Page 1

SERIE NOUÃ ANUL XXVII NR. 2 (444) FEBRUARIE 2016 2,00 LEI


Din sumar:

Viaţa consacrată îşi continuă misiunea de a răspândi lumină în Eparhia noastră

Eveniment

„Nu suntem concurenţi, ci fraţi” Declaraţia comună a Papei Francisc şi a Patriarhului Kirill pag. 4

Din viaţa Eparhiei

Jubileul Vieţii Consacrate pag. 6

Aniversare

Congregaţia Surorilor Maicii Domnului, la ceas aniversar 95 de ani de la întemeiere pag. 10

Biserica şi societatea

Prezentarea activităţilor din cadrul Eparhiei de Cluj-Gherla în anul 2015 pag. 15

Familia creştină

Săptămâna Căsătoriei în parohiile greco-catolice din Cluj-Napoca pag. 19

Info

Noua conducere a Ordinului Bazilian pag. 20

2

Via]a Cre}tin@ nr. 2/2016

Luna februarie, începută sub mantia albă a zăpezii şi sub gerul obişnuit acestei perioade de timp, s-a preschimbat treptat într-un climat primăvăratic prematur, prevestit şi de înflorirea ghioceilor, vestitorii primăverii, de la mijlocul acestei luni. Pentru Biserica noastră, vestitorii primăverii sunt persoanele consacrate, care, prin spiritualitatea, misiunea pastorală şi apostolatul lor, doresc să vestească tuturor primăvara credinţei. La sărbătoarea Întâmpinării Domnului, procesiunea şi celebrarea liturgică din Catedrala „Schimbarea la Faţă”, animate de prezenţa numeroaselor persoane consacrate reprezentând cele şapte ordine şi congregaţii religioase de pe teritoriul Eparhiei noastre, au marcat încheierea Anului dedicat Vieţii Consacrate în Biserica Catolică. Astfel, Anul Vieţii Consacrate se încheie, dar viaţa consacrată îşi continuă misiunea de a răspândi lumină în Eparhia noastră prin acte de caritate şi milostenie, răspunzând chemării Papei Francisc lansată prin motoul Anului Milostivirii: „Fiţi milostivi precum Tatăl”. Un alt eveniment remarcabil în cadrul persoanelor de viaţă consacrată din Biserica noastră a fost Sinaxa Provincială a călugărilor Ordinului Sfântului Vasile cel Mare, la Prilog, în perioada 8-13 februarie, cu alegerea noului Protoegumen, ieromonahul Ioan Laurian Daboc, pe o perioadă de patru ani. Ziua de 11 februarie constituie, în fiecare an, ocazia de a ne aduce aminte de toţi cei bolnavi şi suferinzi, precum şi de personalul medico-sanitar care veghează asupra însănătoşirii acestora. În comuniune cu întreaga Biserică Catolică, ne-am îndreptat atenţia asupra unor spitale din diferite localităţi, cu sprijinul preoţilor care îşi desfăşoară activitatea pastorală şi în aceste locuri de suferinţă şi caritate. La celebrarea liturgică din 14 februarie, am dorit să punem în primele rânduri ale catedralei noastre şi ale frumoasei procesiuni tocmai pe purtătorii de suferinţă şi pe aceia care se preocupă de vindecarea lor. Am ascultat frumosul cuvânt al d-lui prof. univ. dr. Ioan Ştefan Florian şi, după încheierea celebrării, fiind Jubileul Bolnavilor, am trecut împreună pragul Porţii Milostivirii. Un alt eveniment caracteristic lunii februarie a fost bilanţul anului 2015, prin care conducerea Episcopiei a dorit să împărtăşească clerului şi laicilor principalele activităţi ale anului trecut, precum şi proiectele de viitor ale Eparhiei noastre. Nu am putea încheia editorialul lunii februarie fără a pomeni momentul istoric al întâlnirii dintre Sfântul Părinte Papa Francisc şi Preafericitul Părinte Kirill, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, de la Havana (Cuba). O scurtă întâlnire de numai două ore între fraţi, dar care înseamnă un pas mare pentru creştinătate. Încheiem luna februarie sub semnul unui nou început al timpului liturgic al Triodului, în acest An dedicat Milostivirii. O rugăm pe Preasfânta Fecioară Maria, Maica Milostivirii, să mijlocească în continuare bogate haruri asupra Eparhiei noastre, asupra păstorilor, persoanelor consacrate şi asupra tuturor credincioşilor noştri de pretutindeni. † Florentin CRIHĂLMEANU Episcop Eparhial de Cluj-Gherla


Sfântul Scaun

Să ne angajăm zilnic să răspândim milostivirea lui Dumnezeu Sâmbătă, 20 februarie a.c., Papa Francisc a ţinut a doua sa audienţă generală jubiliară, încurajându-i pe pelerini să se angajeze zilnic pentru a răspândi milostivirea lui Dumnezeu, atât în lucrurile mici, cât şi faţă de cei care sunt în nevoi.

„Viaţa mea, atitudinea mea, modul de a merge prin viaţă trebuie să fie semne concrete ale faptului că Dumnezeu este aproape de noi. Mici gesturi de iubire, de duioşie, de îngrijire, care ne fac să ne gândim că Domnul este cu noi, este aproape de noi... Astfel se deschide poarta milostivirii”, a spus Sfântul Părinte.

Subliniind în mod special faptul că Isus îi primea cu bunătate pe păcătoşi, Pontiful a continuat: „Dacă noi gândim în mod uman, păcătosul ar fi un duşman al lui Isus, un duşman al lui Dumnezeu, dar El se apropia de ei cu bunătate, îi iubea şi le schimba inima. Noi toţi suntem păcătoşi: toţi! Toţi avem în faţa lui Dumnezeu vreun păcat. Dar nu trebuie să avem neîncredere: El se apropie tocmai pentru a ne da întărirea, milostivirea, iertarea. Aceasta este angajarea lui Dumnezeu şi pentru aceasta L-a trimis pe Isus: pentru a se apropia de noi, de noi toţi, şi a deschide poarta iubirii Sale, a inimii Sale, a milostivirii Sale”.

Papa le-a vorbit pelerinilor adunaţi în Piaţa San Pietro pentru a doua sa audienţă generală jubiliară din Anul Sfânt al Milostivirii. Pe lângă obişnuitele audienţe generale de miercuri, el a ales să ţină o audienţă generală o dată pe lună, într-o sâmbătă, ca o iniţiativă specială pentru Jubileu. În cuvântul său, Pontiful şi-a continuat reflecţiile pe tema milostivirii prezentă în Scriptură, în această lună concentrându-se pe angajamentul lui Dumnezeu faţă de omenire, datorită căruia L-a trimis pe Isus. „Ce înseamnă a ne angaja? Când mă angajez înseamnă că-mi asum o responsabilitate, o îndatorire faţă de cineva; mai înseamnă şi modul, atitudinea de fidelitate şi de dăruire, de atenţie Răspunsul nostru la iubirea milostivă a lui deosebită cu care duc înainte această îndatorire”. Dumnezeu este acela de a ne angaja şi noi, „mai ales în situaţiile de nevoi mari, unde este mai „În fiecare zi ni se cere să punem angajare în multă sete de speranţă. Mă gândesc, de exemplu, lucrurile pe care le facem... Şi Dumnezeu S-a la angajarea noastră faţă de persoanele angajat faţă de noi. Prima Sa angajare a fost aceea abandonate, faţă de cei care poartă handicapuri de a crea lumea şi, în pofida încercărilor noastre de foarte grele, faţă de bolnavii cei mai gravi, faţă de a o ruina – şi sunt atâtea –, El se angajează să o muribunzi, faţă de cei care nu sunt în măsură să menţină vie. Însă angajarea Sa cea mai mare a fost exprime recunoştinţă… Trebuie să purtăm mereu aceea de a ni-L dărui pe Isus. Aceasta este marea acea mângâiere a lui Dumnezeu – pentru că angajare a lui Dumnezeu! Da, Isus este tocmai Dumnezeu ne-a mângâiat cu milostivirea Sa –, să o angajarea extremă pe care Dumnezeu a asumat-o ducem altora, celor care au nevoie, celor care au o faţă de noi… Şi cum s-a manifestat această suferinţă în inimă sau sunt trişti: să ne apropiem cu angajare a lui Dumnezeu faţă de noi? Este foarte acea mângâiere a lui Dumnezeu, care este aceeaşi simplu să verificăm în Evanghelie. În Isus, pe care El ne-a dat-o nouă. Fie ca acest Jubileu să Dumnezeu S-a angajat în mod total pentru a reda poată ajuta mintea noastră şi inima noastră să speranţă săracilor, celor care erau privaţi de atingă cu mâna angajarea lui Dumnezeu faţă de demnitate, celor străini, celor bolnavi, celor închişi fiecare dintre noi şi, graţie acestui lucru, să şi celor păcătoşi, pe care îi primea cu bunătate”. transforme viaţa noastră într-o angajare de milostivire faţă de toţi”. (ro.radiovaticana.va) Via]a Cre}tin@ nr. 2/2016

3


Eveniment

„Nu suntem concurenţi, ci fraţi” Declaraţia comună

a Papei Francisc şi a Patriarhului Kirill al Moscovei şi al întregii Rusii Havana, 12 februarie 2016 La încheierea întâlnirii de peste două ore din aeroportul internaţional din Havana (Cuba), desfăşurată vineri, 12 februarie a.c., Papa Francisc şi Patriarhul rus Kirill au semnat o importantă Declaraţie comună privind „relaţiile reciproce dintre Biserici, problemele esenţiale ale fraţilor noştri şi perspectivele de dezvoltare ale civilizaţiei umane”. În cele treizeci de paragrafe, din care se degajă un profund spirit ecumenic, liderii celor două Biserici au deplâns pierderea unităţii creştine şi au evidenţiat aspiraţia comună de a contribui la unitatea creştinilor. Totodată, au condamnat persecuţia fraţilor în credinţă din diferite ţări şi au lansat un apel stăruitor la pace în Orientul

Mijlociu şi Ucraina. Conştienţi că civilizaţia umană a intrat într-o perioadă de schimbări epocale, Declaraţia afirmă că ortodocşii şi catolicii trebuie să înveţe să dea o mărturie comună pentru adevăr în domeniile în care acest lucru este posibil şi necesar. Pontiful Roman şi Patriarhul rus au reînnoit dorinţa de a promova valorile creştine în Europa, în special familia, înţeleasă ca uniune între un bărbat şi o femeie, şi sacralitatea vieţii umane. În acelaşi timp, Declaraţia abordează relaţiile dintre Biserici, cu referinţă particulară la raportul dintre ortodocşi şi greco-catolici, afirmând că „nu suntem concurenţi, ci fraţi”. Redăm, în continuare, câteva dintre cele 30 de puncte ale Declaraţiei comune:

