Page 1

Oferta Editurii „Viaþa Creþtinã” U NO SERIE NOUÃ ANUL XXVII NR. 3 (445) MARTIE 2016 2,00 LEI

Abecedarul credinþei - catehism greco-catolic pentru copii - 12,00 lei - 14x20 cm, 120 p. Acatist de întãrire în vreme de necaz 3,00 lei - 10x14 cm, 32 p. Acatist de mulþumire - 3,00 lei - 10x14 cm, 34 p. Acatistul Sfinþilor Arhangheli Mihail ºi Gavril - 2,50 lei - 10x14 cm, 32 p. Adevãrata viaþã spiritualã - pr. Nicolae Pura - 7,00 lei - 14x20 cm, 96 p. Algoritmi biblici - pr. Nicolae Both 5,00 lei - 13x20 cm, 38 p. Avertismente - pr. Nicolae Both - 5,00 lei 12x17 cm, 72 p. Bucuria interioarã - 3,00 lei - 10x14 cm, 48 p. Calea Crucii - 3,00 lei - 10x14 cm, 39 p. Calea Crucii a Milostivirii - 5,00 lei, 12x17 cm, 36 p. Calea încrederii si a iubirii Jacques Philippe - 15,00 lei, 14x20 cm, 128 p. Carte de rugãciuni - 28,00 lei 12x16,5 cm, 400 p., interior color, copertã color cartonatã. Cartea Rozariului - 3,00 lei - 10x14 cm, 33 p. Când suferim - Gaston Courtois - trad. pr. Gheorghe Neamþiu - 5,00 lei - 12x17 cm, 80 p. Câteva clipe trãite în faþa Preasfintei Inimi a lui Isus - 2,00 lei - 10x14 cm, 16 p. Ce poate face un preot în pastoraþie Mgr. M. G. Y. Garcia - 4,00 lei - 10x14 cm, 112 p. Cei ºapte Episcopi greco-catolici români care au pierit în prigoana comunistã - Pr. dr. Anton Moisin 17,00 lei - 14x20 cm, 268 p. Colaboratorii Crucii - Pr. Nicolae Pura 5,00 lei - 12x17 cm, 44 p. Cununã de rugãciuni în cinstea Sfintei Rita - 3,00 lei - 10x14 cm, 32 p. Cuvântul Iubirii - predici - pr. Alexandru Nicula - 22,00 lei - 14x20 cm, 460 p. De ce suntem greco-catolici? - Silvestru A. Prunduº, Clemente Plaianu - 4,00 lei - 14x20 cm, 46 p. Devoþiune cãtre Preacurata Fecioarã Maria de la Lourdes - 4,00 lei - 10x14 cm, 96 p. Devoþiuni cãtre Pruncul Isus de Praga 2,00 lei - 10x14 cm, 40 p. Dincolo de culoare - Gaetano Passarelli - 12,00 lei - 14x20 cm, 162 p. Dumnezeiasca Liturghie a Înaintesfinþitelor - 5,00 lei-12x17 cm, 58p.

Dumnezeul meu ºi totul meu - meditaþii pr. Nicolae Pura - 9,00 lei - 14x20 cm, 126 p. Egeria, Pelerinaj în Locuri Sfinte AD 381384 - trad. Cornelia Friºan - 15,00 lei 14x20 cm, 160 p. Episcopul Ioan Suciu în faþa furtunii - Ion Gavrilã Ogoranu - 15,00 lei - 14x20 cm, 120 p. Fabiola sau Biserica din catacombe Cardinal Wiseman - 15,00 lei 14x20 cm - 312 p. Fericit de a crede - Bernard Bro - 9,00 lei - 14,8x21 cm, 90 p. File din istoria Eparhiei de Cluj-Gherla, Claudiopoli-Armenopoli, a românilor. Scurtã istorie ºi biografiile episcopilor eparhiali, 1853-2013 20,00 lei - 15x23 cm - 224 p. Inima lui Isus - 5,00 lei - 10x14 cm, 96 p. Iniþiere în rugãciune - Romano Guardini trad. pr. Gheorghe Neamþiu - 12,00 lei - 14x20 cm, 196 p. Iniþiere în marile probleme ale vieþii - pr. NicolaePura-5,00lei -10x14cm,118p. Isus Hristos, ieri ºi azi ºi în veci, este acelaºi - maxime ºi cugetãri despre preoþie - 6,00 lei - 12x17 cm, 122 p. În amintirea Episcopului dr. Iuliu Hossu pr.RomanG.-5,00lei-14x20cm,48p. Întrebãri despre viaþã ºi moarte Tommaso Scandroglio - 18,00 lei 14x20 cm, 287 p. Karol Wojtyla - omul sfârºitului de mileniu - Luigi Accatoli - 15,00 lei 14x20 cm, 400 p. La ºcoala Spiritului Sfânt - cum sã recunoaºtem zilnic inspiraþiile Spiritului Sfânt - Jacques Philippe 7,00 lei - 12x17 cm, 120 p. Lãsaþi copiii sã vinã la Mine - P.S. Ioan Suciu - 6,00 lei, 10x14 cm, 192 p. Liturghia permanentã - pr. Nicolae Pura 5,00 lei - 10x14 cm, 92 p. Luna Mariei. Meditaþii ºi rugãciuni pentru fiecare zi - 8,00 lei - 12x17 cm, 168 p. Mama - PS Ioan Suciu - 9,00 lei - 14x20 cm, 168 p. Maria e mama mea - pr. Nicolae Pura 5,00 lei - 10x14 cm, 142 p. Meditaþia pentru toþi - 5,00 lei - 10x14 cm, 70 p. Momente de excepþie din vieþile sfinþilor - pr. Nicolae Both - 5,00 lei - 13x20 cm, 76 p. Noiembrie - luna sufletelor din Purgatoriu - 5,00 lei - 10x14 cm, 188 p.

Novena de la Fatima - 3,00 lei - 10x14 cm, 48 p. Novenã cãtre Sfântul Iosif, Logodnicul Preacuratei Fecioare Maria - 3,00 lei 10x14 cm, 32 p. Novenã þi rugãciuni cãtre Padre Pio - 3,00 lei - 10x14 cm, 76 p. Padre Pio, omul speranþei - Renzo Allegri 15,00 lei - 14x20 cm, 232 p. Paraclisul þi Acatistul Maicii Domnului 4,00 lei - 10x14 cm, 86 p. Pier Giorgio Frassati - PS Ioan Suciu - 7,00 lei - 14x20 cm, 124 p. Postul Mare - cu Sfânta Bernadeta în umilinþã spre calvar - 4,00 lei - 10x14 cm, 70 p. Preamãriþi-L pe Domnul, culegere decântece -20,00lei-10x14cm,253p. Prilej sau Ispitã? ªcoalã practicã pentru a discerne ºi a decide - Silvano Fausti 25,00 lei - 14,7x20,5 cm, 240 p. Prima Împãrtãþanie - P.S. Ioan Suciu - 7,00 lei - 14x20 cm, 112 p. Rânduiala slujbei din noaptea Sfintelor Paºti - 6,00 lei - 12x17 cm, 64 p. Reflecþii asupra fericirii - trad. pr. Nicolae Pura - 4,00 lei - 10x14 cm, 48 p. Rozariul ºi Novena Îndurãrii Divine - 3,00 lei - 10x14 cm, 46 p. Rugãciunile Sfintei Brigitta - 3,00 lei 10x14 cm - 48 p. Rugãciunile copiilor - 6,00 lei - 12x17 cm - 24 p., interior color. Sfânta Tereza a Pruncului Isus - 3,00 lei 10x14 cm - 48 p. Sfântul Anton de Padova, fãcãtorul de minuni - 4,00 lei - 10x14 cm, 94 p. Taina spovedaniei - 4,00 lei - 10x14 cm, 176 p. Þine aprins darul - meditaþii pentru preoþi pr. Nicolae Pura - 8,00 lei - 14x20 cm, 98 p. Un ceas cu Isus - pr. Clemente Pandrea 3,00 lei - 10x14 cm, 56 p. Viaþa interioarã simplificatã ºi reaºezatã pe temelia ei - Joseph Tissof - trad. pr. Gh. Neamþiu - 33,00 lei - 14x20 cm, 500 p. Cãrþile prezentate pot fi comandate la Editura "Viaþa Creºtinã", str. Moþilor nr. 26, Cluj-Napoca, jud. Cluj, cod 400001, e-mail: viata.crestina@ gmail.com, tel/fax: 0264-439018 interior 111, tel: 0729.852.875. Solicitãrile vor fi onorate prin mandat poºtal ramburs. Suma minimã a unei comenzi trebuie sã fie 30,00 lei. Preþurile de mai sus nu includ taxele poºtale.


Din sumar:

Postul Mare – timpul apropierii de Dumnezeu

Creştinul azi

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul (Mt 5,5) pag. 4

Din viaţa Eparhiei

Capela „Sfântul Iosif” din Cluj-Napoca, nouă ani de bogate roade spirituale pag. 7

Bunavestire – hramul Mănăstirii surorilor baziliene din Gherla pag. 9

Biserica şi societatea

Trei ani de pontificat în lumina a trei concepte fundamentale pag. 10

Reper de viaţă creştină

Moştenirea pag. 12

Anul Sfânt al Milostivirii

Istoria Jubileelor şi pragul iertării pag. 14

Eveniment

70 de ani de la scoaterea în afara legii a Bisericii Greco-Catolice din Ucraina pag. 18

2

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2016

Luna martie readuce în actualitate timpul de pregătire pentru mărita sărbătoare a Învierii Domnului. Postul cel Mare şi sfânt trebuie privit ca o perioadă de timp în care să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, să înţelegem planul Său tainic şi unic cu fiecare dintre noi şi să ne îndepărtăm de rău şi de păcat. Sărbătorile acestei luni ne pun în faţa ochilor sufletului modelul persoanelor care au fost cel mai aproape de Isus: Fecioara Maria şi Iosif. Sărbătoarea Buneivestiri ne conduce la „începutul mântuirii noastre”, momentul în care Fecioara din Nazaret spune „da” planului divin, dorind să primească şi să slujească cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, viaţa ei devine un model de acceptare a voinţei divine, iar răspunsul ei conferă întregii umanităţii sensul mântuirii. Alături de ea, Iosif, oglinda virtuţilor, rămâne un smerit şi blând model de împlinire a rânduielii dumnezeieşti, perseverent până la sfârşit pe calea sfinţeniei. Iosif şi Maria, fiind şi ocrotitorii familiilor creştine, ne oferă modelul părinţilor care au luptat pentru ocrotirea Vieţii. Marşul pentru viaţă, organizat în fiecare an în această lună, ne uneşte cu celelalte confesiuni creştine în dorinţa de a reafirma cu putere că viaţa este cel mai preţios dar pe care-l avem de la Dumnezeu. De aceea, viaţa trebuie ocrotită de la începutul ei pe cale naturală şi până la încheierea firului ei tot pe cale naturală. Timpul Postului Mare este şi un timp de cateheză şi formare. Astfel, conferinţele din Catedrala „Schimbarea la Faţă” despre Milostivirea Divină ne invită să medităm asupra temei Anului Jubiliar: „Milostivi ca Tatăl”. Mulţumim Bunului Dumnezeu şi pentru modelul de slujire pe care ni-l oferă Sfântul Părinte Papa Francisc la împlinirea a trei ani de pontificat, şi îl însoţim cu rugăciunile noastre în misiunea sa de urmaş al Sfântului Apostol Petru în tronul episcopal al Romei. Într-o lume plină de contradicţii, zguduită de flagelul războiului şi al atentatelor, modelul Preasfintei Fecioare Maria, al Sfântului Iosif şi al tuturor sfinţilor rămâne pentru noi un luminos model pentru timpul Postului Mare. Să învăţăm să reînnoim zilnic „da”-ul pe care suntem chemaţi să-l oferim cuvântului lui Dumnezeu prin viaţa noastră. Dumnezeu caută şi astăzi prieteni şi colaboratori pentru a participa activ şi creativ la realizarea planului iubirii Sale milostive. Se cuvine să avem un gând de comuniune cu fraţii noştri catolici care, în această lună, au intonat imnul de învingere: „Hristos a înviat”! Pentru rugăciunile Preasfintei Fecioare Maria, ale Sfântului Iosif şi ale tuturor sfinţilor, Hristoase Dumnezeule, îndură-Te spre noi şi ne miluieşte! Amin. † Florentin CRIHĂLMEANU Episcop Eparhial de Cluj-Gherla


Sfântul Scaun

Să alegem calea Domnului: calea slujirii, a dăruirii, a uitării de sine „Binecuvântat este Cel care vine în numele Domnului” (cf. Lc 19,38), striga cu bucurie mulţimea din Ierusalim, primindu-L pe Isus. Ne-am însuşit acel entuziasm: agitând ramurile de palmier şi de măslin am exprimat lauda şi bucuria, dorinţa de a-L primi pe Isus care vine la noi. Da, aşa cum a intrat în Ierusalim, El doreşte să intre în casele noastre şi în vieţile noastre – sunt cuvintele cu care Papa Francisc şi-a început predica rostită la Sfânta Liturghie din 20 martie a.c. (Duminica Floriilor în ritul latin). Aşa cum a făcut în Evanghelie, mergând călare pe un măgar, Isus vine la noi cu umilinţă, dar vine „în numele Domnului”: cu puterea iubirii Sale divine iartă păcatele noastre, împăcându-ne cu Tatăl şi cu noi înşine. Isus este bucuros de manifestarea plină de afecţiune a oamenilor, iar atunci când fariseii Îi cer să-i reducă la tăcere pe copii şi pe ceilalţi care-L aclamă, le răspunde: „Dacă aceştia vor tăcea, vor striga pietrele” (Lc 19,40). Nimic n-a putut opri entuziasmul pentru intrarea lui Isus; nimic să nu ne împiedice să găsim în El izvorul bucuriei noastre, bucuria adevărată, care rămâne şi dă pacea; pentru că numai Isus ne salvează de laţurile păcatului, ale morţii, ale fricii şi ale tristeţii. Însă Liturgia de astăzi ne învaţă că Domnul nu ne-a mântuit cu o intrare triumfală sau prin minuni puternice. Apostolul Pavel sintetizează cu două verbe parcursul răscumpărării: „S-a despuiat pe Sine” şi „S-a umilit” pe Sine însuşi (Fil 2,7.8). Aceste două verbe ne spun până la ce extremă a ajuns iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Isus S-a despuiat pe Sine însuşi: a renunţat la gloria de Fiu al lui Dumnezeu şi a devenit Fiu al omului, pentru a fi în toate solidar cu noi, păcătoşii, El, care este fără păcat. Nu numai atât: a trăit printre noi într-o „condiţie de sclav” (v. 7), nu de rege, nici de principe. Apoi S-a umilit, iar dimensiunea umilirii Sale, pe care Săptămâna Mare ne-o arată, pare să nu aibă capăt. Primul gest al acestei iubiri „până la sfârşit” (In 13,1) este spălarea picioarelor. „Domnul şi Învăţătorul” (In 13,14) se înjoseşte până la picioarele discipolilor, aşa cum fac numai sclavii. Ne-a arătat cu exemplul că avem nevoie să ajungă la noi iubirea Sa, care se apleacă asupra noastră; nu putem să ne lipsim de ea, nu putem iubi fără a ne lăsa mai întâi iubiţi de către El, fără a experimenta duioşia Sa surprinzătoare şi fără a accepta că iubirea adevărată constă în slujirea concretă. Dar acesta este numai începutul. Umilirea pe care Isus o îndură devine extremă în Pătimire: este vândut pentru 30 de dinari şi trădat cu o sărutare de către un discipol pe care l-a ales şi l-a numit prieten. Aproape toţi ceilalţi fug şi Îl părăsesc; Petru Îl tăgăduieşte de trei ori în curtea templului. Umilit în suflet cu batjocuri, insulte şi scuipături, pătimeşte în trup violenţe atroce: loviturile, biciuirea şi coroana de spini fac aspectul Său

