanşează mai ales noaptea, în camere aglomerate cu diverse lucruri ce reţin praful care va cădea în strat subţire peste tot. Înlăturarea acestor obiecte realizează o profilaxie parţială. Chiar şi într-o cameră astfel golită de lucruri, va mai fi praf în atmosferă. Deci profilaxia în aceste situaţii nu poate fi decât parţială. Tot parţială este şi profilaxia la înţepătura de insecte. De pildă, în cazul alergiilor provocate prin înţepătura de albine sau viespi, toate măsurile pe care le-ar lua bolnavul, în scopul de a le preveni, sunt insuficiente. Chiar dacă un astfel de alergic nu va intra într-o stupina, nu va umbla prin pieţe, nu va mânca dulciuri sau fructe pe stradă şi nu va duce buchete de flori, tot nu va putea înlătura prezenţa măcar a unei sigure albine rătăcite care ar putea să-l înţepe. În toate aceste cazuri se recomandă, în afară de măsurile de profilaxie care, evident, trebuie luate întrucât micşorează riscul expunerii la alergenii cauzali, şi tratament de hiposensibilizare specifică, aceasta fiind cea mai eficientă metodă de tratament etiologic al manifestărilor alergice. Dr. Marius Zănescu

7


Papa: „Nu vă băgaţi nasul în vieţile altora”

18.05.2013, Vatican (Catholica). Creştinii trebuie să evite ispita de “a se băga în vieţile altora”, a fost îndemnul Papei Francisc de la Liturghia de azi-dimineaţă celebrată în Casa Sfintei Marta. Pontiful a subliniat că bârfele şi invidia fac mult rău comunităţii creştine. “Ce te priveşte?”, a fost întrebarea pusă de Isus lui Petru, când şi-a băgat nasul în viaţa discipolului Isus, “pe carel iubea Isus”, întrebare ce a fost punctul de plecare al predicii. Petru, a subliniat Papa, avusese “un dialog al iubirii” cu Isus, dar apoi dialogul “a alunecat pe alt drum”, suferind şi el de ispita “de a se băga în vieţile altora”. Ca să o spunem direct, a explicat Papa, Petru a devenit “băgăreţ”. Când apar comparaţiile, a continuat Pontiful, “sfârşim în amărăciune şi chiar invidie, iar invidia rugineşte comunitatea creştină”, “aduce multă durere”, iar “diavolul doreşte aceasta”. Apoi această ispită conduce la bârfă. Se începe “cu bune maniere”, dar sfârşim “simţindu-ne prost”. “Bârfim în Biserică! Ca şi creştini, noi bârfim! Este bârfa dăunătoare? Noi ne facem rău unii altora. Este ca şi cum am dori să îi coborâm pe ceilalţi. În loc să cresc, îi fac pe ceilalţi să se simtă mici, iar eu mă simt bine. Dar nu merge! Ni se pare frumos când bârfim… nu ştiu de ce, dar ni se pare frumos. Ca dulceaţa mierii, nu? Iei o lingură, apoi alta, şi alta, şi alta, iar în sfârşit ajungi la dureri de burtă. De ce? Bârfa este la fel, nu-i

8

aşa? Este dulce la început dar te ruinează, îţi ruinează sufletul! Bârfele sunt distructive în Biserică, sunt distructive… Au ceva din spiritul lui Cain, care şi-a ucis fratele: îţi ucizi fratele!” Mergând pe acest drum, a spus Sfântul Părinte, “noi nu devenim creştini ai bunelor maniere, ci al obiceiurilor proaste”. Dar când facem noi aşa ceva? Papa Francisc a descris trei căi: “Oferim informaţii greşite: spunem doar jumătatea care ne convine şi nu cealaltă jumătate; cealaltă parte nu o spunem pentru că nu ne place. Zâmbiţi la ce spun: este adevărat sau nu? Aţi observat acest lucru? Apoi este defăimarea: când o persoană are un defect, este evidenţiat şi relatat ca de un jurnalist. Atunci reputaţia acelei persoane este distrusă. Şi în al treilea rând este calomnia, când spunem lucruri ce nu sunt adevărate. Este ca uciderea fratelui! Toate trei – dezinformarea, defăimarea şi calomnia – sunt păcate! Sunt o palmă dată lui Isus în persoana copiilor Săi, a fraţilor Săi.” De aceea Isus face cu noi ceea ce a făcut cu Petru când i-a spus: “Ce te priveşte? Tu urmează-mi”. Domnul ne arată calea: “Acest mod de a vorbi nu îţi va face bine, deoarece va aduce Bisericii un spirit de distrugere. Urmează-mă! Sunt cuvinte frumoase ale lui Isus, atât de clare, ce vin din faptul că ne iubeşte atât de mult. Este ca şi cum ar spune: Nu visa, crezând că mântuirea stă în compararea cu alţii sau în bârfă. Mântuirea vine din urmarea Mea… Urmează-l pe Isus! Astăzi îi cerem Domnului Isus să ne dea acest har de a nu intra în vieţile altora, de a nu deveni creştini ai bunelor maniere şi al obiceiurilor rele; harul de a-l urma pe Isus, de a merge în spatele Lui, pe drumul Lui. Ne ajunge aceasta.” În predica sa, Papa Francisc a amintit şi un episod din viaţa Sf. Tereza de Lisieux, care se întreba de ce Isus a dat atât de mult unuia şi nu altuia. O soră mai în vârstă a luat un degetar şi un pahar şi le-a umplut pe ambele cu apă şi a întrebat-o pe Tereza care din ele este mai plin. “Dar ambele sunt pline!”, a spus cea care a devenit sfântă. Isus, a spus Papa, face la fel cu noi, “nu îi pasă dacă eşti mare sau eşti mic”. Ceea ce îl interesează este “dacă eşti plin de iubire pentru Isus”.

http://www.catholica.ro

Roza din Mai, Mai 2013