„Harul Domnului nostru Isus Hristos şi iubirea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Spiritului Sfânt să fie cu voi toţi!” (2Cor 13,13). 1. Din voinţa lui Dumnezeu Tatăl, de la care vin toate darurile, în numele Domnului nostru Isus Hristos şi cu ajutorul Spiritului Sfânt Mângâietorul, noi, Papa Francisc şi Kirill, Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii, ne-am întâlnit astăzi în Havana. Îi aducem mulţumire lui Dumnezeu, preamărit în Preasfânta Treime, pentru această întâlnire, prima din istorie. Cu bucurie ne-am întâlnit ca fraţi în credinţa creştină ce se întâlnesc unul cu celălalt „să vorbească faţă la faţă” (2In 1,12), de la inimă la inimă, pentru a discuta despre relaţiile reciproce dintre Biserici, problemele esenţiale ale fraţilor noştri şi perspectivele de dezvoltare ale civilizaţiei umane. 2. Întâlnirea noastră fraternă a avut loc în Cuba, la răscrucea dintre Nord şi Sud, dintre Est şi Vest. De pe această insulă, simbol al speranţelor „Lumii Noi” şi al evenimentelor dramatice ale secolului al XX-lea, le adresăm cuvântul nostru tuturor popoarelor din America Latină şi de pe celelalte continente. Ne bucurăm că credinţa creştină se răspândeşte aici în mod dinamic. Marele potenţial religios al Americii Latine, multiseculara sa tradiţie creştină, făurită prin experienţa personală a milioane de oameni, sunt garanţia unui viitor măreţ pentru această regiune. 3. Întâlnindu-ne departe de vechile dispute din „Lumea Veche”, simţim, deosebit de puternică, necesitatea unei conlucrări între catolici şi ortodocşi, care sunt chemaţi, cu blândeţe şi respect, să dea răspuns înaintea lumii despre speranţa care este în noi (cf. 1Pt 3,15).

Persecuţiile asupra creştinilor 8. Atenţia noastră se îndreaptă, mai întâi, spre acele regiuni ale lumii în care creştinii sunt victime ale persecuţiei. În numeroase ţări din Orientul Mijlociu şi din Africa de Nord, familii, sate şi oraşe întregi ale fraţilor şi surorilor noastre în Hristos sunt exterminate. Bisericile lor sunt în mod barbar devastate şi jefuite, obiectele lor sacre profanate, monumentele lor distruse. Cu durere aducem în atenţie situaţia din Siria, Irak şi alte ţări din Orientul Mijlociu, precum şi exodul masiv al creştinilor de pe

4

Via]a Cre}tin@ nr. 2/2016

pământurile în care credinţa noastră s-a răspândit pentru prima oară şi unde aceştia au trăit încă din timpurile Apostolilor, împreună cu alte comunităţi religioase. 9. Facem apel la comunitatea internaţională să acţioneze de urgenţă pentru a preveni izgonirea în continuare a creştinilor din Orientul Mijlociu. Ridicându-ne vocea în apărarea creştinilor persecutaţi, dorim să ne exprimăm compasiunea noastră pentru suferinţa trăită de credincioşii altor tradiţii religioase care sunt, de asemenea, victime ale războiului civil, ale haosului şi violenţei teroriste.


Eveniment

O îmbrăţişare cu valoare eternă între fraţi

Întâlnirea dintre capul Bisericii Catolice, Sfântul Părinte Papa Francisc, şi cel al Bisericii Ortodoxe Ruse, Preafericitul Părinte Patriarh Kirill al Moscovei şi al întregii Rusii, reprezintă împlinirea unui vis de aproape o mie de ani. Doi fraţi care se regăsesc după multă vreme şi se îmbrăţişează cu bucurie, privind mai mult spre responsabilitatea lor de păstori, care îi uneşte în faţa problemelor unei societăţi ce se îndepărtează de credinţă şi generează focare de război, decât spre o istorie trecută, cu valenţele ei pozitive şi negative, care dezbină. Nu putem zidi unitatea în prezent, privind numai spre trecut. Avem datoria să păstrăm tradiţia trecută, actualizând-o momentului prezent şi pregătind un viitor mai bun. Aceasta cere caritate, milostivire şi iertare. „Două ore în care am discutat ca fraţii”, spunea Sfântul Părinte Papa Francisc după această întâlnire istorică, cu o covârşitoare importanţă ecumenică. Au apărut, însă, voci care, citind Declaraţia comună semnată la Havana, puneau întrebări de tipul: „Şi cu ce ne-am ales?”, „Concret, ce vom primi?” sau „Acum, ce se va întâmpla?”. Asemenea întrebări sunt justificate pentru persoane care nu au încredere în păstorii lor sau nu trăiesc credinţa creştină cu spirit profetic-vizionar. Arhiepiscopul Claudio Gugerotti evalua momentul istoric de la Havana spunând: „Îmbrăţişarea fraternă reprezintă mult

mai mult la nivel spiritual decât o declaraţie comună pregătită cu câteva zile înainte”. Referitor la Bisericile Greco-Catolice, la care se referă articolele 25, 26 şi 27 din Declaraţia comună semnată la Havana, prima caracteristică importantă este afirmarea dorinţei de reconciliere cu comunităţile ortodoxe corespunzătoare. Cât priveşte metoda „uniatismului”, se reia ad literam declaraţia finală a documentului de la Balamand, din anul 1993. Prin urmare, nu este o noutate în cadrul relaţiilor ecumenice. Dacă „uniatismul”, astăzi, nu mai reprezintă un mijloc de intrare în comuniune cu altă Biserică, trebuie găsită altă metodă. Dar, este clar afirmat, în continuare, dreptul comunităţilor bisericeşti greco-catolice „de a exista şi de a întreprinde tot ceea ce este necesar pentru a satisface nevoile spirituale ale credincioşilor lor, căutând, în acelaşi timp, să trăiască în pace cu vecinii lor”. Privitor la situaţia Bisericii Greco-Catolice din Ucraina, Arhiepiscopul Major Sviatoslav Şevciuc şi-a exprimat poziţia oficială. În rezumat, chiar dacă problemele nu se rezolvă printr-o îmbrăţişare, faptul de a-l privi cu bunăvoinţă şi cu un zâmbet pe fratele tău cu care nu te-ai întâlnit de o mie de ani, reprezintă, pe plan spiritual, un mare pas pentru Biserica creştină, „pentru ca toţi să fie una”, după cuvântul Domnului. † Florentin CRIHĂLMEANU

Familia 19. Familia este centrul natural al vieţii umane şi al societăţii. Suntem preocupaţi de criza prin care trece familia în numeroase ţări. Ortodocşii şi catolicii împărtăşesc aceeaşi concepţie despre familie şi suntem chemaţi să spunem că ea este o cale de sfinţenie, dând mărturie despre fidelitatea soţilor în interacţiunile lor reciproce, despre deschiderea lor pentru procrearea şi creşterea copiilor, despre solidaritatea dintre generaţii şi despre respectul pentru cei slabi. 20. Familia se bazează pe căsătorie, un act de dăruire liberă şi de iubire fidelă între un bărbat şi o femeie. Iubirea este cea care sigilează uniunea lor şi îi învaţă să se accepte unii pe alţii ca dar. Căsătoria este o şcoală de iubire şi de fidelitate. Regretăm că alte forme de coabitare au înlocuit la un anumit nivel această uniune, în timp ce conceptul de paternitate şi maternitate ca vocaţie distinctă pentru bărbat şi femeie în căsătorie, consacrat în tradiţia biblică, este îndepărtat din conştiinţa publică.

Nu suntem concurenţi, ci fraţi, iar acest concept trebuie să călăuzească toate acţiunile noastre reciproce, precum şi cele orientate spre lumea exterioară. Îi îndemnăm pe catolicii şi pe ortodocşii din toate ţările să înveţe să trăiască împreună în pace şi iubire şi să aibă „acelaşi gând unii faţă de alţii” (Rm 15,5). În consecinţă, nu poate fi acceptată folosirea de mijloace neloiale pentru a îndemna credincioşii să treacă de la o Biserică la alta, negându-le libertatea religioasă ori tradiţiile. Suntem chemaţi să punem în practică principiul Apostolului Pavel de „a predica Evanghelia mai ales acolo unde nu fusese vestit numele lui Hristos, ca să nu clădesc pe temelia altuia” (Rm 15,20).

Prozelitismul 24. Ortodocşii şi catolicii sunt uniţi nu doar prin Tradiţia comună a Bisericii din primul mileniu, ci şi prin misiunea de a predica Evanghelia lui Hristos în lumea de astăzi. Această misiune cere respect reciproc pentru membrii comunităţilor creştine şi exclude orice formă de prozelitism.

Bisericile Greco-Catolice 25. Sperăm ca întâlnirea noastră să poată contribui, de asemenea, la reconciliere acolo unde există tensiuni între greco-catolici şi ortodocşi. Astăzi este clar că metoda din trecut a „uniatismului”, înţeleasă ca unire a unei comunităţi la alta, desprinzându-se de Biserica sa, nu este calea pentru restabilirea unităţii. Cu toate acestea, comunităţile ecleziale care au apărut în aceste circumstanţe istorice au dreptul să existe şi să întreprindă tot ceea ce este necesar pentru a împlini nevoile spirituale ale credincioşilor lor, căutând, în acelaşi timp, să trăiască în pace cu vecinii lor. Ortodocşii şi greco-catolicii au nevoie de reconciliere şi de forme reciproc acceptabile de coexistenţă. (magisteriu.ro) Via]a Cre}tin@ nr. 2/2016

5


Din viaţa Eparhiei

Jubileul Vietii , Consacrate Încheierea solemnă, la nivelul Eparhiei de Cluj-Gherla, a Anului dedicat persoanelor consacrate Anul Vieţii Consacrate, în comuniune cu Sfântul Părinte Francisc şi cu întreaga Biserică Catolică, a fost încheiat în mod festiv, la nivelul Eparhiei de Cluj-Gherla, prin celebrarea liturgică de marţi, 2 februarie a.c., din Catedrala „Schimbarea la Faţă”, în sărbătoarea Întâmpinării Domnului în Templu, această dată fiind, totodată, şi Jubileul Vieţii Consacrate.

