Page 1

“Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vo r trece.” (M atei XXIV, 35)

ROZA DIN MAI

PPuubblliiccaaţţiiee aa PPaarroohhiieeii G Grreeccoo--CCaattoolliiccee ddiinn RRââm mnniiccuu VVââllcceeaa •• AAnnuull IIIIII •• NNrr.. 22//22001133 ((2266))

„După ce mi-am examinat în mod repetat conştiinţa înaintea lui Dumnezeu, am ajuns la certitudinea că puterile mele, datorită vârstei avansate, nu mai sunt potrivite pentru o exercitare adecvată a ministerului petrin…” Din Vatican, 10 Februarie 20 13,

BENEDICTUS PP XVI


DECIZIA PAPEI SAU SHOCK-UL FIRESCULUI ANUNŢ INCREDIBIL!!! SENZAŢIONAL!!! PAPA RENUNŢĂ LA FUNCŢIE DIN CAUZA VÂRSTEI!!! SHOCK! SHOCK! SHOCK! Iată cum ne-a fost prezentat un fapt care, dacă ţinem cont de vârsta Suveranului Pontif, de mobilitatea redusă a acestuia, aparţine, în definitiv, firescului, nicidecum incredibilului. Acest gest aparţine, aşadar, normalităţii şi trebuie privit ca fiind unul absolut responsabil. Doar în acest mod trebuie privită renunţarea la ministerul de episcop al Romei. Poate că vă veţi întreba dacă m-a uimit sau nu vestea renunţării la, probabil, cea mai puternică funcţie de pe Terra… Da, desigur că am fost uimit. Cum să nu fiu, dacă trăiesc într-o ţară în care suntem obişnuiţi să-i vedem pe ierarhi, părăsindu-şi scaunele arhiereşti, doar cu picioarele înainte, într-o ţară în care înalţii demnitari ţin la funcţii şi onoruri ca la ochii din cap şi într -o societate îmbătată de mirajul puterii. În toate aceste condiţii, nu puteam să nu fiu şocat de gestul natural al unui Om responsabil. Cred că acesta ar fi şi cuvântul care ar caracteriza întreg pontificatul Papei Benedict al XVI-lea – RESPONSABILITATEA. Responsabilitate în ceea ce priveşte apărarea vieţii sau a instituţiei căsătoriei; responsabilitate în privinţa dialogului interreligios; responsabilitate prin contestarea războiului şi susţinerea păcii în Orientul Mijlociu; responsabilitate în ceea ce priveşte consumul resurselor planetei; responsabilitate dovedită prin îndemnul adresat clericilor, de a reveni la esenţa mesajului lui Isus. Ce mai relevă acest ge st de renunţare? Cu siguranţă BĂRBĂŢIE sau curajul de a-ţi recunoaşte resursele şi capacităţile. Apoi, UMILINŢĂ sau capacitatea de a redeveni supus (cel puţin supusul celui ce va fi ales în locul vacant din 28 februarie). Aşadar: responsabilitate, bărbăţie şi umilinţă. Iată lecţia pe

care ne-o predă cel care este prin excelenţă TEOLOGUL ultimelor decenii. Vatileaks, criza economico-financiară sau scandalurile sexuale din Biserică rămân simple supoziţii sau doar subiecte efemere pentru presa tabloidă, dacă ţinem cont de toate dificultăţile peste care Biserica a trecut în întreaga sa istorie, încă de la începuturi. Toate acestea nu se vor opri aici, vor continua să fie readuse în discuţie şi în pontificatul ce va urma, aşa cum s-a vorbit de ele şi în cele anterioare. În altă ordine de idei, pe lângă faptul că Sfântul Părinte Papa Benedict ni l-a creat pe cel de-al treilea cardinal român şi că a ridicat Biserica Română Unită cu Roma la rangul de Arhiepiscopie Majoră (echivalentul Patriarhiei), faptul că am fost hirotonit în timpul pontificatului său, mă face să-l preţuiesc în mod deosebit pe acest papă teolog care s-a dedicat reconcilierii dintre raţiune şi credinţă. Caracterul său franc, dar şi loialitatea faţă de Biserică, dovedite, mă fac să nu am nici cel mai mic dubiu privitor la motivele invocate în declaraţia de renunţare la ministerul petrin de ieri a Suveranului Pontif. Recomand să acceptăm în rugăciune şi în tăcere decizia acestuia, ca mai apoi, în martie (sper) să ne putem bucura toţi, rostind împreună: „Habemus Papam!”.

