Issuu on Google+

victor cilincă

metapoveşti Cele nouă degete fericite şi alte întâmplări cu subînţeles


Ilustraţii: VICTOR CILINCĂ Coperta: CAMELIA LUPU

Consilier literar: Violeta Ionescu

2


Victor Cilincă

METAPOVEŞTI

Cele nouă degete fericite şi alte întâmplări cu subînţeles

Editura PHOEBUS Galaţi, 2008

3


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CILINCĂ VICTOR Metapoveşti/ Victor Cilincă. – Galaţi: Phoebus, 2008 ISBN 978‑973‑88717‑1‑7 821.135.1‑34

4


Lui Andrew

5


6


CU PRINS Vrăjitorul..........................................................................................................................9 Norocul codrilor...........................................................................................................11 Povestea celor nouă degete fericite.............................................................................14 Zmeul cel de trei ori îndrăgostit.................................................................................21 Zidiţi în ceruri...............................................................................................................27 Povestea peştişorului care a pescuit un pescar..........................................................31 Înhămat chiar la mijloc...............................................................................................43 Moartea Regelui Balthazar...........................................................................................47 Povestea celor trei mesaje din sticlă............................................................................49 Moartea lui Petunel.......................................................................................................54 Împăratul Gunoaielor...................................................................................................62 Ţăranul şi iarba..............................................................................................................92

7


8


Vrăjitorul

D

e la o vreme, tânărului Arthur i se năzăreau, după ce adormea, tot felul de lucruri, care i se păreau în acel moment fireşti, deşi nu se cade a fi povestite ziua... Mer‑ lin, care îl însoţea de prea multă vreme ca să nu simtă orice schimbare, oricât de ascunsă, în sufletul flăcăului, îl întrebă într‑o zi, mai lăturiş, dacă şi el visează noaptea. — Nu înţeleg întrebarea, se înroşi prea tânărul războinic, ridicându‑se de la măsuţa rotundă, la care încăpeau numai ei doi. Dacă vrei să spui că fac oarece nepermis, ai să faci cunoştinţă cu sabia mea! Bătrânul vrăjitor oftă. Ce înseamnă, de fapt, să visezi? Ca mai toţi vrăjitorii de ţară şi ca majoritatea oamenilor de acum, vraciul nu avea învăţătura Logosului şi nu putea deci arăta puiului acesta ce este visul, astfel încât tânărul să înţeleagă şi să creadă. Cum putea dară el, un biet vrăjitor fără ştiinţa buchelor, să‑i explice lui Arthur că tot ceea ce vede el atunci când nu are cum să vadă, ochii fiindu‑i închişi bine cu pecetea somnului, este vis şi că pe Pământ toţi oamenii păţesc aceasta noapte de noapte şi că nimeni nu se înfricoşează şi nu se ruşinează pentru atâta lucru? În noaptea aceea însă, Merlin apăru băiatului chiar de sub pleoape, înainte ca graţioasele fete despletite să‑l îmbie iar pe tânăr să alerge împreună prin iarba udă de rouă, ca de obicei după ce lui îi cădeau genele de oboseală. „Vezi, acum visezi!“ – îi explică bătrânul. Tot aşa, am scris şi eu cartea aceasta, ca SĂ VĂ ARĂT…

9


10


Norocul codrilor

A

fost odată un împărat, Împăratul Verde după numele din buletin, un împărat care tare mai murea de grija copacilor. Fie ei stejari zdraveni, tari ca un turn de televiziu­ ne, fie de vreun salcâm sfrijit, ţepos şi abia mijit, aplecat chiar şi de un vânticel de seară, fie un arţar vesel, fluturând steaguri verzi în adieri, fie o salcie bocindu‑şi picioarelor ‑ pe toţi, chiar pe toţi îi iubea! Cel mai mult şi mai mult îl enerva însă pe Împăratul Verde frigul albicios al iernii. Îmbrăcat cu zece cojoace, cu hlamide, blănuri, plăpumi şi covoare groase, hanorace şi giubele tricotate, împăratul îşi lipea nasul de geamul rece pe partea ailaltă, încălzit înainte pe dinăuntru cu lampa de benzină de o slugă, şi plângea de se prăpădea de mila pomilor rămaşi afară, în frig şi viscol. Într‑o bună zi de iarnă ceva mai caldă, Împăratul Verde îşi dezgheţă mai bine mintea şi dădu o poruncă neaşteptată: copacii, care până atunci tremuraseră de frig, căci aşa i se năzărise împăratului care‑i văzuse scuturaţi de crivăţ, deşi fuseseră înveliţi bine, ca nişte babe, cu paie, cu ziare şi cu pungi de plastic, vor fi încălziţi la sobe! Astfel, ţăranii rămăseseră să se încălzească la răsuflarea caprelor şi sub trenţele lor găurite, iar sobele, godinele, cuptoarele, lămpile cu spirt, cotloanele cu pirostrii cu tot, primusurile, chiar grătarele de făcut mititei erau scoase afară, în natură. Şi fiecare copac a primit în iarna aceea o sobă caldă! Frumoasă treabă!

11


Şi ţăranii, care privegheau să fie mereu calde sobele (dar nu aveau sărmanii voie să‑şi încălzească şi ei măcar un deget la acele sobe, nici măcar cu privirile să nu fure vreun licăr din jarul împăratului cel milostiv!), au pus pe foc cărbuni, paie, apoi mobile, garduri, po‑ duri de case, trenţe, haine, ba chiar şi cărţi vechi şi ceasloave preţioase, dar cu coperţi de lemn! Doar târziu în iarnă, când tot ce putea fi pus pe foc se transformă deja în cenuşă rece, sfetnicii îşi făcură curaj să‑i spună verde‑n faţă Împăratului Verde: — Măria Ta, am ars tot‑tot, nu mai avem ce mai arde! Am pus toată împărăţia pe foc! Nu mai avem nici poduri de lemn peste râuri, nici mori de apă sau de vânt, nici biserici din lemn, nici picioroange de mers pe la bâlciuri, nici coteţe de păsări, nici scăriţe pentru flori, nici scobitori pentru dinţi, nici papuci, cărţi, haine groase, cauciucuri de rezervă, bidoane din plastic, perne, jucării de lemn şi din pluş… Tot‑tot‑tot a ars frumos! Acu´… ce ne facem? Împăratul stătu mult ca pe gânduri, în timp ce pe geamurile palatului încălzite mai puţin (că se cam termina şi benzina, folosită din plin la sobele cu benzină pentru încălzit copaci) vedea ca prin pâclă cum teii şi gorunii şi brazii verzi de afară se legănau parcă înfriguraţi în vântul miezului de iarnă. Deodată, împăratul porunci, luminat: — Am găsit cu ce să încălzim copacii: puneţi pe foc pomii! Şi oamenii împăratului începură să taie fără crâcneală, aşa cum erau obişnuiţi, mai întâi stejarii carpatici trăsniţi, paltinii nuntaşi cei obosiţi de joc, prăbuşiţi de beţi prin prăpăstii, arinii putregăiţi (plini de vrăjitoare şi barbăcoţi prin scorburile putrede!), teii uscaţi şi fără pupeze, salcâmii răbdători, prea mici şi prea strâmbi… Urmară apoi cei sănătoşi, dar mici, apoi cei mai puţin falnici, apoi… Când primăvara bătu la poarta ţinutului, ultimul copac din împărăţie, un pin pricăjit, era încă încălzit la sobă. În soba de teracotă verde ardea încă penultimul copac din împărăţie, un brad bătrân! Împăratul Verde nu mai putea de bucurie: reuşise să înfrângă iarna şi să încălzească copacii lui dragi!

12


— Ce ne vom face iarna viitoare, cu ce vom mai încălzi copacul?, şuşoteau sfetnicii, morcotind. — O, asta se va întâmpla abia la iarnă, şi până atunci avem destul timp de gândire ‑ o primăvară, o vară şi o toamnă, spuse un înţelept. — Şi apoi, mai sunt şi alte împărăţii, zise mai încet un altul. Căci ţara era plină de înţelepţi, în frunte cu împăratul. Proştii plecaseră din vreme pe la alte împărăţii, unde oamenii se încălzeau cu lemne şi copacii treceau iarna şi fără sobe şi uite că nu mai făceau guturai…

13


14


Povestea celor nouă degete fericite

A

fost odată ca niciodată un om, Noroc‑spart pe numele lui, care avea două mâini. Fiecare mână avea câte cinci degete, iar cele două picioare (deşi asta nu se vedea din cauza ghetelor şi a ciorapilor de lână) aveau zece degete la un loc. Chiar de la început, cele cinci degete de la mâna dreaptă începură să le cunoască pe suratele lor gemene de la cealaltă mână, mai stângace; de, ălea stăteau mai mult prin buzu‑ nar, doar sprijineau barba omului atunci când el se gândea la ceva serios, băteau darabana când cafeaua nu mai venea şi nu se întâlneau niciodată cu degetele de la o mână străină. Din punctul acesta de vedere, degetele mâinii drepte au avut parte de multe aventuri în viaţa lor: au tot întâlnit mâini cerşetoare de cerşetori, mâini stând „drepţi!“ – de generali şi încruntate ‑ de căpitani de vapor, sau lăbuţe moi, când încruntate, când zâmbitoare ‑ de miniştri. Câteodată, degetul arătător, Arată–tot – cel mai obraznic, care arată direct spre lucruri, deşi uneori acest lucru nu este politicos! – intra adânc în Nas şi, pâh!, scormonea acolo adânc. Celelalte degete se ţineau atunci deoparte, dezamăgite de manierele lui Arată– tot. Îl iertau însă repede, căci tot Arătătorul era cel care le arăta drumul când Noroc–spart se mai rătăcea, tot el putea spune, după ce era umezit în gură (ei, asta mai merge…) de unde bătea vântul. Iar pe la petreceri, dumnealui tare se mai distra, împreună cu Deget–Mare – un deget mai vârtos, mai greoi, singuratec, îndărătnic ‑ opozabil tuturor! Fără el însă nu se făcea nicio treabă şi era chemat întotdeauna ca să strângă de mânere, pe partea cealaltă a degetelor lungi, să învârtă titireze împreună cu Arată–tot sau să‑l strângă pe Noroc–spart de nas, ca să‑i arate ce miros urât vine din beciul cu cartofi…. Arată–tot şi Deget–Mare erau singurele

15


care făceau ca domnişorul Noroc–spart să poată pocni şi el din degete. Arătătorul drept, deşi pocnea de ifose pentru că numai el era cel pus ca să apese pe buton atunci când trebuia apăsat, nu putea să pocnească aşa, de unul singur... Atunci când Noroc‑spart picotea singur dupăamiază în faţa televizorului, de‑ getele de la Dreapta aveau întâlnire cu cele de la Stânga. Şi se strângeau atât de bine degetele între ele, unele în altele, că părea să fie o familie de fraţi îmbrăţişaţi pe veci. Dar omul deîndată tresărea şi ducea mâna (dreaptă) la tâmplă, ca să‑şi aşeze părul căzut pe frunte… Cât stăteau împreună, Stâng‑Arătătorul Ţin‑pentru‑mine îl întreba pe Drept‑Arătătorul Arată‑tot: — Nu‑i oare cam plictisitor şi, desigur, obositor să ne tot arăţi mereu drumul, să guşti primul din dulceaţă chiar şi când n‑ai chef, să încerci vântul rece cu degetul fără fular şi să apeşi mereu‑mereu‑mereu pe buton?! — Aş, e floare la ureche!, se lăuda atunci Dreptul. E şi plăcut să te vânturi, aşa, prin Lume, să fii primul care încearcă, primul care apasă. Dar (şopti perechii sale care nu arăta niciodată nimănui nimic) am să‑ţi spun drept, pe tine, aşa stângaci cum eşti, te admir cel mai mult! — Cum aşa, căci eu sunt acela care mă bălăbănesc toată ziua fără rost şi, atunci când stăpânul nu ştie ce să mai facă, cum să‑şi ţină mâinile ‑ de pildă atunci când se întâlneşte cu Ea, Fată‑de‑seară‑misterioasă ‑ mă frământ întotdeauna în buzunar. Pe vremuri mă mai linişteam linguşind nişte monede, dar acum am rămas singur cu celelalte patru degete, la fel de sărace şi de singure… — Nu, nu – continuă arătătorul celălalt – chiar te admir pentru curajul tău: de mai multe ori, atunci când stăpânul Noroc‑spart a făcut gafe în faţa Fetei‑de‑seară‑misterioase, te‑am văzut că i‑ai ciocănit fruntea cum face cocoşu´ cu găinuşele lui, iar stăpânul a recunoscut: „Vai ce prost am fost!” Pe când dacă‑i arăt eu drumul cel bun, nu recunoaşte niciodată că EU eram cel care a avut dreptate!

16


Stâng‑Inelarul Inimioară era despărţit de arătătorul stâng doar prin Mijlocel, degetul cel (aţi ghicit!) mijlociu de stânga. Un mojic, ca şi fratele său de dreapta; ştim noi de ce! Inimioară nu se umfla în pene, deşi era mult mai important decât Drept‑Inelarul: după cum aflase chiar de la acesta, mai toţi oamenii ajung să pună pe inelarul stâng (şi nu pe cel drept!) un inel de aur sau de argint – o mare onoare pentru oricine! Căci numai şi numai regii se îmbracă în aur şi argint! Inimioară este foarte important în povestea noastră, aşa că trebuie să‑l ţineţi minte: curând va veni şi vremea lui… De la degetele mâinii drepte afla mâna stângă noutăţile, atunci când cele două rânduri de degete se împreunau la taifasul de dupăamiază sau atunci când Noroc‑spart se plimba trist, cu mâinile la spate. Uneori, la teatru, atunci când palmele spectatorilor se atingeau la aplauzele care nu se mai sfârşeau, puteai auzi cum degetul mic dreptaci al lui Noroc‑spart, Scărpinici, le şoptea stângacilor: „I‑a făcut sss…“ (dar palmele se depărtau şi abia apoi, când se auzeu un alt „plici“ de aplauze, continua:) sssemn fetei!“. „Şi şiiiii? (începea să întrebe, cu‑ rios, Inimioară) Ea i‑a răsss (aici palmele iar se depărtau) răspuns?“ (se încheia întrebarea la următorul „plici“). Dacă erau atente, degetele lui Noroc‑spart auzeau la aplauze, pălăvrăgind între ele, tocmai din rândul din faţă, şi degetele finuţe ale Fetei‑de‑seară‑misterioasă: „Or fi deeee (pauză‑plici!) degete serioase?“ Se refereau, desigur, la degetele lui Noroc‑spart, un tânăr bine crescut, pentru că umbla mereu singur şi nu avea faţă de cine să facă greşeli de neiertat. Având mai puţină treabă, degetele stângii tânărului cel trist stăteau mai mult pe gân‑ duri şi uneori se încumetau chiar să‑l tragă pe Noroc‑spart de mânecă, atunci când acesta se aventura fără să se gândească prea mult. Mâna dreaptă, cea norocoasă, se întâlnea mereu cu alte mâini drepte, ba uneori erau strânse, de emoţie, de ambele mâini ale cuiva. Şi degetele stângi şi drepte, laolaltă, aflau astfel, pe fugă, poveşti pe care oamenii nu le ştiu, sau dacă le ştiu nu le recunosc, sau dacă le ştiu şi recunosc că le ştiu nu le spun niciodată. De pildă, Noroc‑spart încă nu aflase că Inelarul Ei stâng – numit Inimioară‑roz, mai fusese nu demult

17


strâns într‑un inel, de argint. Fata, supărată, aruncase însă de mult ineluşul şi Inimioară tresări atunci când băiatul luă într‑o seară, cu curaj, mâinile Fetei‑de‑seară‑misterioasă în‑ tr‑ale lui. Degeţelul Inimioară‑roz simţi iar că‑l ia cu căldură la inimă, amintindu‑şi de o altă strângere, atunci când un alt tânăr îl strânsese într‑un inel frumos pe care i‑l pusese forţat pe mijloc şi apoi îl sărutase ce pe o floare… Acum, Inimioară se fâstâci atunci când o atinse pe Roz, dar îl şi săgetă neştiut urma aproape invizibilă pe care o lăsase ineluşul trădător din argint. O prinse pe Roz şi o strânse cu toată puterea. Când Noroc‑spart îşi desprinse, timid şi ruşinat, mâinile dintr‑ale copilei, iar Fată‑de‑seară‑misterioasă şi le retrase sfioasă pe ale ei, săgetată de o amintire tristă, cele două degete se încurcară însă, se fâstâciră, şi trebui să fie adus imediat un lăcătuş priceput care să le elibereze. Fata şi băiatul plătiră „nemţeşte”: juma‑juma! „O fi un semn” – spuse un vecin unei doamne apropiate, văzând mâinile împreunate fără voia stăpânilor. „Ce semn?!”, nu fu ea de acord. „Care semn?!”, îi urmă şi el exem­plul, depărtându‑se. Căci oamenii simt altfel decât degetele lor de la mâini. Iar degetele de la picioare, care nu văd niciodată nimic (în afară de lucruri interzise ochilor, atunci când merg la plajă), vorbesc doar de greutatea mai mare pe care o capătă brusc oamenii atunci când au obosit să mai meargă unul spre altul… În clipa când Inimioară se îndrăgostise de Inimioară‑roz, numai atingând‑o pe frunte, Arătă‑tot fu acela care, ca să‑i ajute, strânsese şi el mâna ei cea stângă, laolaltă cu alte două degete complice (care strânseseră mai puţin) ale mâinii celei drepte a tânărului. Din fericire, când este să sărute mâini, băieţii nu se mărginesc niciodată să pupe doar mâna dreaptă a fetelor… Ghinion însă! Noroc‑spart a avut într‑o bună zi un accident de noroc‑spart: şi‑a prins la maşină arătătorul stâng – pe Ţin‑pentru‑mine. Doctorii au decis că trebuie să‑i taie degetul şi l‑au consolat, spunându‑i că pentru un bărbat nu contează un deget în minus sau un plus, că toţi băieţii sunt plini de zgaibe şi majoritatea bărbaţilor, plini de semne de prin războaie, că d‑aia‑s băieţii băieţi şi bărbaţii, fricoşi la injecţii! I‑au mai spus lui Noroc‑spart că a avut

18


un noroc chior că nu a murit: dacă maşina nu‑l prindea doar pe Ţin‑pentru‑mine, l‑ar fi înhăţat pe băiat cu totul şi l‑ar fi transformat în felioare‑felioare de nenoroc, deci nu ar mai fi putut să se mai uite după Fată‑de‑seară‑misterioasă! S‑au apucat apoi de l‑au înmormântat decent, întins într‑un toc nou de ochelari, pe degetul Ţin‑pentru‑mine ‑ fără fanfară, căci fusese un deget modest, care nu prea se băgase. Dar pentru că, iată, salvase viaţa stăpânului său, Noroc, care îşi schimbase acum numele în Noroc‑chior, pentru c‑o merita, rosti o scurtă şi impresionantă cuvântare chiar la mormânt – într‑un cimitir de maşini de scris. La trista înmormântare, Inimă‑roz şi‑a târât şi stăpâna, care s‑a arătat apoi copleşită de norocul băiatului şi‑şi spuse că poate o să aibă noroc şi cu ea. Băiatul şi fata şi‑au şters atunci lacrimile (mai ales ea, care avea toate degetele la locul lor) şi şi‑au strâns mâinile. Şi, chiar dacă ar fi trebuit să păstreze o jumătate de clipă de re‑ culegere, cele nouă degete au început să se bucure de întâlnire, unele mai timid, altele mai îndrăzneţe. Şi s‑au cunoscut cu toatele, mai puţin Ţin‑pentru‑mine, care fusese între timp înmormântat, aşezat în tocul cel nou de ochelari, într‑un cimitir de maşini de scris, numit chiar „Eternitatea”, pentru că ţinea mai mult timp deschis… Lipsea la apel un deget, dar Inimioară‑roz făcea cât doi. Cel puţin!