Intrând în procesiune în catedrală, persoanele consacrate din diferitele ordine şi congregaţii religioase au purtat în mâini flori – semn al frumuseţii vieţii în castitate, ascultare şi sărăcie oferită lui Dumnezeu – şi lumânări aprinse ce au fost depuse în faţa altarului – aşa cum, prin alegerea vieţii consacrate, şi-au depus în faţa lui Dumnezeu sufletele arzând cu flacăra credinţei. În continuare, Preasfinţia Sa Florentin a celebrat Sfânta Liturghie, împreună cu zeci de preoţi şi ieromonahi, răspunsurile liturgice fiind date de corul surorilor din Congregaţia Maicii Domnului, dirijat de sr. Dominica. „Spunem şi noi cântul de bucurie al Preasfintei Fecioare Maria, astăzi, în sărbătoarea Întâmpinării Domnului nostru Isus Hristos în Templul din Ierusalim: «Măreşte sufletul meu pe Domnul!», privind spre Acela care vine pentru mântuirea noastră, spre Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup şi, în mod particular, astăzi, dus consacrării în Templu” – şi-a început Episcopul eparhial cuvântul de învăţătură despre semnificaţia sărbătorii. Preasfinţia Sa a subliniat: „Se mai adaugă şi o aniversare specială în cadrul Bisericii noastre, şi

6

Via]a Cre}tin@ nr. 2/2016

anume împlinirea a 95 de ani de la înfiinţarea primei congregaţii feminine din Biserica Română Unită, Congregaţia Surorilor Maicii Domnului, prin decretul Mitropolitului Vasile Suciu, dat la Blaj, în 2 februarie 1921. Să-I mulţumim Domnului pentru această tânără congregaţie, dar care a trăit atât de intens istoria Bisericii Greco-Catolice în aceşti ani şi a fost unul dintre pilonii Bisericii prin pastoraţie şi apostolat”. Reamintind celebrarea Jubileului Vieţii Consacrate, Ierarhul clujean, ca responsabil cu persoanele consacrate în cadrul Conferinţei Episcopale Române, a descris situaţia vieţii consacrate în România şi, în particular, în Eparhia pe care o păstoreşte: „Această zi este o ocazie de a-I mulţumi Domnului pentru toate florile care împodobesc «Grădina Maicii Domnului», de aici, din România. Sunt peste 900 de surori şi peste 350 de fraţi în cele 66 de comunităţi feminine şi 25 de comunităţi masculine din întreaga ţară. În total, circa 1300 de persoane consacrate, cu voturi solemne, care sprijină apostolatul şi pastoraţia pe teritoriul României. Dintre acestea, Îi mulţumim lui Dumnezeu că, pe teritoriul Eparhiei noastre, avem câteva comunităţi cu care colaborăm foarte bine şi cu care reuşim să sprijinim nevoile pastoraţiei şi ale apostolatului. Reprezentanţii şi reprezentantele lor sunt aici, şi le mulţumesc pentru că au răspuns invitaţiei noastre de a veni astăzi: mulţumesc şi corului surorilor din Congregaţia Maicii Domnului, care ne-au încântat auzul la această celebrare liturgică, şi, de asemenea, mulţumesc surorilor din Ordinul Sfântului Vasile cel Mare, surorilor din Ordinul Sfântului Iosif al Apariţiei, surorilor din Ordinul Sfântului Ioan Botezătorul. Mulţumesc şi ordinelor şi congregaţiilor masculine: Ordinului Societăţii lui Isus - Iezuiţii, Ordinului Sfântului Vasile cel Mare şi, de asemenea, Ordinului Franciscanilor. Mulţumesc Mişcării Focolare, care s-a alăturat acestui moment celebrativ, şi vă mulţumesc şi dumneavoastră, iubiţi credincioşi, deoarece cu toţii suntem persoane consacrate prin Botez”. Preasfinţia Sa a descris, în continuare, cele trei aspecte ale vieţii consacrate care se pot desprinde din semnificaţia sărbătorii Întâmpinării Domnului


Din viaţa Eparhiei în Templu: „Mai întâi, ascultarea profetică – este ascultarea Fiului lui Dumnezeu, care se supune deplin voinţei Tatălui, se supune cuvântului ei, deşi El este Cuvântul prin excelenţă, Cuvântul divin. De asemenea, El ascultă faţă de părinţii Iosif şi Maria, se vrea primit pe braţele lui Simeon; această ascultare deplină devine împlinirea profeţiilor, împlinirea tuturor celor care erau deja scrise în Vechiul Testament despre El, despre Mesia. Un al doilea aspect este comuniunea cu Isus, apropierea. Iosif şi Maria văd în acest Prunc şi adoră chipul lui Dumnezeu, chiar dacă percepţia lor vizuală le spune altceva; dincolo de ceea ce ei ar putea înţelege privind acest Prunc, văd în El pe Fiul lui Dumnezeu. De asemenea, Simeon şi Ana, care rămân la Templu, chemaţi de Dumnezeu, pentru a-L primi pe acest punct Prunc, şi ei văd în El pe Mesia, Hristosul lui Dumnezeu, Mântuitorul lui Israel. Ei se apropie de Hristos, Îl primesc în sufletele lor şi Îl vestesc tuturor, aducând preamărire lui Dumnezeu. În al treilea rând este speranţa: speranţa ca aşteptare răbdătoare şi cu încredere în Domnul şi în profeţiile Scripturilor. Simeon crede că nu va muri până când nu-L va vedea pe Hristosul Domnului, mântuirea, şi, de aceea, este acum la Templu: împlinirea o primeşte în braţele sale şi, apoi, preamăreşte prin acel cânt liturgic ce va rămâne înscris în rugăciunile tuturor oficiilor liturgice, atât de rit latin, cât şi de rit bizantin: «Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care am primit-o înaintea feţei tuturor popoarelor». De asemenea, Ana nu se depărtează de Templu, slujind

ziua şi noaptea, în post şi rugăciune – după cum ne spune textul Evangheliei. Este admirabilă această perseverenţă în gratuitatea ofertei jertfei zilnice, această rugăciune de zi şi de noapte, însoţită de post şi asceză. Este un semn puternic al speranţei: Cel aşteptat va veni. De aceea, putem afirma că, alături de Maria şi Iosif, Simion şi Ana au tăria de a crede şi

a spera că acest mic Prunc este, de fapt, marele Mântuitor al întregului neam omenesc. Ascultarea profetică, comuniunea cu Hristos şi speranţa sunt cele trei aspecte pe care le sublinia şi Pontiful Roman în discursul pe care l-a ţinut ieri [1 februarie - n.n.], în faţa celor peste 5000 de persoane consacrate reunite în Aula Paul al VI-lea din Vatican”. Preasfinţia Sa a reluat din ideile exprimate de Sfântul Părinte, cu menţiunea că, deşi Anul Vieţii Consacrate în Biserica Catolică s-a încheiat, „angajarea noastră de a rămâne fideli chemării primite, de a creşte în iubire, în dăruire şi creativitate, trebuie să continue.

Iubiţi fraţi şi surori, spunem şi noi, astăzi, cu bucurie: vă mulţumim pentru tot ceea ce faceţi pentru Biserica locală, pentru Eparhia noastră, pentru colaborarea şi rugăciunile dumneavoastră pe care le aduceţi atât pentru noi, clericii, cât si pentru credincioşi, pentru toţi cei care sunt în nevoie: bolnavi, săraci, părăsiţi, persoane în vârstă, marginalizaţi, persoane sub adicţii de diferite tipuri. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru modelul vieţii dumneavoastră, care ne încurajează să fim cât mai aproape de Hristos şi să-L primim mai profund în braţele sufletelor noastre. Astăzi, mai mult ca oricând, catedrala este şi casa voastră. Este casa unde vă invităm să veniţi cu bucurie şi să putem forma, împreună, această familie a lui Dumnezeu, într-o unică congregaţie, într-un unic ordin, care să cânte cu o singură voce: «Măreşte sufletul meu pe Domnul!». La mulţi ani sfinţi şi sfinţitori, tuturor persoanelor consacrate prin voturi sau prin Botez! Amin”. După celebrarea liturgică s-a rostit rugăciunea pentru Anul Vieţii Consacrate, precum şi rugăciunile specifice pentru dobândirea indulgenţei plenare, după care s-a trecut prin Poarta Milostivirii aflată şi în Catedrala clujeană. La final, Preasfinţia Sa Florentin a oferit fiecărui credincios o iconiţă cu chipul Preasfintei Fecioare Maria, cea consacrată prin excelenţă lui Dumnezeu, împreună cu binecuvântarea arhierească. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin@ nr. 2/2016

7


Din viaţa Eparhiei

Z IUA M ONDIALĂ A B OLNAVULUI ŞI A P ERSONALULUI S ANITAR - îndemn la credinţă, la milostivire şi la primirea Sfintelor Taine vindecătoare Joi, 11 februarie a.c., dată la care întreaga Biserică Catolică a celebrat Ziua Mondială a Bolnavului şi a Personalului Sanitar, cu tema: „A ne încrede în Isus milostiv, ca Maria”, Preasfinţia Sa Florentin a binecuvântat capela „Sfântul Nicolae” din cadrul Institutului Regional de Gastroenterologie şi Hepatologie „Prof. Dr. Octavian Fodor” din Cluj-Napoca, după ce pr. capelan Sorin Axente Popa a încheiat lucrările de renovare. La Sfânta Liturghie au concelebrat pr. Ioan Mătieş, vicar cu laici, pr. Cristian Sabău, protopop de Cluj I, preoţi din spitalele clujene. Adresându-se medicilor, asistentelor şi bolnavilor care au venit să asiste la celebrare, Preasfinţia Sa le-a vorbit despre importanţa prezenţei Domnului în mijlocul lor, fiindcă

„Hristos este lucrător prin puterea Spiritului Sfânt. De aceea, Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că putem binecuvânta această capelă, aici, într-un loc în care suferinţa se îmbină cu caritatea. În întreaga lume, în Ziua Bolnavului şi a Personalului Sanitar se fac vizite în spitale, pentru ca, pe de o parte, să ne rugăm pentru cei care sunt în suferinţă, iar pe de alta, să mulţumim şi să încurajăm operatorii sanitari şi medicii, cei care petrec zile şi nopţi la căpătâiul celor suferinzi, şi să vă spunem că ceea ce faceţi trece dincolo de un gest pur uman şi se apropie de ceea ce făcea Isus Hristos pe vremea sa, primind, vindecând şi alungând tot ceea ce era rău”. Atât în 11 februarie, cât şi duminică, 14 februarie – sărbătorirea la nivelul Eparhiei de