victorostropel.blogspot.ro 2


PSIHOTERAPIA PRIN CREDINŢĂ Credinţa este un leac al sufletului şi poate deveni cea mai promiţătoare psihoterapie. Antiteză a terapiei medicale bazate pe administrarea de medicamente şi uneori pe intervenţii chirurgicale, psihoterapia este o relaţie de comunicare prin dialog deschis între psiholog şi pacient. În cazul credinţei religioase psihoterapeutul poate fi înlocuit de preotul duhovnic şi, deseori, credinciosul poate fi el însuşi în ambele roluri. Condiţia este credinţa autentică, aflată în relaţie permanentă cu speranţa şi iubirea hristică. Există variate forme şi mijloace ale credinţei în tămăduirea multor boli ale sufletului, precum: frica, teama, disperarea, melancolia, nervozitatea, dezechilibrul emoţional etc. Dintre multele forme de

manifestare ale credinţei, rugăciunii îi revine un rol important prin faptul că există o comunicare, o uniune a omului cu Divinitatea. Scopul rugăciunii se poate rezuma în propoziţia: „să devii ceea ce eşti”, adică să te întorci la tine însuţi, să-L descoperi pe Dumnezeu în sinele tău. Rugăciunea însoţită de post (trupesc şi spiritual) ne încurajează, ne dă speranţă, încredere în iubire şi frumuseţe. Rugăciunea ne purifică, ne protejează şi ne întăreşte. De aceea, sunt mulţi chirurgi care se roagă înainte de a intra în sala de operaţii. Rugăciunea inimii „Doamne, Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” este o concentrare a minţii în inima, care ne fereşte de decentrare (deseori bolile psihice sunt decentrari, pierderi ale centrului) ne înseninează şi ne energizează. Însă, mai sunt şi alte mijloace creştine care şi-au dovedit puterile terapeutice. Spovedania este o mărturisire care aduce uşurare, o descărcare a sufletului de povara păcatelor, iar Împărtăşania este o întărire prin unirea cu Hristos. Efecte psihoterapeutice neîndoielnice mai au: participarea la Sfânta Liturghie, lectura Sfintei Evanghelii, Sfântul Maslu, Parastasul, pomana făcută săracilor, muzica liturgică, pelerinajul etc. Psihoterapia prin credinţă nu este doar o provocare sau o promisiune, ea este o certitudine: prin credinţă căutam şi găsim nădejdea, iubirea şi mântuirea sufletului. Credinţa ne învaţă să ne trăim viaţa în mod spiritual, sănătoasă, pe tărâmul sacrului. Credinţa, de fapt, este calea sigură care ne conduce la deplina sănătate prin reactivarea spiritului şi împlinirea sinelui. Dr. Marius Zănescu 3


DOMUL DIN MILANO ARCA MIRACULOASĂ A CREDINŢEI

Departe, în inima Italiei, în mijlocul tumultosului oraş Milano, considerat a fi regele modei anilor 2000, liniştea şi pacea păreau a fi posibile numai în adâncul sufletelor noastre. Milano este un oraş ce poate fi asemuit cu o bătrână doamnă aristocrată, care, deşi este marcată de trecerea timpului, refuză să îmbătrânească şi continuă să îşi ascundă vârsta reală sub mii de flori multicolore atârnând pe la ferestre şi în spatele prea multor panouri publicitare imense şi luminoase. Milano este epicentrul Italiei de Nord. A fost construit în mijlocul câmpiilor Lombardiei ce se desfăşoară în jurul său pe sute de kilometri, ca imensele aripi de smarald ale unor fluturi dintr-o lume fantastică. Este considerat a fi una dintre cele mai dezvoltate regiuni urbane ale Italiei. Privit în ansamblu pare a fi o inimă imensă ce pulsează viaţă şi forţă. Recunoscut ca una din capitalele modei şi design-ului, a devenit faimos prin celebre case de modă şi magazine mici şi cochete, cum sunt cele de pe via Montenapoleone sau din renumita Galleria Vittorio Emanuele II din Piazza Duomo (considerată a fi cel mai vechi shopping mall al lumii). Este deci un oraş vechi de mii de ani dar viu ca viaţa însăşi. Pare un furnicar uriaş, plin de agitaţie şi forfotă continuă. Străzile sunt aglomerate de mii de maşini , motociclete, scutere şi biciclete, de parcă cei de aici ar fi dependenţi de viteza de mişcare. Trotuarele trepidează sub paşii a sute de mii de oameni de toate rasele, culorile, extrem de grăbiţi, foarte preocupaţi şi elegant îmbrăcaţi. Milano ar putea fi asemuit cu un vas antic din lut ars în care mâna Domnului a amestecat toate fructele lumii, a turnat elixirul vieţii, a adăugat dulceaţa pasiunii, a condimentat totul cu mirajul iubirii şi a obţinut un cocteil unic plin de viaţă, bucurie şi culoare. Este un oraş care trăieşte într-un ritm infernal din care oamenii par a nu se mai opri niciodată. Chiar şi atunci când stau pe loc, milanezii se agită, vorbesc într-un