de nerecunoscut. Îndură şi condamnarea injustă a autorităţilor, religioase şi politice: este făcut păcat şi recunoscut nedrept. Apoi, Pilat Îl trimite la Irod, iar acesta Îl retrimite la guvernatorul roman: în timp ce Îi este negată orice justiţie, Isus simte şi indiferenţa, pentru că nimeni nu vrea să-şi asume responsabilitatea destinului Său. Mulţimea, care cu puţin înainte L-a aclamat, transformă laudele într-un strigăt de acuză, preferând chiar ca în locul Său să fie eliberat un ucigaş. Astfel ajunge la moartea pe cruce, aceea mai dureroasă şi infamă, rezervată trădătorilor, sclavilor, celor mai răi criminali. Singurătatea, defăimarea şi durerea încă nu sunt culmea despuierii Sale. Pentru a fi în toate solidar cu noi, pe cruce experimentează şi abandonarea misterioasă a Tatălui. Însă, în abandonare, se roagă şi se încredinţează: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez spiritul” (Lc 23,46). Pironit de lemn, în afară de

derâdere, înfruntă ultima ispită: provocarea de a coborî de pe cruce, de a învinge răul cu forţa şi de a arăta faţa unui Dumnezeu puternic şi invincibil. În schimb, Isus, chiar aici, la apogeul nimicirii, revelează adevărata faţă a lui Dumnezeu, care este milostivire. Îi iartă pe cei care-L răstignesc, deschide porţile raiului pentru tâlharul căit şi atinge inima centurionului. Dacă este abisal misterul răului, este infinită realitatea Iubirii care l-a străbătut, ajungând până la mormânt şi până la iad, asumând toată durerea noastră pentru a o răscumpăra, ducând lumină în întuneric, viaţă în moarte, iubire în ură. Poate să ne pară atât de nepătruns modul de a acţiona al lui Dumnezeu, care S-a nimicit pentru noi, în timp ce nouă ni se pare dificil chiar şi să uităm un pic de noi. El vine ca să ne mântuiască; suntem chemaţi să alegem calea Sa: calea slujirii, a dăruirii, a uitării de sine. Putem porni pe această cale privind spre Răstignit; este „catedra lui Dumnezeu”. Vă invit să privim adesea această „catedră a lui Dumnezeu”, pentru a învăţa iubirea umilă, care mântuieşte şi dă viaţă, pentru a renunţa la egoism, la căutarea puterii şi a faimei. Cu umilirea Sa, Isus ne invită să mergem pe drumul Său. Să ne îndreptăm privirea spre El, să cerem harul de a înţelege măcar ceva din acest mister al nimicirii Sale pentru noi. (magisteriu.ro) Via]a Cre}tin@ nr. 3/2016

3


Creştinul azi

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul Ca multe alte cuvinte de-ale Sale, şi această fericire pe care ne-o propune Isus este surprinzătoare şi reprezintă o chemare la a ne revizui felul în care ne conducem viaţa, într-o societate ca a noastră în care teoriile motivaţionale predominante îi învaţă pe cei dornici de reuşită să aibă curaj să rişte, să se implice cu îndrăzneală în domeniile pe care şi le aleg pentru a face carieră şi să-şi afirme deschis crezul după scheme comunicaţionale bine stabilite. Aşa se face că cei mai mulţi dintre noi considerăm că cei care „au reuşit”, cei despre care credem că au „moştenit”, măcar în parte, „pământul”, au avut tupeu, s-au „luptat” împotriva celor care au încercat să-i oprească, au avut îndrăzneala de a crede în ei înşişi pentru ca, în final, să ajungă să-şi realizeze visul şi obiectivul propus. În mijlocul acestei mentalităţi predominante răsună glasul lui Isus care ne cheamă să fim blânzi, asigurându-ne că din această atitudine va veni împlinirea şi fericirea noastră şi chiar „vom moşteni pământul”. Ce este această blândeţe, cum trebuie ea înţeleasă şi trăită şi, mai ales, chiar avem de câştigat, de moştenit ceva, trăind-o? Blândeţea despre care vorbeşte Isus nu este o atitudine oarecare. El însuşi trăieşte această blândeţe, căci astfel îi cheamă pe cei credincioşi, pe toţi fiii lui Dumnezeu: „Luaţi jugul Meu asupra voastră; şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt 11,29). În însăşi inima lui Isus descoperim această fericire a celor blânzi şi înţelegem că blândeţea este un izvor interior şi ascuns. De altfel, pentru a sesiza încă şi mai concret ce este blândeţea, trebuie spus că ea se înrudeşte îndeaproape cu smerenia şi tandreţea. Şi totuşi, nu este acelaşi lucru când spunem despre cineva că este tandru sau că este blând. Tandreţea exprimă, mai degrabă, un gest sau o anumită acţiune, pe când blândeţea ţine de interioritate. Astfel, pentru a fi tandru trebuie să fii blând, iar tandreţea exprimă în exterior blândeţea. Cât despre legătura dintre smerenie şi blândeţe, Sfântul Grigore de Nisa scria: „Blândeţea însoţeşte smerenia. Cele două sunt legate: smerenia este mama blândeţii. Dacă alungi din purtarea ta îngâmfarea, atunci patima mâniei nu mai are prilej să se ivească” [Opt omilii la Fericiri, Ed. Anastasia, Bucureşti 1999, p. 30]. Tot în acest context, trebuie amintite şi atitudinile contrare blândeţii. În primul rând, ceea ce poate fi considerat drept o caricatură a blândeţii: atitudinea de fandoseală, de lipsă a forţei, atitudinea celui care vrea să fie de acord cu toată lumea pentru a evita confruntările şi care, în acest scop, va abdica mereu. „Unii consideră că blândeţea este abdicare, abdicarea de la tot; că blândeţea consistă în a fi «o moluscă» ce ia toate formele

4

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2016

(Mt 5,5)

posibile, care se conformează tuturor situaţiilor particulare în care se găseşte. Dar aceasta nu-i deloc blândeţe! E caricatura ei” [M.-D. Philippe, Les béatitudes évangéliques, Ed. Parole et Silence, Paris 2009, p. 115-116]. Apoi, atitudinea contrară blândeţii este duritatea. Cel dur, cel care agresează, cel ce se opune mereu, care atacă, acela este opusul blândeţii. Însă „blândeţea este ca un mare secret al inimii, ceva foarte interior şi care exprimă o iubire în elanul şi ţâşnirile sale iniţiale” [M.-D. Philippe, op.cit., p. 116]. Consider că este foarte important ca, în continuare, să analizăm şi cea de-a doua parte a acestei fericiri, adică promisiunea moştenirii pământului. Trebuie spus că nădejdea dobândirii unui pământ propriu reprezintă principala componentă a promisiunii lui Dumnezeu către Avram: „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu” (Fac 12,1). Ulterior, în timpul rătăcirii prin pustiu, ţelul a fost mereu acelaşi: ajungerea în ţara făgăduită. Ceea ce trebuie subliniat aici este că „profeţia despre pământ depăşeşte cu mult ideea de stăpânire a unei bucăţi de teren, aşa cum i s-ar cuveni unui popor” [Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret, Ed. Rao, Bucureşti 2010, p. 84]. Odată cu lupta poporului lui Israel de a ieşi din Egipt, se reclamă şi dreptul la libertatea de a-L adora pe Dumnezeu, libertatea propriului cult divin. Astfel, „profeţia despre pământ capătă tot mai clar sensul că pământul va exista pentru a fi un loc al ascultării, pentru ca să existe un spaţiu deschis spre Dumnezeu şi pentru ca pământul să fie eliberat de ororile închinării la idoli” [Benedict al XVI-lea, ibidem]. Înţelegem, aşadar, că, plecând de aici, se produce o universalizare treptată a conceptului de pământ, ceea ce corespunde cu orizontul universal pe care îl regăsim în profeţia lui Zaharia: pământul Regelui Păcii nu este un stat naţional, ci el „se va întinde de la o mare până la cealaltă mare şi de la Eufrat până la marginile pământului” (9,10). Papa Benedict al XVI-lea, luând în considerare toate aceste aspecte de ordin istoric şi teologic, concluzionează spunând că „pământul aparţine în final «celor blânzi», celor paşnici, ne spune Domnul. El va deveni pământul Regelui Păcii. Ce-a de-a treia fericire ne invită să aşteptăm tocmai aceasta” [op.cit., p. 85]. Vă propun să încheiem cu un cuvânt al Sfântului Grigore de Nisa, care poate însemna, pentru fiecare dintre noi, o lumină de urmat: „Unde nu este mânie, a biruit viaţa paşnică şi liniştită, care nu e altceva decât blândeţea, a cărei cunună este fericirea şi moştenirea pământului ceresc întru Hristos Isus” [op.cit., p. 32]. Pr. Daniel AVRAM


Din viaţa Eparhiei

Prima ediţie a cursului de formare pentru protopopi Centrul de Spiritualitate „Manresa” din Cluj-Napoca, al părinţilor iezuiţi, a găzduit, în perioada 7-11 martie a.c., un curs de formare pentru protopopii din Eparhia de Cluj-Gherla. La aceste zile de comuniune şi rugăciune au participat Preasfinţia Sa Florentin Crihălmeanu, pr. Mihai Todea, vicar general, pr. Ioan Mătieş, vicar cu laicii, pr. Anton Crişan, vicar cu preoţii, pr. Marius Cerghizan, consilier pastoral, protopopii din Eparhia de Cluj-Gherla şi, ca invitaţi,

pr. Laurian Daboc, superior provincial al Ordinului Sfântului Vasile cel Mare, şi pr. Henryk Urban, superior al Ordinului Societatea lui Isus (SJ) din România. S-au susţinut conferinţe, au fost audiate cursuri, s-au purtat discuţii, a fost un timp de împărtăşire şi îmbogăţire a experienţei de pastoraţie la nivelul protopopiatelor Eparhiei de Cluj-Gherla. În prima zi, luni, 7 martie, programul a cuprins, în primul rând, rugăciune, iar după-amiază, Preasfinţia Sa Florentin a adresat un cuvânt de salut. În aceeaşi după-amiază, pr. Olivo Bossa SJ, director al Centrului „Manresa”, a susţinut o conferinţă cu tema: „A simţi cu Biserica”, după care a urmat Vecernia. După cină, preoţii au vizionat o proiecţie de imagini cu prezentarea Eparhiei de Cluj-Gherla şi a activităţilor pastorale ale diverselor departamente pe anul 2015. Ziua de marţi, 8 martie, a fost rezervată unei perspective istorice asupra Bisericii Greco-Catolice, o rememorare a complexului şir de evenimente derulate în lumina Spiritului Sfânt şi care au făcut ca astăzi eparhiile, protopopiatele şi parohiile greco-catolice din România să existe şi să renască spiritual, după modelul înaintaşilor. Istoria de peste 160 de ani a Eparhiei de Cluj-Gherla a prezentat-o Preasfinţia Sa Florentin, după care a urmat un curs la care a fost invitat un renumit istoric, prof. univ. dr. George Cipăianu, care s-a referit îndeosebi la perioada de persecuţie şi la rezistenţa în clandestinitate a Bisericii. În paralel cu orele de curs, preoţii protopopi au avut posibilitatea să-şi împărtăşească experienţa acumulată. A fost o bucurie pentru participanţi să se întâlnească, să găsească împreună soluţii la problemele întâmpinate în fiecare dintre cele 10 protopopiate ale Eparhiei de Cluj-Gherla.

A treia zi, miercuri, 9 martie, a fost rezervată tematicii legată de comunicare. În timpul dimineţii au fost audiate două cursuri pe această temă, susţinute de pr. Daniel Avram, purtător de cuvânt şi consilier cu probleme de mass-media, şi Radu Capan, care realizează şi administrează prezentarea Bisericii pe internet. Preoţii protopopi au aflat informaţii despre mijloacele moderne de comunicare, având în vedere că suntem în era digitală şi la nivelul comunicării s-au produs schimbări semnificative, ce oferă noi instrumente care pot fi folosite în pastoraţie şi evanghelizare. O altă temă deosebit de importantă, mai cu seamă în perspectiva dezvoltării ulterioare a parohiilor, protopopiatelor şi a eparhiei, a fost abordată joi, 10 martie, la cadrul cursului despre Planul Integrat de Dezvoltare, susţinut de către dl. Cristian Teglaş, econom eparhial. În după-amiaza aceleiaşi zile s-a făcut şi o experienţă practică: participanţii au fost invitaţi să lucreze pe grupe, aplicând informaţiile asimilate în cadrul cursului din domeniul economic. A urmat, în încheierea zilei, vizionarea filmului artistic „Un prete tra noi” (Un preot printre noi), ce a avut ca temă experienţa de viaţă a unui preot. Cursul de formare s-a încheiat vineri, 11 martie. Ziua a început cu momentele obişnuite de rugăciune, Utrenia şi Sfânta Liturghie, după care a urmat o evaluare a celor discutate şi asimilate în aceste zile. Au fost trasate şi câteva concluzii finale, idei cu care să fie

început un nou drum, cu zel reînnoit, în viaţa fiecărui protopopiat. Apoi, în capelă, participanţii s-au reunit pentru un timp de adoraţie în faţa Sfântului Sacrament, prilej de a aşeza la picioarele lui Isus întreaga experienţă câştigată, dar şi dorinţele, idealurile fiecăruia pentru protopopiatul pe care îl are în grijă. Principalul organizator al acestui curs de formare, pr. Marius Cerghizan, a constatat cu bucurie că scopul acestuia a fost atins, acela de a reface şi întări comuniunea între preoţii protopopi şi de a le inspira un nou entuziasm în a revărsa în suflete iubirea milostivă a lui Isus. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin@ nr. 3/2016

5


Din viaţa Eparhiei

Binecuvântarea capelei şi a noului sediu al Centrului de Zi „Sfânta Maria” Una dintre acţiunile consacrate Anului Milostivirii în Eparhia de Cluj-Gherla este organizarea lunară a unei Zile Sociale, o zi în care practicarea faptelor milei trupeşti şi sufleteşti să se intensifice, o zi care să aducă mângâiere acolo unde este cea mai mare nevoie de aceasta. O astfel de zi a fost joi, 17 martie a.c., când, pentru tinerii din Asociaţia pentru Protejarea şi Ajutorarea Persoanelor cu Dizabilităţi Neuro-Psihice (APAHNP) din Cluj-Napoca, a fost binecuvântat un nou sediu al Centrului de Zi „Sfânta Maria”, precum şi capela

„Bunavestire” din incinta Centrului. Este o casă nouă, primitoare, special concepută şi amenajată pentru ca aceşti tineri să trăiască aici ca o mare familie unită în jurul lui Dumnezeu. A fost o zi de aleasă bucurie pentru beneficiarii Centrului şi familiile lor, pentru personal, binefăcători şi, în mod deosebit, pentru iniţiatoarea proiectului, doamna preşedintă Ana Mariana Ilieş. Clădirea în care Centrul de Zi „Sfânta Maria” şi-a desfăşurat activitatea a fost retrocedată, astfel că, în 2011, s-au demarat lucrările pentru un nou sediu. Ceremonia sfinţirii capelei „Bunavestire” – prin care s-a deschis un nou punct liturgic în Cluj-Napoca – a fost oficiată de către Preasfinţia Sa Florentin împreună cu pr. Cristian Capătă, capelan al Centrului, şi alţi 12 preoţi, între care pr. Cristian Sabău, protopop de Cluj I, pr. Marius Cerghizan şi pr. Romulus Silaghi, consilieri pastorali şi foşti capelani ai Centrului. Au fost de faţă la eveniment tinerii beneficiari, părinţii lor, personalul îngrijitor, precum şi numeroşi credincioşi. În masa sfântului altar s-au aşezat moaşte ale Fericiţilor Vladimir Ghica şi Anton Durcovici. În cuvântul de învăţătură la Sfânta Liturghie, Preasfinţitul Florentin I-a mulţumit lui Dumnezeu pentru acest mare dar, „acest edificiu care devine casa noastră de acum înainte, şi putem spune că ziua de astăzi este o aniversare, o sărbătoare a credinţei împlinite”. Totodată, şi-a exprimat „aprecierea deosebită pentru cea care a avut curajul speranţei şi puterea rugăciunii, doamna Ana Mariana Ilieş”. La rândul său, pr. capelan Cristian Capătă a adresat mulţumiri Ierarhului de Cluj-Gherla pentru