19


20


Zmeul cel de trei ori îndrăgostit fost o singură dată, ca niciodată, dar dacă n‑ar fi fost, tot ar fi povestit careva, un împărat care avea trei fete, mai dragi decât râmele pentru pescar într‑o zi bună de pescuit. Căci împăratului tare‑i mai plăcea să pescuiască, câtu‑i ziua de lungă, iar treburile împărăţiei rămâneau cam alandala, iar prinţesele se plictiseau singure, fiind ţinute departe de ochii supuşilor, crescute după perdea, nici soarele să nu le bată şi să nu le ia valul. Dar ele abia aşteptau să fie răpite… Mamă nu mai aveau. De ieri, căci ce împărăteasă rabdă să nu‑şi vadă soţul cu anii, sau să‑l vadă numai dacă se duce frumuşel după el pe la pescuit? Ar fi plecat dumneaei mai demult, dar Împărăteasa era de celea care zic: „Nu lăsa pe mâine ce poţi face poimâne!” Barbată‑său, stricat oricum la urechi de vor‑ bele nevesti‑sii, mai strigă el o dată – de două ori „Bă, Lăcăreală, unde eşti, vino să te iveşti!”, apoi uită... Într‑o bună dimineaţă, se întâmplă să treacă prin împărăţie, chiar prin dreptul perdelelor celor trei prinţese, un zmeu cu trei capete. Capul mai mare, întâiul născut, îşi spunea Paratrăsnet, pentru că nu‑i plăcea cum îl alintă mă‑sa: Bebe – era prea mare! Mare şi (cam) prost! Dar un prost, dacă are şi muşchi pe el, nu recunoaşte că e prost. Aşa că el poruncea capetelor frăţeşti mai tinere puţin decât el: capului mijlociu, Floricel, supus oricum de felul lui, tăntălău şi el, mai puţin celui mic, numit Prâslecuţ, viclean ca o domniţă şi iute la minte ca o piatră din ălea cu care faci „broasca” pe lac…

A

21


Cum fuseseră ele fetele crescute cu grijă, după perdea, vezi bine că nu se mai uitaseră până atunci la alt zmeu, darămite să vadă picior de bărbat; în fond, cam acelaşi lucru, dacă vrei să ţii fetele departe de cele rele… — Oare cine ne pândeşte de după perdea?, se întrebă capul cel mare şi băbălău, atunci când trecură prin dreptul geamului cel gros. — N‑n‑nu se vede nimic, îngână cel mijlociu. — De ce nu aruncaţi cu o piatră, să vedem?, le spuse cel mic, făcându‑se apoi că se uită în altă parte, nu de alta, dar să nu creadă cineva că şi el a aruncat cu pietre: nu‑i frumos! Ăl mare, muşchiulosul, avea parcă patru capete proaste în capul acela al lui şi cu toate gândea şi gândea, de i se fărâmiţa gândul ca pudra de cafea împrăştiată de vântul de septem‑ brie: nu rămânea nimic, degeaba se chinuia să gândească! Când se hotărî ce‑i de făcut, dădu un cot capului mijlociu, care îndată şi aruncă o piatră. Că la aruncat pietre, atunci când îi spuneai să arunce, era bun! Geamul se cam făcu ţăndări pe dinafară şi cele trei capete, după ce se speriară un pic, văzură de îndată trei prinţese‑prinţesuţe, speriate, supărate, una mai frumoasă decât alta şi ultima deşteaptă foc. Cea mai mare codană, Fifuca, nu ştia nici măcar că dacă mergi fără umbreluţă la cap, te uzi şi la picioare. Era însă atât de arţăgoasă, încât nici nu‑ţi venea s‑o întrebi dacă se gândeşte ori nu la ceva. Coada şi‑o împletea, panglici îşi punea, cu parfum pe deasupra se dădea, dar nu ştia decât de frica scatoalcelor apăsate, de cozi trase bine, de „şuruburi” prin păr sau „castane”, de bobârnace‑n nas sau gâdilici până la lacrimi, că aşa se învăţase tată‑său să mai scoată ceva cu binele de la ea. În rest, nu! Cea mijlocie, Chivuca, parcă era o coţofană. Când vedea ceva strălucitor, musai îi trebuia şi ei să‑şi pună la gât, la încheietură ori la gleznă, ori să‑şi coase pe mânecă! Ca să nu mai spun că poftea prăjituri!… Şi peşti prăjiţi!… Cea mică era cam urâţică, dar zâmbea galeş, te uimea când cu o poezie bine ţintită, de‑ţi cânta sufletul ca mandolina de seară ori îţi spunea, aşaaa, ce bine‑ţi şade cât eşti mata

22


de urât (dacă erai cam urât) de te treceau apele de fericire, sau şoptea uneori, când avea ea un interes, dulce ca acadeaua deja începută şi cânta numai dacă era lumina mică, s‑o zăreşti pe prinţesă printre umbre şi să‑ţi imaginezi ce frumoasă e… În rest, dacă o cunoşteai mai îndelung, era şi ea prinţesă ca prinţesele: numai mironoseli! Ochii îţi spuneau: „apără‑mă”, că sunt slabă, buzele îţi spuneau: „luptă‑te pentru mine”, că sunt aici, lângă tine, mâinile te implorau: „păzeşte‑mă”, că sunt preţioasă! Dar glasul nu zicea nimic, ca să nu poţi spune după aia că ea a zis! Chestia e că toate cele trei capete ale zmeului ‑ da´ toate, toate! – se îndrăgostiră aproape în acelaşi timp de cele trei prinţese cucuiete. Mijlociul poate ceva mai încet, dar îi dete cot cel mic, ca să vorbească. — Ia, ia te u‑u‑uită ce mai prinţese!, se miră sincer Floricel, care nu văzuse la viaţa lui, deşi nu fusese crescut după perdea, nici măcar o jumătate de prinţesă. — Fraţii mei s‑au cam îndrăgostit, iar eu sunt la fel cu ei, le anunţă, până să‑şi revină ei, Prâslecuţ, capul cel mezin. — Ar trebui să ne plătească mai întâi geamul, deschise gura Chivuţa, cea mijlocie. — N‑auzi, că vor să ne ceară în sfârşit de mirese?!, spuse şoptit cea mare, Fifuca, deja lingându‑se pe botic. Se şi gândea cum o să‑l dreagă ea pe zmeu cu scatoalce, „castane” şi niscai gâdilici la tălpi, ca să se răzbune şi ea pe cineva, că pe taică‑su nu avea cum. — Cum se poate aşa ceva? Nicio persoană nu se poate îndrăgosti de trei fete în acelaşi timp! Nu e frumos!, le puse în vedere Mezinuca, care nu mai citise nicăieri despre un ase‑ menea caz. — Asta pentru că de obicei persoanele au câte un singur cap. Iar noi avem trei, iar fie‑ care cap face ce vrea el de capu´ lui, numai să nu ne dea pe toţi în gropi, explică imediat capul cel mic prinţeselor. Reţineţi: suntem trei capete vorbitoare, gânditoare şi vesele, iar nu un singur zmeu morocănos! De ce să vă măritaţi cu trei prinţi cu fiţe, ca să vă despărţiţi de casă, mergând în trei împărăţii diferite? Aşa vom merge împreună tot timpul la teatru, la meci sau la picnic. Suntem trei, dragele mele!

23


— Eu zic să ne mai numărăm o dată, mormăi mijlociul, dând neliniştit din coada lor. Fetele mai că ar cam fi vrut la măritiş… Aia mai mare, Fifuca, se cam codea, de formă. Vezi dară, îi venea ei bine, se pare, Bebe‑Paratrăsnet, dar oare se cădea să‑i arate aşa, din prima, că‑i place numa´ de muşchii lui? — Ia uite‑aicea ce de muşchi babani! ‑ se împăună chiar atunci Paratrăsnet, capul cel mai bătrânior. Că parcă ce‑i trebuie unei prinţese mari, decât să se făloşească bine pe la mese împărăteşti cu muşchii bărbăţelului ei! Al doilea balaur, Floricel, cam mutălău, pusese ochii pe fata mijlocie, Chivuţa, blândă de n‑o auzeai, ultima care răspundea în clasă la şcoală, dar una lacomă de inele, de bretele de brocart, de perle prinse‑n aur şi de aur scăldat în pietre, de lanţuri şi de fuste ori prea scurte ori prea lungi, de pantofi cu tocul sus şi de pălării cu pene scumpe. Şi toate astea trebuia cumpărate – se înţelege, de tăntălăul de cap de zmeu, care nu se‑ndura acum să spună „Nu!”. Iar când el va deschide gura aşa, înceeet, ca poarta cea grea a cetăţii, ca să se mire, ea îi va pune pe loc, la patefon, muzică voioasă, să‑l ia de cap, şi să‑l împingă de la spate cum va voi ea, de să‑i vină lui rău… Cel mic doar se uită, cum ştia el, în priviri celei mici, cum intră cuiul în uşa de brad: uşor îl vâri, uşor îl scoţi, da´ rămâne urmă! — Dar eşti cam urâţel, dădu din cap Mezinuca, cea mai deşteaptă dintre trei, de nici n‑ai fi zis, că nici nu prea ieşea ea în evidenţă. — Este drept, acum eşti frumuşică, o să te cam arate lumea cu degetu´ când oi ieşi cu mine pe stradă, dar or să treacă anii, frumuseţea oricum se duce, câtă e, şi n‑o să mai ră‑ mână decât inima din noi, o asigură Prâslecuţ, capul cel mic dar deştept al zmeului. Tu ai inimă frumoasă, eu am inimă frumoasă, cât despre chipuri – cum se scutură floarea, tot aşa de repede trece şi frumuseţea! Uite de‑o pildă la mama noastră: Baba Cloanţa – o ştii, c‑o ştiu până şi copiii! – a fost şi Miss Pădure la vremea dumneaei, când era codrul pădurice şi‑i erau ditai negii de azi doar aluniţe dulci, cât vârful de ac... O chema exact Cosânzeana, era mai frumoasă ca soră‑ta cea mare şi‑a luat‑o de nevastă un fraier de Făt‑Frumos. A ţinut‑o

24


el bine închisă în casă, după perdea, cam cât i‑a trecut ei tinereţea, să n‑o răpească cumva vreun balaur de atâta frumuseţe. El mai mult lipsea, iar când nu lipsea, de la o vreme mai mult căsca. E drept, n‑o păruia şi n‑o trăgea de cozi şi n‑o gâdila rău… decât doar duminica, când se întorcea de pe la Grădina Ursului, de la petreceri cu harapi albi. Când i‑au trecut nurii, i‑a lăsat şi el mamei uşa deschisă, da´ pas să mai oprească pe‑acolo vreun balaur ori zmeu frumuşel! Şi nici cărţi nu ştia muma mea ş‑a pădurii să citească, să‑i mai treacă tim‑ pul. Mai bine se lăsa răpită, la vreme, de‑un balaur cinstit şi cu plăcere de carte, s‑o înveţe măcar ceva modern… Dar iată, cum stăteau ei aşa de vorbă, încă fără folos, trecu pe acolo parcă fără treabă Făt‑Frumos, anume trimis de tatăl fetelor, să se mai uite şi el prin glasvand, să se mai uite şi el pe după perdea şi să vadă adică dacă i‑o place vreuna. Cum îl văzu pe zmeul cel cu trei capete, băiatul se şi burzului, căutând paloşul prin bagaje. Capul cel mare, Bebe, îi dădu cot mijlociului, să‑l înjure pe voinic: adică, ce căuta ăla pe la fetele lor? Prâslecuţ nu apucă nici să‑i spună mijlociului să tacă naibii din gură, că Floricel şi deschise urât gura, să se strop‑ şească la Făt‑Frumos. Pentru voinic nici nu fu o problemă să taie un cap mijlociu de zmeu. Dar Paratrăsnet, supărat, odată îşi umflă muşchii a harţă şi se ridică pe vârfuri, fulgerându‑l din priviri pe Făt‑Frumos, care, harşti! – îi tăie capul lesne, ca şi pe primul, căci obişnuia să umble cu paloşul ascuţit la el. Şi se pregătea voinicu´ să mai taie şi ultimul cap, să scape de‑o grije, când cap‑mezinul îl trase de mânecă: — Pardon, nene, câte prinţese îţi trebuie matale ca să faci nuntă? — Păi, una, nu?, răspunse cuviincios voinicul. — Păi, vezi? Ia o prinţesă de nevastă, şi tot mai rămân două. Eu l‑oi plânge pe fratele nostru nerod şi pe cel băgăcios şi‑apoi om face nuntă, şi eu şi matale. Şi n‑o să‑ţi pară cu regret, că n‑am văzut până acu´ prinţese care să nu‑şi lase mâna cu jumătate din împărăţie. Aşa şi făcură: prinţesa cea mare, Fifuca, îl luă de soţ pe Făt‑Frumos şi se bătură şi se gâdilară în parte toată vara şi în verile următoare, ba şi primăverile, toamnele şi iernile care veniră, că amândoi erau cam ţâfnoşi. Cea mică, Mezinuca, se mărită pe dată cu Prâslecuţ,

25


că tot rămăsese el, ca un zmeu normal, cu un singur cap, urâţel, da´, vezi bine, mai deştept cât unul cu trei. Iar mijlocia, Chivuţa, rămase pe capul lui tată‑său, împăratul, să‑i cumpere adică dumnealui zdrăngănele şi sclipici şi panglicuţe. Doar că omul nu mai avea cu ce: cele două jumătăţi de împărăţie le dădu celor două fete măritate, aşa cum era trendul, da´ şi da‑ tina. Aşa că Împăratul şi fata lui cea mijlocie trăiră de atunci din pescuit. El pescuia, ea curăţa solzii, care tare mai străluceau!

26


Zidiţi în ceruri

N

oaptea, zânele cele mici se îmbăiază, goale, în lacul de ceară. Vârtejul translucid este cald şi moale ca laptele pentru fiinţele mici cât o frântură de clipă, dar noi simţim doar arsură, atingând din greşeală, cu buricele degetelor, ceara care se topeşte îm‑ prejurul firului ce poartă, un rug fără ofrandă, flacăra. Un mic lac de ceară, albă sau de cu‑ loarea florilor, după cum este şi făcută lumânarea, înconjură incandescenţa şi din el dau pe dinafară lacrimi grăbite să scape din strânsoarea temeinică de dinainte... Lacrimile se sting însă pe măsură ce curg în jos pe trupul lumânării, tot mai departe de casă ‑ de Casa Focu‑ lui, până când acesta pogoară într‑un târziu ca să topească şi lacrima evadată din turnul de ceară, rămasă cu uimire închegată la jumătatea drumului între flacără şi podea… Dar atunci când vântul stinge lumânarea, ochiul de ceară de la rădăcina flăcării îngheaţă, iar câte o zână sau două din cele mai tinere şi prostuţe, prea bucuroase de jocul cel nou, nu ies la timp din lac, bătând des din aripile mirosind a lavandă. Şi rămân prinse, bietele, în lacul acum îngheţat ‑ la fel ca musculiţele acelea întemniţate de când lumea în boabele de chihlimbar. Rămâi atunci în întuneric, cu restul de lumânare, încă fierbinte, în mână, încon‑ jurat de zidul fără‑luminei. Om si duh, zidiţi în ceară, îngropaţi în Cer şi în ceruri... Cine va aprinde însă din nou lumânarea începută târziu, şi va da flacără de la flacără, într‑o altă seară, va elibera şi acele zâne prea puţin cuminţi, încă nedate cu focul... Şi o să le audă, dacă va sta cu urechea pregătită foarte atent, bătaia speriată a aripilor lor, atunci când ele scapă în sfârşit, zburând speriate ca să ceară iertare mamelor îngrijorate şi să le plângă la piept, cu lacrimi mincinoase de spermanţet, jurând că nu vor mai face.

27


28


Dar dacă le ştii secretul şi le vorbeşti frumos mai înainte de a aprinde iarăşi fitilul, poate că le ispiteşti să se mai scalde puţin şi pentru ochii tăi în apa înşelător de adâncă şi fierbinte a lumânării, înainte de a zbura. Ele se vor codi la început, apoi se vor răsuci încet printre valurile fierbinţi, ferindu‑şi însă goliciunea de ochii oricui şi uitându‑se rar la tine, cu sfială, pe sub gene, acoperindu‑şi pieptul cu aripile strânse, poate tocmai pentru că ştiu că nu le poţi vedea.... Şi mai ţine minte: dacă aprinzi o lumânare ziua nămiaza mare, o lumânare în care mai stau încuiate sub blănuri de ceară zânele, dezvelite de lumina care coboară în jos pe fir, ca un fugar din turnul unei temniţe, atunci când lumânarea se topeşte până la capăt, atunci când nu mai rămâne nimic‑nimic din feştilă şi turnul din ceară a curs ca din clepsidră Timpul, nici din trupuşorul micuţelor prinţese nu va mai trăi decât un fior de câteva clipe. De aceea, vă rog, vă rog de două şi trei ori: nu, niciodată să nu ardeţi o lumânare până la capăt! Şi, dacă ochiul vostru cuminte a văzut, niciodată lumânările nu sunt arse până la capăt. Culegătorii de mucuri strâng resturile rămase şi le retopesc, făurind alte lumânări. În care se varsă şi trupuşorul prostuţelor domniţe de ceară, care nu au avut destulă vreme să‑şi lase jocul şi să zboare. Şi sunt ele bucuroase că au iarăşi şi iarăşi loc să se joace şi să danseze... Sigur, sunt unele zâne care înfruntă cu bună ştiinţă primejdia de a fi prinse în mici iceberguri de ceară, pentru o altă seară promisă, la fel de fierbinte. Şi care se lasă de bună voie îngheţate în somnul cerei, atunci când văd în umbra flăcării un prinţ dintre cei noi pregătindu‑se să sufle, cu părere de rău, noaptea, în lumânare. Zânele acele strâng atunci bine ochii, ca să nu simtă când li se face întuneric şi să rămână măcar cu chipul prinţului, luminat, sub pleoapele lor mici nici cât o lacrimă parfumată de gând... Cele mai curajoase nu se gândesc însă la prinţi pregătindu‑se să lase întunericul în voia nopţii, ci la nebunia de a pluti, spre o libertate neştiută, într‑o lacrimă, atunci când pe trupul lumânării vor curge iar şiruri‑şiruri picăturile fierbinţi. Lacrimile care curg nu sunt ale unui ochi fericit sau intristat, sunt mici statui ale Tristeţii parcă de bună voie, îngheţate la jumătatea drumului spre pământ, pentru ca oricine să le vadă, să le pipăie şi să ştie că există

29


în lume şi destulă durere, tristeţe, disperare, dar şi lacrimi de bucurie blândă, în timp ce zânele fără minte se zbănţuie în largul lor în lacul de sus, de la poalele flăcării... Am întâlnit odată o zână care îşi urmase lacrima în zbor, mai departe decât celelalte lacrime prelingătoare. Picătura de ceară căzuse chiar pe vârful unei ghete ostenite. Călătorul aprinsese o lumânare, cerând puţin noroc de la Dumnezeu, înaintea unui alt drum lung şi primejdios. Călătorul porni la lung drum, curgând şi el ‑ picătură vie de ceară în lungul drumului, mergând sub feştila soarelui şi odihnindu‑se sub bătaia un pic afumate a candelei Lunii. Uneori, atunci când soarele bătea prea tare şi ceara de pe vârful ghetei drumeţului se mai muia puţin, zâna, trezită doar pentru câteva clipe din somnul său de ceară, zâmbea spre Călător, spunându‑şi în sinea ei că acela trebuie să fi fost unul dintre prinţii de zi.

30


Povestea peştişorului care a pescuit un pescar

A

fost odată spre niciodată un Marinar. Dar nu unul obişnuit, ci un marinar‑pescar. Corabia pe care plutea el nu ducea nici călători, nici mărfuri, nici altceva, nu mer‑ gea spre un port sau altul, ci doar vântura zi şi noapte apa adâncă, ca să prindă cât mai mult peşte în plase… În urma ei rămânea întotdeauna o dâră de cozi, capete şi oase de peşte prăjit şi vechea corabie putea fi recunoscută de la distanţă după stolurile de păsări de apă care urmăreau dâra de oase de peşte prăjit. Ce s‑o mai lungim atâta, în urma unei furtuni grozave, corabia s‑a dus dracului la fund şi echipajul, ud, s‑a împrăştiat care‑ncotro, fiecare pe unde a apucat, pe câte o scândură sau pe câte o bucată de catarg rămas după ce valurile au rupt corabia în mii şi mii şi mii de bucăţi şi fiecare vârtej şi fiecare vălureţ şi fiecare val mai mare a plecat acasă cu cât a putut lua el, ca amintire… — Băieţi, azi nu se spală puntea, a spus Şeful de echipaj, urcând pe scândura lui de şef de echipaj. — În seara asta nu servim cină caldă, spuse şi Bucătarul, înainte de a se agăţa de o bucată de scândură care fusese tăblia unei mese mici de telefon de bucătărie. Pe scândură mai puse­ se repede câteva lucruri absolut necesare: un polonic mare, de bucătărie, un polonic mic, de voiaj, o strecurătoare de bucătărie, o răzătoare de picnic şi puţintică sare de bucătărie; cu toate că Marea era destul de sărată şi aşa…

31


32


— Pentru tine n‑a mai rămas nicio scândură, spuse Căpitanul micului Marinar. Drum bun deci şi pe drum nu uita să te porţi cuviincios în orişice împrejurare! Şi să nu ne faci corabia de râs! Să spui mulţumesc, să‑ţi ştergi nasul cu batista, să cedezi locul în autobuz persoanelor mai înalte şi alte‑alea. Căpitanul se salvă ultimul, cum stă bine căpitanilor, căci nu reuşise să‑şi găsească, la repezeală, sticla de rom cu care obişnuia să‑şi îngrijească gâtul ori de câte ori era nevoie. Marinarul fără scândură sări deci direct în valuri, de unul singur, şi se pierdu îndată de ceilalţi. Furtuna aproape se liniştise, ca o ceartă de vară, Marea părea că are iar un fel de tuse şi că se îneacă, mai strănută odată umed şi se culcă în sfârşit pe o parte, obosită, pleoscăind încă puţin îmbufnată din valurile mici, apoi nu uită să stingă lumina de pe cer. Era întuneric de‑a binelea acum de nici nu mai puteai vedea cât îţi este de frică în atâta singurătate, dar era şi frumos, foooarte frumos! De întuneric, nici nu‑ţi mai nimereai ochii să‑ţi bagi degetele‑n ei şi era cam frig, cerul se prefăcuse din verde umed închis în negru umed‑întunecat, apa era şi ea neagră‑catifelată, numai valurile îşi mai puneau, din loc în loc, creste de fosfor. Marinarul era obişnuit cu apa, totuşi i se păru în curând că e niţel cam multă şi cam udă şi‑şi dori să vadă cât mai curând vreun ţărm uscat, cât de mic. Înotă voiniceşte toată noaptea, dar nu ajunse la niciun fel de ţărm uscat sau măcar puţin umed. Spre dimineaţă, Marea tresări de două ori ca la vis urât, apoi adormi la loc, cu fruntea netedă – doar două‑trei creţuri‑acolo, ca să ştii că‑i mare, nu asfalt – şi apa se prefăcu mai caldă… Viteazul matelot se întinse atunci şi el să se odihnească puţin. Asta înseamnă în limbaj marinăresc “a face pluta”, deşi omul nu avea la el nicio scândură măcar, darămite o plută. Dar abia se întinsese şi el puţin cu burta în sus şi dădu să se pregătească de un căscat mare şi adânc, când lângă el răsună un glas mic: “Ia mi te uită, dom´le! Ia te uită!” — Ia te uită!, spuse şi Marinarul. Se vede că, de foame, am năluciri! Acum aud şi glasuri! După care, convins că e tot singur‑singurel şi că numai i s‑a părut, se apucă de‑a binelea de căscat. Un căscat aşa de negru în noaptea încă deasă, încât nici măcar nu se văzu.