4

ritm alert, fără pereche, râd tare şi cu poftă, de parcă nu ar avea nici o grijă, gesticulează larg de parcă ar dori să îmbăţişeze tot cerul. Ca nişte meridionali ce nu se desmint, italienii sunt mereu într-o continuă mişcare, punând pasiune vulcanică în tot ceea ce fac, cerebrând astfel iubirea şi viaţa. În piaţa Domului, atât seara la ora 20 dar şi dimineaţa, când abia răsărise soarele, se simţea pulsul oraşului, se auzea un zumzet continuu, ca şi cum am fi intrat din greşeală într-un stup imens de albine harnice. Aici, Domul, aflat în epicentrul oraşului, alb imaculat, puternic şi de neclintit ca un munte, părea a fi o văpaie uriaşă, flacără a credinţei ridicată către Dumnezeu de aceşti oameni milenari ce îşi împletesc viaţa cu rugăciunea într-o legătură profundă şi indestructibilă. Celebrul scriitor Mark Twain, descria catedrala aflată în centrul milenarei metropole italiene spunând despre acesta că este “un poem în marmură!”. La prima vedere, această afirmaţie ar părea exagerată. Imaginea Domului milanez însă, înlătură orice îndoială asupra realismului acestor observaţii. Considerată a fi una dintre imaginile emblematice ale Italiei şi ale Europei, având o suprafaţă de 1200 mp, catedrala milaneză, este cel de-al treilea edificiu bisericesc romano-catolic ca mărime din lume, după catedrala din Sevilla şi basilica San Pietro din Roma. Catedrala domină atât întregul oraş, cât şi piaţa centrală, fiind un simbol al puterii politice şi economice pe care Milano, ca poartă de intrare a comerţului ce traversa Alpii, l-a reprezentat timp de veacuri. Pereţii exteriori par a fi o broderie fină realizată cu multă abnegaţie, atenţie şi fineţe de către arhitecţi artişti. Maiestuozitatea catedralei îţi lasă impresia că este o regină acoperită cu dantele delicate şi pregătiră pentru cea mai mare sărbătoare a lumii: sărbătorea credinţei. Cele 135 de turle, cu toate detaliile lor sculpturale, dintre care cea mai înaltă atinge 109 metri, se ridică către soare ca mâinile a mii de credincioşi smeriţi. Zecile


de ferestrele largi ale clădirii, considerate a fi cele mai mari din lume, au fost astfel proiectate încât interiorul, deşi imens, să poată fi scăldat în lumină încă de la răsăritul soarelui, pe tot parcursul zilei. Cele trei ferestre în formă de roză, unice ca realizare, par a fi neasemuite flori deschise către cer. Frumuseţea tulburătoare a Domului este completă şi creată pentru a dăinui peste milenii. Deşi iniţial a fost ridicat din caramidă, când arhitecţii au înţeles grandoarea proiectului l -au continuat din marmură de cea mai bună calitate. În mod unic, a fost decorat cu o mulţime copleşitoare de statui. Există aici un număr uluitor de 3500 de statui ce decorează Domul, dintre care două treimi din ele sunt în exterior. Fiecare dintre cele 5 uşi de bronz ale bazilicii au fost sculptate de artişti diferiţi şi au teme deosebite. Catedrala are, spuneam, 135 de turle, iar de pe acoperiş în zilele senine se pot vedea privelişti deosebite ale Alpilor. Încă de intrare se pot observa pereţii acoperiţi cu picturi imense, create de artişti celebri. Dacă lumina nu s-ar cerne peste ele cu generozitate, ai putea crede că te afli în cel mai mare muzeu de artă a lumii. Totul ar părea întunecat şi rece, dar printr-un proces straniu, acolo unde razele soarelui atingeau pânzele pictate cu sute de ani în urmă, culorile deveneau translucide, se trezeau brusc la viaţă, deveneau calde şi strălucitoare. Sub ochii noşti uimiţi, statuile din marmură rece şi personajele din picturile vechi prindeau viaţă, se apropiau de inimile noastre, ca într-o îmbrăţisare învăluitoare. Interiorul este frapant. În momentul în care am intrat, am avut senzaţia că sunt cel mai mic Gulliver într-un palat din ţara