8

Via]a Cre}tin@ nr. 2/2016

Cluj-Gherla a Zilei Mondiale a Bolnavului şi a Personalului Sanitar –, au fost vizitaţi bolnavii din spitale: s-au făcut vizite la Clinica Medicală III, Clinica de Psihiatrie - Ergoterapie din Cluj-Napoca, Spitalul Municipal din Dej, Spitalul Municipal din Bistriţa. Celebrarea de duminică, 14 februarie, din Catedrala „Schimbarea la Faţă”, a reunit medici, operatori sanitari, bolnavi şi persoane care poartă de grijă celor suferinzi, asociaţii şi organizaţii caritabile din Biserică. Răspunsurile liturgice au fost date de corul „Magnificat” al Catedralei. În cuvântul de învăţătură, Preasfinţia Sa Florentin s-a referit, mai întâi, la mesajul Sfântului Părinte Francisc cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului şi a Personalului Sanitar, în care „ne invită să medităm fragmentul evanghelic despre Nunta din Cana Galileii, mai cu seamă cuvântul pe care Isus îl spune Mariei, şi anume, atunci când ea Îi cere să facă un miracol, pentru că nu mai era vin, Isus răspunde: «Nu a venit ceasul Meu» (In 2,4). Pare un refuz, dar Maria, înţelegând că nu este un refuz, spune: «Faceţi tot ceea ce vă va spune El» (In 2,5). Reflecţia Sfântului Părinte în acest mesaj, această minune din Cana Galileii la intervenţia Mariei, Mama Milostivirii, se înscrie perfect în conturul temei Anului Milostivirii. Pentru că boala, suferinţa ne pun semne de întrebare asupra vieţii şi a morţii şi, adesea, suntem tentaţi să ne răzvrătim: «de ce eu?», «de ce mie?», «de ce acum?». Sunt întrebări care nu au un răspuns direct: suferinţa, luată în sine, nu are sens, dar suferinţa poate fi şi o cale dacă o trăim cu credinţă. Credinţa nu întotdeauna vindecă boala, nu opreşte suferinţa, însă poate să ne arate cheia care ne conduce pe cale pentru a-L regăsi pe Cel care poartă Crucea alături de noi; este o cale pentru a da un sens suferinţei, a o face utilă, a nu cădea în disperare sau descurajare. (...) Consider că este foarte important ca, atât bolnavii, cât şi medicii, în situaţia de luptă pentru viaţă, să se pună în slujirea lui Isus,


Din viaţa Eparhiei

urmând îndemnul Mariei: «Faceţi ceea ce vă va spune El», să fie cu adevărat la dispoziţia voinţei Lui”. În încheierea predicii s-a insistat asupra nevoii de a ajuta: „Suntem chemaţi să ajutăm în viaţă, pentru că viaţa este Hristos. Hristos este şi Învierea, de aceea, ajutând viaţa, Îl ajutăm, de fapt, pe Hristos, care este Învierea, şi putem

aduce lumina speranţei în acele suflete care, poate, nu văd decât durerea, descurajarea, disperarea. Putem aduce în lume acea rază de bucurie acelor persoane care nu cunosc zâmbetul. Aici este rolul nostru spiritual, al creştinilor, iar Anul Milostivirii îşi deschide porţile pentru ca noi, creştinii, să putem aplica ceea ce cunoaştem, faptele milei trupeşti, faptele milei sufleteşti, bine ştiind că, de fapt, nu bolnavii au nevoie de medici, nu săracii au nevoie de bogaţi, nu cei lipsiţi şi marginalizaţi de cei care fac caritate, ci noi avem nevoie de ei, deoarece criteriul judecăţii noastre finale este criteriul carităţii. Hristos spune: «atunci când aţi făcut unuia dintre aceşti micuţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut» (Mt 25,40). Hristos se identifică cu cei care sunt înfometaţi, însetaţi, în închisoare, străini, goi, bolnavi. Atunci când am făcut un bine unuia dintre aceştia, ne dobândim intrarea în fericirea veşnică; de aceea avem nevoie de ei, avem nevoie să-i căutăm noi, să nu aşteptăm să vină ei să ne caute, să ne ceară. Să ştim să le oferim, mai înainte de toate, pâinea iubirii, pâinea carităţii. Să ştim să ne identificăm cu ei, pentru a vedea ceea ce au nevoie şi să le dăruim ceea ce au nevoie”. La finalul Sfintei Liturghii a vorbit, din partea Asociaţiei Medicilor Catolici din România (AMCR) - Filiala Cluj, dl. prof. dr. Ioan Ştefan Florian, preşedintele Senatului Universităţii de Medicină şi Farmacie „Iuliu

Haţieganu”, preşedintele Societăţii Române de Neurochirurgie şi directorul Clinicii de Neurochirurgie din Cluj-Napoca. Ca organizator al evenimentului, pr. Ioan Mătieş, vicar cu laicii, a mulţumit participanţilor la acest moment de rugăciune, reamintind că, prin cei bolnavi, Hristos este prezent în familiile noastre, în comunităţile noastre şi ne dă prilejul de a-L sluji. A mulţumit tuturor celor care împlinesc îndemnul Sfântului Părinte la iubirea aproapelui şi la ajutorare: familiile celor bolnavi, organizaţiile de caritate, AMCR, Fundaţia „Familia Sfântă”, Asociaţia Caritas Eparhial Greco-Catolic Cluj – care se implică activ prin Departamentul pentru persoane cu dizabilităţi şi Centrul de îngrijire la domiciliu –, Fundaţia „Credinţă şi Lumină”, Centrul de zi „Sfânta Maria”, asistenţii sociali şi surorile care se ocupă de persoanele aflate în suferinţă şi, nu în ultimul rând, preoţii care fac pastoraţie în peste 40 de secţii din spitale de pe teritoriul Eparhiei de Cluj-Gherla. În încheiere, Preasfinţia Sa Florentin a adresat tuturor celor prezenţi în Catedrală invitaţia de a trece prin Poarta Milostivirii. După rugăciunile rânduite, s-a dat binecuvântarea pentru dobândirea indulgenţei plenare.

„Vă invit ca, în această zi dedicată bolnavilor şi personalului medical, să ne amintim că noi, cu toţii, avem nevoie de medicina Sfintelor Taine, a Sfintelor Sacramente. Vrând-nevrând suntem bolnavi, chiar dacă sănătoşi fizic, şi, mai cu seamă în acest An al Milostivirii, să ne apropiem cu credinţă, speranţă şi iubire de Sfintele Taine, sfintele medicamente pe care Bunul Dumnezeu ni le-a pus la dispoziţie spre vindecarea sufletelor noastre şi spre viaţa veşnică” – a fost îndemnul adresat de către Episcopul de Cluj-Gherla. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin@ nr. 2/2016

9


Aniversare

Congregatia Surorilor ,

Maicii Domnului, la ceas aniversar 95 de ani de la întemeiere 2 februarie 1921 ­ 2 februarie 2016

Anul acesta, la sărbătoarea Întâmpinării Domnului în Templu, s-au împlinit 95 de ani de când a luat naştere Congregaţia Surorilor Maicii Domnului (CMD), eveniment petrecut la Blaj, la 2 februarie 1921, izvorând din iniţiativa şi binecuvântarea Mitropolitului dr. Vasile MITROPOLIT Suciu, Părintele Fondator al acestei Dr. VASILE SUCIU prime Congregaţii feminine din Părintele Fondator CMD Biserica Română Unită cu Roma, 1873 - 1935 Greco-Catolică (BRU), cu care a împărtăşit mereu acelaşi destin. Când ne gândim la semnificaţia celor 95 de ani de viaţă, poate că ni se pare mult. Dacă ne raportăm însă la timpul Bisericii – de peste 2000 de ani –, ne dăm seama că, pe răbojul timpului, Congregaţia noastră este tânără în raport cu alte ordine religioase şi congregaţii din lume. Însă surorile din CMD şi-au dat „examenul de maturitate”, dacă ne este îngăduit să spunem aşa. Istoria celor 95 de ani de viaţă ai CMD este grăitoare în acest sens şi, privind retrospectiv, ea poate fi diferenţiată în trei mari etape, şi anume: perioada 1921-1948, de viaţă în libertate, apoi 1949-1989, de persecuţie şi clandestinitate, respectiv 1990-2016, „ieşirea la lumină” şi un nou început în libertate. Desigur, momentul aniversar ne poartă cu gândul la începuturile acestei familii călugăreşti, când, de sărbătoarea Întâmpinării Domnului, s-a promulgat documentul de întemeiere nr. 506/1921 şi a avut loc prima înveşmântare la Blaj. Părintele Fondator a trasat programul şi scopul Congregaţiei prin cuvintele: „spiritul rugăciunii şi al muncii (...) va trebui să străbată întreaga viaţă a acestei Congregaţii”, spirit care „va face, credem, cu ajutorul darului preaputernicului Dumnezeu, ca smeritul început de astăzi să fie o sămânţă binecuvântată, care să aducă roadele cele mai bogate”. Fondatorul încheia documentul de întemeiere punând „această primă Congregaţie română sub scutul Preasfintei de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioare Maria” şi nutrind „nădejdea că dragostea primelor membre ale Congregaţiei îi va şti da tot ce se cere pentru dezvoltarea şi înflorirea ei”. Dorinţa Părintelui Fondator, exprimată într-un document ulterior (1934), a fost ca, prin tot ceea ce trăiesc şi împlinesc, surorile „să concurgă (...) în cea mai largă măsură la rezolvarea problemei mari şi ardente de a apropia Neamul nostru cât mai mult de Domnul prin credinţă vie”. Orice început, în orice domeniu, implică o luptă cu tot felul de piedici şi dificultăţi, presupune tenacitate şi perseverenţă, iar roadele nu se pot vedea şi evalua decât „la distanţă”, în timp. Aceste greutăţi sunt cu atât mai marcante atunci când este vorba de o dublă realitate: pe de o parte materială, instituţională, dar îmbinată cu o realitate spirituală, chiar supranaturală, cum este ctitorirea unei mănăstiri, a unei congregaţii. Sunt grăitoare cuvintele aşternute pe hârtie cu ocazia

10

Via]a Cre}tin@ nr. 2/2016

Jubileului de 25 de ani de la întemeierea CMD, la 2 februarie 1946, de către Părintele spiritual al Congregaţiei din acei ani, P. Otto Canisius Farrenkopf S.J. Este un prim moment retrospectiv, în care s-au putut desprinde deja nişte învăţăminte. Uimirea ne cuprinde FEBRONIA pentru actualitatea acestor cuvinte, Sr. Maria MUREŞAN astăzi, în 2016, dar şi pentru Prima Superioară Generală a CMD coincidenţa gândului Părintelui 1892 - 1952 Farrenkopf cu cel exprimat de către Papa Francisc, în 2015, în documentul adresat persoanelor consacrate pentru Anul dedicat Vieţii Consacrate. Spunea Părintele Farrenkopf: „În februarie 1921, în ziua Întâmpinării Domnului, s’a născut CMD. Neobservată, ca şi Maica Domnului, CMD a intrat în Biserică. Iar Simion al nostru, Venerabilul Fondator, a jubilat în inima sa: «Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o poporului nostru». Dumnezeu cere jertfe. Cu spiritul credinţei, Monsignorul Suciu a suportat boala grea, trimisă de Dumnezeu. În temelia Congregaţiei sunt închise suferinţele Întemeietorului. Copilul creşte, Congregaţia se răspândeşte. Dumnezeu binecuvântează sacrificiile aduse. (...) Vin dificultăţi din lăuntru, din afară. (...) Dar Isus veghează şi ocroteşte opera Sa. (...) Această bunăvoinţă şi iubire a lui Dumnezeu faţă de voi, iubite Surori, trebuie să deştepte în voi un sentiment triplu: recunoştinţă pentru trecut, o mare încredere în viitor şi un zel mare în prezent. a) Mila infinit de mare a lui Isus v’a chemat. Nu este meritul vostru. (...) Să fiţi recunoscătoare! Recunoştinţa atrage favoruri noi, nerecunoştinţa seacă izvorul harurilor cereşti. (...) Cu Maria, Mama noastră, spunem: «Măreşte sufletul meu pe Domnul şi s’a bucurat spiritul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu... pentru că a căutat la smerenia roabei Sale (Lc 1,46 ş.u.)». b) Trecutul este o