6

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2016

susţinere şi binecuvântare, precum şi tuturor ctitorilor şi binefăcătorilor. Totodată, i-a dăruit Preasfinţitului Florentin o icoană cu Învierea Domnului, realizată de către tinerii din cadrul Centrului. Câteva cuvinte pline de emoţie a rostit, în încheiere, doamna Ana Mariana Ilieş, care a reamintit drumul parcurs şi, mai ales, momentul dificil în care a aflat că trebuie să evacueze clădirea din Piaţa Cipariu. Dar, după momentul conştientizării „că tot ce ai clădit pentru aceşti copii s-a năruit într-o clipă”, a venit o dorinţă puternică de a nu renunţa şi de a construi un nou sediu: „Am spus: o să fac un nou Centru!. (...) Au urmat multe dificultăţi, dar vreau să ne rămână în suflet acest moment al sfinţirii, un moment al legăturii noastre cu Dumnezeu. Vreau să ştiţi – şi cred asta – că acest Centru s-a construit printr-un şir de întâmplări care pot fi doar darul lui Dumnezeu. Este foarte greu să construieşti chiar când dispui de resursele necesare, dar să ridici o clădire atunci când eşti cu mâinile goale pare imposibil. Şi totuşi, acest lucru a fost posibil, cu ajutorul lui Dumnezeu!”. Doamna Ilieş a dorit să ofere, ca semn de recunoştinţă, doamnei arhitect Cristina Bîrlădeanu şi pr. capelan Cristian Capătă, icoane realizate de către tinerii beneficiari ai Centrului. De asemenea, a mulţumit prietenilor şi susţinătorilor, Ierarhului de Cluj-Gherla, preoţilor şi, mai cu seamă, personalului şi „copiilor mei, celor 23 (de beneficiari ai Centrului n.n.), precum şi părinţilor, pentru că am fost cu toţii o mare familie”. Preasfinţitul Florentin a adăugat: „Mulţumim doamnei Ana Mariana pentru că a vorbit despre opera

lui Dumnezeu şi dorim să-i lăsăm această icoană cu chipul lui Hristos, pentru că, prin tot ceea ce a realizat, a arătat tuturor chipul lui Hristos”. O mulţumire specială a fost adresată şi fiicei doamnei Ilieş, Ancuţa, cea care va duce mai departe lucrarea de suflet pe care a început-o mama ei. La final, Preasfinţitul Florentin a fost invitat să binecuvânteze întreaga clădire, unde vor fi amenajate spaţiile în care tinerii cu dizabilităţi vor putea să-şi continue activităţile de zi cu zi. (Biroul de Presă)


Din viaţa Eparhiei

Capela „Sfântul Iosif” din Cluj-Napoca nouă ani de bogate roade spirituale Sâmbătă, 19 martie a.c., în sărbătoarea Sfântului Iosif, Patronul Eparhiei de Cluj-Gherla, s-a celebrat şi hramul capelei „Sfântul Iosif” din Catedrala în construcţie din Piaţa Cipariu, Cluj-Napoca, unde îşi desfăşoară activitatea liturgică parohia „Andrei Mureşanu”, păstorită de pr. paroh Mircea Marţian şi de vicarii

parohiali pr. Titus Sas şi pr. Florin Isac. Comunitatea parohială din capela „Sfântul Iosif” a aniversat şi nouă ani de când, prin celebrările liturgice zilnice şi numeroasele activităţi spiritual-culturale şi artistice, a dat viaţă întregului edificiu, revărsând bogate roade spirituale asupra întregii Eparhii de Cluj-Gherla. Programul aniversar a început printru-un buchet de rugăciuni către Sfântul Iosif, cu grupul de rugăciune „Copiii Sfântului Iosif”, coordonat de diaconul Mihai Roman. Au participat la eveniment un mare număr de credincioşi, surori din Congregaţia Maicii Domnului, fraţi iezuiţi, surori din Ordinul Sfântului Vasile cel Mare, tineri din ASTRU, membri ai Asociaţiei Caritas Eparhial Greco-Catolic Cluj, ai Asociaţiei Medicilor Catolici - filiala Cluj ş.a. Preoţii concelebranţi oaspeţi au fost: pr. Iosif Chiciudean, care a venit cu un grup de 35 de copilaşi, pr. Cristian David, cancelar eparhial, pr. Traian Coste, consilier eparhial, pr. Călin Bot, rector al Institutului Teologic „Sfântul Ioan Evanghelistul”, pr. Radu Tălpălariu, asistent spiritual ASTRU, pr. Florin Chiciudean, formator în cadrul Institutului Teologic „Sfântul Ioan Evanghelistul”, pr. Cristian Sabău, protopop de Cluj I, pr. Marius Cerghizan, consilier pastoral, pr. Adrian Avram, director Caritas Eparhial Greco-Catolic Cluj. Programul aniversar a avut în centru Sfânta Liturghie arhierească solemnă, răspunsurile liturgice fiind date de corul de copii „Allegria”, dirijat de Cristina Nagy, la orgă Andreea Alexievici. În cuvântul de învăţătură, Episcopul eparhial a oferit exemplul Sfântului Iosif, pildă de fidelitate şi încredere în voinţa Domnului: „Să avem încredere, pentru că numele lui Dumnezeu – ne spune foarte frumos Papa Francisc – este Milostivire. El este mult-milostiv şi îndelung-răbdător. Cei care nu au răbdare suntem noi, nu Dumnezeu. Dumnezeu are răbdare cu noi şi ne aşteaptă să ne întoarcem”.

Celebrarea liturgică a fost încheiată prin acordarea indulgenţei jubiliare, care, în acest An Sfânt al Milostivirii, se poate primi la sărbătorirea hramului, cu condiţia de a se trece ulterior printr-una dintre Porţile Sfinte deschise în Catedrala episcopală, în biserici protopopiale şi mănăstiri. În incinta Catedralei în construcţie din Piaţa Cipariu – spaţiu consacrat lui Dumnezeu şi devenit realitate prin rugăciunea şi jertfa Episcopului vizionar Iuliu Hossu şi a unei generaţii de martiri şi mărturisitori – ia naştere un adevărat model în miniatură pentru o societate întemeiată pe principii creştine, pe valori spirituale, în care „profitul” propriu este, de fapt, aportul adus la „profitul” celorlalţi şi, astfel, darul devine dar şi sporeşte asemenea „înmulţirii minunate a pâinilor” prin Isus, pentru a-i hrăni spiritual şi a-i împlini pe toţi. La final, pr. paroh Mircea Marţian, după ce I-a mulţumit lui Dumnezeu, a adresat un mesaj de recunoştinţă celor care au susţinut şi participat la viaţa şi activităţile parohiei, în primul rând credincioşilor: „Ca şi Isus, la împlinirea celor nouă ani, parohia continuă să crească şi să se întărească în spirit. Ştim că, duminică de duminică, parohia adună la celebrările liturgice circa 1400 de credincioşi. Recunoştinţă Părintelui ocrotitor, Sfântul Iosif, care a ajutat la împlinirea unui vis, acela de a exista aici o comunitate vie şi dinamică”. Mulţumiri speciale au fost adresate „duhovnicului de serviciu”, pr. Virgil Florian, „care aduce aminte de Parohul din Ars – el rămâne la Spovadă de la ora 7.00 până la 13.00, iar apoi de la ora 16.00, din nou, cât este nevoie”, precum şi pr. Romulus Silaghi, care, la rândul său, ajută foarte mult în pastoraţie. Pr. paroh i-a mulţumit apoi Episcopului eparhial pentru „dragostea de părinte, încrederea, susţinerea şi sprijinul acordat”, mulţumire concretizată şi printrun cadou – posibilitatea de a comanda o mitră episcopală.

Ierarhul de Cluj-Gherla şi-a manifestat recunoştinţa faţă de păstorii acestei parohii, oferindu-le şi el câteva cadouri. În continuare, a salutat pe fiecare participant în parte, prin oferirea unei binecuvântări şi a unei iconiţe. Toţi cei prezenţi au fost apoi invitaţi la o agapă fraternă, unde a fost prezentată şi o proiecţie omagială cu fotografii din viaţa parohiei „Andrei Mureşanu”. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin@ nr. 3/2016

7


Din viaţa Eparhiei

V IZITĂ

PASTORALĂ ÎN PAROHIA

Ziua de duminică, 20 martie a.c., a fost o zi de sărbătoare pentru parohia „Sfântul Iosif” din cartierul clujean Someşeni. La invitaţia pr. paroh Cristian Goia, Preasfinţia Sa Florentin a vizitat această comunitate, cu ocazia serbării hramului bisericii parohiale. Între invitaţii la celebrare au fost pr. protopop Cristian Sabău, pr. cancelar Cristian David, pr. Radu Tălpălariu, consilier eparhial, pr. Florin Pop, asistent spiritual eparhial al Reuniunii Mariane, pr. Sabin Brudaşcu, din parohia Gheorgheni (Cluj-Napoca), pr. Daniel Bilaus, din parohia Cojocna, care a venit însoţit de credincioşi, precum şi pr. Florin Isac, ceremonier.

Programul a început cu un frumos concert de cântări religioase prezentat de către grupul de copii coordonat de Sara Marişca, după care a urmat Sfânta Liturghie arhierească. Fiind prima duminică din Postul Mare, a Dreptei credinţe sau a Ortodoxiei, tema cuvântului de învăţătură susţinut de către Preasfinţia Sa Florentin a fost cea a credinţei, „o temă foarte actuală în zilele noastre”. Ca exemplu de tărie în credinţă a fost prezentat Sfântul Iosif, „Sfântul Patron al acestei parohii, cel care, din 1856, este, de asemenea, Patronul Eparhiei de Cluj-Gherla, iar din 1870, Patron al Bisericii Universale. Ne bucurăm că credinţa Sfântului Iosif este o credinţă exemplară. În aparenţă, pare un om slab, de la care nu a rămas niciun cuvânt pe care să-l fi rostit. Însă ne-a rămas exemplul ascultării lui. Aflând că logodnica sa era deja însărcinată, nu s-a lăsat condus de îndoieli, ci a aşteptat confirmarea lui Dumnezeu. În clipa în care a primit semnul de la Dumnezeu, el a avut încredere în cuvântul care i s-a descoperit şi a ascultat acel cuvânt de la Dumnezeu. Acesta este exemplul credinţei lui Iosif: el nu ascultă ceea ce spun oamenii, ci ascultă ceea ce Dumnezeu i-a descoperit. (...) Tema credinţei o regăsim şi în evanghelia zilei, evanghelia chemărilor în serie, în care Isus se întâlneşte cu Filip şi-i spune un singur cuvânt: «urmează-Mă!». Pentru Filip este suficient acest cuvânt: el pleacă în urma acestui om, chiar fără a-L cunoaşte. După aceea, înţelege cine este El şi îi descoperă şi lui Nathanael, alt viitor apostol, cu nume simbolic («Nathan El» – «Darul lui Dumnezeu» sau «Dumnezeu a dat»). Nathanael are

8

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2016

S OMEŞENI

o reacţie foarte umană şi firească atunci când se întâlneşte cu Isus, care îi spune: «iată un izraelit în care nu este urmă de vicleşug»; el răspunde firesc: «de unde mă cunoşti?». Isus îi oferă un element esenţial, care îl mişcă profund în credinţă: îi spune că l-a cunoscut mai înainte de a fi chemat de către Filip – şi i se deschide acea poartă a înţelepciunii, poartă a sufletului în credinţă. Iar semnul: «te-am văzut când erai sub smochin», trezeşte o revelaţie în mintea şi în sufletul lui Nathanael, care dă o foarte frumoasă mărturie de credinţă: «Învăţătorule, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, regele lui Israel»; adică, «acela pe care îl văd în faţa ochilor mei ca om este Fiul lui Dumnezeu». Aşa ceva, pentru un iudeu, era o profundă erezie: exista un singur Dumnezeu. Dar ceea ce îl face pe Nathanael să vorbească acum despre Isus este forţa credinţei, este puterea harului credinţei. El îl mărturiseşte pe acest om ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Ceea ce vede este ceea ce nu se vede. «Dumnezeu nu poate fi văzut de om», îi spune Dumnezeu lui Moise. Aici este rolul credinţei, sau, în limbajul Epistolei către evrei, este «încredinţarea lucrurilor care nu se văd». Aceasta este credinţa. Pentru că, este uşor să spunem: «aceasta este o cruce» şi să vedem o cruce care poate fi percepută. Dar este mai greu să spunem: «Îl văd pe Dumnezeu, aici, în mijlocul nostru, pentru că El a spus: unde doi sau trei sunt uniţi în rugăciune, sunt şi Eu în mijlocul lor». Pentru a spune aşa ceva este nevoie de ochii credinţei larg deschişi”. Un moment deosebit la finalul celebrării liturgice a fost cel în care, în prezenţa Episcopului şi a asistentului spiritual eparhial, d-na Monica Culea, preşedintă a

Reuniunii Mariane eparhiale, a oferit însemnele pentru două noi membre care au fost primite în Reuniunea Mariană parohială. În aceeaşi zi, Preasfinţia Sa Florentin a binecuvântat noua sală special dotată pentru activităţi precum întruniri, cateheză, conferinţe, realizată cu ajutorul unor binefăcători, un rol important în amenajarea acestui spaţiu multimedia avându-l diaconul Ovidiu Marişca. În încheiere, toţi participanţii au fost invitaţi la o agapă fraternă pregătită de către credincioşii parohiei. (Biroul de Presă)