uriaşilor, construit şi pregătit pentru a înfrunta eternitatea. Înăuntru, catedrala este compartimentată în cinci nave gigantice ce par a pluti peste eternitate, într-o călătorie care a început o dată cu venirea lui Isus şi se va sfârşi cu voia Sa. Cele 52 de coloane de piatră artistic sculptate, par atât de puternice şi stabile încât lasă impresia că pot sprijini chiar tălpile Domnului. Vitraliile, executate cu mare maiestrie din cea mai fină sticlă, pictate cu uimitoarele culori ale cucubeului, sunt asemeni ochilor limpezi şi inocenţi ai pruncilor, îndreptaţi către Sfânta Fecioară, Maica noatră a tuturor. Pentru mine, Domul pare a fi o arcă uriaşă asemenea celei cu care Noe a salvat viaţa şi viitorul lumii. La fel ca în povestea biblică, când intri în acest uriaş lăcaş sfânt, ai impresia că ai ajuns într-o navă indestructibilă cu care vei putea porni în călătoria vieţii tale spre partea spirituală a lumii divine. Coloanele de marmură ce par fără sfârşit sunt asemeni cu parâmele vapoarelor din vremuri străvechi. Impresionantul altar din marmura fină, orbitoare, este catargul navei, pe care se sprijină acoperişul ca o velă uriaşă în care bate mereu vântul credinţei. Pentru a ajunge la stadiul actual, construcţia Domului din Milano a durat 500 de ani. Ca şi cum Dumnezeu ar fi vrut să creeze, astfel, o punte peste timp, care să ne ajute să ajungem în siguranţă lângă El. Turnul principal poartă în vârf, ca un stindard al păcii eterne, o statuie policromă a Fecioarei Maria, căreia i-a fost dedicată încă de la început catedrala. Privite de departe, statuia şi catedrala par a fi ancora cu două braţe pe care se sprijină întregul oraş pentru a rezista peste secole. Domul din Milano oferă impresia de eternitate, iar cei care au privilegiul să trăiască în apropierea sa, au o speranţă a propiei mântuiri mai mare decât mulţi dintre noi, cei veniţi de la mii de km pentru a admira acestă arcă miraculoasă a credinţei.