Surori şi eleve la Institutul „Sf. Tereza”, Cluj

chezăşie pentru viitor. De aceea trebuie să avem o mare încredere în Providenţa divină. «Cel ce a început în voi lucrul cel bun, îl va desăvârşi până în ziua lui Hristos Isus (Fil 1,6)». (...) Cu noi este Dumnezeu, dacă noi nu suntem deficitari nici


Aniversare nouă, nici bunătăţii divine. c) Amintirea trecutului în noi trebuie să deştepte sentimentul de grijă şi un zel mare, ca să fim vrednici de chemarea noastră sfântă. (...) Trăim în vremuri în care lupta iadului împotriva Împărăţiei lui Dumnezeu este acută. (...) «Feriţi-vă de orice înfăţişare a răului! (1 Tes 5,2)». Biserica aşteaptă ajutorul Congregaţiei în aceste vremuri hotărâtoare pentru tot viitorul (...).” După cum a intuit Părintele Fondator, după cum reiese din rândurile de mai sus şi după cum s-au derulat evenimentele legate de viaţa Congregaţiei, destinul ei a fost strâns împletit cu soarta BRU şi a poporului român. Când războiul a sfârtecat trupul Transilvaniei şi al atâtor oameni, surorile s-au pus cu totul în slujirea răniţilor, în multe dintre şcoli deschizându-se spitale militare. Pe cât a fost posibil, surorile şi-au păstrat locaţiile în teritoriul ocupat. În Cluj, Şcoala „Maica Domnului” a fost singura şcoală cu limba de predare română. Mai târziu, când prigoana comunistă a condus BRU „în catacombe”, făcând din ea Biserica Tăcerii, a martirilor şi a mărturisitorilor, CMD şi-a continuat existenţa în mod ascuns; surorile au ales calea pribegiei, decât să trădeze apartenenţa la Biserica Romei. Asemenea sării care se dispersează în alimentele în care este pusă pentru a da gust bun, fiecare soră s-a străduit să fie un grăunte de sare şi o „flăcăruşă” de lumină acolo unde voia Bunului Dumnezeu le-a aşezat, încetul cu încetul. Şi s-au scurs circa 41 de ani, timp în care virtuţile cultivate cu precădere de către surori au fost perseverenţa şi fidelitatea în credinţă şi în chemare, răbdarea, tăria şi caritatea, în discreţie. În 1990 s-a deschis o nouă perspectivă pentru CMD, o fereastră către noi orizonturi, iar de la acel moment au trecut, iată, peste 25 de ani! Au fost ani marcaţi, mai întâi, de o perioadă de „dezmeticire” într-o realitate nouă, apoi ani de organizare înnoită, care să îmbine valorile perene ale vieţii consacrate cu principiile formative actualizate, cu perspectivele noi aduse de Conciliul Vatican al II-lea. Încă din timpul comunismului, surorile dispersate au constituit, treptat, comunităţi „teritoriale”, chiar dacă trăiau în mici apartamente, câte una, câte două sau trei surori, în oraşele mai însemnate ale Transilvaniei: Cluj, Sibiu, Alba Iulia, Baia Mare, Satu Mare, Sighetu-Marmaţiei, Dej, Gherla, Turda, Reghin ş.a. După „ieşirea la lumină”, conducerea Congregaţiei a conştientizat necesitatea acută de a grupa în comunităţi surorile care trăiau dispersate, astfel încât surorile în vârstă să poată fi îngrijite de cele tinere, dar, mai ales, surorile împreună să-şi poată trăi chemarea, voturile şi o adevărată viaţă de comunitate/viaţă de mănăstire, reînnodând firul vieţii CMD. Dumnezeu a făcut Congregaţiei minunea ca să nu piară, ci să existe fără întrerupere, păstrându-şi identitatea şi spiritualitatea pe care Părintele Fondator şi nucleul de surori dintru începuturi i le-au conferit. Încă din 1991 s-a constituit o comunitate de surori la Blaj, odată cu începerea activităţii Seminarului Teologic, respectiv cu începerea activităţii în Castelul Mitropolitan. Apoi s-a construit Mănăstirea „Maica Îndurerată” la Sighetu-Marmaţiei, lăcaş sfinţit la 15 septembrie 1996. În 1997 s-a sfinţit terenul pe care s-a construit, timp de aproape cinci ani, Mănăstirea Maicii Domnului din Cluj-Napoca, a cărei sfinţire a avut loc la 8 septembrie 2003. Liniile apostolice tradiţionale ale Congregaţiei: îngrijirea copiilor orfani, abandonaţi sau provenind din familii aflate în dificultate, cateheza copiilor şi a tinerilor, îngrijirea bolnavilor şi a bătrânilor, educaţia de diferite

grade, diverse alte activităţi în domeniul social-caritativ, precum şi animarea liturgică în capele şi parohii, au fost puse pe baze noi, după cum impuneau semnele timpurilor şi noile circumstanţe şi nevoi ale Bisericii şi societăţii. Astăzi, Congregaţia Surorilor Maicii Domnului numără circa 70 de surori. Are comunităţi la Blaj, Cluj-Napoca, Sighetu-Marmaţiei şi Carei. Mai sunt surori în vârstă care trăiesc în familie sau singure la Cluj-Napoca, Gherla, Dej, Reghin şi Târgu-Mureş. Sediul central al Congregaţiei este la Mănăstirea Maicii Domnului din Cluj-Napoca. Aici locuieşte o comunitate de 20 de surori. Surorile tinere din comunitatea de la Mănăstire desfăşoară un intens apostolat, în special în domeniul educativ, dar şi social-caritativ. Sunt patru grupe de copii, pe categorii de vârstă, care vin pentru ore de cateheză la Mănăstire, la solicitarea părinţilor. Tot din această comunitate sunt şi surori implicate în învăţământul religios universitar, dar şi în învăţământul preşcolar şi elementar. Două dintre surori desfăşoară de 10 ani un rodnic apostolat cu copiii şi tinerii din Parohia greco-catolică „Sfântul Gheorghe” din Sângeorz-Băi.

Mănăstirea Maicii Domnului, 24 iunie 2013

Tot la Cluj-Napoca mai există o comunitate de surori la Casa „Maica Domnului”, care au ca apostolat principal îngrijirea copiilor încredinţaţi în regim rezidenţial în Casa de tip familial „Maica Domnului”, aflată sub patronajul CMD, precum şi o comunitate de studente, găzduite la Casa Providenţei. Dumnezeu ne cheamă acum, în aceste timpuri, să ne trăim consacrarea. Este important să povestim istoria propriei familii călugăreşti şi să o facem cunoscută, pentru a ţine vie identitatea noastră şi pentru a întări unitatea între noi, dar şi comuniunea cu ceilalţi membri ai Bisericii. Mântuirea sufletelor noastre „se joacă” în timpul prezent. «Iată, acum este timpul prielnic; iată, acum este timpul mântuirii. (1Cor 6,2)». Privind trecutul, ne simţim însufleţite să aducem laudă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru darurile Sale şi să ne străduim să răspundem frumoasei noastre chemări, aceea de a-L urma mai îndeaproape pe Isus Hristos, după modelul Preasfintei Fecioare Maria. Valorile pe care Congregaţia noastră le propune spre a fi trăite fac din surorile CMD persoane împlinite şi bucuroase şi le stimulează să se străduiască, zi de zi, să devină, fiecare în parte, cu harul lui Dumnezeu, o mică scânteie de lumină care să-I facă cunoscută prezenţa, dar, mai ales, milostivirea pentru toate sufletele pe care Domnul le scoate în cale şi care Îl caută. Fie ca drumul Congregaţiei noastre, cu ajutorul harului divin, să fie mereu în lumină, spre mai mare mărirea lui Dumnezeu şi spre bucuria Maicii Sfinte! Sr. Letiţia, CMD Via]a Cre}tin@ nr. 2/2016

11


AGRU

ASOCIAŢIA GENERALĂ A ROMÂNILOR UNIŢI, GRECO CATOLICI AGRU

Documente

„LICHIDAREA” BISERICII ROMÂNE UNITE ÎN 1948 (

Raspunsul Episcopatului greco-catolic (IV)

3. „Calea Crucii” comună – Moartea Servilor lui Dumnezeu După prezentarea, în numărul anterior al revistei, a celor 8 etape ale „Căii Crucii” comune şi a morţii primilor patru episcopi, vom expune, în continuare, câteva momente ale acţiunii Episcopatului de-a lungul

3.c Răspunsul Episcopatului în perioada „Căii Crucii” comune Începând din momentul arestării şi până la moartea fiecăruia dintre Servii lui Dumnezeu, au fost nenumărate momentele în care li s-a oferit libertatea în schimbul „trecerii la ortodoxie”. Acelaşi refuz l-au exprimat clar, indiferent de condiţiile de viaţă sau de forurile care le făcea „oferta”: - în faţa ministrului Cultelor, imediat după arestare; - în faţa patriarhului, care a fost la Dragoslavele în zilele de 14-15.11.1948 şi 3-4.12.1948, când a adus Monitorul Oficial din 2.12.1948, fiind însoţit de fiecare dată de „civili”[1]; - la Mănăstirea Neamţ, pentru protopopul Tit Liviu Chinezu; - în anchetele Securităţii, la care au fost supuşi PS Vasile Aftenie, PS Alexandru Rusu şi PS Ioan Suciu; - în închisoarea de la Sighet, în faţa trimişilor Securităţii; - în domiciliile obligatorii, pentru episcopii supravieţuitori. La Dragoslavele, după ce patriarhul le-a înmânat decretul nr. 358/1948 de suprimare a Bisericii Greco-Catolice, episcopii au redactat şi au trimis guvernului un memoriu comun, la 10.12.1948, în care au arătat care sunt motivele de ilegalitate ale acestui decret, chiar şi raportându-se la Constituţie şi la legile din acel moment. Ei au cerut repunerea în drepturi a Bisericii Unite.[2] La Mănăstirea Căldăruşani au fost consacraţi în secret doi episcopi greco-catolici clandestini (din generaţia a II-a de episcopi greco-catolici), preoţii Tit Liviu Chinezu (la 25.04.1949) şi Ioan Chertes (la 25.12.1949[3]). Nunţiul Apostolic a considerat că evenimentul „a fost poate unic în istoria Bisericii”.[4] Aflaţi în domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeş, cei trei episcopi supravieţuitori: PS Iuliu Hossu, PS Alexandru Rusu şi PS Ioan Bălan, au

12

Via]a Cre}tin@ nr. 2/2016

acestor etape, urmate de descrierea drumului parcurs de fiecare dintre ultimii trei episcopi supravieţuitori ai Sighetului, precum şi a morţii lor.

redactat, la 23.04.1956, primul lor memoriu comun adresat autorităţilor după ieşirea de la Sighet, pe care l-au difuzat apoi şi către credincioşi.[5] Episcopii au fost vizitaţi, cu riscurile aferente, de preoţii cu jurisdicţie din eparhiile greco-catolice, care funcţionau în clandestinitate.