Din viaţa Eparhiei

Bunavestire –

hramul Mănăstirii surorilor baziliene din Gherla Surorile din Ordinul Sfântului Vasile cel Mare au sărbătorit în după-amiaza de joi, 24 martie a.c., hramul Mănăstirii „Bunavestire” din Gherla. La invitaţia superioarei locale, Maica Andreea, Preasfinţia Sa Florentin a celebrat, în capela Mănăstirii, Vecernia şi Sfânta Liturghie. Alături de surorile baziliene au

participat călugări bazilieni, în frunte cu pr. Laurian Daboc, superior provincial, pr. Alexandru Hruban, protopop de Gherla, pr. capelan Edmund Dujardi, preoţi şi diaconi din Protopopiatul Gherla şi credincioşi laici. Meditând semnificaţia sărbătorii Buneivestiri, Ierarhul de Cluj-Gherla a numit-o pe Preasfânta Fecioară Maria „Poarta mântuirii, Poarta cerului prin care Dumnezeu însuşi a coborât pe pământ. Era nevoie de un răspuns «da» – ca reparare pentru acel «nu» spus de Adam –, care a venit tocmai prin smerenia unei fecioare. Scena despre care vorbeşte evanghelia sărbătorii, probabil a ştiut-o numai Maria. Atunci, «da»-ul ei devine, de fapt, un «da» pentru întreaga omenire. În Cartea Genezei apare cuvântul lui Dumnezeu, acel cuvânt care este atât de puternic încât realizează ceea ce exprimă: «Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină». Dumnezeu a dorit să întrupeze cuvântul Său, să-L facă să îmbrace o haină omenească, pentru că, pe calea pe care a intrat, păcatul trebuia şi ispăşit. Despre acel Om-Dumnezeu, Tatăl spune: «Acesta este Fiul Meu întru care Îmi găsesc bunăvoinţa» (Mt 3,17). Acest Om era pentru oameni un chip vizibil, o icoană a lui Dumnezeu şi a voinţei lui Dumnezeu. Omul-Dumnezeu a intrat în istoria umană într-un moment precis, în momentul Buneivestiri. Acest moment, în mod paradoxal pentru un Dumnezeu care poate spune orice şi cuvântul Său devine realitate, a depins de un om, de Maria. Dumnezeu a dorit să se supună voinţei umane la intrarea Sa în neamul omenesc. Maria, aşa cum o defineşte Sfântul Grignion de Montfort, este «ecoul lui Dumnezeu. Cine o cinsteşte pe Maria, Îl cinsteşte pe Dumnezeu. Cine o iubeşte pe Maria, Îl iubeşte pe Dumnezeu». Maria conduce întotdeauna spre Dumnezeu şi nu spre propria persoană. Maria aude cuvântul lui Dumnezeu, dar nu spune imediat «da». Este tulburată, ceea ce înseamnă că acest cuvânt o atinge, o impresionează, dar nu intră direct în

discuţie cu acel personaj necunoscut care-i apăruse. Mai mult, îngerul trebuie să spună: «Nu te teme, Maria!» (Lc 1,30). Apoi se prezintă el, îi prezintă misiunea, planul lui Dumnezeu. Maria ascultă şi nu se grăbeşte să răspundă; are curajul de a exprima un dubiu, la care primeşte un răspuns teologic şi un răspuns practic – răspunsul teologic este: «Spiritul Sfânt şi puterea celui Preaînalt te va umbri», iar cel practic: «Elisabeta, verişoara ta, la vârsta ei, este în luna a şasea şi va naşte un prunc la timpul rânduit», pentru că Dumnezeu este atotputernic. Chiar şi ascultând, Maria nu răspunde «da» imediat; ea coboară de la raţiune la suflet acest cuvânt, să-l poată trăi, să-l poată iubi şi de-abia atunci răspunde «da», «fiat», «să fie» (cf Lc 1,38). «Da»-ul Mariei nu este numai un «da» personal, ci este un «da» care răsună pentru întregul fir al umanităţii, începând de la Adam şi până la ultimul om care se va naşte, pentru că, prin Maria, «Poarta mântuirii», se va naşte Hristos, Cel care, pe cruce, va îmbrăţişa întregul neam omenesc, fără excepţie. Prin fiecare dintre noi se repetă istoria Buneivestiri, atunci când spunem «da» cuvântului lui Dumnezeu. Să reînnoim acest «da» pe care l-am spus începând de la Botezul nostru, pe care mai apoi l-am repetat prin Sfintele Taine, prin voturile solemne, prin hirotoniri, iar milostivirea se va revărsa în viaţa noastră prin «Poarta mântuirii», Maria, care este şi Maica milostivirii, aceea prin care milostivirea lui Dumnezeu a coborât asupra întregului neam omenesc. Cât este de important să putem spune «da» la momentul potrivit! Noi trebuie să ştim că am spus un «da» lui Dumnezeu, care înseamnă angajament, care are ceva din «da»-ul Mariei, nu pentru o zi sau două, ci

pentru întreaga viaţă. Şi împreună avem o părticică din acest «da» al Mariei, dar şi responsabilitatea «da»-ului umanităţii. Doresc ca această comunitate a surorilor baziliene să fie totdeauna o „bună vestire” pentru Gherla, pentru Protopopiat, pentru Ordinul Sfântului Vasile cel Mare şi pentru Biserica noastră”. În semn de apreciere şi în amintirea serii înălţătoare de rugăciune, Episcopul de Cluj-Gherla a oferit comunităţii surorilor baziliene din Gherla, prin Maica Andreea, o icoană a Preasfintei Fecioare Maria. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin@ nr. 3/2016

9


Biserica şi societatea

Trei ani de pontificat

în lumina a trei concepte fundamentale În istoria Bisericii, pontificatul Papei Francisc va rămâne legat în mod deosebit de „cuvânt”: de limbaj, de modul său de a vorbi, de termenii care apar mai des în magisteriul său, de cei inventaţi de el, de sonoritatea pe care o atribuie unor concepte; pe scurt, de dorinţa sa evidentă de a se face ascultat şi de a se face înţeles. Fiecare lucru pe care-l spune Papa Francisc, în public sau în privat, are mereu ca stea călăuzitoare o preocupare la care nu renunţă niciodată: să fie înţeles. Şi este, totodată, un scop precis, pe care-l urmăreşte şi atunci când trebuie să revizuiască textele scrise, pe care, ulterior, le va citi sau vor fi publicate. De aceea, ni s-a părut oportun să privim aceşti trei ani de pontificat (13 martie 2013 - 13 martie 2016) prin prisma câtorva termeni de-acum de nedezlipit de slujirea şi de magisteriul Papei Francisc; sunt concepte care au o aşa putere comunicativă încât s-ar putea număra printre mesajele Sfântului Părinte care s-au înrădăcinat cel mai adânc în conştiinţa credincioşilor, şi nu numai.

Cuvintele adevărate sunt întotdeauna foarte puternice Termenii pe care i-am ales – păzire, ecumenism al suferinţei şi milostivire – par a fi printre cei mai puternici din aceşti trei ani: sunt noţiuni care nu s-au consumat şi epuizat pe moment, ci au demarat procese şi mişcări de mare importanţă şi consistenţă în timp. Sunt, aşa cum ne-a învăţat Papa Francisc, cuvinte concrete, simple şi limpezi: cuvinte întrupate, care se înţeleg şi, mai ales, se simt.

„Iosif este «păzitorul», pentru că ştie să asculte de Dumnezeu”, a spus în urmă cu trei ani Papa Francisc, adăugând: „se lasă condus de voinţa Lui şi, tocmai pentru aceasta, este şi mai sensibil faţă de persoanele care-i sunt încredinţate, ştie să citească evenimentele cu realism, este atent la ceea ce-l înconjoară şi ştie să ia deciziile cele mai înţelepte. În el, dragi prieteni, vedem cum se răspunde la chemarea lui Dumnezeu – cu disponibilitate, cu promptitudine –, dar vedem şi care este centrul vocaţiei creştine – Hristos! Să-L păzim pe Cristos în viaţa noastră, pentru a-i păzi pe alţii, pentru a păzi creaţia!”. Deja, în urmă cu trei ani, Papa Francisc avertiza: „vocaţia de a păzi nu se referă numai la noi, creştinii, ci are o dimensiune care precede şi care este pur şi simplu umană, se referă la toţi”, iar apoi preciza că, pentru a păzi, „trebuie să avem grijă şi de noi înşine! (...) Să veghem asupra sentimentelor noastre, asupra inimii noastre, pentru că tocmai de acolo ies intenţiile bune şi intenţiile rele: cele care construiesc şi cele care distrug!”. În sfârşit, Sfântul Părinte, aşa cum am ascultat în aceşti ani, a prezentat şi a aplicat aceste reflecţii direct slujirii sale, subliniind „că adevărata putere este slujirea şi că şi Papa, pentru a exercita puterea, trebuie să intre tot mai mult în acea slujire ce-şi are apogeul său luminos pe Cruce”; şi Papa „trebuie să privească la slujirea umilă, concretă, bogată în credinţă a Sfântului Iosif şi, asemenea lui, să-şi deschidă braţele pentru a păzi întregul popor al lui Dumnezeu şi a primi cu afecţiune şi duioşie întreaga omenire, în special pe cei mai săraci, pe cei mai slabi, pe cei mai mici (...), pentru că, «numai cine slujeşte cu iubire, acela ştie să păzească!»”.

Păzire – Fiţi păzitorii darurilor lui Dumnezeu! (2013/2014)

Ecumenism al suferinţei (2014/2015)

În ziua începutului slujirii sale, sărbătoarea Sfântului Iosif, în predica de la Liturghia din Piaţa „San Pietro”, Papa Francisc s-a oprit pentru prima dată asupra termenului „păzire”, care, apoi, în aceşti ani, a devenit un concept fundamental al magisteriului său, precum şi al gesturilor sale şi al concreteţii sale pastorale. Se poate spune că este conceptul-cheie din a doua sa enciclică, Laudato si’ (păzirea creaţiei). Pentru Papa Bergoglio, a păzi înseamnă a iubi, deci a dărui speranţă, de aceea spiritul şi conduita samarineanului rezumă existenţa creştinului adevărat, coerent, autentic: samarineanul păzeşte, iubeşte şi, iubind, dăruieşte speranţă. Nimic altceva. În aşa de puţin, deşi aşa de puternic angajant, se află legea perfectă, învăţătura: Isus, pe care Papa şi-a centrat magisteriul său de mai multe ori în aceşti ani.

La 25 mai 2014, Papa Francisc, la celebrarea ecumenică din bazilica Sfântului Mormânt (Ierusalim), prilejuită de a 50-a aniversare a întâlnirii dintre Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora, sublinia, în prezenţa Patriarhului ecumenic Bartolomeu: „Când creştinii din diferite confesiuni ajung să sufere împreună, unii alături de alţii, şi să-şi acorde ajutor unii altora cu caritate fraternă, se realizează un ecumenism al suferinţei, se realizează ecumenismul sângelui, care are o valoare deosebită nu numai pentru situaţiile în care el are loc, ci, în virtutea comuniunii sfinţilor, şi pentru toată Biserica. (...) Şi nu-i uităm, în rugăciunea noastră, pe atâţia bărbaţi şi femei care, în diferite părţi ale planetei, suferă din cauza războiului, a sărăciei, a foametei, precum şi pe numeroşii creştini persecutaţi pentru credinţa lor în Domnul Înviat. Cei care, din ură faţă de credinţă, îi ucid, îi persecută pe creştini, nu-i

10

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2016


Biserica şi societatea întreabă dacă sunt ortodocşi sau dacă sunt catolici: sunt creştini. Sângele creştinilor este acelaşi”. În acest cadru, trebuie amintit că tocmai conştiinţa ecumenismului suferinţei a făcut posibilă, după 21 de luni, împotriva oricărei aşteptări, îmbrăţişarea istorică de la Havana dintre Papa Francisc şi Patriarhul Kiril (12 februarie a.c.). În acea Declaraţie comună se afirma: „Ne închinăm în faţa martiriului celor care, cu preţul propriei vieţi, mărturisesc adevărul Evangheliei, preferând moartea în locul lepădării de Hristos. Credem că aceşti martiri din timpul nostru, aparţinând diferitelor Biserici, dar uniţi de o suferinţă comună, sunt o garanţie a unităţii creştinilor. Vouă, care suferiţi pentru Hristos, se adresează cuvântul apostolului: «Iubiţilor... întrucât participaţi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, ca să puteţi tresălta de bucurie şi la arătarea gloriei Sale» (1Pt 4,12-13)”.

Milostivire – Isus: milostivirea lui Dumnezeu făcută om (2015/2016) Cu convocarea Anului Sfânt al Milostivirii (11 aprilie 2015), Papa Francisc a reaşezat în centrul acţiunii pastorale a Bisericii ceea ce a spus după patru zile de la alegerea sa, la primul Angelus (17 martie 2013): „În aceste zile am putut să citesc o carte a unui Cardinal – Cardinalul Kasper, un teolog priceput, un bun teolog – despre milostivire. Şi mi-a făcut bine cartea aceea, dar să nu credeţi că fac publicitate cărţilor Cardinalilor mei! Nu este aşa! Mi-a făcut foarte bine, foarte bine... Cardinalul Kasper spunea că milostivirea schimbă totul. Este tot ce-i mai bun ce putem auzi: schimbă lumea. Un pic de milostivire face lumea mai puţin rece şi mai dreaptă. Avem nevoie să înţelegem această milostivire a lui Dumnezeu, pe acest Tată milostiv care are atâta răbdare... Să ne amintim de profetul Isaia, care afirmă că, dacă păcatele noastre ar fi roşii ca purpura, iubirea lui Dumnezeu le va face albe ca zăpada. (...) Să nu uităm acest cuvânt: Dumnezeu nu încetează niciodată să ne ierte, niciodată! «Ei, părinte, care este problema?». Problema este că noi încetăm, noi nu vrem, încetăm să cerem iertare. El nu încetează niciodată să ierte, dar noi, uneori, încetăm să cerem iertare. Să nu încetăm niciodată, să nu încetăm niciodată! El este Tatăl iubitor, care iartă mereu, care are acea inimă de milostivire pentru noi toţi. Şi să învăţăm şi noi să fim milostivi faţă de toţi. Să invocăm mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria, care a avut în braţele sale Milostivirea lui Dumnezeu făcută om”.

Slujirea noastră este slujirea însoţirii În aceste trei concepte, fiecare caracterizând câte un an din 2013 până astăzi, se află mare parte din esenţa

pontificatului Papei Francisc. Ele se pot percepe în corpul magisterial al Papalităţii ca nişte repere sigure pentru navigare, cu ajutorul cărora s-au abordat sensibilităţi amorţite sau noi, precum şi discuţii, dezbateri şi confruntări care au dat substanţă şi formă unei adevărate opinii publice în cadrul Bisericii. A-i sensibiliza şi a-i face mai responsabili pe oamenii cu funcţii de decizie şi din elitele cultural-ştiinţifice, a da Bisericii o imagine şi un elan de dialog autentic cu lumea, a pune în mişcare dinamica eclezială care părea paralizată de multiple asedii şi temeri: acestea sunt domeniile şi contextele în care cuvintele Papei Francisc au dat până acum o zdruncinătură inedită, o opinie împotriva curentului. Desigur, nu este totul făcut; dimpotrivă. Există încă la orizont reformele conducerii centrale a Bisericii şi, probabil, o nouă constituţie apostolică. Multe reforme în desfăşurare – de la media la entităţi care se ocupă de finanţe şi economie, trecând prin cea a Sinodului, pentru a le cita pe cele mai focalizate de presă – sunt abia la începuturi. Este posibil ca Papa Francisc să surprindă în viitor cu alte noi propuneri în lumina Conciliului Vatican II, pe care el îl percepe ca „o actualizare, o recitire a Evangheliei în perspectiva

culturii contemporane” şi care „a produs o ireversibilă mişcare de reînnoire ce vine din Evanghelie”, motiv pentru care „acum trebuie mers înainte” (3 martie 2015, Scrisoare către Universitatea Catolică Pontificală din Argentina). Ni se pare că un sigiliu clar şi promiţător al acestor trei ani se poate desluşi în cuvintele Papei Francisc rostite în timpul Liturgiei penitenţiale din 4 martie a.c.: „Slujirea noastră este slujirea însoţirii, pentru ca întâlnirea cu Domnul să fie personală, intimă, iar inima să se poată deschide Mântuitorului cu sinceritate şi fără teamă. Să nu uităm: numai Dumnezeu este Cel care acţionează în fiecare persoană. În Evanghelie, El e Cel care se opreşte şi întreabă despre orb; El este Cel care porunceşte ca să-l aducă la El; El este Cel care-l ascultă şi-l vindecă. Noi am fost aleşi – noi, păstorii – pentru a trezi dorinţa convertirii, pentru a fi instrumente care facilitează întâlnirea, pentru a întinde mâna şi a dezlega, făcând vizibilă şi rodnică milostivirea Sa”. sursa: Vatican Insider, 7 martie a.c. trad.: pr. Mihai Pătraşcu ercis.ro Via]a Cre}tin@ nr. 3/2016

11


Reper de viaţă creştină

Văduvia – punte (din)spre cer (VII)