33


Numai piciorul drept al dumnealui se apucă să bată apa, aşa, de capul lui: „pleosc“! — Eşti chior?!, se auzi din nou tare glasul cel mic. Şi nepoliticos. Nu vezi că mă calci pe coadă?! „Ce este negru, are coadă şi vorbeşte urât?”, se întrebă iute de tot Marinarul. „O fi vreun lup?” Că lupii de mare, se ştie, cam suduie… — Pardon, nu v‑am observat, se scuză el precaut. Şi politicos, aşa cum îl învăţase Căpitanul. — Pardon pe dracu´!, se răţoi în continuare vocea. Şi ia mai taci! La pescuit, vezi bine, nu se vorbeşte! Încercă bietul om să distingă cât‑de‑cât pe proprietarul vocii, întunericul însă era însă încă atât de gros, că se lua pe deget, ca smântâna neagră! Căci dimineaţa, înaintea zorilor, întunericul se îngroaşă pe Mare, atât cât să‑l iei pe deget şi să‑ţi desenezi ochelari de soare. Se îngroaşe binişor, mai întâi ca o cerneală, apoi ca un var subţire, apoi ca smâmtâna, apoi ca un perete – toate însă albe! Mai întâi se văzu bine de tot Cerul. Pe urmă ieşi la iveală şi Mar‑ ea. Şi amândouă căpătară pe dată culuarea cafelei cu lapte. Dar ştii, cu mult, cu mult lapte! Mai târziu veni să se uite puţin şi Soarele, cu ochii încă înroşiţi de atâta somn, ridicându‑se în muşchi deasupra zării, apoi, cu un singur efort, cu o singură smuncitură marinărească, urcându‑se dintr‑o dată cu vreo trei palme mai sus, la etajul primului cer… Atunci Marinarul auzi lângă el un fluierat de mirare. Marinarul fluieră şi el, tot a mirare, şi, uitând că pluteşte încă pe spate, se rostogoli până ajunse cu tălpile exact în sus. Cât pe ce să lovească Soarele, care se uita mai încolo, pe la curiozităţi! — N‑am mai văzut până acum aşa ceva!, spuse Peştele. Căci persoana care fluierase prima nu era alta decât un peştişor albastru, cu dinţi potriviţi, din neamul acelora care vorbesc. Aşa cum se putea vedea şi după figură, era o persoană extrem de serioasă, îmbrăcată corect pentru o dimineaţă de pescuit şi cu ochelari de vedere, semn sigur de inteligenţă deosebită şi plăcere la litere…

34


— Un peşte care să vorbească! – strigă uluit omul. Păi, peştii nu vorbesc nici în tigaie, la foc! E o minune minunată, e foarte greu de crezut aşa ceva, cei de la Ziar mă vor face min‑ cinos… Dar… totul e foarte posibil pe lumea asta mare, chiar şi să se scufunde ditai corabia care până ieri plutea. Era posibil chiar să mă fi înecat. Aşa că e cu mult mai suportabil să mă întâlnesc cu un peşte vorbitor, poate chiar cu unul dansator sau care tricotează ori cântă la mandolină – ce contează? Noi să fim sănătoşi! — Ăsta‑i chiar un om vorbitor!, se miră cu glas mic şi tare Peştişorul. Nu te supăra, da´ nu cumva te înşeli? Eşti absolut sigur că eşti chiar un om vorbitor‑vorbitor? — Bineînţeles! Şi eu cunosc numai şi numai oameni vorbitori, mai puţin cei care vin de la dentist sau pe care tocmai i‑a certat Mămica. Cred că dumneata faci confuzie: peştii, dumnealor sunt cei care tac în mod normal. Asta pentru că au creierul prea mic… — Pfui! – se supără peştişorul, iar marimarul tăcu cam încurcat. Înotară o vreme ca împreună, tăcuţi ca peştii, sau ca oamenii care se întorc de la dentist sau ca puştii pe care tocmai i‑a certat Mămica. Nu se mai auzeau decât valurile tăcute ca peştii obosiţi, veniţi de pe la valsuri: doar fâşşş, fâşşşşş… — Înseamnă că nu eşti bun de nimic, vreau să spun, bun de mâncat, mormăi peştişorul. — Cum adică, „de mâncat”? Sper că nu vorbiţi serios. Nu păreţi deloc un peşte care să se priceapă… la mâncat oameni. — Eu? Nu… Pe vremuri, ce‑i drept, nu zic nu, mai gustam şi eu acolo, ca peştele, da´ acum sunt sătul de ei ca de meduze acre! Au cu toţii aproape acelaşi gust, unde mai pui că sunt şi acoperiţi cu catarame, ceasuri, brelocuri şi ciorapi din nylon! Dar dacă mă întrebi, de pescuit, sigur că da, mai pescuiesc oameni. Însă, mă‑nţelegi mata, nu pentru masă, nici pentru conserve; doar aşa, de plăcere, de‑un hatâr… Şi prind întotdeauna câte ceva proaspăt taman după furtună, ca acu´. Unu, doi, chiar patru sau cinci oameni plutitori odată. Dar până acum, niciodată, da´ niciodată, n‑am prins vreunul vor‑ bitor!

35


— Dacă ai fi fost măcar o dată să pescuieşti pe ţărm, ai fi văzut acolo o mulţime de oa‑ meni care nu plutesc, dar vorbesc. Mai ales femeile… Marinarul îi făcu, fără să vrea, poftă peştişorului, dar evită totuşi să povestească în con‑ tinuare cum pe pământ oamenii mănâncă din plăcere şi fără ruşine multă, foarte multă carne de peşte. — Eu n‑am fost niciodată acolo, Sus, e prea uscat pentru mine. Dar în general, voi, oa‑ menii vorbitori, în ce mări trăiţi? — Noi nu trăim nicicum în mări, ci de‑a binelea pe Pământ. — Ei, na! Şi cum puteţi trăi aşa, fără apă? — Uite‑aşa, foarte bine! Ba chiar, atunci când plouă – adică vine de sus un fel de mare în picături – stăm mai mult prin case, un fel de cochilii. Nişte cutiuţe în care ne ascundem de ploaie, de vânt, de prea mult soare… — Vezi? La noi în apă, nici pomeneală să ai nevoie de‑aşa ceva! Aici nu bate nici vântul de deasupra, nici soarele nu se vede prea bine prin apa groasă ca sticla, iar apa nu se opreşte niciodată… Şi zici că sunteţi mulţi: atunci, cum se face că se prind atât de puţini? Vezi bine, eu nu mai sunt tinerel şi e greu să fiu pe fază… E inuman să chinui un biet bătrânel, să‑l faci să stea la pescuit de dimineaţă până seara ca să prindă doar un biet om, şi ăla vorbitor şi fără gust! — Să ne ierţi, dar mulţi oameni chiar se tem de apă. Chiar şi atunci când vor să‑şi ia zilele, preferă mai bine să se otrăvească, să se ducă pe la războaie, decât să se arunce în ceva ud. N‑am ce face, asta e! — Şi acolo, în războaiele alea, cine‑i mănâncă? — Nimeni, mor şi gata! — Nţ‑ţ‑ţ‑ţ! Câtă risipă! Ascultă, mai întrebă peştişorul, cam câte tone de oameni crezi că locuiesc acolo, deasupra? — De, ştiu şi eu? Vreo câteva sute de milioane de tone, de toate culorile… Peştişorul înghiţi în sec de câteva ori, astfel încât fu cât pe‑aci să se înece… cu aer.

36


Multă vreme nu mai spuse nimic, mut ca peştele, de surprins ce mai era. În jurul lor aburii dimineţii se ridicau cu bucurie, ca dintr‑o oală cu peşte oceanic pusă pe foc mic. Marea era plină de verdele de pajişte diluată cu acuarele, iar valurile mici abia îşi mişcau uşor genunchii, făcând plase albicioase de spumă. Fregatele se odihneau încă pe apa uleioasă, lăsându‑se legănate uşor, cu capul ascuns în pene. Când cei doi treceau pe lângă ele, peştişorul se ascundea, cu toate că păsările cele mari păreau mai adormite decât foamea lor de peşte, astfel încât nici nu se speriau nici de ditai marinarul plutitor, pe care valul când îl ridica ‑ îîîîh, când îl cobora – pleosc! Sau poate că nici nu putea fi văzut, de vreme ce el cam începuse să semene cu un trunchi verde de copac, din cauza algelor verzi care îl încolăciseră şi a ierbii verzi de mare şi a muşchiului verde de mare care crescuse verde peste tot şi a bărbii sărate şi verzi şi a sării depuse verzui şi a ouălor de pescăruş pe care păsările le lăsau ‑ drept mulţumire pentru adăpostul oferit de marinar în timpul nopţii ‑ pe umerii şi pe braţele lui vânjoase, acoperite cu tatuaje vernil. O dată, un pui de pinguin rămăsese cazat şi pe timpul zilei, ca să călătorească apoi mai odihnit spre Pol. Îi lăsase la plecare, drept mulţumire pen‑ tru cazare gratuită şi confort, doar o pană, pentru că pinguinii fac doar un ou pe an. Spre seară, peştişorul se scuză şi o şterse puţin acasă, ca să mănânce sau să se culce, cine ştie? Sau poate că aştepta cu nădejde vreun alt vapor de oameni şi vreo altă furtună, mai norocoasă ‑ n‑am cum să ştiu… Noaptea se lăsă atunci jos, jos de tot, după ce mai întâi coloră cu roşu aprins o bună parte din cer şi trimise Soarele să se întindă şi el. Apoi cerul se desfăcu în mai multe fâşii verzi, albastre şi mov, Luna se văzu bine de tot, albă ca după o lungă răceală şi strălucitoare cum se fac doamnele când se dau seara cu cremă, încât marinarul putu vedea bine de tot cât era de întuneric. Toată noaptea înotă pe întuneric luminat doar de Luna dată cu cremă, dar cam fără tragere de inimă – de, nu mai avea cu cine să stea de vorbă. Spre dimineaţă chiar îşi spuse: „Cu siguranţă, nu există peşti vorbitori – a fost doar un vis, o aiureală!” — Ştii ceva, nu vrei să‑mi fii asociat? – îl întrebă însă chiar atunci, exact în clipa aia, de parcă i‑ar fi ghicit gândul, Peştişorul, care se întorsese special pentru el.

37


Apăruse brusc dintre valuri şi se apucase să‑şi şteargă de zor ochelarii de intelectual vorbitor. — N‑aş vrea să crezi că obişnuiesc ca să mă asociez cu primul străin ieşit în cale, însă îmi închipui că te pricepi destul de bine la oameni, atât cât să mă îndrumi la pescuit, continuă peştişorul. Împreună, am prinde poate chiar şi de două ori mai mulţi! Marea o fi dumneaei mare, dar pe toată mărimea ei nu găseşti pe unu´ în care să ai încredere să te asociezi la o aşa afacere. Nimeni nu te ajută, ba chiar unii te mai şi mănâncă la urmă! Marinarul, care nu mai văzuse săracul, de două zile, alte fiinţe în afara celor cu solzi sau în cel mai bun caz cu pene, tocmai se întreba oare cum arată el însuşi. Chiar şi pe corabie, nu se găsise măcar un ciob de oglindă în care el să se fi privit. “Oare nu cumva am şi eu solzi şi coadă, de vrea ăsta să mă ia asociat?”, se întrebă el. — Eşti absolut sigur că nu eşti deloc bun de mâncat? – îl ajută peştişorul. — Sunt sigur, sunt absolut sigur, m‑am gustat la bărbierit, când m‑am tăiat o dată, re‑ cunoscu marinarul. — Bine, te‑am întrebat doar ca să‑mi fac datoria până la capăt. Nu vreau ca să mi se reproşeze într‑o bună zi că nu te‑am pescuit din lene ori ca să fac conversaţie cu cineva. Păi, dacă tot nu te pot mânca, atunci de ce n‑am fi chiar prieteni la cataramă? Numai prietenii nu se mănâncă între ei, nu? Marinarul nu era prea sigur, aşa că dădu din cap a ceva. — Hai să fim prieteni vechi!, ură marinarul. — Până la moarte!, se emoţionă peştişorul şi de emoţie i se aburiră până şi ramele ochelarilor de bibliotecă. Însă, vezi… noi suntem puţin deosebiţi… N‑o să te deranjeze că eu sunt mai… sunt mai… „Deci nu am coadă şi solzi” – se bucură marinarul. — Că… eu sunt… mai bătrân şi mai înţelept decât tine – continuă până la capăt peştele cu ochelari. Evident, marinarul nu purta ochelari, nici măcar ochelari din ăia, de citit etiche­te.

38


— Dar câţi ani aveţi?, îl întrebă Marinarul pe ochelarist. — Zece ani. Zece şi‑un pic. — Iar eu am peste douăzeci, iar la noi la oameni asta înseamnă că‑s un tânăr încă mu‑ cos, cum zice Tata când îmi dă una după ceafă. — Foarte ciudat! Dar să ştii că noi peştii trăim puţin. Eu, la cei zece ani ai mei, sunt foarte‑foarte bătrân. Normal: în general nu prea dormim, nu ne spălăm dimineaţa şi seara pe dinţi, nu suntem obligaţi să mâncăm toată supa la prânz, nu mergem la birou, nu stăm la semafor şi nu ne tot uităm mereu la ceas… În felul acesta, trăim într‑un an câţi alţii în zece! Marinarul îşi spuse că peştişorul avea ceva dreptate: cât timp pierd oamenii din viaţa lor fără niciun rost! Cel puţin aşa credea el… — De asemenea – continuă înţelept peştişorul – nu bem deloc vin sau bere, nu jucăm table, nu fumăm pipă şi nici ţigări, nu ne ducem duminica la film sau la teatru, nu ne jucăm cu cercul, nici la Loto, nu ne dăm uţa‑uţa, nu facem avioane de hârtie din foile cărţilor de Matematică… De data aceasta, marinarul, care nu fusese tocmai un şcolar cuminte, nu mai fu întrutotul de acord cu modul simplu de viaţă al peştilor. Lui îi plăcea, desigur, ca fiecărui marinar, să tragă din pipă şi să se dea uţa‑uţa prin porturi… — Unele persoane care trăiesc într‑un fel care nu le face desigur cine‑ştie‑ce plăcere, spuse el acuzator, fac totul ca să‑i convingă şi pe alţii cât de bine e când nu e bine. Eu unul, nici în ruptul capului nu renunţ la fumat, dacă tot nu m‑am înecat!, spuse pescarul, deşi făcuse bubă‑n gât de la tutunul puturos. — Am citit că în doze mari e adevărată otravă, iar în doze mici îmbolnăveşte şi îngălbeneşte dinţii. Cunosc eu câteva balene demne de toată încrederea, care m‑au asigurat că n‑au putut vorbi luni întregi din cauza fumului adunat în gâtlej. Şi cât de greu le‑a fost să găsească printre naufragiaţi un coşar care să le scuture nasul! — În doze mari, poate. Eu fumez, când am, mai mult de patru sute cincizeci şi şapte de pipe pe zi şi n‑am nici pe dracu´, spuse marinarul tuşind însă de câteva ori.

39


Ce‑i drept, unchiul meu, Piratul, fuma mult mai mult şi de aici i s‑a şi tras… — Bietul de el, se întristă peştişorul. Eu pentru piraţi, nu te supăra, am toată stima! Piraţii, mi s‑a spus, îşi aruncă prizonierii în apă, la peşti, încă de proaspeţi. Doar aşa ne mai alegem şi noi cu câte ceva din milioanele alea de tone cu care mi‑ai tot făcut poftă! Sărmanul unchi! Pesemne că trăia singur şi n‑a avut cine să‑l desfunde la timp. E tare trist să fii sin‑ gur! — Ba uneori singurătatea e de o mie de ori mai veselă decât o tovărăşie nepotrivită! Nu era o aluzie – speră peştişorul… Din ziua aceea, peştişorul şi marinarul povestiră, pe rând, multe, verzi şi uscate, dar şi verzi ude, că apă era berechet. Peştişorul cunoştea şi el o mulţime de lume importană de prin mări şi oceane – avea o mătuşă grasă ca o balenă, care ţinea regim vegetarian, o alta caracatiţă, meşteră la afaceri cu comori de piraţi scufundate, nişte verişoare sirene cam afoane şi cu glas dogit de la rom, prieteni peşti zburători peste graniţe, un unchi ursuz, peşte‑torpilă şi o bunică broască ţestoasă, bătrână de pe vremea când Noe era fecioraş cumite şi înota în Prut. Iar marinarul‑pescar călătorise mult pe deasupra, pe uscat, şi tot ce spunea el era nou şi interesant pentru peştişor. Erau acum ca fraţii! Abia seara se despărţeau puţin, dar a doua zi se reîntâlneau bucuroşi. Şi tot aşa o săptămână întreagă! Peştişorul îi aduse în dar o uşă de frigider, ca să nu se mai chinuie să plutească, iar marinarul îi împrumutase pipa. Dar fără tutun… „Nu ne vom despărţi cel puţin până la moarte, dragul meu prieten”, spunea şi mari‑ narul, în timp ce peştişorul, ştergându‑şi emoţionat ochelarii, completa: „Doar moartea ne va despărţi cu adevărat! Dacă ne va despărţi!” Deşi, la un moment dat, peştişorul îl rugase că dacă, Doamne‑fereşte, se vor întâlni cu alţi peşti, să se facă amândoi că nu sunt împreună, ca să nu râdă cumva ăia de ei că s‑au împrietenit, unul cu o coadă şi altul cu două. Picioare. De, nu toţi peştii‑pescari sunt înţelegători! Priveau uneori amândoi la cerul care iar se despărţea în fâşii verzi, roşii şi albastre şi erau total fericiţi. Şi Lumea se făcea în jurul lor ca smântâna, apoi ca un var subţire, apoi ca cerneala, dar totul numai şi numai de culoare neagră. Atunci peştişorul îşi lua puţin rămas

40


bun, dădea din coadă şi o zbughea iar la el acasă. Peştişorul se obişnuise atât de mult cu noul său prieten fără înotătoare, încât se şi lăsase pescuit din dragoste de câteva ori. Dar mari‑ narul îl pescuia doar de dragul sportului şi îi dădu drumul – cum naiba era să‑şi mănânce cel mai bun prieten şi dealtfel singurul, că doar nu erau la sarviciu?! Marinarul nu se mai gândea de mult la vreo corabie salvatoare sau la vreun ţărm – poate că între timp se şi desfinnţaseră… Într‑o zi însă, iată că pe verdele‑albăstriu, de smarald topit, al zării, răsări o mică pată albă. Şi pata se tot mărea, se tot mărea, se tot mărea, ce să fie ea, ce să fie, până când deveni o corabie mititică, apoi, mai aproape, o corabie mijlocie, apoi o corabie mare de‑a binelea, burduşită de oameni! Şi cu toţi, dar absolut cu toţii – mai puţin Bucătarul, care tocmai se fripsese cu ciorba de peşte – erau oameni cu totul şi cu totul vorbitori. — Ce mare cantitate de oameni!, nu se putu abţine peştişorul nici de dragul prietenu‑ lui său, marinarul, deşi îşi promisese chiar ieri să nu mai pomenească niciodată de oameni în faţa acestuia… Ce de‑a haleală, frate! Da´ ce greu trebuie să le fie sărmanilor acolo sus, unde vântul şuieră iar soarele îţi cade direct în cap! Mai bine ar veni cu toţii aici în apă, e loc destul… Aşa grăi, ca fermecat, peştişorul, dar când se întoarse, marinarul ia‑l de unde nu‑i! Când se uită mai bine, văzu că omul înota deja cu toate puterile spre corabia care oricum venea direct spre ei. — Ce vrei să faci, prietene?, strigă disperat peştele. Să n‑o loveşti, că poate se scufundă!Şi… n‑am să mă pot abţine! Apoi, văzând că marinarul nu‑l mai ascultă, dând ocol vasului, strigă şi mai tare: — Nu te duce aşa aproape, să nu te pescuiască şi să te mănânce! Dar marinarul nu‑l mai asculta pe bunul său prieten, ajunsese deja pe corabie, urcând „scara de pisică”, făcută din frânghii. Acum sărea într‑un picior de bucurie, fără să mai ar‑ unce măcar o privire în apă. Cine ştie, poate ticălosul de marinar o fi având chiar şi vreo drăguţă prin port, la care să dea acum fuguţa! „Acasă! Acasă!”, striga omul ca prostul.

41


Peştişorul, care era, n‑aţi uitat sper, şi un înţelept – vă amintiţi, desigur ochelarii de bibliotecă, nu de citit etichete! – îşi şterse discret o lacrimă udă de mare. „Sunt oare lucruri mai de preţ decât prietenia?”, se întrebă peştişorul cu tristeţe, plecând acum de unul singur la pescuit oameni. Iar marinarul, ce credeţi? De foame, înfulecă toată‑toată supa de peşte din farfurie, întreagă‑întreguţă, cu modelul farfuriei ‑ în formă de peşte ‑ cu tot!

42


Înhămat chiar la mijloc ntr‑o zi, un biet om şi‑a oprit teleguţa cu pepeni la marginea drumului şi s‑a întins ca să se odihnească între pepenii lui, care ţineau răcoare. Voia doar să tragă un pui de somn. Îngeraşul lui, care gâfâia puţin în urmă, îl ajunse în sfârşit şi‑l privi cu milă. „Săracul: a tras de unul singur la căruţă! Şi, uite, îl bate soarele exact în cap! Dacă păţeşte ceva?”, se îngrijoră îngeraşul. Un drăcuşor care n‑avea treabă, ba chiar mergea pe drum, agale, dar în sens invers cu îngerul, se opri şi el în loc. „Ia te uită: pe acesta‑l bate soarele‑n cap! Poate îl ameţeşte şi, aşa ameţit, îi vine chef să sară la harţă cu vreun trecător… Şi atunci mă caţăr eu pe sufletul lui, ca pisica, şi nu mai scapă el de mine!” – îşi spuse împieliţatul. Îngeraşul se uită înainte: mai aveau mult până în orăşel. Dar nu foarte mult… Şi atunci îngeraşul se înhămă dracului la cotigă în locul omului, dar se vede că pe la ei, prin Rai, sunt porţiile mai mici, iar de vin, nici nu poate fi vorba! De unde, deci, atâta putere ca să urnească singur cotiga, başca pepenii, başca omul care stătea tolănit ca mortu´ printre pepenii reci? — Stai să‑ţi ajut!, sări îndatoritor Aghiuţă. (Să n‑ai încredere în de‑alde ăştia!) — Nu trag cu tine‑n jug! – îşi făcu cruce mititelul celălalt. — Păi, eu trag pe partea mea, tu, pe a ta, insistă nepotul lui Scaraoţchi cel smolit. Ce treabă să avem unul cu altu´? Doar mergem spre aceeaşi destinaţie, nu? Îngerul se învoi atunci. Împreună, cotiga se urni uşor, ba chiar începu să meargă înspre

Î

43


44


orăşel. Îngerul pusese batistuţa peste oişte, ca să nu se murdărească, dar drăcovanul o agăţase din cealaltă parte, cu codiţa lui cea lungă, şi trăgea fluierând cu mâinile‑n buzunare. — Auzi, de ce vrei să cari pepenii ăştia la oraş?, întrebă după o vreme, curios ca o babă, Cel negru. — Pentru că aşa vrea Ăl de Sus, găsi iute o explicaţie Cel alb, mai mult ca să‑i închidă gura necuratului. Da´tu, da´tu de ce împingi pe omul ăsta spre oraş, alături de mine, neîn‑ tinatul? – se arătă la rândul său curios îngerul. — Aşa, de‑al dracului, răspunse în răspăr nepoţelul dracului cel mare. „Dacă‑l las aici, în pustietate, omului ăsta i se poate întâmpla ceva rău – se tot gândea îngerul. Omul trebuie să fie tare bolnav de stă aşa, întins, dacă moare aici fără împărtăşanie? Sau dacă vin hoţii şi‑i fac felul?”, cugeta prăpăstios Cel alb. „Aşa, în oraş, îl va ajuta cineva… Acolo sunt destui oameni buni, cu frica lu´ Dumnezeu!” „În pustietatea asta nu are ce să i se întâmple nătăfleţului acesta de ţăran. Dar dacă‑l ducem în oraş, tot îi fură vreunul un pepene, atunci omul se înfurie şi face vreuna nefăcută… Şi eu ce aştept? Îndată mă şi caţăr pe sufletu´ lui, ca iedera neagră, ş‑acolo rămân! Unde mai pui că şi îngeraşu´ ăsta o să‑şi pună ghiara‑n gât când o vedea că la oraş nimeni n‑o să‑i dea ajutor omului lui, că acolo toată lumea‑i rea ş‑a dracului. Ce‑o să‑şi mai rupă penele şi puful de supărare! Dincolo, în pustie, mai putea spera în bunătate, că tot nu erau oameni pe‑acolo, da´ aici…” Hurducăit, în ciuda celor doi înhămaţi la teleguţă, omul se trezi şi se sculă în capul oa‑ selor. „Cine dracu´ m‑o fi adus până aici, doar nu m‑oi fi îmbătat?!”, îşi spuse el, frecându‑se la ochi, fără să bănuiască: nu dracul, ci îngeraşul împinsese mai abitir. „Ce să fac eu cu pep‑ enii ăştia la oraş – oraşu‑i plin de bostană! Acolo, în drum, mai treceau când şi când boierii, seara, pe răcoare, şi mai cumpărau la preţu´ meu… Doamne, pe unde dracu´ umbli?” – se uită ţăranul în sus.