3.d „Mişcarea Petiţionară greco-catolică” din 1956 În anul 1956, în urma „eliberării” episcopilor de la Sighet, a existat o „scânteie” de speranţă care a dus la o amplă mişcare în rândul credincioşilor greco-catolici. E vorba de aşa-numita „Mişcare Petiţionară greco-catolică” din acel an, când zeci de mii de locuitori de la oraşe şi de la sate şi-au declarat apartenenţa la confesiunea greco-catolică. Conform unei statistici a Ministerului Cultelor din 15.09.1956, numărul total al semnăturilor ar fi fost de 20.308. Profesorul Ovidiu Bozgan a demonstrat că această cifră este mult subevaluată.[6] Mişcarea a culminat cu organizarea unei liturghii greco-catolice care s-a ţinut în stradă, la 12.08.1956, în piaţa din faţa bisericii Piariştilor din Cluj. Au participat câteva mii de oameni. Cei trei episcopi greco-catolici sprijiniseră ideea ca preoţii şi credincioşii să se declare greco-catolici, dar nu au cerut organizarea unei liturghii în piaţa publică, fapt care i-ar fi expus la mari riscuri pe preoţi şi pe credincioşi.

3.e Rearestarea, condamnarea şi moartea Servului lui Dumnezeu Alexandru Rusu († 9.05.1963) la penitenciarul Gherla Ajuns de la Mănăstirea Ciorogârla la Mănăstirea Cocoş în domiciliu obligatoriu (D.O.), episcopul Alexandru Rusu a fost arestat din nou la 30.12.1956.[7] De la 7.01.1957 a fost anchetat la Securitatea din Cluj şi a fost implicat în lotul legat de liturghia publică din 12.08.1956 din Cluj. A fost condamnat la temniţă grea pe viaţă, de către Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj, prin sentinţa


AGRU 1202/3.07.1957, pentru „înaltă trădare”, „răspândire de publicaţii interzise” şi „agitaţie publică”.[8] Documentele existente permit să se vadă azi toate fazele procesului stalinist, care a „tradus” lupta episcopului Rusu pentru recâştigarea drepturilor Bisericii Greco-Catolice în acuzele politice mai sus menţionate. Deşi episcopul a cerut – în toate fazele procesului (fond, recurs, cerere de revizuire şi recurs la respingerea revizuirii) –, să fie audiaţi patru martori, condamnarea a fost pronunţată fără audierea niciunuia dintre martorii ceruţi. După proces, ajuns la vârsta de 73 de ani, episcopul Rusu a trecut prin penitenciarele Gherla (13.05.1957), Piteşti (13.07.1958 ), Dej (6.06.1960), Gherla (18.01.1963).[9] La 30.07.1963 a fost adus într-una dintre camerele-spital ale închisorii Gherla. Aici a fost văzut zilnic de către medicul deţinut dr. Tiberiu Turculeţ. A murit la 9.08.1963, ora 17.00, la vârsta de 79 de ani. Cauza morţii, declarată în procesul-verbal constatator, semnat de către medicul director al „Spitalului Formaţiunii 0606 Gherla”, dr. Baumgarten Sandor, este: „abces renal drept cu flegmon perinefritic drept”[10].

se cheamă asta... septicopioemie. Adică puroiul care pleacă în sânge din flegmon şi care dă moartea. Acesta a fost diagnosticul de autopsie. Din toate datele, eu acum aflu pentru prima dată că Mons. Rusu a avut flegmon renal. Diagnosticul nu-l ştiam pentru că nu-l ştia decât medicul oficial, şi medicul oficial era Baumgarten. [...] Baumgarten era un individ de bună credinţă. Să vă spun de ce e important. Pentru că, dacă se ştia, se putea opera şi putea scăpa. [...] Nu s-a putut diagnostica, e foarte greu de diagnosticat clinic. [...] Condiţiile obişnuite erau groaznice... [...] Era un WC deschis, se aşeza fiecare, erau treizeci de indivizi, fiecare venea la rând, om după om. În permanenţă era ocupat. [...] Ce apă, dom’le? Veneai cu o ceşcuţă de apă pe care o aveai. Gândiţi-vă că a trăit atâţia ani fără aer, fără alimentaţie, cu miros, lipsă de orice, peste care s-a supraadăugat vârsta, s-a adăugat fragilitatea. Zi de zi, aceeaşi mâncare, ani de zile... nu puteai să stai culcat, trebuia să stai în picioare tot timpul... plus pedepsele pentru lucruri pe care ei le considerau grave... [...] Moartea lui nu a fost moarte naturală, el a murit de această boală… Stabilirea tanatogenezei e clară în cazul lui. Boala survenea la un organism slăbit de închisoare. La el nu au fost 15 ani de închisoare obişnuită [...].

- Mărturia medicului deţinut politic dr. Tiberiu Turculeţ privitoare la moartea PS Rusu Înmormântarea PS Iuliu Hossu a avut loc a Redăm o sinteză din două doua zi după deces, la 29 mai 1970, ora 14, înregistrări făcute în anul 2013 cu dr. în Cimitirul Bellu catolic din Bucureşti. Ultima Tiberiu Turculeţ (născut în jud. Iaşi, dorinţă a episcopului, de a fi înmormântat la El era foarte, foarte liniştit. Impresia în 1925), căruia i-am prezentat Cluj, în cavoul familiei, nu i-a fost respectată. pe care mi-a făcut-o... Era un tip puţin Deşi Securitatea a grăbit ceremonia, au fost fotocopiile procesului-verbal constaprezente circa 300 de persoane. distant. [...] Eu v-am spus, era un om tator al morţii episcopului Rusu şi foarte serios, puţin sever, foarte coerent. alte acte din dosarul acestuia de la Avea, cum să vă spun, avea o tărie... aşa am impresia, cum CNSAS. Folosim exclusiv cuvintele doctorului:[11] mi-a rămas. Ţinută ireproşabilă.” „Eu, ca medic deţinut, aveam, bineînţeles, aceeaşi situaţie ca orice deţinut. [...] 3.f Ultimii doi episcopi Ieşeai din camera ta de deţinut, îţi luai trusa, te duceai în domiciliu obligatoriu – cu sergentul respectiv, te aducea din nou în camera ta şi cu Rezistenţa lor până la capăt asta s-a terminat povestea. O dată pe zi. Şi [bolnavii] erau - PS Ioan Bălan în domiciliu obligatoriu singuri în rest. Aflat în D.O. la Mănăstirea Ciorogârla, i s-a cerut [Eu ştiu că episcopul Rusu] a avut starea aceea febrilă, care nu a putut fi rezolvată cu antibiotice. [...] L-am episcopului Ioan Bălan, chiar cu câteva zile înainte de văzut cu câteva ore înainte [de moarte]. Adică, azi l-am moarte (căzuse de mai multe ori, pierzându-şi cunoştinţa), să „treacă la ortodoxie”, pentru a fi lăsat să văzut şi a doua zi nu mai era.[...] El a fost internat pe 30 [iulie]... pe 9 [august] a murit. meargă acasă în vederea unui tratament, ceea ce el a Au fost opt zile. În opt zile nu se poate pune diagnostic de respins imediat, folosind chiar o exprimare uşor ironică. Iată relatarea unui informator: flegmon. [...] „[La 10.07.1959] eu am încercat să-i demonstrez că este Flegmonul renal este în afara rinichiului, nu afectează propriu-zis rinichiul, ci zona din afara rinichiului, şi dacă necesar să se declare de acord cu situaţia Bisericii şi să adere cumva acest flegmon, şi probabil că aşa a fost, este situat la ortodoxie, dar Bălan I[oan] a ripostat imediat, spunând că anterior, poţi apăsa acolo cât vrei, că bolnavul nu simte e posibil ca după un an să se desfiinţeze şi Biserica ortodoxă durere, decât numai dacă e situat posterior. Asta e foarte rar. şi atunci se face de ruşine, ajungând din nou în aceeaşi Şi a fost probabil un flegmon perirenal anterior, că nu se situaţie.”[12] simţea, eu l-aş fi simţit, înţelegeţi? - Moartea Servului lui Dumnezeu Ioan Bălan († [Episcopul Rusu] a stat prea puţin în spital ca până la 4.08.1959) la Mănăstirea Ciorogârla urmă să stabilim ce este. [...] El a murit printr-o pioemie, aşa ►► Via]a Cre}tin@ nr. 2/2016