Moştenirea

Mai recent sau mai demult, am trecut fiecare prin biroul notarului şi, după ce priceperea lui a făcut ordine şi împărţeală după lege în cele lăsate în urmă de cel plecat, în dosarul cu acte se adaugă încă unul, care ne numeşte de atunci înainte „moştenitori”. În urma acestui demers indispensabil, unii dintre noi rămân cu amărăciuni, alţii înciudaţi, unii indiferenţi sau voit detaşaţi, alţii cu recunoştinţă şi înduioşare... Dar nu cred să fie cineva pentru care ponderea moştenirii materiale să fie mai semnificativă decât cealaltă moştenire, brazda lăsată în viaţa noastră de soţ sau soţie, brazdă în care s-au aşezat atâtea seminţe semănate de-a lungul anilor, ce şi-au adus deja rodul sau vor rodi în ceea ce vom trăi ca văduvi de acum înainte. Prin vălul durerii străbat mângâierea şi recunoştinţa pe care ne-o aduc amintirea bucuriilor împărtăşite de-a lungul căsătoriei noastre, facerile de bine şi amintirile frumoase evocate de rude şi prieteni. Ne dau alinare. Să nu ne grăbim şi să ne mulţumim cu atât. Ne aşteaptă comori infinit mai bogate, dacă vom adânci căutarea moştenirii noastre mai profunde, care însă este adesea neglijată sau uitată. Mi-a arătat-o recent textul unei cuvântări[1] (o putem numi şi predică, fiind rostită la Liturghia celebrată la înmormântarea unei mari personalităţi, Antonin Scalia, fost judecător la Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite. O cuvântare simplă şi adâncă, de pus în inimă, rostită de către fiul defunctului, acum preot). Pr. Paul Scalia îi invita pe cei prezenţi, după cum ne invită şi pe noi, să mergem mai departe de pioasele aduceri aminte şi de mulţumiri, recunoscând motivul fundamental pentru care creştinii nu jelesc precum cei ce nu au speranţă, ci pun şi moartea, aşa cum pun şi viaţa, în lumina prezenţei vii a Aceluia Care îi defineşte cu numele de creştini: Isus Hristos. Datorită Lui, care este Acelaşi în trecut, în prezent şi în veşnicie[2], datorită vieţii, morţii şi învierii Sale pot creştinii să vadă şi să trăiască viaţa, dar şi să înfrunte suferinţele şi moartea. Reaşezarea privirii noastre de la omenesc la omenescul lucrat de Dumnezeu şi transformat, care ne conduce şi pe noi să trecem de la vorbirea de bine despre soţul sau soţia noastră, la binecuvântare; de la binele făcut de ei din darul Domnului, să recunoaştem mai ales ce a făcut Domnul pentru el/ea de-a lungul vieţii şi să-I mulţumim. Este o atitudine mult mai conformă cu realitatea prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul alor Săi, cu noi în toate, după cum ne-a promis[3]. Aşa cum Domnul a murit şi a înviat nu doar pentru noi toţi, ci şi pentru fiecare dintre noi pentru a ne dărui Viaţa, Îi vom mulţumi „pentru că a murit şi a înviat pentru Tata”, spune Pr. Scalia, iar noi putem aici spune numele dragilor noştri. Îi mulţumim apoi lui Isus că i-a adus la o viaţă nouă prin Botez, i-a hrănit cu Sfânta Euharistie, i-a vindecat în Scaunul de Spovadă, pentru anii de Căsătorie. Nu este vorba despre un şir oarecare de amintiri, ci

12

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2016

despre cum omenescul atins de lucrarea lui Dumnezeu Cel Viu prin Sfintele Taine se transformă spre mântuire, chiar şi atunci când nu o conştientizăm. Apoi iubirea faţă de Biserica Sa şi învăţătura Bisericii, faţă de ţară, faţă de familie, darul credinţei transmisă copiilor..., toate nefiind doar etape trecătoare de viaţă, ci binecuvântări ale Domnului pe care le amintim pentru a-I aduce cinstire şi slavă Lui, după cum se cuvine, pentru că sunt lucrarea Sa[4]. Dar Pr. Scalia ne conduce apoi mai departe şi ne previne că recunoaşterea atâtor daruri riscă să ne ţină departe de adevăr dacă l-am idealiza pe cel plecat, dacă nu am admite cu realism condiţia sa de creştin care, de-a lungul vieţii uceniceşte pe calea desăvârşirii, cu greşeli, cu căderi şi cu lipsuri. Fără recunoaşterea condiţiei de greşitor, cum să vedem, în adevăr, nevoia sufletului de mila lui Dumnezeu şi să i-o cerem în rugăciune fierbinte? „Privim către Isus astăzi cu cerere către momentul acesta, aici şi acum, când îl plângem pe acela pe care îl iubim şi îl admirăm, a cărui absenţă ne îndurerează. Astăzi ne rugăm pentru el. Ne rugăm ca Domnul să-i odihnească sufletul. Îi mulţumim Domnului pentru bunătatea Sa faţă de Tata, fiindcă aşa este bine şi drept. Dar ştim şi că, deşi Tata credea, credea în chip nedesăvârşit, ca noi ceilalţi. Încerca să-L iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele, dar ca şi noi ceilalţi, o făcea în chip imperfect. Era catolic practicant, şi anume în sensul celui care învaţă exersând, străduindu-se, care încă nu îşi desăvârşise credinţa. Sau, mai curând, Hristos încă nu era desăvârşit în el. Şi doar aceia în care Hristos este adus la desăvârşire pot intra în Cer. Ne aflăm aici pentru a oferi rugăciuni pentru această desăvârşire către lucrarea finală a harului lui Dumnezeu în a-l elibera pe Tata de orice rămăşiţă de păcat.” Când cineva este o persoană admirată, mai ales când este o persoană admirată, lăudarea virtuţilor sale ne poate face să uităm să ne rugăm şi să aducem mulţumire pentru inexplicabila milă a lui Dumnezeu faţă de un păcătos, ne previne Pr. Scalia. Să fie lipsit de aceste rugăciuni şi aduceri de mulţumire? „Să nu-i arătăm o falsă iubire, permiţând ca admiraţia să-l lipsească de rugăciunile noastre. Continuăm să-i arătăm afecţiune şi să-i facem bine rugându-ne pentru el. Ca orice pată a păcatului să fie spălată, ca toate rănile să se vindece, să fie purificat de tot ceea ce nu este Hristos. Să se odihnească în pace.”[5] Exemplaritatea limpede a acestei atitudini ne poate înaripa. Ne scoate dintre limitele strict omeneşti şi ne deschide larg porţile Vieţii. Din prizonieri ai durerii, avem la îndemână darul să devenim părtaşi cu Hristos la marea aventură divină a vieţii noastre, cu dragii noştri împreună, pornind, de ce nu, chiar din ceasul nostru de durere. Dar cum primesc oare această perspectivă spirituală aceia dintre noi rămaşi văduvi după o


Reper de viaţă creştină căsătorie cu lungi perioade grele, măcinaţi şi acum de anii de neînţelegeri? Declarativ nu şi-ar zice altfel decât creştini, dar mulţumita creştină li se pare o abordare fantezistă sau, cel puţin, inaplicabilă în situaţia lor: „Ce recunoştinţă, pentru ce daruri? Cum să-L recunosc pe Domnul în ceea ce am trăit noi? Poveşti! Mie nu-mi pare rău că a murit!”. Sunt ei receptivi la acest mesaj prea frumos ca să fie adevărat, când lor li se pare că vine de la oameni ce nu ştiu ce-i greul, de la nişte privilegiaţi, în timp ce ei au rămas plini de furie ori învinşi, înşelaţi ori adânc neîndreptăţiţi, istoviţi de

dezamăgiri, cu inima răcită...? Ca ultimă înstrăinare, întunecaţi de venin, pot încerca până şi un simţământ de „biruinţă” asupra celui plecat, care nu mai are de acum nimic de spus, nu mai poate nimic, devine un nimic! Pot să se chinuie mai departe cu satisfacţia otrăvită de a-i rememora greşelile, scăderile, lipsurile, şi nu doar în gând, ci expunându-le, trântindu-le la vedere, strigându-le! Îmi stăruie în amintire un astfel de tablou dramatic dintr-o familie cu trei copii mari, aşa cum îl descria unul dintre martori: fiul încerca din răsputeri să afirme calităţi ale tatălui, pe când fetele şi mai ales mama, rămasă văduvă, nu pridideau să-i reia din nou şi din nou nenumăratele defecte şi greşeli, care, de altfel, le aduseseră tuturor multe de pătimit: li se părea chiar nedrept să uite atâtea chinuri şi să-i recunoască acel bine pentru care lupta băiatul. O luptă care m-a impresionat mult: din adânc, de sub muntele propriilor suferinţe, săpa pe brânci să scoată din condamnare şi uitare binele lăsat de tată, mica lor moştenire de lumină. M-a învăţat despre o altă căutare de comori, încă mai admirabilă decât prima despre care vorbeam, fiind mult mai grea: nu e mai greu când vii mai de departe? Nu e mult mai greu şi nespus de frumos să-l înţelegi pe cel care îţi provoacă suferinţă, să ieşi din ceea ce înduri tu pentru ceva sfânt: binele din el? Un bine intuit, simţit, greu de pus în cuvinte de un biet băiat, dar nu mai puţin adevărat. Dar ce ne face oare comoară pe fiecare dintre noi, chiar când suntem de nerecunoscut din cauza greşelilor şi păcatelor noastre? Şi cât n-am vrea, la rândul nostru, să fim re-cunoscuţi? Pentru că şi noi avem intuiţia că noi nu suntem păcatul nostru[6]. Ce ne face atunci recuperabili, ba nu, mai mult, de preţ? Ce? Cine? Cine ne-ar cunoaşte şi ne-ar preţui, când noi înşine, fără să vorbim despre ceilalţi, nu vedem ieşire, ne zbatem fără speranţă? Chiar în întrebare se află o parte din răspuns: nu noi înşine avem cheia, fiindcă ce putem face de unii

singuri vedem în ratările de fiecare zi, ale noastre personal şi ale altora când se bazează doar pe puterile lor. Vedem în oglinda conştiinţei desfigurarea aducătoare de atâta suferinţă. Atunci? Noi înşine, în pofida greşelilor noastre, şi cei ce ne-au greşit deopotrivă suntem comoară vrednică de căutat şi de iubit, fiindcă de la început am fost şi suntem căutaţi şi iubiţi de Bunul Dumnezeu. Iubirea cu care ne iubeşte El ne dă fiecăruia demnitatea, suprema demnitate. „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia? (...) În toate acestea noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”[7] Ea ne cere nouă, celor rămaşi, să trecem de la recunoştinţa pentru binele făcut de soţ sau de soţie din binecuvântarea Domnului, la recunoaşterea iubirii Sale în acest bine. Şi deopotrivă de puternică, în mila Sa pentru păcatele noastre, multele noastre păcate, şi cele ale soţilor noştri; este mila care se revarsă din aceeaşi iubire, pentru care să ne rugăm fierbinte. Ca orice pată a păcatului să fie spălată, ca toate rănile să se vindece, să fim purificaţi de tot ceea ce nu este Hristos[8]. Mi-am permis să şterg ghilimele citării frazei din urmă ca să subliniez propria noastră nevoie de iertare, de vindecare de la Domnul. Fără să o cerem de la El, nu vom găsi nici pacea şi nici comuniunea cu cei duşi. Chiar dacă ne rugăm ca ei să intre cât mai degrabă în slava eternă, să privim şi la propriul nostru loc în veşnicie şi dacă va fi cu Domnul, ne spune în încheiere Pr. Scalia. Să fim atenţi la noi înşine. Iar atenţia şi creşterea în luciditate sunt o altă mare comoară pe care o primim moştenire. Parafrazând din nou aceeaşi încheiere, văduvia însăşi, nu doar fiecare înmormântare, ne aminteşte cât de subţire este vălul dintre această lume şi cea viitoare, dintre timp şi eternitate, dintre ocazia de convertire şi clipa judecăţii[9]. Nu putem pleca mai departe neschimbaţi. N-are rost să celebrăm bunătatea şi mila lui Dumnezeu pentru soţii noştri „dacă nu suntem atenţi şi dispuşi să reacţionăm la realităţile propriilor noastre vieţi. Trebuie să permitem ca această întâlnire cu veşnicia să ne schimbe, să ne întoarcă de la păcat, către Domnul”[10]. Maria GOŢIA Note: 1). www.usatoday.com/story/news/politics/2016/02/ 20/transcript-rev-paul-scalias-eulogy-his-father-justice-antonin-scalia/08667122/; menţionăm că sublinierile din pasajele citate ne aparţin. 2). Ap 11,17; Evr 13,8. 3). Mt 1,23; Mt 28,20. 4). www.usatoday.com/story/news/politics/2016/02/20/transcript-rev-paulscalias-eulogy-his-father-justice-antonin-scalia/08667122/. 5). Idem. 6). w2.vatican.va/content/francesco/it/angelus/2016/ documents/papa-francesco_angelus_20160313.html. 7). Rm 8,35-39. 8). www.usatoday.com/story/news/politics/2016/02/20/transcriptrev-paul-scalias-eulogy-his-father-justice-antonin-scalia/08667122/. 9). Idem. 10). Ibidem. Via]a Cre}tin@ nr. 3/2016

13


Anul Sfânt al Milostiviriiv

ISTORIA JUBILEELOR şi

Pragul Iertării Expresie specifică a tradiţiei iudeo-creştine, Jubileul are o istorie bogată în semnificaţii spirituale şi comunitare. Practica Jubileelor se înrădăcinează în Sfânta Scriptură, cu accente teologice şi sociale, şi continuă până astăzi în istoria bimilenară a Bisericii, care i-a atribuit o valoare predominant cristologică şi personală. De aceea, pentru generaţia actuală, supusă unui bombardament informaţional şi fragmentării memoriei, este importantă o trecere în revistă a istoriei Jubileelor creştine, pentru a îndepărta pericolul de a banaliza milostivirea în ideologie, iar iertarea, în rutină.

Primul Jubileu creştin Primul Jubileu al erei creştine a avut loc în 1300, la iniţiativa Papei Bonifaciu al VIII-lea. O amplă mişcare de reînnoire eclezială însufleţea poporul lui Dumnezeu şi se manifesta, cu precădere, în fenomenul pelerinajelor, mai ales la Roma, unde pelerinii veneau să se roage în vechile bazilici: „San Pietro”, „San Paolo fuori le mura”, „Santa Maria Maggiore” şi „San Giovanni in Laterano”. De altfel, încă din secolul al II-lea, pelerinajul la Roma devenise o practică des întâlnită, fiind venerate locurile în care Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au dat mărturie pentru Hristos prin jertfa supremă a vieţii lor. Jubileul din 1300 a adăugat, în plus, dorinţa de a extinde la cât mai mulţi creştini spiritul de pocăinţă şi darul iertării păcatelor. Structura liturgică şi spirituală a primului Jubileu a creionat fizionomia tuturor celorlalte aniversări jubiliare. Trecerea veacurilor a condus la forma actuală a Jubileului creştin, format, în principal, din trei elemente centrale: pelerinajul, cu vizita la locurile sfinte ale credinţei creştine; iertarea păcatelor comise, legată de darul indulgenţei plenare pentru pedepsele meritate; celebrarea aniversară, cu trecerea pragului Porţii Sfinte. Afluxul pelerinilor din 1300, printre care s-au numărat Dante, Giotto, Cimabue şi alţii, era determinat nu atât de dorinţa de reînnoire a societăţii, ci, mai degrabă, de aspiraţia de reînnoire spirituală a Bisericii. Aceasta explică şi schimbarea de perspectivă: dimensiunea spirituală şi personală a devenit mai puternică decât schimbarea socială, determinantă în tradiţia ebraică a Jubileelor.