Mihaela Mihai 5


E X ER C I ŢI I P E N TR U P Ă R I N Ţ I… Ş I NU N U MA I! M-am gândit să vă propun un exerciţiu simplu. Pentru câteva secunde, uitaţi de problemele pe care le aveţi, de nopţile prea scurte şi de zilele prea pline. Respiraţi adânc şi gândiţi-vă la ceva frumos, plin de viaţă, ceva care te face să uiţi de toate necazurile lumii cotidiene. Ceva care, chiar dacă este foarte mic, te poate ridica când cazi, te poate umple de energie când oboseşti, te face să zâmbeşti când eşti trist şi îţi face inima să tresalte de speranţă când totul se risipeşte în jur. Dacă veţi accepta să faceţi acest exerciţiu de imaginaţie, sunt convins că o parte din voi, v-aţi gândi la maşina scumpă pe care o conduceţi sau la casa modernă în care locuiţi. Cred că alţii s-ar gândi la hainele de firmă pe care le poartă zi de zi sau la locurile exotice unde îşi petrec vacanţele. Poate că unele persoane s-ar gândi la prieteni, soţi, soţii, oamenii de lângă ei. Poate… Dar câţi dintre voi v-aţi gândi din prima secundă că ceea ce vă colorează viaţa, ceea ce vă motivează lupta, ceea ce vă încălzeşte inimile şi vă înfrumuseţează sentimentele poate fi un copil. Da, chiar aşa, dacă aceste rânduri nu ar fi fost scrise de un copil, despre toţi copiii din lume şi drepturile pe care aceştia le au, v-aţi fi dat seama care este cu adevărat punctul de echilibru al lumii voastre de adulţi? Iată de ce m-am gândit să propun acest exerciţiu de viaţă pentru toţi părinţii din lume şi nu numai pentru ei. Eu pot vorbi numai despre ceea ce simt. Pentru mine viaţa este încă o ecuaţie foarte simplă. Atunci când sunt fericit, atunci când mă simt în siguranţă, sunt sănătos, liber şi am familia în jurul meu, simt că totul vibrează. Aud întreg universul cum pulsează alături de inima mea şi ştiu că îmi este respectat dreptul la bucuria de a trăi. Când sunt iubit, sufletul îmi devine uşor, ca o aripă de înger, inima mi se încălzeşte, visele îmi plutesc în jur ca o aură sfântă şi mă simt ca o pasăre alunecând în zbor peste cele mai înalte piscuri ale munţilor lumii noastre. Asemenea mie, sunt toţi copiii din lume. Când ei sunt fericiţi, totul se transformă într-o simfonie de linişte şi pace. Să nu credeţi că este uşor să atingi această stare de bine. Pentru ca noi să fim fericiţi, voi, adulţii ce credeţi că puteţi conduce această lume, trebuie să ne respectaţi drepturile noastre de copii. Iar aici apar neînţelegerile. Când suntem încă mici, credem că ceea ce spun părinţii nu e tocmai bine. Dar nu din obrăznicie. V-aţi gândit că acei copii care îşi contrazic cel mai mult părinţii, nu vor, poate, decât mai multă atenţie? Căci au dreptul la toleranţă, acceptare şi înţelegere din partea celor care le-au dat viaţă. Uneori noi credem şi simţim că suntem ţinuţi într-o cuşcă pe care ne-au construit-o chiar părinţii noştri. Până ajungem să îi înţelegem, considerăm că nu este cazul că ascultăm ceea ce spun ei şi ni se pare că suntem sufocaţi, înghesuiţi. Limitaţi. Iar asta se întâmplă pentru că în propria noastră familie, apar reguli dure, greu de îndurat, sau voi, cei mari, aveţi pretenţii prea mari de la noi cei mici. Nu înţeleg de ce un copil nu are dreptul să devină ceea ce simte că i se potriveşte? De ce un copil trebuie să împlinească doar visele părinţilor săi? Fiecare copil are dreptul la visele sale personale şi trebuie sprijinit să şi le împlinească. Fiecare copil are dreptul să îşi descopere singur identitatea interioară şi să îşi păstreze partea luminoasă din el într-o lume plină de adulţi grăbiţi şi neatenţi. O parte dintre noi, prea puţini, au norocul să facă parte dintr-o familie adevărată, care ne ocroteşte, ne oferă libertatea de a gândi şi de a exprima ceea ce gândim. Atunci, „cuşca” se poate transforma într-o seră. Ştiţi cu toţii ce este o seră: un loc cald, luminos, plăcut, curat, sigur, unde plantele delicate şi sensibile, care se ofilesc şi mor dacă sunt neglijate, exact ca şi noi copii, pot creşte, se pot dezvolta şi se pot maturiza în siguranţă. În asemenea familii, părinţii îşi pot apăra copii de lucrurile orbitoare ale lumii exterioare. Şi în acelaşi timp, noi, copiii, avem spaţiu pentru a evolua liberi. Uneori, putem să includem şi alte persoane în acest teritoriu personal. De obicei, în lumea noastră, a copiilor, pot pătrunde numai cei care ne inspiră încredere. Căci noi, copiii, nu ştiu cum se face, dar avem, aşa, o intuiţie în plus: simţim când cineva ne iubeşte şi ne oferă o bucăţică fierbinte, din inima sa mare. De regulă, primii care fac parte din lumea noastră sunt chiar părinţii noştri. Şi chiar dacă nu ne înţelegem întotdeauna bine cu ei, noi le preţuim sacrificiile, dăruirea, munca şi efortul pe care îl fac pentru ca noi să avem o viaţă frumoasă şi să primim o educaţie bună. Căci pentru ca noi să ajungem cu adevărat oameni de caracter, trebui să avem nişte mentori dedicaţi nouă. Iar cei mai buni mentori