13


AGRU Episcopul Ioan Bălan a murit la 4.08.1959, ora 2.00, la Mănăstirea Ciorogârla. A avut un accident cerebral care s-a extins foarte repede. Cu ultimele puteri, după ce şi-a revenit puţin, s-a dat jos din pat pentru a se putea spovedi la părintele Francisc Zudor, care a fost de faţă în acele momente.[13] Înmormântarea s-a făcut la cimitirul Bellu Catolic. - PS Iuliu Hossu în domiciliu obligatoriu În luna iulie 1964 i se ridicase episcopului Hossu D.O. de la Mănăstirea Căldăruşani. Dar, deoarece el a indicat, ca nouă adresă, reşedinţa sa episcopală din Cluj, str. Moţilor nr. 26, MAI a revenit la 31.07.1964 asupra ridicării D.O. şi a dispus ca episcopul să rămână în continuare cu D.O. pe termen nelimitat, în cadrul Mănăstirii Căldăruşani.[14] În anul 1968 se împlineau 50 de ani de la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Era de aşteptat ca presa internă şi internaţională să vorbească despre Iuliu Hossu, care se afla, din păcate, în D.O. De aceea, autorităţile comuniste au decis, pentru a doua oară, „să se ridice restricţiile domiciliare numitului Hossu Iuliu, de la data de 30.12.1967”[15]. Iată reacţia episcopului, conform unei note informative: „În ziua de 13.04.1968, orele 17-19, sursa [episcopul vicar Visarion Ploieşteanul] l-a vizitat la Căldăruşani pe episcopul greco-catolic Hossu Iuliu. Sursa fusese rugată de Dogaru [director în Ministerul Cultelor] să-i comunice lui Hossu că i-a fost ridicat D.O. şi că de-acum se va mai putea mişca pe la rude, prin Bucureşti. [...] Hossu mai întâi a mulţumit politicos pentru atenţie, i-a mulţumit şi Patriarhului [pentru o carte trimisă], iar despre D.O. [ştiind că nu i se va aproba să se întoarcă la reşedinţa sa episcopală din Cluj, Calea Moţilor 26] a spus: Aceasta este un paliativ. Eu am un singur domiciliu, în Cluj, Calea Moţilor 26. Oriunde mă va duce în altă parte eu mă consider deţinut şi, la rândul meu, mă postez în poziţie protestatară, de permanent protest împotriva crimelor staliniste şi a rănirii Constituţiei prin nerecunoaşterea Bisericii mele în toate drepturile de dinainte de 1948.”[16] În intervalul cât a fost singur în D.O., episcopul Hossu a trimis autorităţilor mai multe memorii. Secţia Scrisori şi Audienţe de la CC al PCR arăta că au fost adresate autorităţilor memorii din partea episcopului Iuliu Hossu, care au fost înregistrate la 11.10.1965, la 15.12.1966 şi la 8.12.1967[17]. Un ultim memoriu a fost adresat lui Nicolae Ceauşescu, la data de 29.10.1968, după cum rezultă dintr-o scrisoare autografă a episcopului Hossu adresată monseniorului Aloisie Ludovic Tăutu, la Roma. Scrisoarea a fost interceptată şi reţinută de către Securitate[18]. Cu mai puţin de 3 luni înainte de moarte, în dialogul purtat cu episcopul Márton Áron, episcopul Hossu i-a spus acestuia că n-a primit niciun răspuns la niciunul dintre memoriile adresate autorităţilor.[19] La 21.10.1968, probabil în contextul invaziei din Cehoslovacia, Prezidiul Permanent al CC al PCR a aprobat venirea în România a unui delegat al Vaticanului la sfârşitul lui octombrie - începutul lui noiembrie 1968.[20] Prima vizită a Monseniorului Giovanni Cheli la Căldăruşani, unde a fost însoţit de părintele Petru

14

Via]a Cre}tin@ nr. 2/2016

Tocănel, a avut loc la 31.10.1968, aşa cum se vede în sinteza Securităţii care a înregistrat convorbirile.[21] A doua vizită a avut loc la 18.03.1969, aşa cum se vede în raportul Monseniorului Cheli.[22] Acesta primise acceptul Departamentului Cultelor de a-l vizita pe episcopul Iuliu Hossu la Căldăruşani şi de a-i transmite invitaţia Sfântului Părinte de a veni la Roma pentru a fi creat cardinal. Dar condiţia impusă de Guvern era ca episcopul să rămână apoi la Roma. Răspunsul acestuia, redat de Monseniorul Cheli, a fost următorul: „[Episcopul Hossu] îi mulţumea din inimă Sf. Părinte pentru că s-a gândit la el, însă simţea că nu trebuie să se despartă de turma lui... catolicii ar fi considerat plecarea sa ca o trădare de la lupta cea bună pe care a dus-o până atunci... şi, de aceea, era decis să rămână la Căldăruşani până în ziua în care Biserica Unită ar învia, sau până la moarte. [...]”[23] Monseniorul Cheli l-a întrebat atunci dacă n-ar accepta purpura, în caz că s-ar putea evita să plece din ţară. Episcopul s-a gândit un moment şi a răspuns că şi într-un asemenea caz el simte, în conştiinţă, că trebuie să refuze... pentru că această eventualitate n-ar fi fost un bine pentru Biserică.[24] Refuzul de a deveni cardinal, atunci când Biserica lui era persecutată, a impresionat puternic întreaga lume creştină. Iată o afirmaţie în acest sens, într-o scrisoare a episcopului Ioan Ploscaru: „Ep[iscopului] I. Hossu i-am scris adeseori. Când am auzit că a refuzat invitaţia de a pleca la Roma pentru a fi numit cardinal, i-am scris că mi-a făcut o mare bucurie. Dacă ar fi acceptat, ar fi fost un semi-fugar, privând pământul patriei de osemintele sfinte ale unui martir.”[25] - Moartea Servului lui Dumnezeu Iuliu Hossu († 28.05.1970) la Spitalul Colentina din Bucureşti Episcopul Hossu a murit, probabil, în urma unui accident tromboembolic pulmonar[26], la Spitalul Colentina (Bucureşti), în salonul 226, unde a fost adus de la Mănăstirea Căldăruşani. Moartea a survenit la 28.05.1970, ora 9.15.[27] Cu ultimele puteri, episcopul a avut o convorbire, la 26.05.1970, cu istoricul Ion Dumitriu-Snagov, care a redactat apoi două manuscrise în care a fixat acele momente. Vorbea cu greu, şoptit, între lungi momente de tăcere. Redăm un extras: „Iată, dragule, ne întâlnim şi-n ceasul fericirii! Domnul mă cheamă din mijlocul neamului, din mijlocul credincioşilor. El a hotărât să sfârşească totul aici şi să înceapă dincolo. [...] De-i ajunge la Sfântul Părinte, sărută-i inelul şi-i spune... Spune-i că Domnul a hotărât să mă ia dintre oile mele. Din mijlocul neamului. Spune... că neclintit... Spune... şi fii binecuvântat, fiule...”[28] Ion Dumitriu-Snagov continuă: „De-aici n-a mai putut vorbi. S-a stins treptat în puteri şi a tăcut. [...] La discuţia avută de mine cu episcopul Iuliu Hossu au fost de faţă Angelin Maria şi Gabriela Banciu din Bucureşti. Ion Dumitriu, 26.05.1970.”[29]

Concluzie Cei şapte episcopi greco-catolici morţi în închisori sau în domiciliu obligatoriu au răspuns personal chemării lui Hristos, lăsând, prin sacrificiul lor, un dar


Biserica şi societatea

Prezentarea activităţilor din cadrul Eparhiei de Cluj-Gherla în anul 2015 Joi, 11 februarie a.c., Preasfinţia Sa Florentin Crihălmeanu, consilierii eparhiali, împreună cu preoţi parohi şi curatori, reprezentanţi ai ordinelor şi congregaţiilor de viaţă consacrată, ai asociaţiilor laice şi ai instituţiilor de învăţământ, membrii Consiliului Pastoral Eparhial s-au reunit, în aula „Cardinal Iuliu Hossu” din cadrul Catedralei în construcţie din Piaţa Cipariu, pentru o privire retrospectivă asupra activităţilor din cadrul Eparhiei de Cluj-Gherla în anul 2015. Întâlnirea, moderată de către pr. consilier Daniel Avram, a început printr-un moment de rugăciune şi binecuvântarea Ierarhului. Situaţia de ansamblu a Eparhiei în anul 2015 a fost prezentată de către Mons. Mihai Todea, Vicar general eparhial, în timp ce, printr-o proiecţie, s-au putut viziona detalii despre organizarea şi funcţionarea Eparhiei, precum şi imagini de la evenimentele mai importante ale calendarului pastoral eparhial, între care, în prim-plan, organizarea Întâlnirii Naţionale a Tineretului Catolic din iulie anul trecut. În contextul în care 2015 a fost Anul Vieţii Consacrate în Biserica Catolică, s-a pus accentul pe acţiunile specifice ale căror protagonişti au fost membrii ordinelor şi congregaţiilor de viaţă consacrată. A fost amintit şi evenimentul deschiderii Porţilor Sfinte în catedrală, în biserici protopopiale şi mănăstiri, în 13 decembrie 2015, moment care a inaugurat Jubileul Milostivirii la nivelul Eparhiei de Cluj-Gherla. Au fost prezentate şi aspecte din sectorul învăţământ-formare, cu menţiunea că problema educaţiei, a formării umane şi religioase a copiilor şi tinerilor va rămâne permanent o prioritate între obiectivele propuse. S-a evidenţiat, de asemenea, importanţa

activităţii asociaţiilor de laici, implicarea deosebită a acestora în acţiunile social-pastorale ale Eparhiei. O realizare importantă amintită a fost încheierea etapelor stabilite pentru anul 2015 în construirea viitoarei Catedrale din Piaţa Cipariu. O altă împlinire a fost finalizarea şi punerea în funcţiune a construcţiei de pe str. Moţilor nr. 32. În continuare, dl. Cristian Teglaş, econom eparhial, a prezentat aspecte administrative din viaţa Eparhiei, precum şi stadiul lucrărilor la noua Catedrală, respectiv etapele care urmează.

nepreţuit întregii Biserici Greco-Catolice. Dacă unul singur dintre ei ar fi „trecut” la ortodoxie (şi ştim azi că această noţiune este un eufemism pentru acţiunea de „lichidare” a Bisericii Greco-Catolice), s-ar fi dat o aparentă legitimitate „unificării”. Prin moartea lor martirică, cei şapte Servi ai lui Dumnezeu au asigurat Bisericii lor dreptul de a afirma că n-a încetat niciodată să existe, iar pământului ţării – azi atât de neştiutoare – rezerve viitoare de viaţă în Hristos. Fie ca sacrificiul lor, odată cunoscut, să contribuie la renaşterea spirituală a întregului popor creştin din România.