45


46


Moartea Regelui Balthazar ăritul Rege Balthazar al sipizilor a fost un rege foarte înţelept până într‑o zi când magii îl avertizară că va muri de o moarte cumplită, dacă nu se va arăta precaut tocmai faţă de lucrurile apropiate şi dragi domniei sale. Din acea zi dară, cel mai perfid duşman fu bănuit de cugetul tot mai înspăimântat al Regelui ca fiind numai din rândul bunilor şi cu credinţă prieteni, a sfetnicilor de taină de până atunci, a slugilor devotate odată cu viaţa şi, mai ales, a oricărei rude de sânge geamăn... Apropiaţii se întristară la început, apoi începură să se teamă şi să se înnegure simţind că sunt bănuiţi pe nedrept, văzând că sunt spionaţi de slugile credincioase banilor regelui, plătite din ce în ce mai regeşte şi în care, pe zi ce trecea, monarhul avea cu atât mai puţină încredere... Cercetând Istoria vechilor sipizi şi a Lumii întregi, Regele Balthazar ceti şi despre lucruri pe care mai înainte, când mai deschisese terfeloagele pline de înţelepciune, nici nu le băgase în seamă: cum că mulţi fraţi mai mici făcuseră răzmeriţă împotriva fratelui mai mare ca să‑i împartă tronul, că Regina Cutare îşi otrăvise soţul pentru a înscăuna beizadeaua, că fiul cel iubit venise în ţară cu sprijin de la Înalta Poartă pentru a‑l răsturna pe tătâne‑său, că generalul cel mai credincios îl ucisese mişeleşte, într‑o posadă, pe prinţul său binefăcător... Şi abia acum bunul Rege Baslthazar stătu să‑şi amintească de mult‑răul făcut de el odinioară în treacăt, de pe lângă foarte mult‑binele cu care îşi copleşise neamul, sfetnicii şi vecinii de când tâmplele cărunte îl învăţaseră măsura înţelepciunii... Mulţi nobili de la curte, apropiaţi până nu demult Măriei‑Sale, erau acum ispitiţi de gân‑ dul păcătos al unei răzmeriţe care să spulbere aceasta zodie a bănuielii, care, iacă‑tă, începea să trimită tot mai mulţi bănuiţi pe lumea cealaltă, fie în ştreang, fie otrăviţi, ori ferecaţi în lanţuri şi lăsaţi să se stingă; altfel, oameni nevinovaţi şi fără gând ticălos. Voinţa răzmeriţei

M

47


nu le‑ar fi trecut prin minte voinicilor în ruptul capului, înainte ca vrăjitorii să proorocească cele ce‑au proorocit, învrăjbindu‑l astfel pe până ieri înţeleptul monarh. Bănuiala iscată din teamă şi judecata pripită trimiseseră prea multe capete credincioase sub securea gâdelui. Mulţi prieteni fuseseră înjunghiaţi fără judecată, de oamenii fără faţă plătiţi greu din visteria bănuitoare a Măriei‑Sale. Acum, chiar şi duşmanii aveau temei să privescă de peste hotară, cum să facă a stinge această viermuială primejdioasă... Într‑o bună zi ‑ bună pentru toţi supuşii din regat, dar nu şi pentru Rege ‑ o ceată de oşteni străini, năimiţi de unul dintre duşmanii adevăraţi de peste hotară, pregăti o capcană în care să fie răpus cel care până nu demult fusese cel mai iubit dintre oamenii pământului. Oştenii străini tăiară dară copacii cei groşi, de o parte şi de alta a drumului de pădure pe care Regele şi suita sa urmau să se preumble. Dară nu retezară tot trunchiul copacilor, ci‑i lăsară sprijiniţi într‑o ţandără de lemn, pe care s‑o taie la vreme şi copacii să zdrobească astfel sub ei blestemul... Şi în ziua aceea, la trecerea alaiului regal, oştenii ascunşi prăvăliră trunchiurile, codrul fremătă întreg a furtună şi frunzele se învârtiră o vreme, în roiuri, deasupra oamenilor. Fiind însă straşnic păzit de cei câţiva sfetnici credincioşi care juraseră să nu‑şi facă cinstea de ruşine, Regele Balthazar scăpă nevătămat, în timp ce aproape toată suita care îi deschisese calea se afla zdrobită la pământ. Frunzele aşezându‑se acum deasupra, cum se aşează încet corbii cei de pradă, pogorâţi anume să se înfrupte din carne de curtean credincios... Dar umbra unui copac se prăvăli tocmai atunci de sus peste Rege iar acesta apucă doar să ridice braţul în sus, a apărare, iar buzele sale se deschiseră pentru ultima oară, ca să grăiască doar atât: „Aaah!”. Vorbă care, nefiind plină de înţeles şi înţelepciune, nu fu nici măcar trecută în Istoria sipizilor. În Istorie, grămăticii consemnară o vorbă de duh rostită în adevăr de monarh, însă în anul ridicării unei sfinte biserici, pe vremea înţelepciunii sale dintâi... Şi Regele Balthazar căzu la pământ mort şi nu găsiră din inima lui necredincioasă nici o parte întreagă, ca s‑o poată arăta Reginei şi prinţilor, drept dovadă...

48


Povestea celor trei mesaje din sticlă

A

fost odată un om, Iona pe numele dumnealui, mi se pare, care îşi avea casa pe un continent lunguieţ ca un peşte grăbit. Un continent este aşa, o insulă foarte‑foarte mare pe care, de‑a lungul timpului, au fost puse, ca să nu se ude de tot în mare, tot felul de ţări. Iona ştia o poveste cu un om, tot Iona pe nume, care fusese odată înghiţit de un peşte mare şi zicea mereu că şi el este înghiţit de continentul cel lunguieţ. Simţindu‑se foarte singur pe insula lui continentală, Iona s‑a gândit într‑o zi (pe vremea aceea zilele veneau una după alta, fără să uite nimic), să trimită departe‑departe un mesaj, ascuns într‑o sticlă pe care s‑o arunce valurilor Oceanului, iar acestea să le ducă – spera el – unei prinţese frumoase. Iona nu era un tânăr frumos, dar cum nu avea alături un prinţ frumos, ca să se compare în oglindă cu el, credea că este măcar acceptabil... Şi Iona găsi chiar atunci o sticluţă de rom, aruncată de valuri pe plajă. O sticlă din care băuse până la refuz un pirat îndrăgostit de o sirenă care se înecase într‑o zi stând prea mult în aerul sărat al oceanului, doar ca să‑l privească pe el. Iona luă sticla, o spălă cu grijă şi în‑ chise în ea o privire. Se gândi că privirea o va izbi puternic pe prinţesă (Iona avea ochii verzi şi soarele glumea în ei, iar luna trimitea mereu câte o lacrimă proaspătă). Puse apoi un dop bun de plută şi aruncă sticla în apă: drum bun! Şi sticla pluti, dusă de curenţii şi concurenţii de apă. A doua zi Iona se gândi că, dacă Oceanul este imens, şi drumul sticlei o să fie foarte‑foarte lung şi, ca să nu se plictisească cumva prinţesa după ce va primi primul mesaj, mai trimise o sticlă. Aceasta era însă o sticlă cu pereţi tare groşi, pentru că erau violeţi spre

49


verde. Sticla ţinuse înăuntru şampanie ţâfnoasă, din acea cu care trebuie să fii foarte atent dacă vrei să nu pocnească ca praful de puşcă. Sticla fusese aruncată în apă la o petrecere pe un iaht alb, după ce ultima picătură, încăpăţânată, refuză să se scurgă în paharul cu picior al unei regine la fel de bătrâne pe cât era de bogată. Regina era furioasă pe sticlă, dar mai ales pe pahar, căci avea, ca şi ea, un singur picior. Celălalt picior îl pierduse într‑o bătălie cu piratul care aruncase sticla de rom. Şi de atunci bătea mările, doar‑doar şi‑o găsi pe undeva piciorul pierdut, să‑l pună la loc şi să bea singură şampanie din pahare pe două picioare. Iona sorbi şi ultima picătură care, speriată de cât o legănaseră valurile aproape ador‑ mite şi de cât o scuturaseră apoi valurile arţăgoase, se dărui ameţită omului nostru. Iona, puţin ameţit şi el de picătura tare de şampanie, nu mai spălă sticla, pentru ca aşa să se bucure şi „prinţesa lui” de parfumul acelei băuturi scumpe, din care beau doar regii cu cap şi reginele cu picior. Apoi îndesă înăuntrul sticlei care, fiind groasă, ţinea la presiune mare, toate şoaptele lui de iubire pe care până atunci le ţinuse de rezervă, pentru când s‑o îndrăgosti. Nu mai păstră nicio şoaptă, dăruindu‑i deci prinţesei întreaga lui inimă. Trebuie să dărui întotdeauna toate şoaptele tale dulci, fără frică: dacă prinţesa ta se va supăra într‑o zi pe tine, îţi va trimite oricum şoaptele dulci înapoi, puţin înăcrite de trecerea vremii şi în‑ chise într‑un borcan în care s‑a ţinut muştar iute... În a treia zi, Iona găsi pe nisip o sticlă de apă minerală, puţin nervoasă, de atunci de când se lovise de nişte stânci. Însă, cum pe continentul lui Iona nu se mai găsea şi altă sticlă goală, tânărul se gândi că în sticla aşa mare, burduhănoasă cum era, încăpea de minune nu doar o scrisorică, ci chiar un jurnal întreg! Aşa că tânărul îndesă înăuntru cât mai multă hârtie – foi albe, imaculate – pe care prinţesa să‑i scrie înapoi lui poezii de dragoste. Prima sticlă, cea din care piratul băuse rom până când puntea visurilor i se umpluse de sirene vii, nu traversase însă oceanul, ci, urmând binişor curentul apei care bâjbâia ţărmul, se opri chiar în oraşul vecin, oraş aşezat cam cu spatele la casa lui Iona. Acolo, la malul apei, o prinţesă singură îşi spăla zilnic batistuţa în apa mării. Batistuţa era, spun oamenii, foarte curată, nu era nevoie deci să mai fie clătită, dar se vede că prinţesa Jena îşi tot făcea de lucru

50


51


la malul mării, doar‑doar o vedea un vapor de departe sau o sticlă cu mesaje înăuntru. Jena se bucură deci văzând sticla plutind în voie şi, udându‑şi doar puţin poalele de brocart ale costumului de baie, reuşi să o prindă. Inima îi bătea cu putere atunci când scoase dopul sticlei. Se miră cu nu era nimic înăuntru, dar o privire îndrăgostită o izbi imediat în ochi, făcând‑o să leşine cât‑de‑cât. Privirea era verde, iar soarele glumea în ea, iar luna îi adăugase tristeţea ei... „O fi de la vreun prinţ frumos, cu privirea verde”, îşi spuse fata, dezleşinând pe dată de bucurie. Deşi venea în fiecare zi pe malul mării, Jena se hotărî să meargă a doua zi în mod cu totul şi cu totul special acolo: dacă mai venea o sticlă misterioasă? Şi, într‑adevăr, exact când fata ajunse acolo unde apele tricotau spumă cu nisip, o sticlă mov se şi grăbea să plece mai departe, spre altă prinţesă. Fătuca alergă deci după sticla cu pereţi groşi, îşi udă bine brocartul în apele reci, ast‑ fel încât era prea udă ca să mai leşine atunci când, scoţând dopul, dinlăuntrul sticlei ieşi o şoaptă dulce şi înfiorată, care se pierdu însă iute, ca şi zgomotul unei crenguţe abia frânte la aşezarea unui fluture... Chiar dacă nu înţelese şoapta care, îngesuită sub presiune între alte şoapte, rămăsese doar un oftat lung de durere, Jena fu convinsă că doar un prinţ cu ochi verzi în care glumea soarele, iar luna îi umezea de plâns, o putea iubi undeva de pe partea cealaltă a oceanului. A treia zi cred, Jena plecă mai de dimineaţă spre plajă. Dacă de data aceasta va veni, plutind într‑o sticlă mult, mult mai mare, însuşi prinţul cu ochii verzi? Şi, într‑adevăr, sticla care abia reuşea să‑şi ţină gâtlejul ucat de soare deasupra apei, era o sticlă mult mai mare. De data aceasta fata se udă rău de tot, iar apa îi fură coroniţa de flori de pe cap şi‑i şterpeli batistuţa cea curată din buzunar. Şi, în sticla de apă minerală, în care, după ce aceasta se zdrobise de nişte stânci, intrase multă apă, prinţesa descoperi mai multe foi de hârtie. Dar vai, foile erau ude şi, ghici ea, jurnalul prinţului (interesant, credea ea, din moment ce fusese aşternut pe atâtea şi atâtea pagini!) fusese pesemne şters de apa mării...

52


Poate un jurnal de cerut ajutor: ce palpitant să‑l citeşti fără şi să nu trebuiască să faci nimic ca să‑l salvezi pe prinţ! Că în poveşti prinţii salvează prinţese şi nu invers. Mai trecu ceva vreme până ce curenţii plimbară înainte şi înapoi, împrejurul continen‑ tului lui Iona (şi al Jenei) coroniţa din flori de Florile‑prinţesei şi batistuţa udă leoarcă. Într‑o seară, când nici nu mai spera să primească vreo veste dinspre mare, Iona găsi pe nisipul ud batista şi coroniţa, aşezate frumos, ca într‑un raft de nisip. Iona îşi puse atunci coroniţa pe cap, duse batistuţa la nas şi ştiu pe loc, da, că e a unei prinţese frumoase. Pentru că batista era udă de valurile sărate ca şi lacrimile, Iona îşi spuse: „Biata de ea, a plâns cu multe lacrimi peste oftatul meu!” Şi se apucă pe loc să‑şi facă o corabie de două persoane din cutii de bere, ca să treacă Oceanul, până la malul pe care credea, prostul, că stă pe jar iubita lui. Noroc însă că, pentru a construi o corabie din cutii de bere, trebuia mai întâi să le bea pe toate!

53


Moartea lui Petunel

V

a fi odată ca niciodată, cam pe vremea când copacii vor fi mai rari decât coşurile fabricilor, iarba va scoate fum şi apa va avea gust oribil, chiar îndulcită. Atunci, mă voi aşeza pe‑o piatră, mă voi uita la un pom desenat demult şi vă voi spune povestea verzuşilor toată, chiar aşa: Lui Zărzuc îi plăcea mult de tot să stea ore întregi cu Bunicul, să‑l întrebe tot felul de lucruri, dar nu le‑ar fi spus în ruptul capului celorlalţi colegi de şcoală cam cu ce se ocu‑ pa bunicul lui acolo sus, în peşteră, în adâncul întunecat şi umed, adânc şi înfricoşător al muntelui, în timp ce alţi bunicuţi normali plimbă câinele, udă grădina sau măcar se uită la televizor. Da, alţi bunici asta fac! Dar, ce‑i drept, alţi bunici au fost la viaţa lor doctori sau pârâcioşi, răzgâiaţi ori electricieni, îngâmfaţi sau profesori, tacticoşi ori mecanici de tren, punctuali sau cosmonauţi, mincinoşi ori politicieni, constructori sau zgârciţi, iar acum sunt cu toţii, dar cu toţii, la pensie. Numai bunicul lui Zărzuc a fost toată viaţa sa ‑ da’ toată viaţa! ‑ vrăjitor! Auzi! Iar acum, de când ieşise la pensie, continua să facă totuşi, măcar lunea, vrăjitorii, da’ mai mici, pentru că doctorul îi ceruse să nu mai facă efort. Aşa, un mic cutremur acolo, ca să se aşeze mai bine cărămizile‑n zidul de la casa nouă, două‑trei stele mutate de pe cer, de la înghesuială, acolo unde era bolta mai golaşă, ziua de naştere a nepotului făcută să sară mai devreme, într‑o altă lună, musai cu mai mult soare, o cometă oprită din drum şi trimisă înapoi, Luna rotită invers, pentru ca mai întâi să apună şi abia apoi să răsară, şi alte mărunţişuri şi fleacuri din astea, mai treacă‑meargă. Dar ca să împace doi vecini, să curăţe cartofii de care avea nevoie Bunica pentru supă, să‑l facă pe domnul Primar să spună numai lucruri adevărate, să‑l oblige pe bogatul pa‑

54


tron al Fabricii de ciment să dea măcar câţiva bănuţi cerşetorilor, să‑l ierte Mama pe Tata când venea acasă mirosind a parfum nou ‑ ei, asta moşul nu mai avea putere să facă... Cum să spună deci Zărzuc la şcoală că are aşa un bunic vrăjitor? Vor râde toţi, toţi copii de el! Asta nu înseamnă că băiatului nu‑i plăceau vrăjile sau că nu‑i cerea tot mereu buni‑ cului să‑i facă aşa, „măcar câte‑o vrajă micuţă”. Atunci când Zărzuc îl întrerupea pe bunic din cine ştie ce calcule complicate, îl trăgea de mânecă tocmai atunci când acesta amesteca două substanţe ciudat colorate, sau îl scutura de haină chiar atunci când bunicuţul scruta bolta cerească cu un ochean vechi, moşul îndeplinea totuşi întotdeauna dorinţele cele mai nesăbuite ale nepoţelului său preferat. Iar dacă se întâmpla, de pildă, să fie joi ori sâmbătă, băieţelul tot îl întreba, linguşitor, pe bunic: — Bunicuţule, nu‑i aşa că şi azi e luni? Iar vrăjitorul ofta, cu jumătate de lacrimă în ochi ‑ jumătatea de râs a lacrimei ‑ şi îi răspundea: — Sigur nepoate, şi astăzi este luni. Ca şi ieri, de altfel... Bunicuţul era un vraci straşnic. Ştia să facă, de pildă, doctorii, amestecând frunze şi tot felul de pietre pisate, schimba direcţia vântului ca să nu‑i intre praf în ochi când urca mun‑ tele, preschimba, doar cu un beţişor fermecat de alun, apa de la fântână în bănuţi rotunzi de aur, atunci când întârzia să vină poştaşul cu pensia, iar când seara cobora din Cer prea devreme şi el nu isprăvise treaba în peşteră, mai lungea puţin ziua. Dar numai puţin, ca să nu se supere îngerii, care erau deja pregătiţi de culcare... E drept, atunci când spunea poveşti, Bunicul avea grijă să mai scurteze vremea, care trecea de două ori mai repede, observase de multe ori Zărzuc. Câteodată, mai băgase de seamă băiatul, bătrânul ghicea viitorul. Dumini‑ ca de pildă, citea ziarul în bucătărie şi din când în când ofta, dând din cap, exclamând apoi: — Ehei, o să fie de rău, băiete! Bunicul nu greşea niciodată vremea, aşa cum mai fac meteorologii. În capul iernii, în noaptea de Sântu Andrei, moşul dezbrăca într‑o noapte o ceapă cu douăsprezece foi, apoi aşeza foile cu căuşul în sus şi le stropea cu sare, punându‑le una lângă alta. Apoi, menea: „Tu

55


să fii pentru Genar, tu să fii pentru Făurar, tu să fii pentru Mărţişor...” Şi tot aşa mai departe, pentru toate cele douăsprăzece luni‑surori ale anului. Dimineaţă, lua la cercetat foile, şi aco‑ lo unde se aduna mai multă apă peste noapte, însemna că va fi luna cu mai multă ploaie sau cu mai multă zăpadă, peste an. Ce mai, bunicul era un vrăjitor‑sadea! — Uite, o să plouă şi în luna lui Cuptor, o să avem grâul mare şi pomii vor da rod bun!, tare se mai bucura atunci bunicul, doar aruncând o privire la foaia de ceapă. Pentru că, vezi bine, Bunicul era un vraci puternic, el nu se temea de mai nimic, nici de zmei, nici de Muma Pădurii, nici de vrăjitoare. — Mă tem doar de Dumnezeu şi de Fisc, recunoştea bătrânul. Ei, nu‑mi cere acum să‑ţi spun ce‑i ăla Fiscul! Întreabă‑l pe Tata, întreab‑o pe Mama! Când Zărzuc spunea şi el o poveste, cu zmei răi şi cotoroanţe periculoase, Bunicul se încrunta: — Şi zmeii cei răi au fost micuţi cândva şi au făcut buba la picior. Ce dacă‑s cam fioroşi? Crezi că micuţii zmei nu se sperie când ne văd aşa urâţi? Mai ales dimineaţa, când uităm să ne pieptănăm! Dacă‑i laşi în pace în lumea lor, şi ei te lasă în pace în lumea ta, ai priceput? Cât despre vrăjitoare, cu care se pare că Bunicul cam avusese de‑a face în tinereţe, bătrânul putea sporovăi zile întregi. — Nu, nu există „vrăjitoare rele” sau „vrăjitoare bune”, spunea el duminica, în bucatărie, după ce lăsa ziarul din mână, iar bunica tocmai aşeza cozonacii, bine crescuţi, la cuptor. Ascultă‑mă bine, nepoate: nu există „vrăjitoare bună” care să nu aibă chef câteodată ‑ deh, ca femeile! ‑ să facă şi câte‑o răutate mititică. Dar... (şi acum Bunicul zâmbea, uitându‑se, nu ştiu de ce, cu coada ochiului la Bunica) nu‑i nici vreo „vrăjitoare rea” care să nu mai scape şi ea, măcar din când în când, câte‑o faptă bună... Dar cel mai mult se pricepea Bunicul să fiarbă cafeaua. Aşa se îndrăgostise de el, în tinereţe, Bunica. Căci bunicul făcea o cafea aromată, în care amesteca Cardamon, mirode‑ nia cea mai parfumată din lume, care miroase nemaipomenit şi pişcă la limbă...