Condiţiile pentru a primi indulgenţa plenară Indicate, de obicei, în bula de proclamare a Jubileului, Biserica cere pelerinilor să îndeplinească următoare condiţii sau, mai bine zis, dispoziţii sufleteşti: 1) angajamentul de a cultiva o atitudine interioară de detaşare afectivă de orice păcat; 2) celebrarea cu vrednicie a Sacramentului Spovezii,

14

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2016

pentru a-şi deschide inima la milostivirea îmbelşugată a lui Dumnezeu, voită de Domnul prin iertarea păcatelor; 3) participarea la Sfânta Împărtăşanie, ospăţul de sărbătoare pe care Dumnezeu Tatăl îl pregăteşte pentru toţi cei care se întorc de la calea răului; 4) rugăciunea după intenţiile Sfântului Părinte, ca mărturie de comuniune cu întreaga Biserică (Crezul, Tatăl nostru, Născătoare şi Mărire Tatălui); 5) săvârşirea unei fapte de caritate sau pocăinţă prin care să se exteriorizeze convertirea interioară a inimii. Anul Sfânt al Milostivirii pune accentul pe faptele de milostenie trupească şi sufletească şi pe pelerinajul la una dintre bisericile indicată drept „jubiliară” de către autoritatea ecleziastică a locului.

Intervalul de timp al Jubileelor La început, Jubileul creştin era celebrat o dată la 50 de ani, dar, în 1450, Papa Nicolae al V-lea a stabilit un interval de 25 de ani. Un Jubileu a modificat şi geografia spirituală a Romei: a rămas cunoscut în istorie cu numele de „Jubileul de Aur” cel proclamat în 1450, de către Papa Nicolae al V-lea, care a decis atunci mutarea reşedinţei papale de la bazilica din Lateran pe colina Vaticanului. Cu aceeaşi ocazie, Pontiful i-a încredinţat artistului Leon Battista Alberti misiunea de a demola vechea bazilică petrină, ridicată de către împăratul Constantin, pentru a construi una nouă şi mai rezistentă. Este bazilica pe care o vedem şi astăzi.

Milostivirea lui Dumnezeu, la îndemâna tuturor celor care se căiesc şi trec pragul spre o nouă viaţă Cu ocazia Jubileului din 1500, Papa Alexandru al VI-lea a dispus deschiderea simultană a unor Porţi Sfinte în cele patru bazilici papale din Roma şi a completat ritualul liturgic al ceremoniei pentru a exprima cât mai clar adevărul că accesul la milostivirea lui Dumnezeu este la îndemâna tuturor celor care se căiesc de păcatele comise şi trec pragul de la vechiul spre noul mod de viaţă.


Anul Sfânt al Milostivirii

Practica faptelor de caritate După Conciliul din Trento, Jubileele din 15501700 au adăugat la aspectul penitenţial o nouă perspectivă: îndemnul de a da mărturie pentru credinţă prin fapte de caritate. Au apărut, astfel, nenumărate Confrerii şi Ordine călugăreşti care aveau ca scop îngrijirea oamenilor aflaţi în nevoi şi educaţia celor simpli. Numai Confreria Sfântului Filip Neri, de exemplu, a oferit ajutor cu ocazia Jubileului din 1575 unui număr de 160 de mii de nevoiaşi, iar la Jubileul din 1650, numărul celor sprijiniţi a fost de două ori mai mare. Din 1700 până în 1800, în faţa valului de indiferenţă religioasă, Jubileele au devenit o adevărată şcoală de formare spirituală a credincioşilor angajaţi în activităţi sociale şi caritabile.

Singurul Jubileu care nu s-a celebrat a fost cel din 1800, pentru că Papa Pius al VI-lea a murit în exil în Franţa, iar Biserica era greu încercată de consecinţele sociale ale Revoluţiei Franceze.

Jubileele şi cultura societăţii Din 1900, Jubileele au dobândit şi o dimensiune culturală, pentru a repune societatea pe principii mai umane şi creştine. La Jubileul din 1900, Papa Leon al XIII-lea a inaugurat iluminarea electrică a bazilicii „San Pietro” şi a celebrat canonizarea unui sfânt al educaţiei, Jean Baptist de La Salle, şi a unei sfinte a reconcilierii, Sfânta Rita din Cascia. Jubileul din 1925 a lăsat în memoria posterităţii reaşezarea crucii la Colosseum, în amintirea protomartirilor din Roma. O amintire de natură diferită a lăsat Bisericii Jubileul din 1950, pe parcursul căruia Papa Pius al XII-lea proclamat dogma înălţării cu trupul şi sufletul la cer a Preasfintei Fecioare Maria şi a inaugurat celebra „Via della Conciliazione”, a cărei deschidere a scos în evidenţă armonia proporţiilor şi maiestuozitatea artistică a bazilicii ridicată pe mormântul Sfântului Petru. La Jubileul din 1975, proclamat de către Papa Paul al VI-lea, ceremonia deschiderii Porţii Sfinte

a fost transmisă pentru prima dată la nivel mondial prin intermediul televiziunii. Fericitul Paul al VI-lea a insistat atunci pe „civilizaţia iubirii”, pornind de la motoul: „Orice om este fratele meu”. În anul 2000, Biserica a celebrat „Marele Jubileu”, prin care Sfântul Ioan Paul al II-lea a înscris în istoria mântuirii cel de-al treilea mileniu al omenirii.

Diferenţa dintre Jubileu şi An Sfânt Se poate spune că, potrivit rădăcinilor sale biblice, Jubileul creştin este, pe scurt, anul iertării păcatelor şi a pedepselor meritate pentru păcate. De aceea este numit şi An Sfânt. Din punct de vedere formal, nu există o deosebire netă între Jubileu şi An Sfânt. Orice Jubileu are forma liturgică a unui An Sfânt, după cum orice An Sfânt este celebrat ca un Jubileu. Singura diferenţă este dată de ancorarea cronologică: Jubileul poate fi „ordinar”, când se celebrează la împlinirea unui număr simbolic de ani, şi „extraordinar”, când este ancorat într-un eveniment special din istoria mântuirii. De exemplu, ultimul Jubileu este cel din 2000, iar cei mai recenţi Ani Sfinţi extraordinari au fost proclamaţi de către Ioan Paul al II-lea în 1983, cu ocazia împlinirii a 1950 de ani de la lucrarea mântuirii lui Hristos, şi în 1988, când a fost celebrat Anul Sfânt extraordinar dedicat Preasfintei Fecioare Maria. Anii Sfinţi extraordinari au fost până acum în număr de 95. Prin urmare, Anul Sfânt al Milostivirii, proclamat de către Papa Francisc, intră în seria „extraordinară”, fiind al 121-lea Jubileu din istoria Bisericii şi al 96-lea An Sfânt extraordinar. Din motive de claritate, este preferabilă folosirea termenului „Jubileu” pentru aniversările din intervalul de 25 de ani, respectiv a sintagmei „An Sfânt” pentru celelalte evenimente majore din istoria mântuirii. În orice caz, nu este greşit a spune, în cazul nostru, Jubileul Milostivirii sau Jubileul extraordinar al Milostivirii, care poate sta foarte bine alături de titulatura „oficială”. Anul Sfânt al Milostivirii, pe care acum îl parcurgem, este prilejuit de împlinirea a 50 de ani de la încheierea Conciliului Vatican II, eveniment de importanţă majoră pentru pelerinajul Bisericii pe drumul istoriei. După cum fiecare epocă îşi are rănile şi idealurile sale, orice Jubileu se prezintă ca un indicator al urgenţelor la care Biserica este chemată să dea un răspuns potrivit identităţii şi misiunii ei, pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii întregii familii umane, după voinţa lui Dumnezeu. autor: pr. Adrian Dancă mesagerulsfantulanton.com Via]a Cre}tin@ nr. 3/2016

15


Anul Sfânt al Milostivirii

S p ovad a ­

sacramentul iertării şi al milostivirii În acest An Sfânt, Papa Francisc ne cheamă să trăim milostivirea divină, acea cale care Îl uneşte pe Dumnezeu cu omul, pentru că deschide inima la speranţa de a fi iubiţi pentru totdeauna, în pofida limitei păcatului nostru [Misericordiae Vultus (MV), 2]. Documentul Misericordiae Vultus, al Sfântului Părinte Papa Francisc, ne prezintă câteva linii pe care Biserica le are şi le foloseşte pentru a vesti şi a trăi iubirea şi milostivirea divină. Biserica simte responsabilitatea de a fi în lume semnul viu al iubirii Tatălui [MV, 4]. Ea are rolul de a merge în întâmpinarea tuturor celor care doresc să-L găsească pe Dumnezeu, aşa cum tatăl milostiv a ieşit în întâmpinarea fiului rătăcit, fără a exclude pe cineva. Trebuie înţeleasă bucuria şi milostivirea lui Dumnezeu mai ales atunci când iartă, acea milostivire prezentată ca o putere care învinge totul. Aşadar, fiecare suntem chemaţi să împărtăşim această milostivire pe care o primim din partea lui Dumnezeu şi s-o oferim, la rândul nostru, semenilor noştri. Suntem chemaţi să trăim din această milostivire, pentru că faţă de noi, mai întâi, s-a folosit milostivire: „fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire” (Mt 5,7). Totodată, suntem chemaţi să trăim misterul împăcării cu Dumnezeu Tatăl şi să experimentăm milostivirea divină prin sacramentul Spovezii [MV, 17]. Părinţii Bisericii descriau acest sacrament ca „a doua plută de salvare după naufragiul care este pierderea harului”. Pilda prin excelenţă folosită pentru a explica Spovada este cea a fiului risipitor, care, reflectând în inima sa pe când suferea de foame între porcii pe care îi îngrijea, a luat hotărârea să se întoarcă acasă, adică să se convertească, să se întoarcă la casa tatălui. Dumnezeu Tatăl şi-a manifestat mila Sa împăcând lumea cu Sine în Isus Hristos, restabilind pacea – prin sângele crucii Lui – între cele de pe pământ şi cele din cer (2 Cor 5,18). Numai contemplând crucea lui Hristos putem ajunge la o durere profundă pentru păcatul făcut împotriva lui Dumnezeu şi a semenilor. Am fost creaţi şi mântuiţi din iubire, iar viaţa noastră este tocmai fidelitatea noastră faţă de această iubire. Chiar şi atunci când am greşit prin păcatele noastre, Dumnezeu ne iubeşte, iar măreţia acestei iubiri constă tocmai în capacitatea de a ne ierta imediat şi pe deplin (Lc 15,22). Iertarea lui Dumnezeu

16

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2016

este destinată să devină reală în istorie prin Isus Hristos – sacramentul Tatălui. Iertarea lui Dumnezeu nu ne scuză, nici nu ne micşorează pur şi simplu greşeala noastră. Iertarea Sa este un act creativ şi mântuitor, este manifestarea acelei milostiviri care ne-a creat şi ne-a salvat şi care, acum, continuă să creeze în noi o inimă nouă. Mântuitorul ştie cât suntem de fragili şi păcătoşi, cunoaşte slăbiciunea inimii noastre; o vede rănită de răul pe care l-am comis şi l-am îndurat; ştie câtă nevoie avem de iertare, ştie că trebuie să ne simţim iubiţi pentru a face binele. Singuri nu suntem în stare: pentru aceasta, apostolul nu ne spune să facem ceva, ci să ne lăsăm împăcaţi de Dumnezeu, să-I permitem să ne ierte, pentru că „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră” (1In 3,20). El învinge păcatul şi ne ridică din mizerii, dacă I le încredinţăm. Hristos nu s-a mulţumit să ierte păcatele, ci a arătat şi efectele acestei iertări, reintegrându-i pe păcătoşi, după ce i-a iertat, în comunitatea Poporului lui Dumnezeu. Reconcilierea cu Biserica este inseparabilă de reconcilierea cu Dumnezeu [Catehismul Bisericii Catolice, 1445]. Prin toate variaţiile pe care disciplina şi celebrarea acestui sacrament le-au cunoscut de-a lungul secolelor, se observă aceeaşi structură fundamentală. Ea implică două elemente la fel de importante: faptele omului, care se converteşte sub acţiunea Spiritului Sfânt, şi acţiunea lui Dumnezeu, prin intervenţia Bisericii. Acest lucru se poate observa şi prin formulele documentelor Bisericii particulare, dar şi ale celei universale. Astfel, Primul Conciliu al Bisericii Române Unite, din 1872, la titlul V – despre sacramente – ne spune despre Spovadă că „este un sacrament al legii noi, instituit de Domnul nostru Isus Hristos, în care, prin dezlegarea preotului legiuit, se iartă credinciosului păcatele făcute după botez, dacă-i pare rău, le mărturiseşte şi voieşte a face destul pentru ele”[Decretele Conciliului Prim al BRU, Blaj, 1872]. Catehismul Bisericii Catolice ne prezintă Spovada ca un sacrament al vindecării, la fel cum este şi sacramentul Maslului; mai mult, este un sacrament al pocăinţei şi al reconcilierii, prin care cei care se apropie de el dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă şi, în acelaşi timp, sunt reconciliaţi cu Biserica, pe care au rănit-o prin păcat.


Anul Sfânt al Milostivirii Bisericii, prin menirea ei de a continua misiunea lui Hristos, îi revine datoria de a-l împăca pe om cu Dumnezeu, cu sine însuşi, cu fraţii săi, cu toată făptura; şi aceasta în mod permanent, deoarece „Biserica este, prin natura ei, pururi reconciliatoare”[Lumen Gentium, 1]. Biserica oferă omului căile convertirii inimii şi biruinţei asupra păcatului, precum şi mijloacele necesare: ascultarea statornică şi iubitoare a Cuvântului lui Dumnezeu, rugăciunea personală şi comunitară şi, mai ales, sacramentele pentru a dobândi împăcarea cu Dumnezeu şi cu aproapele. Fericitul Ioan Paul al II-lea, vorbind despre noţiunea de pocăinţă, spunea că ea semnifică schimbarea sufletească sub influenţa Cuvântului lui Dumnezeu şi în vederea Împărăţiei (Mt 4,17; Mc 1,15). Însă pocăinţa mai înseamnă şi schimbarea vieţii, ca urmare firească a schimbării sufleteşti. De aceea, a face pocăinţă e autentic şi eficace numai dacă se exprimă în acte şi gesturi de pocăinţă. Este un efort concret şi zilnic al credinciosului, susţinut de harul lui Dumnezeu, de a se dezbrăca de omul cel vechi şi a se îmbrăca în omul cel nou, de a învinge în sine ceea ce este trupesc, ca să iasă biruitor ceea ce este spiritual; sau, mai pe scurt, este convertirea care, pornind din inimă, trece în fapte şi, de aici, în întreaga viaţă a creştinilor. Acelaşi Suveran Pontif, în mesajele către Penitenţiaria Apostolică spunea că: „sacramentul Spovezii, prin faptul că implică un exerciţiu sănătos de umilinţă şi de sinceritate, prin credinţa pe care o mărturiseşte, prin speranţa pe care o include, prin analiza atentă a conştiinţei pe care o cere, nu e numai un instrument direct de distrugere a păcatului, ci şi un exerciţiu preţios al virtuţii, fiind el însuşi o ispăşire, o şcoală de neînlocuit de spiritualitate. În acest sens, Spovada este, în sine, o formă foarte înaltă de direcţiune spirituală”[Mesajele Suveranului Pontif Ioan Paul al II-lea către Penitenţiaria Apostolică, Edit. Sapienţia, Iaşi, 2001]. Spovada nu trebuie confundată cu simple exerciţii penitenţiale exterioare, ca în Vechiul Testament, precum îmbrăcarea în sac şi în cenuşă. În faţa lui Dumnezeu, Spovada trebuie să fie adevărata convertire care porneşte din interiorul omului, o schimbare totală şi radicală. Este un răspuns de iubire necondiţionată la iubirea lui Dumnezeu. În măsura în care se reconciliază cu Dumnezeu, omul se reconciliază şi cu propria conştiinţă, cu aproapele,

dar şi cu Biserica, deschizându-se spre iubirea universală. Reconcilierea prin sacramentul Spovezii este o transformare continuă a vieţii, un remediu împotriva păcatului, cerând o continuă purificare de slăbiciuni, de înclinaţiile cele rele şi de consecinţele păcatului. Avem mereu nevoie să fim vindecaţi şi ridicaţi din lâncezeala noastră, să fim iertaţi de păcatele noastre şi eliberaţi de mediocritatea noastră. Problema actuală a dezbinărilor între oameni este că întotdeauna privim numai în faţă, la viitor (cum vrem să fie pentru noi), sau în spate, la trecut (păstrând o distanţă şi o inimă împietrită faţă de cei care ne-au greşit), dar niciodată în sus, către Dumnezeu. Biserica ne îndeamnă să privim la misterul Crucii ca la evenimentul cel mai înalt în care Hristos percepe şi experimentează prin suferinţă drama ruperii omului de Dumnezeu. Hristos a murit şi a înviat ca să zdrobească domnia păcatului şi să refacă legământul cu Dumnezeu. Privirea aţintită spre Golgota trebuie să ne amintească mereu acea „dimensiune verticală” care priveşte relaţia dintre om şi Dumnezeu şi care, în lumina credinţei, are mereu întâietate asupra „dimensiunii orizontale”, adică a realităţii dezbinării şi a necesităţii împăcării între oameni. Biserica ne învaţă că sacramentul Spovezii, dacă este primit de păcătosul căit în condiţiile cerute, îi dă penitentului iertarea lui Dumnezeu şi haruri speciale care îl ajută să învingă ispitele, să evite alte căderi în păcatele de care s-a căit şi să facă o experienţă personală a acelei iertări. Mai mult, este un sacrament prin care suntem împăcaţi cu Dumnezeu, cu noi înşine, cu Biserica – Trupul lui Hristos – şi cu ceilalţi. Să ne amintim cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Însă Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru marea Sa iubire cu care ne-a iubit, pe când noi eram morţi din cauza greşelilor noastre, ne-a readus la viaţă împreună cu Hristos – prin har aţi fost mântuiţi” (Ef 2, 4-5). Să repunem, aşadar, în centru vieţii noastre spirituale sacramentul Spovezii, al Reconcilierii, adevărat spaţiu al Spiritului în care toţi, confesori şi penitenţi, putem trăi experienţa unicei iubiri, definitivă şi fidelă, aceea a lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre fiii Săi, o iubire care nu dezamăgeşte niciodată. Pr. Florin BOZÂNTAN Via]a Cre}tin@ nr. 3/2016