6


pentru noi trebuie să fie chiar ei, părinţii noştri. Ei sunt cei care, de cele mai multe ori, ne dau şi ne respectă drepturile. Ei sunt (sau ar trebui să fie) cei care ne învaţă cum să învăţăm, cum să respectăm, să iubim, să credem, să acceptăm, să avem reuşite dar şi eşecuri. Tocmai de aceea cred că cel mai important este pentru noi, dreptul de a avea o familie, o „seră”. O familie nu înseamnă obligatoriu doi părinţi. Unii dintre noi, mai puţin binecuvântaţi de viaţă, nu au părinţi, dar pot avea fraţi, sau prieteni, sau profesori care le pot ţine loc de părinţi. Eu nu o am decât pe mami, dar sunt fericit şi simt că am cea mai bună familie, cea mai spaţioasă şi luminoasă „seră”. Pentru mine, familia este locul unde pot fi eu însumi, dezinvolt, vesel; locul unde nimeni nu mă judecă, unde mă simt apreciat. Cred că familia mea este cea mai reuşită pentru că mă simt iubit, ocrotit, ajutat şi respectat. Iar prin tot ce primesc, mi se dezvoltă spiritul, mintea şi voi avea şi eu puterea de a dărui la rândul meu aceleaşi sentimente celor care vor face parte din viaţa şi familia mea mai târziu. Noi, copiii, suntem asemeni copacilor. Cu cât avem rădăcini – familii mai puternice, cu atât vom fi mai greu de doborât de furtunile vieţii. Şi chiar dacă acestea vor fi extrem de vijelioase, ne vor încovoia, ca pe trestii vântul, dar nu ne vor putea frânge inimile şi zborul. În familie ar trebui să ne simţim siguri de tot ceea ce există acolo. Ar trebui să avem dreptul să fim feriţi de „jungla” exterioară şi să ne trăim copilăria ca în poveşti, pe o pajişte fermecată, ca Harap Alb şi prinţesele din basmele lui Creangă. Într-o familie adevărată suntem înţeleşi chiar şi când nu ştim să ne exprimăm; suntem acceptaţi chiar şi atunci când greşim. Aici este locul magic unde, atunci când ceva ne apasă pe umeri sau pe suflet şi ne îngenunchează, există mereu cineva de încredere, care ne ridică, ne încurajează şi ne ajută să mergem mai departe. Numai aşa putem învăţa să ne acomodăm lumii şi să fim acceptaţi şi dincolo de graniţele familiei noastre. Aici ni se oferă sprijin şi suntem împinşi să mergem mai departe pe drumul vieţii chiar şi atunci când am căzut. V-aţi pus oare întrebarea banală, ce s-ar întâmpla dacă, atunci când o mamă îşi învaţă copilul să meargă şi vede că acesta cade şi se loveşte, ar renunţa de frică sa nu-l facă să sufere şi l-ar purta toată viaţa în braţe? Ar mai putea acel copil să meargă vreo dată puternic şi încrezător în întâmpinarea propriului său destin?! Voi ar trebui să ştiţi că noi, copiii, visăm tot timpul. Avem acest drept chiar dacă uneori credeţi că visăm prea mult, la lucruri pe care le credeţi imposibile. De fapt, voi nu ştiţi că pentru noi nu există „asta nu se poate!”. Pentru noi totul se petrece „mai târziu, când voi fi mare!”, pentru că noi ştim să sperăm. Prin aceste vise suntem capabili să realizăm lucruri minunate care ar putea schimba faţa acestei lumi. Ne putem imagina ca fiind preşedinţi, astronauţi, fotbalişti, bucătari, părinţi. Visele noastre nu au limite şi noi ştim că tot ceea ce visezi şi îţi imaginezi, dacă vrei cu adevărat, se poate împlini. Dintre toţi participanţi la minunile vieţii din jurul nostru, noi suntem cei care le preţuim cel mai mult şi avem dreptul de a crede în ele. În adâncul sufletelor noastre, Noi credem că aceste minuni sunt opera cuiva care, acolo sus ne iubeşte, indiferent dacă se numeşte Dumnezeu sau altfel. Fiecare copil are propria sa religie, are acest drept, pentru că Dumnezeu face parte din sufletul nostru inocent. Înainte de a fi copiii cuiva, noi suntem, cu toţii, copiii Lui şi, de aceea, drumul către El trece prin sufletul unui copil. Avem dreptul să credem căci trebuie să avem cui şi unde să ne rugăm pentru părinţii şi prietenii noştri, să fie sănătoşi şi fericiţi ca şi noi. Dacă vi se pare dificil să ne respectaţi drepturile, vă mai propun încă un exerciţiu. Imaginaţi-vă că nu există copii. Că toţii s-ar trezi aşa pur şi simplu, în această lume, deja adulţi. Nu ar mai pierde timpul inutil jucându-se, căutând înţelesuri, lăsând liberă curiozitatea. Nu ar trebui să mai spună nimănui „mami, te iubesc!” sau „frate, te rog iartă-mă!”. Mamele iubitoare ar dispărea şi o dată cu ele aniversările, poveştile citite seara şi mângâierile. Nimeni nu ar mai trăi inocenţa copilăriei, nu ar mai simţi bucuria unui copil în faţa unui cadou mult dorit sau uimirea când priveşte pentru prima oară curcubeul. Adulţii ar putea dormi liniştiţi căci nimeni nu i-ar trezi noaptea plângând că a visat urât. Ar avea timp şi spaţiu să se ocupe numai de ei şi de treburile lor foarte importante: să adune mai multe maşini, case, haine frumoase, vacanţe exotice. Şi apoi, după ce aţi obţinut tot ce v-aţi dorit…, puteţi să-mi spuneţi voi ce ar mai putea urma? Ce s-ar mai putea întâmpla mai departe într-o lume fără noi copiii?... Ştefan-Alexandru Stancu