56


57


Bunica făcea, vezi bine, şi ea vrăji, dar mai mititele, de casă. Atunci când era mic, Bunica îi punea lui Zărzuc, în leagăn, un cuţit de fier, ca să se sperie duhurile necurate care ar fi avut poftă să‑l schimbe pe copil cu cine ştie ce lighioană urâcioasă. Alteori, Bunica trecea un ban de argint prin cămaşa nepoţelului, descântând cu glas şoptit: „Să rămână Zărzuc curat, luminat, ca argintul cel fără urâciune!” Ca să‑l ferească de deochi, îi lega şi acum băiatului la încheietură un fir de mătase roşie. Iar atunci când băiatul dormea, ca să‑l apere de duhurile cele rele, Bunica punea de strajă în dreptul uşii o mătură veche. În sfârşit, casa bunicilor era apărată şi de atacurile altor vrăjitori, de o căpăţână veche de cal, urcată în vârful unui par înalt. Într‑o seară, Bunicul îi povesti lui Zărzuc, care îi adusese Bunicii flori smulse cu tot cu rădăcină, despre omuleţii verzi care locuiesc acolo jos, în Ţara de sub Picior. Bunicul era foarte, foarte tulburat, privind la rădăcinuţile pleoştite precum urechile căţeluşului Flanel, cel care avea coadă de pisică şi mieuna la lună. — Nepoate, îţi trebuie ochelari foarte, foarte buni ca să‑i poţi vedea măcar pe cei mai voinici dintre ei. Pentru că micuţii sunt atât de mici că încap şi‑o mie într‑o linguriţă! Stau cu picioarele în sus pe partea lor, sub pământ adică, şi fiecare străjuieşte câte o plantă. Şi, atunci când floarea se ofileşte sau copacul se usucă, se ofileşte şi omuleţul! Unii dintre ei s‑au făcut mineri de ciocolată şi sapă acolo unde căţeluşul Flanel a îngropat ciocolata ta. Îi recunoşti îndată, după dinţii cariaţi. Alţii sunt lemnari şi taie cu drujbe mici scobitorile pescuite din pârâu. Ciobanii lor cresc turme de râme... Noi călcăm pe pământ şi tragem în piept aerul, iar ei păşesc pe aerul nostru şi respiră, miros pământ. Ei numesc aerul nostru, pe care calcă, “Cer”, pentru că nu văd ca noi cerul, în toată înălţimea lui, cu stele cu tot... Ei umblă exact cu capul în jos, deşi ei ar putea spune că noi suntem cei care umblă cu capul în jos, faţă de ei. Bunicul îi mai povesti că verzuşii, sau, după cum îi porecleau unii, versuşii, aveau, ca toată lumea, şi conducători. Cei care erau mai pricepuţi sau cu mai multă vechime în muncă ajungeau şefi mai mici sau mai mari. Când un verzuş dovedea că este destul de iubitor, de

58


isteţ şi de viteaz, era numit îndată „nene”. Un nene conducea un sat, iar mai multe sate erau conduse de un „tataie”. Pe când cei mai simpli dintre verzuşi erau numiţi de către şefii lor „măi”; doar de soaţele lor „măi‑măi”. Atunci când, mai rar, se întâmpla ca o femeie verzuşă să facă o faptă mare şi să se ţină seama de aceasta, dumneaei era pusă şefă peste sat şi căpăta titlul de „ţaţă”; cam cum se întâmplă şi pe la noi pe pământ, când femeile sunt făcute di‑ rectoare, baronese, prezentatoare de televiziune sau contese. Numai rareori o verzuşă era numită la conducerea regatului, şi atunci căpăta cel mult titlul de „tanti”. Însă şi pe pământ, se gândi Zărzuc, reginele puteau fi numărate pe degete, iar preşedinte, nu auzise să fi fost făcută vreo tanti. Chiar dacă pe pământ profesorii nu merg, ca şi cei ai verzuşilor, cu capul în jos, notele tot aiurea sunt puse! Cel puţin, e mai interesant la lecţii: omuleţii nu fac matematică, că asta nu încape într‑un căpşor aşa mic! Prima lecţie, pe care verzuşii trebuia să nu o uite toată viaţă lor, era Lecţia de mirare. „Dacă trăieşti şi nu te miri de nimic, degeaba mai trăieşti”, învaţă ei la prima lecţie a lecţiei. Apoi urmează lecţii de auzire căci, le tot bagă în cap pro‑ fesorii, degeaba îţi vorbeşte cineva cu înţelepciune, dacă urechile tale sunt în altă parte! Foarte importantă era şi Lecţia de păsare, care se învaţă cel mai greu, ani la rând, chiar şi pe pământ! Când verzuşii învaţă toată lecţia, sunt în stare să plângă chiar şi atunci când florii pe care o îngrijesc îi cade o petală smulsă de vânt, ba chiar să izbucnească în hohote atunci când se ofileşte un fir de iarbă de pe meleaguri foarte îndepărtate. De aceia verzuşii umblă mai tot timpul pe stradă cu ochii plânşi. Cei cărora le seacă, de, izvorul lacrimilor, cară după ei călimări goale. Când le vine să plângă de la vreo foaie de ceapă prea iute, sau dacă plâng mai mult decât se cuvine după vreun vecin ofilit, îşi strâng cu grijă surplusul de lacrimi pen‑ tru atunci când vor avea nevoie de ele. Atunci când li se va ofili vreo rudă mai îndepărtată, vreun salcâm din alt sat, vreun gard viu de dincolo de râul subteran, vreun scaiete ursuz, dacă nu‑şi vor mai aminti de răposat nici măcar cum arăta şi nu prea le va veni să plângă, vor picura totuşi şi ei, alături de rudele îndoliate, lacrimi amare, din lacrimile strânse cu grijă în călimarile prinse la brâu...

59


Lecţia de făcut plăcere este şi ea foarte importantă pentru verzuşi şi verzuşe. Ca şi Lecţia de dat importanţă celuilalt ‑ cea mai grea dintre toate, pentru că unora dintre verzuşii mai grei de cap şi mai plini de sine chiar nu merită să le dai cine ştie ce importanţă! În sfârşit, dar nu în cele din urmă, fiecare verzuş trebuia să înveţe limbi străine. De pildă, verzuşii‑de‑iarbă, care folosesc în familie limba ierboasă (ba chiar unii dintre cei mai obraznici vorbesc uneori buruienos!) deprind şi pruna ‑ limba verzuşilor‑de‑prun, care te ameţeşte când o vorbeşti toamna, sau „rup” puţin roza ‑ limba străjerilor trandafirilor, chiar şi petuna ‑ un dialect şoptit numai noaptea de păzitorii petuniilor, în care verzuşii folosesc, pe lângă vorbele frumoase, şi parfumuri, pe care le ţin tot timpul în sticuluţe mici, la brâu, exact lângă călimările cu rezerva de lacrimi. Urmează lecţiile de salcâmă, liliaca, de sălcie a sălciilor, morcova, migdala, mai rar auzită, şi multe alte limbi şi dialecte. Bunicul îi mai explică lui Zărzuc ce altă boroboaţă făcuse băiatul chiar în ziua aceea, doar jucându‑se. Piciul bătuse un mic ţăruş în pământ, închipuind turnul unui castel. Dar când sapi o groapă, verzuşii se trezesc pe partea lor de lume cu un nou… munte măreţ, iar pământul pus alături de groapă şi bătătorit, devine pe partea cealaltă, dedesupt, o vale adâncă, plină de mister, pentru piticuţii de sub pământ. Dacă uzi florile şi uiţi apa curgând prea multă vreme, sub pământ verzuşii se trezesc cu o inundaţie care le ia pe sus casele făcute din cuburi de aer nou, le fură greierii din grajduri şi licuricii de iluminat stradal, făce să putrezească rădăcinile. Multă jale e atunci… Iar ţăruşul bătut de băiat este acum Marele Munte de Lemn pe partea verzuşilor… Acum, ajunse moşul şi la ultima ispravă a băieţelului : Zărzuc a smuls petunia parfumată din pământ, chiar dacă numai cu gând bun ‑ să o dăruiască bunicii, să‑i facă o bucurie. Pe partea lor, verzuşii au văzut însă, cu mare tristeţe, cum, mai întâi, rădăcinile de petunie s‑au făcut nevăzute. Apoi au observat cu groază cum Petunel, bunul lor prieten de joacă, străjerul florii, care le cânta seara celorlalţi verzuşi atât de frumos romanţe, începe să se ofilească văzând cu ochii. Şi, în câteva clipe, din frumosul cântăreţ pe strune de stamine nu mai rămăsese decât

60


un vrej uscat, pe care se duseră să‑l îngroape adânc în Cer. Iar la cap, pe mormânt, i‑au pus micuţa vioară, făcută din lemn de sâmbure de măr... Toţi verzuşii care se ofilesc sunt înmormântaţi, cu multă jale, direct în Cer. De multe ori, dar mai ales toamna, sau în serile ude, când calci pe pământ, auzi un foşnet firav, ca un zvon. Ochiul nu poate vedea, dar auzul nu te înşeală: ai păşit, fără să ştii, peste trupurile veştede ale verzuşilor îngropaţi în aerul în care ai călcat! Auzind povestea, Zărzuc îşi simţi pe loc ochii plini de atâtea lacrimi, că nu s‑ar fi des‑ curcat, ca să le strângă, doar cu o călimară, ci nu i‑ar fi ajuns nici măcar o sticlă goală de Coca‑Cola!

61


Împăratul Gunoaielor MOTO: – Tovarăşi, zise el, iată o problemă care trebuie rezolvată. Animalele sălbatice, cum ar fi şobolanii şi iepurii de câmp – sunt ele prietenii ori duşmanii noştri? Să supunem la vot. Pun în faţa adunării această întrebare: sunt şobolanii tovarăşi? Votul hotărî imediat, cu o majoritate covârşitoare, că şobolanii sunt tovarăşi. Numai patru dintre animale se împotriviră, cei trei câini plus pisica, descoperită, însă, mai târziu, că votase şi pro şi contra. George ORWELL – „Animal Farm“

A

fost ce‑a fost… La marginea unui mare oraş, la capătul celui mai sărac cartier din lume, acolo unde începe câmpul cel mai pustiu dintre câmpiile cele mai pustii, umede şi reci, atât de departe de casele celorlalţi oameni, încât chiar la o palmă în spatele bojdeucei sale se cască înspăimântător hăul gropii de gunoi a întregului oraş, vieţuieşte din te miri ce un om care îşi duce zilele foarte‑foarte singur. Atât de singur, încât, de când nimeni nu l‑a mai strigat pe nu‑ mele său de familie, el însuşi l‑a şi uitat. Nimeni nu l‑a mai alintat din copilărie pe numele de botez, încât nici el nu‑şi mai spune de multă vreme în vreun fel. Nu trebuie însă să vă fie milă de el, câtă vreme nu‑i cunoaşteţi adevărata şi tulburea sa poveste...

62


Cine se pricepe la gunoaie, în special doctorii de Gunoi, care predau, la Facultate, Ştiinţa Îmblânzirii Gunoiului, ştiu că oamenii aruncă cel mai repede resturile de mâncare, dar leapădă de bunăvoie şi hainele care nu le mai vin sau sunt demodate sau sunt prea rupte ca să le mai poarte ei înşişi... Oamenii aruncă mobilă stricată sau care nu mai este în ton cu moda, aruncă farfurii şi oglinzi crăpate, care aduc ghinion, aruncă şi cadouri noi, dar prim‑ ite de la persoane pe care nu le pot suferi. Aruncă uneori cărţi în care nu mai cred, sau cărţi prea vechi şi obosite, înlocuite între timp de cărţi noi, goale dar cu coperţi lucioase. Sunt aruncate fără regrete televizoare prea vechi ori prea stricate, oale sparte, ceasuri de bucătărie care arată ora de sufragerie, cuţite rupte, linguri ruginite. Uneori, lumea aruncă un dar vechi atunci când primeşte altul nou... Dar sunt aruncate la gunoi şi scrisori de prietenie sau chiar de dragoste de la oameni care au uitat… Omul cel singur nu ştia ce surpriză îl aştepta de fiecare dată, ce va mai găsi sau desco‑ peri, în afară de cele câteva monezi pierdute, cu care putea apoi să‑şi cumpere pâine. Din care nu uita să lase câteva firimituri şi pentru şoriceii care trăiau sub căsuţă şi mişunau, ca şi el, în căutare de lucruri importante numai pentru ei, prin Prăpastia Gunoaielor… Nu demult, într‑o dimineaţă umedă, în soba cârpită cu aţă ardeau duduind, cu flacără albastră, nişte legi tipărite pe hârtie bună de Guvernul care iar promitea că săracii o vor duce de anul viitor mult mai bine decât anul trecut ‑ bineînţeles, dacă vor avea răbdare şi nu vor crăpa de foame până atunci...La picioarele patului de ziare pe care se odihnea, stând într‑o rână cu ochii la geam, omul cel mai singur din lume, se auzi un foşnet mic‑mic‑mic. — Or fi şoarecii, îşi spuse el fără să se prea mire, chiar cu glas tare, pentru că obişnuia, fiind singur, să vorbească totuşi cu cineva. Şi acel cineva era întotdeauna el însuşi! Dar foşnetul reveni mai puternic şi, la picioarele omului, aşezându‑se fără teamă, cât mai comod, pe un ziar confortabil din vara trecută, când ştirile erau ceva mai umflate, dar mai moi, acum însă un ziar cam ros de ploi, îşi făcuse apariţia un şoricel. Nici acest lucru nu ar fi fost de mirare, pentru că şoriceii luau deseori masa în căsuţă, primind cu bucurie firimiturile pe care omul le dăruia. Nu ar fi fost deci ceva de mirare,

63


dacă şoricelul acesta grăsuţ nu ar fi fost îmbrăcat ca pentru bal sau pentru şedinţă, cu o haină lungă (fără nici un petec pe toată lungimea ei!) şi n‑ar fi purtat ochelari rotunzi, foarte rotunzi! Cum nu se mai poartă astăzi şi în tot cazul mai rotunzi decât văzuse vreodată omul nostru. Şi şoricelul tuşi, îşi drese glasul, îşi şterse boticul cu o batistuţă de şoricei şi începu primul conversaţia: — Ştii, NOI ne‑am gândit că ar fi bine să fii Împăratul nostru. Toţi ceilalţi oameni sunt prea ocupaţi să se gândească unde să ne mai pună capcane, cum să ne mai otrăvească, sau cum să oploşească în casă cotoii graşi, numai ca să ne pună pe noi pe fugă. Aşa că nu ne mai gândim la ei, ne gândim direct la mata şi îţi propunem deci să accepţi ca să ne fii conducător. De ani de zile te tot vedem coborând în Prăpastia Gunoaielor, căutând, întocmai ca şi noi, printre resturi. Doar că ‘mneatale cauţi scrisori de dragoste rupte, în timp ce noi chitim doar după coji de pâine pe jumătate uscate sau felii abia muşcate de salam. Ne‑am gândit deci că ne‑ai putea proteja de ceilalţi oameni, ba chiar să ne asiguri puterea asupra pisicilor. În schimb... — În schimb?..., întrebă omul, care îşi revenise repede din uimire. Ce‑ar trebui să primească în schimb onorabilul Împărat al vostru? Salam puţin nemuşcat sau proaspăt arun­cate coji vechi întregi de pâine?! Şoricelul tuşi important, se mai şterse o dată la botic cu batistuţa de şoricel, deşi nu avea nevoie, îşi scoase, important, ochelarii cu sticle rotunde (mai rotunde decât văzuse omul nostru vreodată!) şi spuse rar, ca să se facă înţeles chiar şi de către un om: — NOI suntem adevăraţii stăpâni ai secretelor şi ai bogăţiilor oamenilor, numai că nu ştim ce să facem cu ele; un om ar şti, însă! Căutăm zile şi zile şi zile întregi până găsim o biată îmbucătură de caşcaval, şi aceea mucegăită, dar de prea multe ori găsim bani de aur, mici bijuterii preţioase... dar numai pentru oameni! Nouă nu ne sunt folositoare: îţi imagi‑ nezi vreun şoricel ducându‑se la magazin şi cerând o bucată mare de brânză, apoi, la casa de

64


65


marcat, scuzându‑se: „Ştiţi, nu am mărunţiş la mine, dar vă dau în schimb o za de brăţară de argint sau un dinte de aur”? — Mda, sună frumos, se gândi cu glas tare, ca de obicei, omul. Până acum am găsit doar un ceas argintat, dar fără maşinărie înăuntru, şi multe vase chinezeşti sau făcute din cristal scump, de Boemia, dar, uite‑le: sunt toate numai cioburi! Dacă aş găsi de pildă măcar un ceas aurit, aş fi destul de bogat şi într‑o zi poate că m‑ar pune primar. Aşa aş putea avea grijă şi de voi, şoriceii. Vă voi putea apoi trimite zilnic, chiar aici, cutiuţe de caşcaval învelite în poleială roşie, galbenă ori albastră... — Mai mult decât atât, continuă şoricelul, ridicând o gheruţă ca un deget întins, spre mare luare‑aminte. Împăratul nostru ar fi nu numai cel mai bogat om din toate timpurile, ci şi cel mai puternic, pentru că el ar şti toate‑toate‑toate, da´ absolut toate secretele din oraş… Dar, ce zic eu? Toate‑toate‑toate secretele‑secretelor din ţară şi din Lume. Nimic din ceea ce fac împăraţii, regii, preşedinţii sau generalii nu rămâne un secret pentru noi. Secretele lor extraordinare, trecute în dosare sau povestite în scrisori sau pe bileţele ajung jos, în prăpastie sau prin alte gropi de gunoi în care trăiesc fraţi de‑ai noştri, şoricei. Par pe veci îngropate după ce stăpânii lor, ai secretelor, au mototolit sau chiar au rupt mărunt‑mărunt‑mărunt hâr‑ tia pe care au fost scrise sau au mototolit indigoul. Uite, de pildă, şeful Armiei împărăteşti, generalul Credinţescu, care a scris unui văr din altă împărăţie că ar vrea, în primul concediu, să‑l cam trădeze pe conducătorul ţării, ar da oricât să nu ducem scrisoarea la Ziar (şi, aici, şoricelul bătu cu picioruşul în hârtia veche pe care stătea). În schimb, ne‑ar da câţiva saci de aur, din care ţi‑ai construi un palat, iar noi am mânca brânză şi salam cu măsline câţiva ani la rând! Poate că s‑a răzgândit şi a rupt scrisoarea înainte să o trimită ‑ nu contează, tot ne va da gologanii ca să nu‑l pârâm! Sau, uite, un inventator care a rupt din greşeală tocmai foaia pe care scrisese formula unei mari invenţii, la care a lucrat cincizeci de ani! Ne‑ar oferi chiar şi viaţa lui, numai să‑i dăm înapoi formula pierdută! Am putea să‑i cerem în schimb să facă invenţii şi pentru noi, ca să o ducem astfel mai bine. Să ne facă, de pildă, maşinuţe cât un pantofior, chiftele care să se umfle ca balonaşele din gumă de mestecat şi să le mesteci

66


jumătate de zi, televizoare cât o cutie de chibrituri mici, cu prezentatori cu mustăţi, dar şi cu codiţă, tunuri anti‑pisici care să tragă până departe cu găinaţ, bombe cu fum de ardei şi câh molcuţ… Sau casetofoane cât o gămălie de ac mic, la care să ascultăm chiţcăiala zilei. Sau, un împărat care a trimis scrisori secrete, cerând duşmanului să‑l ierte, numai să nu vină cu oaste peste el! Nu ar vrea să afle şi supuşii săi cam ce fel de împărat fricos au ei. Ar putea deci împăratul să‑l pună ministru pe cel care îi aduce acea scrisoare, pe care împăratul o credea distrusă? Ar putea! Ba s‑ar întâmpla şi ca într‑o zi să‑i lase chiar şi tronul! Multe secrete din lume au fost rupte şi aruncate la gunoi. Oamenii dorm ştiindu‑le pierdute pe veci, dar şoriceii ştiu să le adune şi au răbdare să lipească la loc hârtiile rupte, oricât de mici ar fi bucăţelele şi oriunde ar fi ele duse de vânt. Aşa, avem bine păstrate secrete mari, pe care cei care le‑au pierdut nu ar vrea să le ştie salvate... — Nu este frumos să furi secretele oamenilor, spuse, stând foarte puţin pe gânduri, omul. Dar ceilalţi oameni nu mi‑au făcut niciodată bine şi de foarte multe ori mi‑au făcut chiar mult rău... De ce să nu fiu şi eu puţin împărat, chiar şi unul rău, decât un biet gunoier bun? Şoricelul se plecă atunci în faţa Împăratului. — Majestate, de îndată şoriceii domniei voastre vor întinde o masă împărătească, cu cele mai noi resturi aduse din groapă! Avem chiar şi un dop proaspăt de şampanie, încă umed, pe care, dacă nu vă este cu supărare, îl vom mirosi pe rând, dacă, aşa cum bănuiesc, îmi veţi da şi mie vreun rang pe măsura importanţei mele. — Foarte bine. Tocmai te‑am şi numit întâiul meu ministru! Dar... cum te cheamă? — Mă numesc Maximus Quitzush şi nu altcum, Mus sau Ximuş, sau chiar Max, cum îndrăznesc încă unii să mă mai poreclescă ‑ se înclină cu importanţă noul prim‑ministru. Dar, făcând prea jos plecăciunea, ochelarii proaspătului întâi sfetnic împărătesc căzură de pe nas. Norocul său ‑ ochelarii cei rotunzi (n‑aţi văzut niciodată ceva mai rotund decât acele lentile!) căzură pe ziarul cel moale.