17


Eveniment

Instituirea Pelerinajului Milostivirii

pentru întreaga Biserică Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Cu prilejul Anului Sfânt al Milostivirii a fost instituit un Pelerinaj Naţional pentru întreaga Biserică Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, la Sanctuarul Arhiepiscopal Major al Fecioarei Săracilor de la Cărbunari (Blaj). În perioada 28-29 mai a.c. sunt aşteptaţi la Pelerinajul Milostivirii toţi cei care doresc să o cinstească pe Cea mai mărită decât Serafimii, Fecioara Sfântă, Maica Milostivirii, dar, mai ales, toţi cei care îşi trăiesc existenţa la periferia societăţii, pentru a primi binecuvântarea Fecioarei Săracilor şi a se bucura de harurile deosebite ale trecerii prin Poarta Sfântă a Catedralei din Blaj în acest An Sfânt. Totodată, se doreşte ca la acest eveniment să participe operatorii sociali şi medicali, precum şi dascălii şi voluntarii care sunt implicaţi în operele de binefacere şi în instituţiile de educaţie de pe cuprinsul Eparhiilor Bisericii Greco-Catolice. Pelerinajul se va desfăşura după următorul program: ● Sâmbătă, 28 mai: - orele 17.00-23.00: Vecernia, urmată de veghe de rugăciune în Catedrala „Sfânta Treime” din Blaj.

● Duminică, 29 mai: - orele 8.00-10.00: Procesiune de la Catedrală la Sanctuarul Fecioarei Săracilor de la Cărbunari - ora 10.00: Liturghie Arhierească la Sanctuarul de la Cărbunari - ora 14.00: Paraclisul Maicii Domnului la Sanctuarul de la Cărbunari. „Vă aşteptăm, Preasfinţiile Voastre, cucernici părinţi, cuvioase persoane consacrate şi iubiţi credincioşi, să intrăm împreună în acest Pelerinaj al Milostivirii pe «poarta inimii Domnului», în taina cea mai adâncă a Dumnezeirii celei Întreită, care este iubire, iertare şi milostivire, cu spirit de pocăinţă şi plini de încredere în Cel care «a venit să-l caute şi să-l mântuiască pe cel pierdut» (Lc 19,10)»”, scrie Preafericitul Părinte Cardinal Lucian, în invitaţia adresată, la 2 martie a.c., Episcopatului şi întregii Biserici Greco-Catolice din România. (BRU.ro)

70 de ani de la scoaterea în afara legii a Bisericii Greco-Catolice din Ucraina Papa Francisc şi-a exprimat profunda recunoştinţă faţă de Biserica Greco-Catolică Ucraineană, care, în încercări, a rămas întotdeauna fidelă Bisericii Romei şi Succesorului lui Petru. Cuvintele de apreciere sunt conţinute în mesajul adresat Preafericitului Sviatoslav Şevciuc, Arhiepiscop Major de Kiev-Halici, la împlinirea a 70 de ani de la scoaterea în afara legii a Bisericii Greco-Catolice din Ucraina, în urma pseudo-sinodului de la Liov, din 8-10 martie 1946. „Au trecut 70 de ani de când contextul ideologico-politic şi ideile contrare însăşi existenţei Bisericii voastre au dus la organizarea unui pseudo-sinod la Liov, provocând decenii de suferinţe păstorilor spirituali şi credincioşilor. În amintirea acelui trist eveniment, ne închinăm capul cu profundă gratitudine faţă de cei care, chiar cu preţul chinurilor şi al martiriului, în decursul timpului şi-au mărturisit credinţa, trăită cu dăruire în propria Biserică şi în uniune perfectă cu Succesorul lui Petru”, se spune în mesajul Papei Francisc. „În acelaşi timp, cu ochii iluminaţi de aceeaşi credinţă, privim la Domnul Isus Hristos, continuând să ne punem în El speranţa, şi nu în dreptatea omenească. El este adevăratul izvor al încrederii noastre în privinţa prezentului şi a viitorului, având convingerea că suntem chemaţi să vestim Evanghelia chiar şi în contextul oricărei suferinţe şi dificultăţi”. Pontiful şi-a manifestat aprecierea pentru fidelitatea greco-catolicilor ucraineni, încurajându-i, totodată, să fie „mărturisitori neobosiţi ai acelei speranţe care face ca existenţa noastră şi a fraţilor din jurul nostru să fie mai luminoasă”. De asemenea, Papa Francisc şi-a reînnoit sentimentele de solidaritate cu păstorii şi credincioşii pentru tot ceea ce fac în această

18

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2016

perioadă dificilă, marcată de încercările războiului, pentru a uşura suferinţele populaţiei şi pentru a căuta căi spre pace pe pământul ucrainean. Sâmbătă, 5 martie a.c., Arhiepiscopul Major Sviatoslav Şevciuc a fost primit de către Sfântul Părinte Francisc, în Vatican, împreună cu membrii Sinodului Permanent al Bisericii Greco-Catolice din Ucraina. „Am venit pentru a reafirma comuniunea noastră cu Sfântul Părinte şi pentru a-i cere sprijinul pentru poporul ucrainean. Şi Papa ne-a ascultat”, a afirmat Preafericitul Şevciuc, amintind faptul că Papa Francisc este considerat „o autoritate morală, o voce foarte importantă pentru poporul ucrainean”. Invazia rusească în Ucraina a afectat în mod direct peste 5 milioane de oameni, a provocat zece mii de morţi, alte zeci de mii de răniţi, dislocând două milioane de persoane din propriile locuinţe şi cauzând o drastică sărăcire a întregii populaţii (moneda naţională a pierdut două treimi din valoarea sa). „Să facem astfel încât Anul Milostivirii să devină realitate şi pentru poporul ucrainean”, a mai spus Arhiepiscopul Major Sviatoslav Şevciuc. (ro.radiovaticana.va)


Social

Educaţia – o pasiune care se reînnoieşte În anii următori Conciliului Vatican II, Magisteriul a subliniat în repetate rânduri imperioasa necesitate ca instituţiile catolice de învăţământ să fie nu numai nişte „tonomate de competenţe”, ci locuri de întâlnire şi de dialog, în spiritul educaţiei pentru viaţă şi al eforturilor pentru binele comun. Instrumentum laboris „Educaţia astăzi şi mâine. O pasiune care se reînnoieşte” oferă o platformă ideală pentru înţelegerea şi analizarea provocărilor unei societăţi foarte fragmentate, aflată într-o continuă căutare a unor puncte ferme de referinţă. În centrul misiunii învăţământului catolic este nevoie de creare a unui climat bazat pe valori, astfel încât actul educativ să devină o mărturie vie a apostolatului în folosul semenilor. În ciuda pluralismului cultural, demnitatea şi unicitatea fiecărei persoane trebuie să se regăsească în miezul proiectului educaţional inspirat de valorile Evangheliei. Se prezintă aşadar provocarea de a recrea o şcoală catolică primitoare şi fraternă, unde fiecare să se simtă binevenit, acceptat şi iubit, unde nimeni să nu ajungă marginalizat sau exclus, iar şcoala să-i contamineze pe toţi – în egală măsură pe cei dinăuntru şi pe cei dinafară – de această bunătate şi fraternitate, generând astfel pace, dreptate, milă şi caritate. Sunt evidenţiate valorile creştine, care constituie fundamentul oricărei instituţii catolice de învăţământ, încurajând un tip de cunoaştere deschis transcendenţei. Este vital ca educatorii să-şi păstreze intacte speranţa şi curajul de a da mărturie, de a fi mărturisitori ai valorilor Evangheliei, ca rezultat direct al unei pasiuni mereu reînnoite pentru Hristos şi pentru educaţie: „Cea mai mare criză a educaţiei, din perspectivă creştină, este această închidere faţă de transcendenţă. Este esenţial să pregătim inimile pentru ca Domnul să se arate, dar în totalitate; adică în totalitatea umanităţii, care conţine şi această dimensiune a transcendenţei. A educa uman, dar păstrând deschise orizonturile. Orice tip de închidere este în detrimentul educaţiei.” În contextul actual, Congregaţia pentru Educaţia Catolică vede în educaţie o sarcină complexă, vastă şi urgentă. Scopul principal al acesteia este formarea persoanei umane în integralitatea sa, cu accent pe dimensiunea religioasă şi spirituală. Este imperativ ca educatorul catolic să-şi asume o misiune specifică şcolii creştine: aceea de a transmite copiilor şi tinerilor, dincolo de cunoştinţe şi de competenţe, valorile Evangheliei. Înainte de toate, predarea, învăţarea, studiul şi cercetarea trebuie să fie caracterizate printr-un angajament ferm şi riguros faţă de Adevăr. Dincolo de necesitatea unei investiţii în competenţe, accentul trebuie pus pe calităţile umane, astfel încât învăţarea să nu se limiteze la o simplă asimilare de conţinut informaţional, ci să ofere accesul la dimensiunea

spirituală a existenţei. Toate aceste aspecte au fost dezbătute în cadrul Congresului Mondial „Educaţia astăzi şi mâine. O pasiune care se reînnoieşte”, organizat la Roma, în intervalul 18-21 noiembrie 2015, de Congregaţia pentru Educaţia Catolică de la Vatican. Evenimentul, care s-a bucurat de participarea a peste 2 000 de invitaţi din toată lumea, s-a înscris în contextul aniversării a 50 de ani de la Declaraţia conciliară „Gravissimus educationis” şi a 25 de ani de la publicarea Constituţiei apostolice „Ex corde Ecclesiae”. În cadrul Congresului au fost dezbătute teme numeroase, între care centralitatea şi diversitatea elevilor/studenţilor, formarea profesorilor, pluralismul instituţiilor educative şi educaţia integrală a persoanei într-o societate tot mai pronunţat multiculturală şi multireligioasă. Intervenţiile s-au concentrat pe patru

Papa Francisc primind în audienţă, sâmbătă, 21 noiembrie 2015, participanţii la Congresul Mondial al educaţiei catolice.

mari teme: identitatea şi misiunea instituţiilor catolice, subiectele pe care se axează în prezent educaţia, formarea formatorilor şi perspectivele actuale în educaţie. Unul dintre principalele obiective ale Congresului a fost acela de a le oferi şcolilor catolice un spaţiu de dialog şi dezbatere pe tema provocărilor create de criza contemporană a educaţiei şi de impactul acesteia asupra Bisericii. Au fost explicit încurajate gândirea critică şi accesul educatorilor la modalităţi de formare continuă şi tehnici de predare inovatoare. Congresul şi-a asigurat eficienţa prin rapoarte, mese rotunde, conferinţe, mărturii şi exemple de bună practică, atât la nivel preuniversitar, cât şi universitar şi legal-administrativ. Sesiunea inaugurală a început cu salutul oficial al Eminenţei Sale Cardinalul Giuseppe Versaldi, prefectul Congregaţiei pentru Educaţia Catolică, şi a fost urmat de multiple intervenţii pe tema celor două importante documente ale Magisteriului. În ultima zi a Congresului, participanţilor li s-au alăturat reprezentanţii şcolilor şi ai universităţilor ►► Via]a Cre}tin@ nr. 3/2016

19


Social catolice din Roma, cu toţii interesaţi de mesajul pe care Sfântul Părinte Francisc l-a adresat instituţiilor catolice de învăţământ din lumea întreagă. Suveranul Pontif a marcat prin discursul său un pas important al noii evanghelizări, îndemnându-ne să ieşim în lume fără teamă şi mereu disponibili. Discursul Sfântului Părinte m-a înălţat spiritual şi mi-a întărit speranţa că, în ciuda unei lumi contemporane dominată de sărăcie spirituală, de mizerie morală şi de brutalitate, mai există – cu ajutorul lui Dumnezeu şi al celor ce cred cu adevărat în puterea Sa – posibilitatea formării semenilor în sensul veritabilei demnităţi umane. Înconjurată de colegii mei, educatori catolici veniţi din toate colţurile lumii, mi-a fost reconfirmată convingerea că, împreună cu Hristos şi împărtăşind idealurile Evangheliei, nu vom rămâne singuri nicicând. Prin propriile fapte şi prin intermediul exemplului personal dat în viaţa de fiecare zi, educatorul catolic este un punct de reper pentru atâtea suflete aflate în formare. Am reţinut câteva idei subliniate de Sfântul Părinte: să părăsim tot ceea ce înseamnă confort personal, să luptăm pentru eradicarea dezordinii morale, să le demonstrăm tinerilor pe care-i formăm că un suflet care-L urmează pe Hristos va fi fericit şi nu va cunoaşte boala, depresia, tristeţea. Indiferent dacă şcoala catolică se află într-o metropolă impunătoare sau într-un sat neînsemnat, educatorii catolici sunt chemaţi să semene în inimile elevilor germenii păcii, ai dreptăţii şi ai milostivirii, ai iertării şi ai speranţei: „Lăsaţi locurile unde se află mulţi educatori şi mergeţi la periferie. Căutaţi acolo. Sau, cel puţin, părăsiţi zona de mijloc! Căutaţi-i acolo pe cei nevoiaşi, pe cei săraci. Iar ei au ceva ce tinerii din cartierele mai bogate nu au – nu din vina lor, ci pentru că este o realitate sociologică: ei au experienţa supravieţuirii, dar şi a cruzimii, a foamei, a nedreptăţilor. Ei au o umanitate rănită. Iar eu cred că mântuirea noastră vine din rănile unui om rănit pe cruce. Din aceste răni, ei extrag înţelepciune, în cazul în care există un profesor bun care să-i călăuzească.” Sfântul Părinte insistă asupra nevoii de a ne găsi centrul în Hristos, de a ieşi din propria zonă de confort, având curajul de a ne îndrepta spre periferie, de a lupta împotriva marginalizării şi a excluziunii, îndemnându-ne să facem ceea ce a făcut Don Bosco într-o perioadă în care copiii străzii erau extrem de numeroşi: „Educaţie de urgenţă. Educaţie multicoloră.” Şcoala catolică trebuie să-şi concentreze atenţia asupra unei noi evanghelizări, purtând mesajul divin cu pasiune, devotament şi deschidere. Se caută o „educaţie de urgenţă” prin intermediul unor căi noi: - educaţia informală; Sfântul Părinte subliniază:

20

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2016

„Este necesar să ne deschidem unor noi orizonturi, să creăm noi modele [...]. Există trei limbaje: limbajul capului, limbajul inimii, limbajul mâinilor. Educaţia trebuie să se desfăşoare pe aceste trei direcţii”; - educaţia incluzivă: „O educaţie devine incluzivă pentru că toată lumea are un loc al său; este incluzivă şi din punct de vedere uman. [...] Adevărata şcoală trebuie să predea concepte, obiceiuri şi valori”; - educaţia riscului: „Un educator care nu ştie să-şi asume riscuri, nu este potrivit pentru a educa. [...] Adevăratul educator trebuie să fie un maestru al riscului, dar al unui risc rezonabil”. Sfântul Părinte a deplâns întreruperea pactului educaţional astăzi, în urma căreia „şi educaţia a devenit prea selectivă şi elitistă”: „Pactul educaţional dintre familie şi şcoală s-a rupt! E nevoie de un nou început. Pactul educaţional dintre familie şi stat s-a rupt, de asemenea. Educatorii se află printre cei mai prost plătiţi lucrători: ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că statul pur şi simplu nu are niciun fel de interes. Dacă ar fi avut, lucrurile nu ar fi stat astfel. Pactul educaţional s-a rupt. Şi aici trebuie să intervenim noi, să căutăm noi modalităţi.” Suveranul Pontif ne invită să ne mobilizăm mai mult pentru a „recrea educaţia”, în ideea în care „nu vom putea schimba lumea, dacă nu schimbăm educaţia”. Suntem chemaţi de către Sfântul Părinte să semănăm în rândul copiilor şi al tinerilor virtuţi, fără a ne lăsa învinşi de îngrijorări inutile, pentru că „cine seamănă larg, larg culege! Cine seamănă puţin, puţin culege!”. Să ne abandonăm fiinţa în mâinile lui Isus, pe care să-L invocăm cu încredere totală; El ne va susţine în efortul constant de a semăna şi ne va garanta şansa unei recolte bogate. Congresul a confirmat convingerea că există o legătură strânsă între identitatea şi misiunea instituţiilor de învăţământ (şcoli şi universităţi catolice). Misiunea învăţământului catolic derivă, astăzi, ca şi în trecut, din însăşi identitatea Bisericii, încorporată în mandatul de evanghelizare: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15). Prin urmare, în loc de afişarea unor atitudini reactive de izolare defensivă faţă de societatea secularizată care alimentează valorile individualismului competitiv şi care legitimează şi chiar încurajează inegalitatea şi pare să sfideze educaţia în valorile sale cele mai profunde (primatul persoanei, valoarea comunităţii, binele comun, preocuparea pentru cei nevoiaşi, cooperarea şi solidaritatea), şcolile şi universităţile catolice sunt chemate să ia o atitudine proactivă care să vizeze reafirmarea valoarea persoanei umane: „Acolo unde există rigiditate, nu poate exista umanism, iar acolo


Social unde nu există umanism, nu poate intra Hristos! Uşile logistic din partea doamnei Yolanda Sobrino Poves, îi sunt închise! Drama închiderii în sine îşi are secretara Congresului Mondial „Educaţia astăzi şi rădăcinile în rigiditate. Iar oamenii îşi doresc altceva mâine. O pasiune care se reînnoieşte”. [...], îşi doresc un dialog. Dar atunci când pactul În acelaşi interval de timp, s-a desfăşurat la Roma educaţional este încălcat şi apare rigiditatea, nu mai cea de-a XIX-a Adunare Generală a OIEC, în cadrul există loc pentru dialog.” căreia domnul Philippe Richard din Franţa (directorul Citând documentul Conciliului, Sfântul Părinte Centrului Universitar Catolic din Burgogne, anterior Francisc ne reaminteşte: „Biserica recunoaşte faptul că reprezentantul OIEC la ONU) a fost ales în funcţia de extraordinara importanţă a educaţiei în viaţa umană şi secretar general al OIEC, cu sediul la Bruxelles – orgaincidenţa sa din ce în ce mai semnificativă în progresul nizaţie ce reprezintă învăţământul catolic la UNESCO, social contemporan sunt profund legate de ONU şi Consiliul Europei, promovând proiectul îndeplinirea mandatului primit de la divinul său educativ creştin bazat pe valorile Evangheliei. Fondator, şi anume acela de a transmite tuturor După Congresul OIEC, am participat la Adunarea oamenilor misterul mântuirii.” Educaţia va fi lipsită de Generală a Comitetului European al Educaţiei Catolice eficienţă dacă nu îşi propune, înainte de toate, să (CEEC-Bruxelles), în cadrul căreia ne-am bucurat de creeze o nouă paradigmă. Cu cât ne asumăm mai intervenţia în plen a secretarului Congregaţiei pentru profund misiunea de educatori creştini, cu atât vom Educaţia Catolică, Excelenţa Sa Angelo Vincenzo Zani, simţi mai acut nevoia de a fi uniţi cu Hristos. Elevii care ne-a vorbit despre proiectele instituţiei pe care o noştri, seminţe ale transformării în societate, caută nu reprezintă, dar şi despre misiunea educatorului catolic doar nişte profesori, ci nişte adevăraţi mărturisitori. în modernitate. O altă provocare pentru educaţia catolică a În concluzie, pentru a fi buni educatori catolici, prezentului este aceea de a dărâma zidurile: „Cel mai trebuie să-i urmăm sfatul Papei Francisc, care ne mare eşec pe care îl poate avea un educator este acela de îndeamnă să nu ne temem de nou, căci suntem chemaţi a face educaţie «în interiorul zidurilor». Educaţia în spre schimbare şi spre nobila datorie de a-i educa zi de interiorul zidurilor: zidurile unei zi pe copii şi pe tineri. Îl rugăm pe culturi selective, zidurile unei culturi Domnul să reverse harul Său asupra de siguranţă, zidurile unui sector noastră, pentru a putea fi o mărturie social afluent şi care se rezumă la atât.” a dragostei Lui acolo unde ne poartă Instrumentum laboris s-a încheiat Providenţa, dar, mai ales, la catedră. cu un chestionar, care a fost trimis Să dăm mereu mărturie despre unui număr semnificativ de credinţa curată, semănată în instituţii catolice de învăţământ sufletele noastre de către părinţii şi (conferinţe episcopale, congregaţii de profesorii noştri. Domnul este religioase, şcoli şi universităţi, alături de noi şi ne sprijină cu harul asociaţii, grupuri de părinţi şi alte Său. Ajutându-ne unii pe alţii, părţi interesate), care s-a materialisuntem datori să lucrăm împreună zat în cartea 233 Testimonios. Educar şi să ne dăruim întreaga pasiune hoy y mañana. Una pasión que se unei veritabile relansări a educaţiei renueva („233 de mărturii. Educaţia catolice. astăzi şi mâine. O pasiune care se Iar în momentele de cumpănă reînnoieşte”), lansată în cadrul ori de îndoială, să nu uităm Congresului. Fratele salezian Juan cuvintele de încurajare ale Sfântului Antonio Ojeda Ortiz, doctor în Mioriţa Got şi Card. Giuseppe Versaldi Părinte, care ne reaminteşte că educaţie, directorul academic al răsplata educatorului creştin nu Oficiului Internaţional al Educaţiei Catolice (OIEC), poate fi cuantificată, depăşind cu mult sfera organizator principal al Congresului şi coordonator al materialului: „Şi vă mulţumesc, vă mulţumesc foarte cărţii, ne-a adresat un cuvânt de mulţumire mult vouă, educatorilor – prost plătiţi cum sunteţi –, vă specialiştilor care am contribuit cu materiale proprii la mulţumesc pentru ceea ce faceţi. Trebuie să reeducăm această apariţie editorială. Cu aprobarea Excelenţei multe civilizaţii. Trebuie să reeducăm Europa. Îmi Sale Aurel Percă, responsabil cu educaţia în cadrul spunea rectorul iezuit al unui colegiu cât efort trebuie Conferinţei Episcopilor Catolici din România, depus pentru schimbarea mentalităţilor, pentru o următorii reprezentanţi ai învăţământului catolic din reeducare pe calea pe care Biserica şi-o doreşte astăzi. Şi ţara noastră au trimis materiale spre publicare în cartea astfel se poate ajunge chiar şi la inimile acelora care nu Testimonios: Preasfinţitul Aurel Percă, Preasfinţitul cred. [...] De ce? Pentru că aceasta este consecinţa Virgil Bercea, subsemnata, sr. dr. Giovanna Muha, sr. pasiunii faţă de educaţie: «umanizarea» oamenilor.” dr. Rodica Miron şi prof. dr. Gál László. Pe parcursul Prof. dr. Mioriţa Got, lucrărilor, România a beneficiat de un important sprijin preşedinta SNEC-România Via]a Cre}tin@ nr. 3/2016

21


Info

- 27-28 iulie 2016 – confirmarea rezultatelor (depunerea actelor în original) - 29 iulie 2016 – afişarea rezultatelor, lista Admitere finală. la Seminarul Teologic Înscrierile se vor face între orele Eparhial „Sfântul Ioan Evanghelistul” 09.00-16.00, la secretariatul Facultăţii de Teologie Greco-Catolică, Strada Moţilor, nr. Seminarul Teologic Eparhial „Sfântul Ioan 26. Mai multe detalii puteţi obţine la nr. de Evanghelistul”, din cadrul Episcopiei telefon: 0264.599.579, sau prin e-mail: Greco-Catolice de Cluj-Gherla, organizează gct@ubbcluj.ro. admitere în vederea pregătirii la preoţie. Calendarul admiterii este următorul: - 18-21 iulie – înscrierea candidaţilor, nivel Admitere la Liceul Greco-Catolic licenţă „Inochentie Micu” - 22 iulie – probele eliminatorii - 23 iulie – afişarea rezultatelor probelor Liceul Greco-Catolic „Inochentie Micu” eliminatorii şi predarea dosarelor de la organizează admitere pentru clasa a IX-a, o Seminar la Facultate clasă cu profil vocaţional, cu specializarea - 25 iulie – examen scris din Catehism şi Teologie (28 de locuri), şi o clasă cu profil Studiu Biblic uman, specializarea Ştiinţe Sociale (28 de - 26 iulie – afişarea rezultatelor, prima listă locuri). - 27-28 iulie – confirmarea rezultatelor Calendarul admiterii este următorul: (depunerea actelor în original) - prima perioadă de admitere, pentru - 29 iulie – afişarea rezultatelor, lista finală. profilul vocaţional: 22-24 mai 2016. Între Înscrierile se vor face între orele 25-28 mai - desfăşurarea probelor de 09.00-14.00, la secretariatul Seminarului aptitudini, iar în 31 mai - afişarea Teologic Eparhial, str. C. Brâncuşi, nr. 32. Mai rezultatelor finale în urma contestaţiilor. multe detalii puteţi obţine la nr. de telefon: - 19 iulie 2016 - repartizarea 0264.450.120, 0729.884.886 şi 0744.879,030, computerizată în învăţământul liceal de sau accesând site-ul: http//www.seminarstat a absolvenţilor de clasa a VIII-a. cluj.ro, e-mail: seminarcluj@yahoo.com. - a doua perioadă de admitere, pentru profilul vocaţional: 20 iulie 2016. Între 21-22 iulie - desfăşurarea probelor de aptituAdmitere la Facultatea dini, iar în 23 iulie - afişarea rezultatelor şi depunerea contestaţiilor. de Teologie Greco-Catolică - 28 iulie 2016 - repartizarea computerizată a candidaţilor din a doua etapă a admiterii. Facultatea de Teologie Greco-Catolică Mai multe detalii puteţi obţine de la secreorganizează admitere la nivelul licenţă pentru specializările: Teologie pastorală (4 ani), tariatul Liceului: Strada Moţilor, nr. 24, tel.: 0264.599.525, Teologie - asistenţă socială (3 ani) şi Teologie 0735.882.771, e-mail: office@liceulimicu.ro. didactică (3 ani), respectiv la nivelul master pentru specializările: Teologie biblică (2 ani) şi Consiliere socio-spirituală a populaţiilor vulnerabile (2 ani). Calendarul admiterii este următorul: - 1 martie - 15 iulie 2016 – preînscriere şi înscriere candidaţi cu Diplomă de Bacalaureat - 18-23 iulie 2016 – înscrierea candidaţilor, nivelul licenţă - 25 iulie 2016 – interviu tematic pentru admiterea de la nivel licenţă - 26 iulie 2016 – afişarea rezultatelor, prima listă

ADMITERE 2016

22

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2016


Libr@ria “Via]a Cre}tin@”

Via]a Cre}tin@

Piaţa Cipariu f.n., Telefon: 0735 848 889

Publicaţie lunară a Eparhiei Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla

Fondator: Pr. Vasile CHINDRIŞ Preşedinte: Preasfinţia Sa Florentin CRIHĂLMEANU Director: Pr. Daniel AVRAM Redactor: Alexandru PINTELEI Tehnoredactor: Valerian SUSAN Adresa revistei: Str. Moţilor nr. 26, cod 400001 Cluj-Napoca, jud. Cluj telefon: 0264-439018 int 111, 0729884889, 0729852875 e-mail: viata.crestina@gmail.com www.viata-crestina.ro

ORAR: luni-vineri 9.00-15.00, sâmbătă: închis, duminică: 9.30-13.00

Poşta redacţiei

ISSN: 1223-4281 Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Manuscrisele şi documentele nepublicate, expediate pe adresa redacţiei din iniţiativa autorilor, nu se restituie.

.

Dragi cititori, prin intermediul acestei rubrici ne puteţi pune întrebări din orice domeniu teologic, urmând ca noi să vă răspundem în următoarele numere ale revistei. Întrebările, propunerile, criticile dumneavoastră le aşteptăm pe adresa: Revista “Viaţa Creştină”, Str. Moţilor nr. 26, cod 400001, Cluj-Napoca, jud. Cluj, sau prin e-mail: viata.crestina@gmail.com

ABONAMENTELE se pot efectua direct la sediul redacţiei (Str. Moţilor nr. 26), la Librăria „Viaţa Creştină” (Piaţa Cipariu, în incinta Catedralei greco-catolice în construcţie), prin virament bancar pe adresa: Episcopia Română Unită Cluj, Str. Moţilor nr. 26, 400001 Cluj-Napoca, judeţul Cluj, (CIF 4288365), în contul nr. RO93BACX0000003005881009, deschis la Banca Unicredit Ţiriac Cluj, cu menţiunea abonament „Viaţa Creştină”, sau prin mandat poştal pe adresa: Pintelei Alexandru, Episcopia Română Unită Cluj, Str. Moţilor nr. 26, 400001 Cluj-Napoca (doar pentru abonamentele individuale). Pentru orice sesizare privind abonamentele, vă rugăm să contactaţi redacţia: tel. 0264-439.018 int. 111 sau 0729.852.875, de luni până vineri, între orele 9.00-17.00, sau accesând site-ul www.viata-crestina.ro. Preţul unui abonament pe anul 2016 este de 24,00 lei (pentru străinătate - 45 euro). Via]a Cre}tin@ nr. 3/2016

23

Martie 2016  

Numărul din Viața Creștină pe luna martie 2016.

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you