7


Mama, leagănul vitalităţii universale Motto:

„Mama este numele lui Dumnezeu pe buzele şi în inimile copiilor.” (William Thackeray)

Mama, corolarul suprem de armonie şi fericire, în care Dumnezeu îşi oglindeşte aievea chipul creator… Nucleul în jurul căruia gravitează necontenit dorinţe şi idealuri… Un abis de dragoste şi iertare, în care ne abandonăm în orice clipă de rătăcire şi de singurătate glacială, rătăcitori prin noaptea gândurilor efemere. „Mama”, cel dintâi cuvânt, pe care fiecare dintre noi l-a rostit cândva cu atâta sinceritate şi candoare puerilă, armonizate în nuanţe edenice cu glasul dulce şi enigmatic al acestui Dar divin. Cuvântul care trezeşte în fiecare dintre noi o dorinţă arzândă, avântată spre absolut... Pentru fiecare dintre noi, însă, profunzimea paradoxală a acestui simplu cuvânt este tălmăcită într-un mod unic, de fiecare dată altul, de fiecare dată mai intens, mai profund. Sentimentul de a te bucura ne condiţionat de dragostea neţărmurită a Mamei este sacru prin unicitatea sa desăvârşită, aşternând pe pânza lăuntrică, violacee, a fiecăruia dintre noi, mii şi mii

8

de pâlcuri de lumină diamantină, izvorâte din cristalul arzând al unei vaste bucurii universale. Chipul sfânt al Mamei, creionat printr-o fineţe absolută şi, totdată, printr-o amplă complexitate imperceptibilă în inima noastră puerilă este un izvor nesecat de sentimente veritabile, de speranţă şi visare..., un tumult de emoţii vibrânde lăuntrice, tencuit cu amintiri. Mama..., lacrimi arzânde de tristeţe şi melancolie, ascunse subtil sub un zâmbet serafic de puritate şi armonie. Există oare o durere mai mare decât aceea de a-ţi privi, neputincios, Mama, împovărată de griji şi suferinţă? O durere aprigă, ce cuprinde în mrejele sale întunecate, inima răpusă de disperare şi teamă glacială a fiecărui suflet de copil... Aşadar, pentru fiecare clipă de fericire feerică, pentru fiecare zâmbet înveşmântat în afecţiune şi căldură, pentru fiecare sacrificiu ancorat în uitare şi nepăsare, să ne îndreptăm privirea încărcată de recunoştinţă şi iubire spre chipul sfânt al Mamei şi să spunem din inimă: „Te iubesc!”. Denisa-Maria Drăguşin

Roza din Mai, Februarie 2013  
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you