67


Dar Împăratul se făcu că nu a observat, ba chiar se strădui să nu pufnească în râs, ca să nu se ruşineze ministrul lui, chiar din prima zi, în faţa supuşilor. Care or fi fost ei nişte şoricei proşti, dar măcar erau mulţi! Şi pe dată începură să răsară din toate ungherele şi crăpăturile şi găurile şi ţevile şi luf‑ turile şi cotloanele casei cete de şoricei grăbiţi, care cărau în spinare sau trăgeau, legate cu sfori de mătase, de la mărţişor, cele mai proaspete bunătăţi adunate de prin gunoaiele de azi ori chiar trufandale furate noaptea de prin bucătăriile restaurantelor, bravii şoricei păcălind ori chiar înfruntând pentru aşa o cauză nobilă pe fioroasele pisici. Pentru împăratul lor ‑ Maximus îi asigurase pe şoriceii lui de taină şi pe vreo doi şobolani că‑l va convinge pe gunoier să le fie împărat; cine dracu´ n‑ar accepta? ‑ şoricuţii munciseră încă de ieri ca să strângă atâtea şi atâtea firimituri, felii, bucăţi, îmbucături, sosuri, zeme, scursuri, amestecuri care de care mai ochioase, care de care mai gustoase, care mai de care mai înmiresmate şi proaspete ‑ bineînţeles, dacă ţineai totuşi cont că unele nu degeaba fuseseră aruncate mai întâi la gunoi... Masa şchioapă a Împăratului se umplu iute cu toate bucatele adunate cu greu de prin împărăţie de către noii săi slujitori. Şi începu festinul împărătesc, de faţă cu supuşii. La cât trudiseră, alde Chiţălău, Mama‑Chiţ, Ha‑Chiţă şi Chiţişor, şoriceii care aveau cuib chiar în podul căsuţei Împăratului, micuţii se gândeau că va ajunge pentru o săptămână de petreceri. Para‑Chiţ, Chiţuş, Maţu‑Chiţu, Chiţandru şi Chiţimia, şoriceii care locuiau în prima casă din vecini, la o văduvă bătrână şi săracă, îşi închipuiau că bucatele vor fi îndestulătoare chiar pentru o lună întreagă. Ba chiar că, în mărinimia sa mare, adică pe măsura înălţimii Împăratului, acesta chiar îi va invita şi pe ei la masă. Hămesit, împăratul ciuguli însă bucăţile de carne şi de pâine ceva mai mari, adună în podul palmei frânturile mici de brânză Camembert şi le aruncă, dintr‑o singură mişcare, direct pe gâtlej, apoi mătură cu muchia palmei şi ultimele firimituri rămase. Ar mai fi vrut, săracul, şi altceva: numai ce i se trezise foamea amorţită de atâta şi‑atâta timp ca bufniţa ziua, iar acum se întindea de plăcere, că măruntaiele începură chiar să‑i chiorăie, de crezură şoriceii că începe să‑şi acor‑

68


deze instrumentele o orchestră mare, adusă în cinstea evenimentului înscăunării. Auzi, fes‑ tin: hap! – şi masa a rămas pe loc goală! Şoriceii oftară când văzură ce se alesese din isprava lor. Dar Maximus, care era acum, dacă nu aţi uitat deja, întâiul ministru al Împăratului şi în această calitate oficială veghea, scruta, păzea şi salvgarda totul, cocoţat plin de ifose pe toarta cănii de ceai, uitându‑se ca masa să fi fost servită aşa cum se cuvenea unui împărat, se înclină cu atât de mult respect prefăcut în faţa înaltului mâncău, încât ochelarii îi căzură iar. De data asta, tocmai în fundul cănii de tablă. Ca să nu se observe, spuse: — Înălţimea ta (de fapt, pe lângă ei, împăratul era, cu adevărat, foarte‑foarte înalt), supuşii tare s‑au întristat că nu au putut întinde azi o masă destul de îmbelşugată... Dar aceasta arată şi câtă nevoie avem noi de ajutorul măriei tale. Noi am şi pregătit pentru în‑ ceput o scrisorică, găsită anul trecut în Prăpastie. E o scrisoare de taină, prin care Vistier‑ nicul Împărăţiei Brânzei se îndatora să plătească o căruţă plină de galbeni sunători ţăranilor care s‑au spetit toată vara pe moşiile împărăteşti. Cum a venit însă toamna şi hambarele împărăteşti, dar şi cele ale Vistiernicului, au fost pline‑ochi, de nu se mai închideau uşile din pricina grâuşorului şi păpuşoiului cărat acolo de ţărani cu căruţele ţărăneşti cele mari, iar cămările s‑au umplut şi ele până sus cu putinele cu lapte alb şi gras, de ieşea smântâna peste pervazuri, Vistiernicul a trimis într‑o noapte un slujitor dibaci, care a furat înţelesul scris, prin care sfetnicul Împăratului Brânză se angajase să plătească ţăranilor grânele şi laptele. Chiar în acea noapte, Vistiernicul a primit înscrisul furat şi, pentru mai multă siguranţă, l‑a rupt într‑o mie de mici bucăţele, chiar le‑a mestecat puţintel, să le dea de gust, şi le‑a aruncat exact la gunoi. Aşa au ajuns până la noi, în Prăpastia Gunoaielor, unde nu se pierde nimic, iar noi am adunat cu multă răbdare bucăţelele, săpând încet, săptămâni şi luni, ca arheologii, apoi le‑am lipit cu niţică făină umezită în gură. Cei mai şireţi şoareci, care au ros o viaţă la cărţi deştepte prin Biblioteca Academiei Împărăteşti, au trudit la lumina lumânărilor noapte de noapte, ca să lipească după înţeles bucăţelele. Şi iată‑ţi acum hârtia preţioasă, ţi‑o punem la picioare!

69


Şase şoricei, neamuri cu Chiţălău, tocmai târau o foaie de hârtie reparată ca vai de lume după ce fusese ruptă mărunt‑mărunţit‑mărunţel de Vistiernicul cel cu degete groase şi hrăpăreţe. Se vedea însă destul de bine scrisul vistiernicesc şi pecetea împărătească şi semnătura Vistiernicului care scria acolo că le va da ţăranilor zece căruţe cu bani de aur pentru munca lor. — Îl vom trimite pe Chiţuş cu un petecuţ din această înţelegere, ca dovadă că o avem, iar Para‑Chiţ o să‑l ajute să pună pe perna visternicească o scrisorică pentru Vistiernic, pe care înălţimea voastră, în înţelepciunea dumneatale, o veţi ticlui cât mai bine... Para‑Chiţ o să i‑o lase chiar cât mai pe pernă, lângă bot... — Am înţeles, spuse repede Împăratul, căci un împărat se cuvine să arate imediat că se prinde pe loc, chiar dacă nu prea ştie el exact despre ce o fi vorba în propoziţie. Îi voi scrie îndată Vistiernicului cel ticălos să dea imediat ţăranilor păcăliţi cele zece care cu aur cuven‑ ite pentru hămăleală. Şi, bineînţeles, să scape şi vreo doi galbeni pentru mine, ca să nu‑mi fie munca degeaba. Că doar nu oricine poate să facă rost aşa, ceac‑pac, cât ai bate din palme, de o scrisorică mai întâi ruptă şi apoi atât de meşteşugit făcută la loc! Deşi nu avea încă ochelarii puşi înapoi pe nas, Maximus sări de pe toarta cănii de ceai tocmai sus, pe gulerul jegos al hainei împărăteşti, şi îi şopti Împăratului la ureche, ca să nu‑l facă de praştie tocmai în prima zi faţă de noii supuşi, proşti pe douăzeci de ani, da’ totuşi atât de mulţi: — Uite ce‑i, bre împărate, doar nu crezi că puteai găsi singur‑singurel scrisorica asta şi că ai fi putut s‑o şi lipeşti bucăţică cu bucăţică, în vecii vecilor! Fără scrisorica asta, rămânem în continuare cu toţii cu burţile chelălăind singure de foame: şi noi, da’ şi matale! Aşa că fă bine şi cere‑i dracului Vistiernicului cel ticălos nu să‑ţi dea galbeni, ci să te pună Ispravnic peste un judeţ, sau chiar, mă gândesc acum, chiar Sfetnic Principal al Împăratului Brânză. Cere şi să‑ţi dea pe mână cămările şi bucătăriile împărăteşti! De asemenea, să‑i ceri, dacă nu ţi‑o fi cu supărare, un tain de… (şi aici scoase iute din buzunar o foiţă de ţigară pe care notase din timp numărul supuşilor, numărul minim de îmbucături cuvenite fiecăruia

70


şi cam ce îşi dorea şoricel cu şoricel ‑ cele mai multe îmbucături fiind cerute de mâncăul Chiţă‑Chiţălău, care era mai gras şi deci mai fomist). Să‑i ceri, auzi?!, în fiecare zi, trei căruţe cu multe roţi de caşcaval, o remorcă de tractor plină cu putine de brânză şi vreo două roabe cu coji calde de pâine, abia scoase din cuptor. Pe care să le aducă, cu toatele, aici, la groapa dumitale împărătească! Împăratul se scărpină în barbă: nu se gândise să ceară o slujbă împărătească în schimbul scrisorii. I‑ar fi stat lui bine, e drept, să fie mare şef peste ceva, peste orice, da´ oare n‑o fi prea de muncă să fii barem un Ispravnic de ispravă, darămite Sfetnic Principal? Maximus însă parcă îi ghici gândul: — Şi ca ispravnic, şi ca Sfetnic Principal, nu‑i muncă mai deloc! Tot ce ai de făcut este să strigi din când în când la oameni: mai ales dimineaţa, la prânz şi seara. Ei ştiu şi singuri ce slujbe au de făcut, însă cu cât îi beşteleşti, îi ocărăşti, îi blestemi şi‑i afuriseşti mai mult şi mai des, cu atât or să te recunoască mai repede de stăpân şi chiar or să te iubească! Şi n‑or să mai îndrăznească să chiţcăie în front! A doua zi dimineaţă, când Vistiernicul Împăratului se trezi şi vru să‑şi ştergă nasul, dădu chiar peste petecul din înţelegerea sa cu ţăranii, pe care‑o ştia pierdută pe veci, stând pe perină ca vrabia la adăpat. Pentru că, mahmur, apucase să‑şi ştergă nasul cu ea, Vistier‑ nicul scutură în silă hârtia, apoi citi pe spatele ei, unde scria cu creionul chimic cam aşa: „Drăguţă Domnule Vistiernice, Măria Mneatale, Iacă‑tă aicişilea din partea Domniei Miele o bucăţâcă din oarece hârtioară pierdută de Mătăluţă. Vai‑vai‑vai de aşa o neglijenţă în vremile noastre, când e bine mai degrabă să înghiţi o scrisorniţă ca aiasta cu plic cu tot decât s‑o laşi la îndemânările Orişicui! Io acu‑aşa am stat şi iear mai stau şi mă cujet: adică ce să fac io cu restul scrisorii? Să‑l arăt cumva Împăratului Brânză, sau mai bine să‑l dau înapoi ţărănoilor care s‑au spetit ca proştii pă de‑ geaba tâtă vara? Io nu prea ştiu io singur ce să cred. Da’ dacă s‑o întâmpla să mă roage careva ca să ajung anume Sfetnic Principal al Împăratului, atunci, da, aşi ave io destulă Înţălepciune să nu arăt ÎNCĂ hârtia şi altora... Aştept dară să mă inviţi mneatali aşe, pi la Palat, că cu

71


multe îţi pot hi de agiutor. Ştii, nicio taină nu rămâne multă vreme ascunsă Ştiinţii miele, oricât de adânc ar fi îngropată, ruptă în bucăţele sau chiar arsă, aşa că binevoieşte stimate Domnule Vistiernice şi ţine cont!” Urma semnătura: Al dumneatale, Împăratul G. al Şorecimii din Ţara Brânzei Vistiernicul, care se ştia cu prea multe muşte pe căciulă, se fremătă el ce se fremătă, dar pe seară trimise slujitorii să‑l aducă cu ploconeli pe gunoier chiar la Palatul împărătesc, unde şi el, Vistiernicul, locuia, dar într‑un subsol mai ridicat, aurit. Şi le zise să‑l poftească cu glas mieros, anume cu pofteli şi temeneli şi alte asemenea atenţii, pe noul Sfetnic Princi‑ pal G. Iar pe Sfetnicul Principal de dinainte, care nu ştia atâtea secrete nici cât să locuiască în beciul cel mai de jos al Palatului, îl aruncară frumuşel în închisoare, ca să lase mai degrabă liber biroul cel sfetnicesc, cu canapele molcuţe... Împăratul Gunoaielor sosi la palat cu trăsura vistiernicească. Se îmbrăcase şi el cu ce avea mai bun: cu un anteriu aproape nou, salvat dintr‑o grămadă de boarfe mucegăite. Pe deasupra o giubea până la călcâie, lungă atât cât să‑l apere naibii iarna de frig, făcută toată din ochiuri mari de sârmă galvanizată, că acum era vară întomnată. Mai pe dedesupt purta cămaşă de mătase roşie în carouri, de aia de cowboy, scoasă de la gunoi aproape fără de pată. Doar câteva picături de vin de Porto, cu care Împăratul G chiar voia chiar să se laude cunoscătorilor de vin şi chiar să‑i lase să miroase măcar şi ei aroma rămasă pe mânecă. Pur‑ ta pantofiori de step gălbiori, scâlciaţi numai pe dinăuntru (de făceau tare rău la batăturile Împăratului G!), pe cap un işlic, pe deasupra cu un joben verde cu boruri din mărgele gal‑ bene, provenit de la un circ care dăduse faliment şi ajunsese la gunoi cu tot cu director. Şi aşa de frumoase erau hainele şi păreau atât de domneşti, încât Împăratului îi venea să o strângă în braţe, delicat, pe fiecare dintre hăinuţe, şi să‑i spună, fiecăreia în parte, „dumneata”... După ce‑l măsură mai întâi ce‑l mai măsură din priviri pe mosafir, Vistiernicul se gândi că tare i‑ar fi plăcut să‑l dea afară în brânci pe nepoftit, başca să‑l miluiască dibaci cu o lovitură zdravănă de picior dată cu sete exact în josul spinării: la asta se pricepea! Dar se mulţumi să zâmbească ploconit şi‑l rugă pe Împăratul G, acum şi Sfetnic P, să îmbrace

72


orice i‑ar fi pe plac din garderoba sa de vel Vistiernic. Erau acolo, în dulapuri peste dulapuri, paltoane din puf de lebădă neagră, vopsite în alb imaculat ca de pasăre alburie, îmblănite cu spinări de sobol gras, cu năsturei făcuţi din galbeni de aur, zimţaţi manual (din cei care li se cam cuveneau ţărănoilor!), cămeşoaie de noapte din zale de oţel, dublate la piele cu brocart greu, uns cu alifie ca să nu înroşească cumva pielea, maieuri de purpură vopsite în negru ‑ că negrul se spală mai lesne! ‑ şi pâslari din plastic bătuţi cu diamante mari, de ălea de neam prost, cu talpă din gumă de mestecat ca să le fie mai uşor supuşilor să‑i pupe talpa. Cu un singur diamăntăţoi din ăla cumpărai o stradă lungă, lungăăă, cu tot cu semafor! La început, Împăratul G cu greu acceptă să se schimbe de ţoalele cu care venise îmbrăcat, însă, când văzu cât de frumos miros a vistierie noile haine, le luă pe toatele la probat. Maximus, care stătea ascuns în joben (singurul obiect de îmbrăcăminte la care Împăratul nu voi în ruptul capului să renunţe!), îi şopti însă că ar fi bine să‑i mai lase şi Vistiernicu‑ lui câte ceva‑acolo, o mănuşă sau chiar câte un costumaş‑două: nu de alta, dar ca să nu‑şi facă din prima duşmani mari, căci Vistiernicul era nu numai hoţ, da’ şi zgârâie‑brânză din cale‑afară! Cât timp Împăratul intră în cabina vistierială de probă, ca să încerce câteva perechi de pan‑ taloni împărăteşti, scurţi, cu bretele stropite cu zeamă de rubine macerate o vară‑nntreagă‑n oţet, şi să vază cum îi şade pe piele cu decoraţiile aurite, bune de lins pe partea cealaltă, facută anume din ciocolată împarătească, Vistiernicul se apucă iute să cotrobăie prin buzunarele anteriului şi giubelei de sârmă împletită, şi până la urmă tot mai găsi el un petecuţ ‑ dar mic‑mic! ‑ din hârtia cu pricina, ceea ce‑l încredinţă că într‑adevăr noul Sfetnic Principal nu a minţit şi că are toată scrisoarea pe undeva... Noul Sfetnic fu poftit apoi la masă, o masă îmbelşugată, apoi urmă o pauză de prânz şi, între timp, ce să vezi?, veni şi vremea cinei. Pentru că tot se plângea supuşilor împărăteşti că abia are timp să stea la masă, Vistier‑ nicul umpluse sufrageria de mese şi stătea într‑adevăr prea puţin la masă, dar se muta apoi la altă masă, şi apoi la alta, şi pe urmă la alta, înfulecând de pe fiecare câte ceva gras şi bun.

73


— Nu mă prezinţi Împăratului Brânză?, întrebă după o vreme, căscând cam fără chef, Împăratul Gunoaielor. Ar cam trebui să intru şi io, până la urma‑urmilor, în slujba aia, nu? Vistiernicul îl asigură însă că şi aşa a muncit prea îndestul pentru prima zi în slujbă şi‑l conduse în camera sa personală de somn cea mai bună, pe un divan care, ca să stea cât mai moale, se odihnea la rândul dumnealui pe o mare dormeză îmblănită, despre care se ştia că sforăie încetişor spre dimineaţă... Acolo, Vistiernicul îl pofti pe noul Sfetnic să se aşeze şi‑i ură prefăcut noapte bună. Trebile împărăteşti mai puteau aştepta şi până a doua sau chiar a treia zi, somnul e mai im‑ portant!, îi şopti Vistiernicul. — Şi aşa trebile vi le veţi face după cum şi când şi dacă veţi găsi dumneavoastră de cuviinţă. Oricum, Împaratul Brânză nu se bagă niciodată în munculiţa specialiştilor noştri. De altfel, dumnealui călătoreşte atât de mult şi a văzut atât de grozav de multe împărăţii şi este atât de bine primit peste tot, „ca acasă” ‑ cum se spune ‑ şi peste tot i se zice, ca şi pe‑aici, „Majestate”, încât nici nu mai ştie săracu’ exact care dintre ele mai este împărăţia lui... A noastră... Şi Vistiernicul îl duse direct la divanul cel înalt, divan care se odihnea deja de câteva ore bune pe o dormeză, ca apoi să rămână trezuţ şi să nu se scape cumva la sforăieli sau, Doamne‑fereşte, pârţuri! Dregătorul îl ajută personal să descalţe şlapii cu nestemate şi să îmbrace cămeşa de noapte cu butoni de chihlimbar şi turcoaze turceşti (cea cu brocartul pe‑afară, ca să nu se zgârâie tăntălăul, şi să se plângă apoi Împăratului Brânză!) şi plecă stingând uşor‑uşurel lumina şi urându‑i cu jumătate de gură şi zâmbet prefăcut „Vise mişto/ Şapte purici rococo!” Ce ar mai fi poruncit el gărzilor să‑l facă chisăliţă, terci, tocătură şi zeamă pe nesuferitul de musafir şi să‑l betegească şi să‑l tranşeze şi chiar să‑l înjure bine, dacă ar fi găsit în buzunarul anteriului toată hârtia şi nu doar un petecuţ! L‑ar fi putut trim‑ ite apoi la răcoare, lângă fostul sfetnic, pe cel nou, dar dacă totuşi scrisoarea ar fi fost trimisă atunci de cine ştie cine altcineva, chiar Împăratului?! Iar dacă hârtia asta întreagă ar ajunge la Vodă, cine ştie unde ar sta mâine capul Vistiernicului! Şi cum l‑ar betegi şi l‑ar tranşa şi

74


l‑ar înjura gros chiar pe el slujitorii Împăratului Brânză! Aşa că mai bine îi mai spuse oas‑ petelui odată, ridicând un deget în sus: — Dacă peste noapte vă lipseşte ceva, orice, scuturaţi o dată, cristalin, din clopocrista‑ linul de colo. O dată, o singurică dată, e de ajuns! Numai că musafirul nu putea să închidă ochii şi pace! Acum, ori că înghiţise, sorbise, plescăise şi halise prea multe la cele câteva mese mari, de care tot avusese parte încă de la venire, cu singura oboseală de a se muta de la una la alta, ori că, cine ştie, îl chinuia gândul la cele căruţe cu galbeni care s‑ar fi cuvenit ţărănoilor ce s‑au spetit ca fraierii muncind, da´ şi lui. Vorba e că nu reuşea naibii să adoarmă, nici dacă stătea pe‑o parte, pe pântece ori pe spate sau chiar în picioare ori în cap! Nervos, mânios, supărat, adormi târziu: era prea bine! În timp ce Împăratul Gunoaielor dormea deja ca nesimţitul, Max ajunsese înapoi la Prăpastia Gunoaielor, cu ultimul tramvai care mai circula la ora aceea. Adună cât mai mulţi şoricei chiar acasă la Împaratul G, iar el, ca întâi ministru, se cocoţă cât mai sus, pe toarta cănii de ceai, ca un tribun la tribună, ca să fie bine privit. Căci „bine văzut” era, spera el, chiar de Împăratul... — Şoricei şi şoricioaice, li se adresă întâiul ministru al Gunoaielor, după ce‑şi mai drese glasul. De astăzi, avem un împărat numai al nostru şi nu orice împărat deşălat, ci unul mare, mare de tot! Care deţine mai multă putere într‑un singur bobârnac decât o mie dintre vitejii noştri cu cozi tinere şi vârtoase. Şi care are mai mult avânt într‑un pârţ de‑al dumnealui scăpat cu fereală decât un asalt al infanteriei noastre codate împotriva zidurilor de caşcaval duşmane! El, Înălţimea Sa ‑ aţi văzut şi voi ce înalt este! ‑ în marea sa bunătate, a promis că ne va îndestula cu tot ce avem nevoie, pentru ca nici un şorecuţ să nu mai sufere vreodată de foame! Chiţăitorii fremătară bucuroşi, unii chiar izbucniră în scurte urale chiţăite, însă cei mai bătrâni şi mai înţelepţi (doar câţiva, pentru că ăi mai mulţi plecaseră de mult cu vapoarele în Germania, unde caşcavalul era mai mare) se zburliră atât cât să nu se vadă: „Nimeni nu‑ţi dă

75


atât de mult fară să‑ţi ceară pe măsură!”, gândeau, pe bună dreptate, înţelepţii. Într‑adevăr, Maximus continuă, de parcă le‑ar fi citit gândurile: — Chiţăitori, tovarăşi dragi, viaţa voastră şi a urmaşilor‑urmaşilor‑urmaşilor voştri va fi pe veci bună, vom scăpa de tirania pisicilor, pe care Împăratul nostru le va nimici din toate împărăţiile. Vă cer însă doar atât: să mă urmaţi orbeşte ca chiorii şi să faceţi orice ‑ dar orice! ‑ vă voi porunci! — Tu adică să ne porunceşti nouă?!, se miră Chiţălău, fostul prieten de joacă al întâiului ministru şi cam băbălău de felul lui. De furie, lui Maximus i se înroşiră ochii, şi aşa roşii, ca la şoareci: — Deci nici nu v‑aţi văzut bine cu sacii de caş în car, şi vă arătaţi deja nerecunoştinţa?! Hai, să zicem că aşa o întrebare poate să vină de la Chiţălău, că‑i cam tăntălău, da’ voi, voi care sunteţi deştepţi şi cunoaşteţi bine asuprirea cotoilor, staţi şi daţi din cap, în loc să‑l burduşiţi îndată cu castanet pe prostălău?! Păi cum, şoareci buni, cum să nu fiu eu acela demn de a fi urmat orbeşte, chiorăşte chiar, dacă eu şi nimeni altul l‑am adus pe Împăratul G şi l‑am convins să stea, el, o zeit‑ ate mai înaltă chiar decât masa de bucătărie, în fruntea noastră, nişte dihănii aşa de mici! Eu am drepturi exclusive asupra Împăratului şi, dacă ne dezamăgiţi, îl iau şi plecăm în altă împărăţie, unde şorecimea este mai cumsecade şi mai recunoscatoare celor care îi fac bine. Eu şi numai eu am fost cu ideea şi cu realizarea acestei minunăţii de parteneriat! — Da’ n‑am trudit noi cu căutatul, după ce Chiţimia a găsit primul petecuţ de hârtie? Da’ nu ne‑am chiorât şi noi nopticica întreagă, la lumânare, să lipim bucăţile cu limba, că şi‑acum mai simt gust de cerneală?, întrebă iar, în tăntăloşenia sa, Chiţălău. De data aceasta Maximus nici nu mai trebui să facă vreun semn, că şoarecii fără minte din preajmă îl şi burduşiră pe gură‑spartă, trăgându‑i castane iuţi în ţeastă, dupaci înfundaţi în dos, scatoalce aprige după ceafă, fleoşcăindu‑i blana cu scuipat şi gâdilându‑l rău de tot cu cozile gâdilicioase ‑ să crape Chiţălau, mai de râs şi mai de plâns! — Vom fi liberi, sătui şi veseli cum e acum Chiţălău, promise în continuare Ximuş.

76


— Şi nu ne vom mulţumi cu atâta, nu! Vom bate lăbuţa cu fraţii noştri din gropile de gunoi din celelalte împărăţii, pentru o frăţie care să le fie şi lor de bine, căci trebuie să aibă şi ei prin gunoaie tot felul de secrete, cu care ne pot ajuta, aşa cum şi noi trebuie să avem secrete pentru ei. Să‑şi pună şi ei împăraţii lor să stârpească pisicile, poate chiar şi oamenii, atunci când vom avea destul caşcaval şi omul se va dovedi deci nefolositor! Căci, într‑un veac luminos, vom avea atâta de haleală, încât omenirea nu va mai conta pentru noi. Dar va trebui să prindem în prietenia noastră mondială toate gropile de gunoi din lume. În acest moment, Maximus îşi umflă atât de tare pieptul de mândrie, mai‑mai să cadă în cana cu ceai! Trebui să sară iute doi şoricuţi din cei plocolnici, ca să‑l prindă de subţiori, să nu cadă! — Şoricei din toată lumea, uniţi‑vă!, urlă fericit întâiul ministru al Gunoiului. A noastră va fi împărăţia oamenilor! Urmă un sfat cu şefii de obşti. Şoarecii din breasla ronţăitorilor de galerii, care fac drumuri de acces pe sub drumuri şi case, cei din breasla ochitorilor‑de‑haleală, care descoperă ce se găseşte în farfuriile acoperite sau în pachetele învelite în ziar ori în pungi, cea a bine‑miro‑ sitorilor, care simt pisica de la distanţă, dar şi izvoarele de apă ori cojiţele mezelurilor atâr‑ nate tocmai suuus, în grindă, cea a săritorilor‑la‑bătaie, dintre şoriceii care au făcut atâta box încât nu‑i mai doare nimic, de nu se mai tem şi sunt singurii care au curaj, atunci când au băut ţuică fiartă, să muşte motanul de coadă, breasla transportatorilor, care rostogolesc roţile de caşcaval, duc în gură seminţe şi moaie coada în undelemn ori vin, pentru a o sto‑ arce apoi în sticle mici atunci când se întorc cu prada, precum şi alte preacinstite bresle şi uniuni şoriceşti din Groapă. Lor le dădu Maximus primele porunci, care să ajungă la toţi, dar la toţi supuşii din borte, galerii ori crăpături. — Şi să nu uit, îşi termină întâiul ministru lista de porunci. E foarte important: vă cer să‑i ridicaţi Împaratului G al nostru (aşa începuseră să‑i spună supuşii, mai pe scurt, dar numai pe la spate), pentru a‑i arăta cât de mult îl iubim, să‑i ridicaţi statui frumoase, în toate cotloanele voastre de somn şi petrecere a timpului liber!

77


Iar lângă Împărat, se‑nţelege, să puneţi şi un bust măricel al meu, pentru că aşa i‑ar plăcea şi Majestăţii Sale! Chiţişor, starostele breslei dezlipitorilor de timbre, breaslă nou creată doar de când Împăratul G avea nevoie să trimită scrisori de ameninţare anonime timbrate, îndrăzni să întrebe, după ce ridică mai întâi frumos, ca la şcoală, două gheruţe: — Da’ din ce să ridicăm, măria‑voastră şi prea‑nalte chiţcăiaş al nostru, cele statui, că doar noi nu ne pricepem la marmure ca la brânze? Maximus tuşi important, gândindu‑se că la acest aspect nici nu reflectase mai înainte, deşi era întâiul lor ministru, deci mai deştept decât ei toţi la un loc şi încă un pic! — Chiar aşa, dragă Chiţişor, uitai să vă spui: vom sculpta, vom râcâi, vom scobi şi vom modela într‑un material care de acum ne va fi la îndemână, e preţios pentru noi tot aşa cum e şi aurul pentru oameni, în acelaşi timp lejer de lucrat: caşcavalul. Împăratul G ne va aduce destul cât să avem chiar şi pentru făcut dopuri de pus noaptea‑n urechi! Iar meşterii, care vor învăţa acum să facă statui, vor fi îndrumaţi de Chiţifael, celebrul pictor, specialist în culori din maioneză şi zaţ de cafea. Doar o noapte îi trebuise Impăratului Gunoaielor ca să doarmă în pătucul cocoţat pe dormeza Vistiernicului, pentru a se umple de lene pe toată viaţa. Căci lenea este o boală care se ia uşor şi de care scapi cel mai greu. Dimineaţă, abia îi veni să ţină un ochi deschis, pentru a purta sfat de taină cu Maximus, care abia ajunsese cu primul tramvai de zi, care l‑a lăsat chiar în staţia de lângă Palat. Mai târziu, sfătuit aşa de bine de şoarece, încât crezu că‑s chiar ideile sale gogonate, G se duse întins la Vistiernic, ce abia se culcase, săracul, căci făcuse o pauză la somn cât să mănânce vreo treizeci de sandvişuri de post asortate cu şunculiţă de Praga şi mezel cu praz. Ca să nu mai piardă timpul înainte de a se culca la loc el însuşi, G îi strecură Vistiernicului, pe sub uşă, o listă şi trase un şut în perete, ca să‑i lase şi semn dregătorului, cum că l‑a “călcat”. Pe listă erau primele cereri care, în curând, aveau să se transforme nu numai în de‑ale gurii, dar şi în de‑ale Artei: în frumoase statui ale Împăratului Gunoaielor şi ale întâiului său ministru.

78


Iată şi cum suna cererea, aşa cum fusese ea centralizată de dibaciul Maximus, pe măsură ce fiecare supus îşi spunea păsul. „Rog urgent măcar următoarele obecte” ‑ scria pe hârtie: „o căruţă jumate cu caşc‑a‑val”, „două căruţe cu caş”, „o vadră fără vin umplută cu căşcăvâluţ”, „o bucăţică de caşcaval”, „o felie de brânză”, „o bucătoaie mare de caşcaval cam atât” (când îşi spusese păsul, şoricelul cu pricina aratăse, ce‑i drept, cu lăbuţele, cam cât îi trebuia), „un sac mare de caşcaval şi unu mititel pentru neamuri proaste”, „câte ceva d’ale Gurii”, „un paneraş plin cu caş‑ca‑val”, „un paner pe jumătate plin cu caş”, „doar două roţi de caşcaval, că mai am una veche”, „o feliuţă mică‑mică sau mai mult de caşcaval, măcar de gust”, „o bere, ce atâta caşcaval?!”, „o muşcătură doar, de urdă”, „o ceapă, că nu ştiu ce gust are”, „mult caşcaval”, „puţintică brânză”, „o cojiţă de pâine”, „nişte caş”, „un pic‑picuţ de şvaiţer cu caviar, cum se mănâncă doar la Restaurantul «Maxim» de la Paris!”, „caşcaval cam cât o fi”, „bulz, că doar n‑o să mănânc caşcaval gol!”, „caşcaval din ăla găuritu’”, „pâine rumenă făcută coji”, „o brânzoaică”, „un carneţel pe care să ţin socoteala nevesti‑mii la brânză” şi altele cam la fel... Vistiernicul porunci prin uşă unor slujitori ca să onoreze comanda şi se culcă la loc. Din acea zi însă, şoriceii cerură tot mai mult caşcaval, spunând că‑l iubesc atâta pe Împărat încât vor să aibă în fiecare cămăruţă, bortă ori galerie, câte un portret împărătesc la care să se uite cu mult drag. Şi din care, fie vorba între noi, să şi ronţăie pe furiş măcar o bucată de soclu, sau pe la spate... Vistiernicul crezu că este vorba de portretele Împăratul Brânză şi se supuse, însă noi ştim cum stau de‑adevăratelea lucrurile... Oricum, Chiţifael nu era aşa de priceput, ucenicii şi mai puţin, că lucrau mai mereu cu gura plină şi, de câte ori rodeau azi din trăsăturile abia sculptate ieri, mai micşorau din frunte şi din privirea care trebuia să fie pătrunzătoare, aşa încât statuia aducea cu oricare alt împărat din lume... În săptămânile următoare, când continuară să vină, una după alta, căruţele pline de caşcaval, de se stricară la burtă paznicii grămezilor gălbui de roţi şi calupuri, ajungea să spui doar cuvântul „caşcaval”, că micii paznici o şi zbugheau, îngretoşaţi, să se uşureze. De unde

79


se vede că nu ajunge ca o mâncare să fie bună la gust, ca să mănânci din ea până peste puteri: „ce‑i prea mult strică!”, spun şi şoarecii cei bătrâni de deştepţi ce sunt... Numai că ei se referă la carte… În scurt timp, casele şoriceşti scobite prin pereţi sau încropite pe sub podele, găurile, galeriile, bortele, crăpăturile şi cotloanele şoricimii se umplură de statui ale Împăratului G şi cu busturi caşcavalii ale sfetnicului său. Cei mai bine văzuţi în breasla lor, cei mai bogaţi în provizii, şoriceii mai de încredere ori pur şi simplu prieteni la toartă (Vă mai amintiţi de toarta cănii ce ceai? Acolo se întâlneau prietenarii!) cu întâiul ministru, primeau chiar caşcaval albicios, cu vinişoare roşietice şi albastre, de Carrara. Din păcate, şoarecilor, oricât de ghiftuiţi ar fi fost, tot le venea mereu damblaua ca să ronţăie măcar vreo ureche gălbioară, ori vârful de nas mai bine afumat al vreunei statui, până atunci destul de impozante, astfel că a doua zi trebuia să ceară un alt bloc de caşcaval, ca să sculpteze din nou chipul mândru al Împăratului: căci, cine a mai văzut împărat respec‑ tat de popor, care să fie într‑o ureche, ori să umble cu nasul muşcat?! Trebuie să mai spunem şi că, oricât de muşcate ar fi fost statuile Împăratului, nimeni nu avea curaj să se atingă de busturile lui Maximus, care începuseră să se crape însă, pe măsură ce se uscau, dar măcar nu prezentau urme de dinţi! Explicaţia este simplă: Împăratul era prea mare ca să‑şi poata băga nasul în treburile lor, însă trepăduşul acestuia inspecta zilnic aleile şi galeriile, ba chiar intrândurile şi fundăturile cu statui. Numai că şoriceii cereau în fiecare zi noi şi noi calupuri cu caşcaval. Să vă spun un se‑ cret: unii trimeteau bucăţi de caşcaval, pe ascuns, şi rudelor de la ţară, unde era jale! Păcăliţi de Vistiernic, ţăranii rămăseseră cu cămările goale, de nu puteau nici măcar dormi: cum aţipeau puţin noaptea, cum începeau să le chiorlăie, să le ghiorţăie şi să le fluiere maţele de foame. Iar atunci când reuşeau în sfârşit să adoarmă, ghiftuindu‑şi burta doar cu apă, îi trezeau chiorăiturile burţilor şoarecilor din pod şi din podele, la fel de flămânzi, sărăcuţii! Dar ţăranii, în loc să vină să dea cu pietre în geamurile Vistiernicului, până le va da ceva de umplut burţile, căutau în schimb leac să scape de şoareci, ca să poată măcar dormi.

80


Împăratul Gunoaielor nu mai ştia de unde să scoată atâta caşcaval, brânză şi urdă, de când începuse să fie atât de iubit de şoricei. Iată că, uneori, prea multă dragoste din partea supuşilor face rău!… Între timp, Împăratul G căută să rezolve şi problemele de stat. Se gândi o zi întreagă cum ar putea împăca în sfârşit, după mii şi mii de ani, cele două neamuri adeverse: cel al pisicilor gheroase şi cel al şoarecilor chiţcăitori. Simplu – să scape de pisici! A doua zi Împăratul şoriceilor angajă, cu mare cheltuială, un hâţâţânar ‑ un înalt specialist care scutu‑ ra, hâţa‑hâţa, toţi pomii şi toate poamele şi toate gardurile din cale, ca să dea adică jos şi să vâre‑n sac toate mâţele din împărăţie. E şi aici un meşteşug, să prinzi adică pe dibaciul cotoi: atunci când pisoiul doarme‑lemn, torcând fără grijă, să‑l hâţâi din scurt şi să‑l scuturi şi să‑l zgâlţâi repede‑repejor, ca să rămână perplex şi să cadă de pe creangă sau de pe gard ‑ da’ să rămână perfect perplex până ajunge toooocmai jos, în sacul hâţâţânarului, care leagă apoi imediat sacul la gură. Cum treaba începu să meargă tot mai bine, în săptămâna următoare, sub îndrumarea câtorva hâţâţânari pricepuţi, aduşi tocmai din Franţa, unde trăiau hâţâţânători din tată‑n fiu, funcţionarii şi slujitorii învăţară cum se dă mâţa jos din copac fără voia ei şi cum se bagă ea la sac. După care fură trimişi cu toţii la prins pisici. Cunoşteai acum slujbaşii statului după feţe şi după mâini ‑ pline de urme de gheare, căci ei, nefiind franţuji, se îndeletniceau mai greu cu prinsul din prima al mâţelor, al mârtanilor şi al şmecherilor care umblau cu mâţa‑n sac. Aflând însă că nu le mai dă leafa până nu aduc, ca dovadă a prinderii, cozi tăiate de pisică, funcţionarii începură să se îndârjească, aruncând în pisicăniile care nu se dădeau prinse cu tocuri ascuţite precum şi cu călimări orbitoare atunci când îţi intră cerneala‑n ochi. Iară slujbaşii fără carte şi meşteşug începură şi ei să arunce în felinele bârzoiate cu mături şi cu găleţi cu apă, încât în scurtă vreme miorlăitoarele preferară să se predea funcţionarilor, decât să înfrunte căldările cu apă şi măturile grele pe spinare. Mai încercau bunicuţele să mai pitească pisicuţe prin panere cu fund dublu, dar slujbaşii vicleni le momeau la sac cu bucăţi de pastramă şi felii de cozonac muiat în lapte şi cu felii

81


de salam şi coltuge de cremvurşti. În zadar plângeau apoi fetiţele şi băieţeii, care rămâneau fără torsături şi gudureli, că mincinoşii de funcţionari spuneau că iau pisicuţele doar ca să le ia măsură la surtuc, ori cât să le ducă la doftor şi să le facă bine de torsul convulsiv, de drăgănitul cronic şi de guduratul măgăresc. Şi, dacă nu vor sta cuminţi, şi copiilor aveau să le facă injecţii cu ace neaşteptat de mari! ‑ îi speriau slujbaşii. Unele femei mai curajoase făcură chiar plângere la Împăratul Brânză, adică să le dea imediat pisicuţele înapoi, că nu are cine să mai toarcă de fericire în nopţile lungi. Plângerile ajungeau însă până la urmă tot la G care, după ce rupse câteva sute (dar le primi în câteva zile înapoi pe partea cealaltă, lipite cu limba de echipele de chiţcăitori care căutau orice hârtie scrisă prin Groapă), se hotărî să despăgubească femeile ‑ că doar nu dădea din banii lui, ci din cei ai Împărăţiei. Porunci astfel să li se dea în compesaţie femeilor şi copiilor maşini elveţiene de tors lână. Şi se umplu atunci Împărăţia Brânzei de cuşti pline cu pisici flămânde. Nimeni nu le mai hrănea, nimeni nu le mai mângâia, în plus şoriceii veneau să le viziteze ca să‑şi bată joc anume de ele. Îşi căutau cotoii cunoscuţi, cu care avuseseră în trecut vreo pricină, şi se hlizeau în faţa lor, arătându‑le semeţi coada, ronţăind de mama focului, chiar sub botul lor altădată periculos, mezeluri de gură‑apă, având grijă să ajungă mirosul apetisant, pe gratis, chiar pe la nasul flămânzilor. Împăratul G, ca Sfetnic Principal, nu se învoi însă chiar să omoare chiar de tot pisicile, aşa cum îi tot cerea Maximus, chiar dacă le lăsă o vreme să cam crape de foame. Spuse că are el un plan. Şi, într‑adevăr, dădu poruncă meşterilor să facă nişte cuşti rotunde, care se învârteau în jurul unui ax atunci când prizonierul dinăuntru dădea să scape, căţărându‑se la nesfârşit pe gratiile rotitoare. Aşa, pisicile învârteau toată ziulica la cuştile rostogolitoare, ca proastele, în nădejdea scăpării, dar făceau de fapt prin munca lor doar curent şi anume elec‑ tric, cu care Împăratul Gunoaielor lumina Palatul şi pornea în mişcare jocurile mecanice împărăteşti, întrerupte pentru că Împăratul Brânză, plecat mereu în străinătate, nu plătise de mult curentul.

82


Necazul cel mare începu pentru Împăratul G atunci când vacile intrară în grevă. Ţăranii primiseră poruncă să facă văcuţele să dea de două ori, de trei ori, de patru ori mai mult lapte, şi tot aşa, tot mai mult, cu cât dragostea şoriceilor pentru împărat cerea şi mai mult caşcaval. Din săracii şi oropsiţii de odinioară, şoricimea şi şobolănimea mutată în oraş la auzul vieţii bune de aici, ajunseseră acum stăpâna tuturor, doar pentru că făcuse rost de un împărat cât de cât ştiutor de carte. Căci împăratul învăţase deja să ştie unde a pus ieri cărţile, ca să nu se piardă. Şi când vedeau atâtea şi atâtea cărţi împrăştiate, supuşii credeau că gunoierul le‑o fi cetit, săracu´, pe toate! Mai încerca uneori câte un învăţător sau vreun meşter să se revolte, dar îndată săreau ceilalţi şi, fricoşi, îi rugau să tacă, nu cumva să le facă şi lor rău! Ba, uneori, nici nu mai stăteau la vorbă, ci treceau direct la tras scatoalce! Căci, spuneau ei, mai bine câteva sca‑ toalce de la prieteni, date pe datorie, decât bătaia cu mătura sau cu tocul, tocul de bătaie, în beciurile Împăratului. Iar dacă vreunul mai semeţ se împotrivea, totuşi, şoriceii găseau ei pe undeva prin gunoaie vreo scrisoare a lui, de datorie sau de semeţie sau o mărturisire, ruptă şi aruncată la gunoi, pe care i‑o şi înmânau Împăratului G. Şi, de când începură să vină scrisori lipite şi din celelalte împărăţii, doar breasla deslipitorilor de timbre refolosibile se mai putea plânge de viaţă grea, din tot neamul şoricesc... Dar fericirea nu ţine niciodată cât am vrea noi... Cum oamenii nu puteau spune că nu dau lapte Sfetnicului Principal, de frică să nu fie cumva aruncaţi la răcoare în puşcărie, iar vacile nu mai puteau da chiar atât cât li se cerea, slujbaşii împărăteşti au început şi ei să mai mintă pe ici pe colo şi să scrie în catastife doi în loc de unu şi astfel scăpară o vreme de per‑ daful împărătesc. Pe hârtie, Împăratul Gunoaielor primea în continuare tot atâta lapte, brânză, urdă şi caşcaval ca şi mai înainte, ba chiar şi mai mult, dar în realitate multe vaci slăbiseră de obidă şi dădeau lapte mai deloc sau chiar se îmbolnăviseră şi fusereră duse de rudele îngrijorate la Spitalul Văcăreşti. Rămaseră doar boii singuri prin ogrăzi ‑ dar boii nu dau lapte nici atâtica!

83


Când şoriceii se treziră că, zi după zi, sunt puşi să semneze de primirea hranei, urmând ca transportul lor să mai întârzie, cum le spuneau liniştitor slujbaşii împărăteşti, „doar o zi ori două”, nu se speriară: mai erau doar atâtea provizii adunate, iar Împăratul G le promisese un veac fără de griji, care şi sosise, din moment ce pisicile fuseseră într‑adevăr arestate, în afară de două sau trei ascunse prin munţi, pe la haiduci, şi de câteva care spuneau că se trag din şoareci umflaţi cu drojdie. Când şorecimea începu să vadă că proviziile se cam stricaseră, se împuţiseră şi se zbârciseră, că situaţia, spuneau unii, „se cam împuţise”, unul câte unul, mai întâi cu frică, apoi pe faţă, dinţaţiii şi dinţaţele se apucară cu toţii să‑l mănânce pre Împăratul, oriunde apărea el pe soclul din caşcaval. După aia, veni la rând să fie ronţăit şi bustul lui Maximus ‑ şi fu o plăcere pentru unii să‑i scoată ochii galbeni şi să‑i mănânce nasul! Ocupat cu fabricarea curentului electric pentru jocurile mecanice şi chiar cu jocurile mecanice, Împăratul Gunoaielor nici nu băga de seamă cum revolta începea să dea pe dinafară în rândul supuşilor. Iar întâiul său ministru zăcea acum, sărmanul, ţintuit pe un pat făcut dintr‑o săpunieră căptuşită cu blană din coadă de pisică persană, căci, săracu’, îl durea stomacul de la un soclu cam vechi, chiar de la bustul lui propriu, ronţăit doar ca autocritică! Când terminară de mâncat statuile, începură şoarecii să iasă şi pe străzi şi prin pieţe, la vedere, ziua în amiaza mare, şi se apucară fără nicio ruşine să roadă până şi morcovii ori ce‑ pele de pe tarabe, ba chiar şi bordurile trotuarelor. Şi mulţi mai erau flămânzii cu dinţi tăioşi, cu ochii roşietici şi codiţă trasă parcă prin ascuţitoare! Căci se înmulţise neamul şoricesc, de când dăduse de bine printre lactate, de nu puteai pune un pas pe stradă fără să calci vreo coadă ori să nu te înţepi în vreo mustaţă de şoarece. Ţăranii şi târgoveţii se încuiaseră prin case, că le era silă să mai calce pe asemenea lighio‑ ane dese, de parcă erau roiuri de albine grase cu coadă şi mustăţi. Însă mai‑marii şi sus‑puşii Împărăţiei nici nu se sinchiseau de această schimbare, căci oricum ei umblau de mult prin oraş, după rang, cocoţati pe catalige care de care mai înalte. După tradiţie, dregătorii mai

84


mari umblau mai pe sus, ferindu‑şi doar căpăţânile de streşine şi de podurile mai joase, înalţii funcţionari se pitulau pe picioroange mai mici sau se aplecau umili ca să nu se bage de seamă înălţimea prea mare a cataligelor lor. Nici nu băgară de seamă cum fugeau femeile care încotro, după ce fuseseră muşcate de papuci, sau cum se speriau copii gâdilaţi de cozile mici şi solzoase. Înalţii dregători se simţeau apăraţi, pentru că purtau şi veste anticlonţ, ca să se pună la adăpost chiar şi de vulturii pleşuvi flămânzi, adăpostiţi în clopotniţă, care veneau uneori în picaj, pentru a smulge măcar un nasture de pe tarabele cu vechituri. Până într‑o zi, când fusese ros aproape tot ce se putea mânca sau măcar mesteca din Împărăţie ‑ cum ar fi hamurile, şnururile de la perdele, pantofii de gumă, mănuşile de piele, şeile cailor ‑ caii care nu o zbughiseră, potcoavele de cai morţi, cuiele scurte, fuşteii de scară, măştile de gaze cu cutie cu tot, treptele din lemn de brad de la biserică, glastrele cu flori, florile, unghiile mici de la picioare şi câte şi mai câte! Când termină ce era mai la îndemână, pe jos, şoricimea se apucă să roadă la catalige, de jos în sus, mai scurtând înălţimea mai‑marilor. Iar vreo doi şorecuţi fără minte roaseră chiar şi firele electrice de la jocurile mecanice împărăteşti (tare rele la gust şi cu un curent pişcător la limbă), spre marea supărare a Sfetnicului Principal G! Dar mulţi târgoveţi, boieri, funcţionari, deputaţi, ţărani, ingineri, învăţători, trecători, cântăreţi din glas, cântăreţi din cobză, cântăreţi la şefi, săpători sau piţifelnici se apucară să‑i telegrafieze Împăratului Brânză, câte unul sau mai mulţi o dată, că aveau la telegraf reducere pentru grupuri, de nu mai prididea telegraful să tot scrie! Cu toţii se plângeau de Vistiernic, de Sfetnicul Principal, pârau Împăratului lipsa mare de brânză, caş şi caşcaval, că se înmulţiseră şoarecii cât părul pe câine, ba îi aduseră la cunoştinţă şi că mâţa lui preferată este acum la ocnă, unde face curent electric pentru jocurile mecanice, ca să aibă cu ce să se joace domnu’ G! Împăratul Brânză primi înştiinţările şi telegrafie înapoi, anunţând că se întoarce ca să facă mare judecată. Partea proastă e că nici în zilele următoare nu‑şi mai nimeri împărăţia, ajunse din greşeală şi din întâmplare pe la alţi împăraţi, care îl şi poftiră, fiecare, la masă.

85


Şi nu se cuvenea, nu‑i aşa?, să‑i refuze, ca să nu se supere oamenii şi să nu declare cumva război, netam‑nesam, Împărăţiei Brânzei, rămasă acum şi fără brânză! Şi fiindcă veni vorba de mâncare, e timpul sa vă spun că şi Împăratul G primi într‑o bună zi la prânz ultima bucată de caşcaval din Împărăţie. Era vorba chiar de o statuie de‑a sa, aproape terminată, care, fiind făcută pe măsura şoriceilor, abia îi ajunse pe‑o măseluţă. — Azi‑mâine, când o nimeri drumul, se întoarce şi Împaratul Brânză!, îi aruncă o vorbă, acum mai cu tupeu, Vistiernicul. Ştii, eu am făcut ce‑am putut, dar Împăratul Brânză este, aud, foarte supărat, şucărit şi furios că nu mai e lapte nici de leac în întreaga Împărăţie, altădată vestită tocmai pentru brânzeturile ei de export, inclusiv cele cu mucegaiuri, găurele şi verdeţuri înglobate. Şi mi‑a telegrafiat mie că va scurta de cap pe ăia de‑i va găsi vinovaţi de toate acestea. Eu, în locul dumneatale, m‑aş gândi mai bine dacă nu e cazul să‑mi iau un concediu‑ceva, cât mai pe departe de aici... Împăratul G înţelese aluzia. Şoricimea, flămândă, nu‑i mai adusese de mult nici o scrisoare de taină şi, în primul rând, niciuna despre Împăratul Brânză, prin care să‑l aibă şi pe acela la mână. Ba chiar aflase, cu o seară înainte, de la Chiţişor, că neamurile şoricelului primiseră ordin de la Maximus, care zăcea încă slăbit în săpuniera sa de întâi ministru, să caute anume în Prăpastia Gunoaielor şi scrisorele rupte de Sfetnicul Principal, de când acesta ajunsese, datorită şoarecilor, mare dregător... Chiţişor îşi pârâse neamurile pentru că se săturase de noua viaţă liberă, dar săracă, a şoriceilor: avea limba grozav de umflată de la lins timbrele până se dezlipeau, iar caşcaval de‑un sandviş ori două mai aveau acum doar şobolanii din Guvern... Împăratul G se gândi că venise vremea să se pună la adăpost, că mâncase destul, de i se aplecase, şi dormise pe săturate în pătuţul cel odihnit, cel sprijinit pe o dormeză. Zis şi făcut! G îşi împachetă într‑o batistuţă tot avutul rămas ‑ o bucată de soclu din caşcaval ‑ îmbrăcă mai multe haine scumpe una peste alta şi covoare şi pe deasupra un halat transparent, dar mai sărăcăcios, ca să creadă hoţii că e un coate‑goale, şi o luă pe dumul spre Prăpastia Gunoaielor.

86


Pe drum, într‑o pădure, G. Se întâlni cu Împăratul‑fără‑sfârşit, numit aşa pentru că, deşi avea cu o mie de ani mai mult decât mai putea duce, nu voia în ruptul capului să mai moară până ce nu‑şi vedea visul împlinit. În împărăţia lui nu era strop de apă, râurile secaseră încă din vremi înnegurate, norii ocoleau întotdeauna bucuroşi locurile acelea pustiite şi astfel oamenii Împărăţiei Seci nu aveau niciodată parte de ploi. Până şi lacrimile lor se lăsau greu din colţul ochiului... Împăratul pusese să se sape, acum mai multe veacuri, un canal care să lege Împărăţia Seacă de marea Mare Dulce. Supuşii săi stăteau în şir şi vărsau lacrimile care, în ani de zile, picuri după picuri, găureau încet‑încet stânca, de se săpase, de două generaţii încoace, un şanţ destul de adânc ca să meargă prin el un om călare pe‑un om. Dar nu încă destul de adânc pentru a năvăli încoace apa Mării. Împăratul‑fără‑sfârşit gândea că supuşii săi nu jelesc destul, că se bucură special de tot felul de fleacuri, doar ca să nu‑şi facă dato‑ ria patriotică de plângăcioşi ai Împărăţiei Seci. De aceea interzisese sărbătorile, organizase înmormântări de probă, poruncise păstrarea momentelor de reculegere, câte unul pe ceas, de‑şi trezea ţara pentru acest lucru şi în toiul nopţii, dar degeaba: oamenii plângeau nu‑ mai din datorie, strângând din dinţi şi pufnind pe ascuns în râs. Chiar săptămâna trecută, Judecătorul împărătesc poruncise ca un supus să fie spânzurat de gene, doar pentru că zâm‑ bise fără dezlegare şi i se oprise izvorul lacrimilor în public. Mulţi se prefăceau trişti de frica iscoadelor înveselite prefăcut, care se tot învârteau printre muncitori. Pentru randament la plâns, mai toţi foloseau foi de ceapă, de ajunsese până şi arpagicul mai scump decât aurul! Împăratul‑Fără‑Sfârşit stătea într‑o caleaşcă ultimul model, cu pneuri noi, şi purta ochelari de soare cu ştergătoare de ploaie înţepenite de când nu mai văzuseră o picătură de apă. Acum, de, ca între împăraţi: se salutară, se ploconiră unul la altul, se lăudară şi încurajară, fiecare îl invită pe celălalt să meargă cu el: unul, cu caleaşca, iar G, la fel de galant, îl pofti pe bătrânel să‑l întovărăşească pe jos... Până la urmă, G spera de fapt că ar putea călători gratis în caleaşcă, pentru că el avea bătături de la pantofii de step (dacă vă mai amintiţi, foarte scâlceiaţi pe dinăuntru). Urcă deci lângă celălalt călător şi începură să‑şi povestească amintiri umede, ca de la împărat la împărat.

87


Dar se vede că pădurea se întâmpla să fie tocmai Codrul‑de‑Două‑Ori, sau Pădurea Uitării, în care, dacă intrai, uitai totul şi o puteai lua frumuşel de la început. Sau nu... Deci nici nu se afundară dumnealor împăraţii bine în Pădure, că şi uitară cine sunt şi ce caută ei acolo. — Cum m‑o fi chemând? Ce dracu’ facem aici? Cred că de fapt căutăm vreun izvor, îşi dădu cu părerea Împăratul cel bătrân. G, care nu avea ochelari de soare negri şi vedea deci mai departe, îi spuse, însă: — Cine‑oi fi? Da’ ce contează? Văd în depărtare o luminiţă. Or fi focurile de la vreo groapă de gunoi... Aveau amândoi dreptate. La câţiva paşi, pe o cărare care ieşea din pădure, câţiva plângăcioşi fluierau a pagubă şi loveau cu lacrimile lor mici într‑o stâncă mare de cremene, care le stătea în cale. Împăratul‑Fară‑Sfârşit îşi aminti atunci puţin cine e, oftă şi se stropşi la supuşi: — Bine, măi, câte sute de ani să vă mai spun de‑acum încolo că la plâns nu se cântă muzică uşoară?! G. îşi luă atunci rămas bun de la Împăratul Împărăţiei Seci, deşi acesta, amabil, îl in‑ vitase la un chef cu butoaie de vin nou, sec de‑a binelea, îndoite cu un degetar de apă veche. El o luă, însă, pe cărarea care ducea spre luminiţă. G, fostul împărat, ajunse la capătul cărării şi deîndată se trezi într‑adevar pe marginea Prăpăstiei Gunoaielor, de care parcă‑şi mai amintea… Şi unde ardeau câteva focuri babane, împrăştiate de vânt. Omul uitase că fusese o vreme cel mai mare Împărat al Gunoaielor şi, pentru că îi era frig din cauza halatului transparent, intră repede în căsuţa cea aplecată, curioasă parcă, peste Prăpastie... Fostul Împărat al Gunoaielor era acum, din nou, umilul gunoier, mulţumit că trăieşte înconjurat de atâtea şi atâtea comori peticite sau cu fundul spart! El îşi mai aminti parcă: de prea multe ori, din saci întregi de gunoaie care fumegă sub cer, alunecă câte un cercel mic de aur, pierdut de o fată în timp ce era sărutată, sau un inel cu

88


piatră scumpă aruncat la despărţire de logodnica unui marinar plecat peste nouă mări, câte un ceas de buzunar de argint cu lanţ de buzunar de argint, aşa cum se purta odată şi acum nu se mai poartă, cărţi rare, unele chiar semnate frumos pe prima pagină de scriitori vechi, de împăraţi pensionari ori de mari generali în rezervă. Sau jocuri de şah din care s‑au pier‑ dut câteva piese sculptate în fildeş, rame frumoase, aurite odată, cu poze despre care nimeni nu mai ştie acum cine este cea care zâmbeşte... Omul alesese, de ani şi ani, tot ce părea să aibă un rost ori importanţă şi urcase apoi cu greu, cu greutatea în spinare, ore întregi, malul aproape drept al Prăpastiei, până la căsuţa lui gheboasă. Unde, după ce se odihnea puţin, se apuca să cerceteze prada. Cel mai mult îi plăcea să găsească şi să pună cap la cap cioburile vaselor de preţ. Astfel, toată casa îi era plină de vase scumpe, care nu aveau ce căuta într‑o locuinţă atât de săracă. Doar dacă te apropiai, observai că toate vasele erau alcătuite din cioburi ‑ nu le‑ar mai fi cumpărat nimeni! Iar dacă le umpleai cu apă, apa curgea pe dată din ele, ca prin sita bine găurită. Iar atunci când omuleţul strănuta, cioburile se împrăştiau prin casă, de trebuia iarăşi să le tot caute pe sub zdrenţele de covor şi să le lipească la loc… Dar parcă şi mai mult îi plăcea omului să adune şi să pună cap la cap scrisori sau bileţele de dragoste, rupte şi aruncate de câte cineva, cu nepăsare sau la furie. Uneori, trebuia să co‑ boare zile, săptămâni şi chiar luni, să scormonească, să sape şi să cerceteze adânc, până găsea toate‑toate bucăţelele lipsă din scrisoare, duse cu răutate de vânt până la mare distanţă. Cea mai mare bucurie a sa era atunci când mai apoi venea câte un răspuns, rupt, la vreo frumoasă scrisoare de iubire, pe care abia reuşise să o facă la loc, din bucăţi. Răspunsul era de multe ori şi el rupt în fâşii sau în bucăţele mici ‑ şi mai mărunţele decât la prima scrisoare! Ş ice curios putea să fie gunoierul! Aflarea urmării era mai interesantă decât găsirea de comori… Doar în zilele cenuşii, care urmau lungilor nopţi ploioase de toamnă, omul cel singur rămânea închis în casă, neîncumetându‑se să mai coboare în Prăpastia Gunoaielor. Făcea atunci puţină căldură, punând pe foc scrisori cu ştampilă, dosare şi înştiinţări de la Poştă, venite de la Primărie ori chiar de la Guvern, din cele pe care le descoperea în cutia sa poştală

89


‑ ultima cutie poştală din ultimul oraş din Împărăţie. Căci scrisorile cu ştampilă ajung la toţi, dar la toţi oamenii, la regi ca şi la cei mai săraci, ba chiar şi la cei care nici nu ştiu să citească, ba şi la cei care nu vor să primească scrisori şi la cei cărora nu le scrie nimeni... Când răsărea soarele printre picăturile de ploaie cu miros de toamnă bătrână, singurat‑ icul privea prin singurul său gemuleţ, aflat chiar în spatele casei, pe unde nu treceau drumuri şi nu erau flori, dar care avea o bună vedere la Prăpastia cu Gunoaie, şi atunci omul se gân‑ dea cam la ce mari secrete de dragoste ar putea el descoperi mâine sau poimâne, ce mici comori uitate, pierdute sau chiar aruncate de oamenii care îşi pot permite să piardă multe fără să regrete prea mult, pentru că au pierdut un singur lucru important sau pentru că au pierdut TOTUL mai înainte de a pierde lucruşorul acesta preţios care a ajuns la Groapă... Era o dimineaţă umedă, în care ardeau duduind în soba cârpită cu aţă, cu flacără albastră, nişte legi tipărite pe hârtie velină de Guvernul care promitea că săracii o vor duce de anul viitor mult mai bine decât anul trecut ‑ bineînţeles, dacă vor avea răbdare şi nu vor crăpa de foame până atunci... La picioarele patului de ziare pe care G. se trântise într‑o doară, într‑un dor de ducă la gunoaiele lui, cu ochii mai mult la geam, omul cel mai singur din lume auzi un foşnet mic‑mic‑mic. — Or fi şoarecii, îşi spuse el fără să se prea mire, chiar cu glas tare, pentru că obişnuia, fiind singur, să vorbească totuşi cu cineva. Şi acel cineva era întotdeauna el! Dar foşnetul reveni mai puternic şi, la picioarele omului, aşezându‑se fără teamă, cât mai comod, pe un ziar confortabil din vara trecută, când ştirile erau ceva mai umflate, dar mai moi, îşi făcuse apariţia un şoricel ciudat. Şi şoricelul tuşi, îşi drese glasul, îşi şterse boticul cu o batistuţă de şoricei şi începu primul conversaţia: — Ştii, NOI ne‑am gândit că ar fi bine să fii Împăratul nostru. Toţi ceilalţi oameni sunt prea ocupaţi să se gândească… Şi G îşi aduse aminte că avea, nu se ştie de unde, o frumuseţe de halat transparent şi alte haine bogate pentru un sărac ca el, haine pe care va primi desigur destui bani ca să mănânce

90


şi el pâine proaspătă şi salam din ăla bunul, o toamnă, o iarnă şi o vară întreagă! Asta dacă nu cumva... îi vor roade şoarecii hainele! Cu acest gând, G înşfăcă un polonic nefolosit de mult din lipsă de zeamă şi ‑ jap! ‑ îl croi în cap pe şoarece, dându‑i astfel răspunsul potrivit. — Auzi, iată‑mă şi împărat al rozătorilor!, pufni omul, ieşind să caute o pisică vrednică prin vecini. Ceilalţi şoricei, care văzuseră îngroziţi cum Maximus Quitzush, zis şi Mus, Max sau Ximuş, a căzut lat şi de tot în cana de ceai, o zbughiră în toate cotloanele ascunse ale casei. Iar în noaptea aceea îşi făcură cu toţii bagajele si plecară în pribegie în Germania, unde se spune că sunt mai multe firimituri. Adio, caşcaval, adio Împărăţie!

91


Ţăranul şi iarba

U

n ţăran, pe nume Ion... sau Gheorghe, sau Stan, Vlad... sau cum naiba l‑o fi chemat, semănase într‑o primăvară grâu pe ogorul lui. Da´ numai ce trece într‑o zi boierul acelui loc şi întreabă: — Ce‑ai pus aci mă Ioane? ‑ sau Stan, Vlad sau Gheorghe, cum naiba l‑o fi chemat pe acel ţăran... — Săru‑mâna, cocoane, răspunse cuviincios omul, cu cuşma strânsă frumos în mână, iaca grâu am pus. — Să‑ţi fie de bine, zise boierul plecând în ale lui. Apoi vremea se încălzi, cerul se limpezi, câmpul se înveseli de flori şi de verdele dinţilor de lapte ai grâului. Grâul crescu apoi şi se făcu mărişor; dar nici iarba nu stătu cu mâini‑ le‑n sân: ştir, neghină, traista‑ciobanului, mătură, codiţa‑şoricelului sau cum naiba s‑or mai fi chemat... Şi, mai apoi, pe la începutul lui Cireşar, ploaie multă fu, iară buruienile cresc minunat de bine la aşa ploi... După o vreme, trece iar boierul: — Ce ziceai c‑ai semănat aci, bre Ioane (sau Vlad, Gheorghe sau Stan, cum naiba l‑o fi chemat pe acel ţăran)? — Păăăi, grâu am cam pus, măria‑ta, zise iar ţăranul, gândindu‑se bine. — A cam crescut buruiana, băgă de seamă boierul înainte de a pleca într‑ale lui. După o vreme, prin luna lui Cuptor, se făcuse iarba vârtoasă şi naltă cât gardu´, iar grâul rămase bolând şi pitic, tânjitor şi fără vlagă ‑ cam cât vrabia de înalt; da’ o vrabie din cele abia ieşite din oul mă‑sii! Îi era şi milă umbrei să cadă pe lujerele cele subţiri...

92


93


Acu’, ori ţăranul era gospodar prost şi nu ştiuse socoteala trebilor, ori fusese leneş, de nu plivise la timp, ori erau griji mai mari în bordeiul lui decât pe arătură... Ori ploile fuseseră prea dese, ori iarba prea voinică în acel an şi subsese vlaga bucatelor, ori deochiase careva locul... Cine să mai ştie? Şi numai ce trece iar boierul după o vreme şi, aşa cum îi era obiceiul, întreabă: — Ce‑ai pus, bre române, în brazdă? — Păi, ce să pun?, se chiteşte Ion sau Stan, sau Gheorghe ‑ cum naiba l‑o fi chemat. Ce să pun?, zise el scărpinându‑se înţelept în barbă. Iaca, iarbă am semănat anu’ ista, boierule! — Da’ cu grâul ăla ce faci?, vru să mai afle boierul, care văzuse ici‑colo şi câte un spiculeţ de grâu, rar ca fântânile. Că văd, ţi‑a ieşit şi niscai grâu pe ici, pe colo... — Nici o grijă, boierule, răspunse ţanţoş ţăranul. La grâu’ ista îi vin eu de hac!, zise Ion, Gheorghe, Vlad sau Vasile. Sau cum dracu’ l‑o fi chemat.

Şi tot aşa, am cam venit şi eu de hac poveştilor bătrâneşti cele gheboase, fără foloase, simandicoase, sau albite, coclite, dospite, colbuite… Şi ce o mai fi rămas din cele întâmplări povestite de moşul meu după ce le‑a uitat şi el de pe la moşii, moaşele şi moşiile lui, am vrut şi eu să vi le răspovestesc, mai scurte, mai îndesate, mai îndoite, mai poreclite, măcar mai iute de cetit şi mai iute de picior… Şi dacă nu v‑o plăcea şi tot nu v‑o plăcea ce v‑am povestit eu, vă spun smerit şi cu frumosul: nici să nu le cetiţi!

94


Layout: CAMELIA LUPU

95


Metapovesti