11, ff. 15-31, unde se află ciorna originală manuscrisă a memoriului; 6). Ovidiu Bozgan, „Mişcarea petiţionară greco-catolică din 1956”, în: Lector univ. Ovidiu Bozgan (sub redacţia), Studii de Istoria Bisericii, accesibil online: http://ebooks.unibuc.ro/istorie/religie/miscarea%20petitionara%20greco. htm; 7). ACNSAS, Dos. P 13278, vol. 13, ff. 2, 2v; 8). ACNSAS, Dos. P 13277, vol. 2, f. 17-23; 9). Referim, în continuare, 3 documente din care rezultă cele 4 date de intrare în penitenciarele menţionate: ACNSAS, Dos. P 13278, vol. 15, ff. 98, 107, 168; 10). ACNSAS, Dos. P 13278, vol. 15, f. 91; 11). Arhiva Ghika de la ARCB, fond audio Cosmovici; 12). ACNSAS, Dos. I 736, vol. 1, ff. 78-79; 13).. Mărturia părintelui Francisc Zudor, în: Anton Moisin, Cei şapte episcopi greco-catolici români care au pierit în detenţie sub prigoana comunistă, Editura Viaţa Creştină, Cluj-Napoca 2010, pp. 181-182; 14). ACNSAS, Dos. I 736, vol. 5, f. 4; 15). ACNSAS, Dos. P 15342, f. 30; 16). ACNSAS, Dos. I 736, vol. 7, f. 344; 17).. Ibidem, f. 357; 18).. Ibidem, ff. 116-120; 19).. Ibidem, ff. 35-37; 20). Ovidiu Bozgan, Cronica unui eşec previzibil – România şi Sfântul Scaun în epoca pontificatului lui Paul al VI-lea (1963-1978), Bucureşti 2004, pp. 262-272; 21). ACNSAS, Dos. I 736, vol. 7, ff. 85-89; 22). Vatican, AES, Pos. Romania 290, Marzo 1969, N. di protocollo 1630/69; 23). Ibidem; 24). Ibidem; 25). Scrisoare a episcopului Ioan Ploscaru către prof. dr. Ştefan Manciulea din data de 5.12.1974, în: Ioan Mitrofan, Gânduri împărtăşite, vol. I, Blaj 2002, p. 88; 26). Postulatura a cerut doctorului Yves Nicolae Cernea să comenteze toate informaţiile din notele informative care se refereau la sănătatea episcopilor greco-catolici; 27). ACNSAS, Dos. I 736, vol. 5, ff. 31-36; 28). Vatican, AES, Pos. Romania 290 B, 1970-1971; 29). Ibidem.

Pr. Cristian LANGA Emanuel COSMOVICI Note: 1). Iuliu Hossu, Memorii, pp. 134-136, 141-145; 2). Acest memoriu se află: în traducere franceză în Arhivele Vaticanului (ASV, Arch. Nunz. Romania, busta 1, Nunzio O’Hara); sub formă de manuscris (greu lizibil în anumite porţiuni), postat pe internet: http://remusmirceabirtz.files.wordpress.com/2009/11/balan1.pdf. la pag. 52-54. În manuscris se recunoaşte cu certitudine scrisul episcopului Alexandru Rusu; 3). ACNSAS, Dos. P 13278, vol. 1, f. 219; 4). Vatican, ACO, Dos. 689/1948; 5). ACNSAS, Dos. P 13278, vol.

Un alt punct din ordinea de zi a fost cel de întrebări şi răspunsuri: participanţii la momentul de bilanţ au ridicat diferite probleme, la care au primit răspunsuri din partea celor responsabili şi din partea Episcopului eparhial. Întâlnirea a fost încheiată de către Preasfinţia Sa Florentin, care a mulţumit colaboratorilor şi a invitat la solidaritate şi rugăciune pentru „bunul mers al pastoraţiei credincioşilor, spre mântuirea sufletelor”, principalul obiectiv al vieţii Bisericii. (Biroul de Presă)

Via]a Cre}tin@ nr. 2/2016

15


Anul Sfânt al Milostivirii

Misiunea Bisericii de a vesti şi a trăi milostivirea lui Dumnezeu La plinirea timpului (Gal 4,4), când totul era stabilit după planul Său de mântuire, Dumnezeu Tatăl L-a trimis pe Fiul Său născut din Fecioara Maria, pentru a ne revela în mod definitiv iubirea Sa. Misiunea pe care a primit-o Isus de la Tatăl a fost de a revela misterul iubirii divine în plinătatea sa. Isus Hristos este chipul milostivirii Tatălui. Sunt nenumărate exemple prin care Hristos îşi arată milostivirea: a vindecat bolnavi, a săturat mulţimi cu câteva pâini şi câţiva peşti, a înviat morţi, a vindecat îndrăciţi, a întors păcătoşi şi a avut întotdeauna un cuvânt de întărire şi compasiune faţă de cei care Îl urmau. Astfel, constatăm cum, în perioada evanghelizării, a transmiterii cuvântului divin, milostivirea este prezentă ca puterea care învinge totul, care umple inima de iubire şi care consolează cu iertarea. Hristos nu se limitează doar la a afirma iubirea şi milostivirea Sa, ci o face vizibilă, o revelează prin cuvântul Său, prin gesturile Sale şi cu toată persoana Sa [Dei Verbum 4]. Misiunea încredinţată de Hristos apostolilor este vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi predicarea Evangheliei spre convertire (cf. Mc 16,15). Şi documentele Bisericii Catolice, prin Conciliul Vatican II, în constituţia dogmatică Lumen Gentium, şi Catehismul Bisericii Catolice afirmă misiunea Bisericii: aceea de a vesti şi a instaura la toate neamurile Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu [Lumen Gentium 5]. Pentru aceasta, Biserica îşi află obligaţia şi forţa elanului său misionar în iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii [Catehismul Bisericii Catolice 851]. Trăind şi lucrând în istoria umanităţii, Biserica a devenit din ce în ce tot mai conştientă de propria realitate. Tradiţia apostolică din care face parte realitatea Bisericii „progresează în Biserică cu asistenţa Spiritului Sfânt” [Dei Verbum 8], prin înţelegerea atât a realităţilor, cât şi a cuvintelor transmise, creşte prin reflecţia şi studiul credincioşilor, care le meditează în inima lor şi, mai apoi, le pun în aplicare prin propria viaţă, ca act de mărturie a credinţei apostolice. Biserica simte responsabilitatea de a fi în lume semnul viu al iubirii şi milostivirii Tatălui. Ea este mişcată de caritate faţă de oameni, se roagă pentru aceştia, îi îndeamnă la rugăciune pe toţi fiii ei [Dignitatis Humanae 14] şi îi cuprinde în rugăciune – la îndemnul milostivirii Tatălui – şi pe cei care sunt în eroare sau în ignoranţă faţă de credinţă.

16

Via]a Cre}tin@ nr. 2/2016

Credibilitatea Bisericii trece pe drumul iubirii milostive şi compătimitoare. Biserica „trăieşte într-o dorinţă inepuizabilă de a oferi milostivire” [Evangelii Gaudium 24]. De aceea, este timpul întoarcerii la esenţial, pentru a lua asupra noastră slăbiciunile şi dificultăţile fraţilor noştri, iar iertarea să devină o forţă care învie la viaţă nouă şi care revarsă curajul pentru a privi la viitor cu speranţă. Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea spunea: „Biserica trăieşte o viaţă autentică atunci când mărturiseşte şi proclamă milostivirea, cel mai uimitor atribut al Creatorului şi al Răscumpărătorului, şi când îi apropie pe oameni de izvoarele milostivirii Mântuitorului, a căror depozitară şi împărţitoare este ea” [Dives in Misericordie, 15]. Sfântul Părinte Papa Francisc, în documentul Misericordiae Vultus, ne prezintă câteva linii pe care Biserica le are pentru a vesti şi trăi milostivirea divină. În primul rând, Biserica are rolul de a merge în întâmpinarea tuturor celor care doresc să-L găsească pe Dumnezeu – aşa cum tatăl milostiv a ieşit în întâmpinarea fiului rătăcit –, fără a exclude pe cineva. Aici trebuie înţeleasă bucuria lui Dumnezeu, mai ales atunci când iartă: este acea milostivire prezentată ca o putere care învinge totul. De aceea, suntem chemaţi să împărtăşim această milostivire pe care o primim fiecare, la rândul nostru, din partea lui Dumnezeu, pentru a o oferi semenilor noştri. Suntem chemaţi să trăim din această milostivire, pentru că faţă de noi, mai întâi, s-a folosit milostivire: „fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire” (Mt 5,7). În al doilea rând, Biserica este chemată să răspândească Cuvântul lui Dumnezeu şi să repună ca temă de evanghelizare şi mărturie tema milostivirii şi a iertării. Este foarte important pentru Biserică să trăiască şi să mărturisească cuvântul milostivirii. Biserica poate deveni slujitoare şi mediatoare înaintea oamenilor a primirii iubirii divine şi la dăruirea de sine. Acolo unde este prezentă Biserica, acolo trebuie să fie evidentă şi prezentă milostivirea Tatălui [Misericordiae Vultus 12]. A da mărturie prin propria viaţă înseamnă a asculta Cuvântul divin şi a-l medita, pentru ca, mai apoi, să ni-l asumăm ca mod propriu de viaţă [Misericordiae Vultus 13]. În al treilea rând, suntem chemaţi la a trăi misterul reconcilierii divine, al împăcării cu Dumnezeu Tatăl, prin Sacramentul Spovezii. De-a lungul istoriei şi în practica Bisericii, „ministerul reconcilierii”, conferit prin Sacramentul Spovezii, a fost întotdeauna o îndatorire pastorală extraordinară,


Anul Sfânt al Milostivirii împlinită în ascultare faţă de porunca lui Hristos: „primiţi pe Spiritul Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (In 20,22-23).

face parte. Conciliul Vatican II spune: „Dacă un membru suferă, toate membrele suferă cu el; dacă un membru este cinstit, toate membrele se bucură cu el” [Lumen Gentium 7].

Aici, Biserica ne oferă învăţătura despre modul cum putem trăi această milostivire în Sacramentul Spovezii, atât din partea confesorului, cât şi din partea penitentului.

Şi, nu în ultimul rând, după ce primim iertarea Tatălui, fiecare credincios, ca fiu al lui Dumnezeu, este chemat a da mărturie prin propria viaţă despre milostivirea divină. Papa Francisc ne cere să ne deschidem inima spre cei care au mai mare nevoie de Dumnezeu şi de noi. Trebuie să pansăm rănile celor slabi, celor care au lipsă de iubire şi grijă, celor care sunt săraci – „săracii sunt privilegiaţii milostivirii” [Misericordiae Vultus 15] – cu aceeaşi iubire şi milostivire pe care şi noi am primit-o de la Tatăl.

Astfel, din partea confesorului i se cere, în primul rând, să fie un adevărat semn al milostivirii Tatălui, pentru că el este un slujitor fidel al iertării lui Dumnezeu. Confesorii pot să înţeleagă această misiune doar dacă ei trec mai întâi prin scaunul spovezii, dacă devin penitenţi şi se bucură de iertarea şi milostivirea Tatălui. Doar apoi vor putea cu adevărat să fie slujitori fideli ai iertării lui Dumnezeu şi să ofere şi ei, la rândul lor, milostivirea divină.

Trebuie să redescoperim faptele de milostenie trupească şi sufletească faţă de semeni, deoarece, să nu uităm: ceea ce am făcut, nu am făcut pentru ei, ci

Preotul este chemat să cunoască slăbiciunile şi căderile credinciosului, să-i preţuiască voinţa şi strădania de a se ridica, să-i împărtăşească iertarea pe care Dumnezeu singur i-o poate da, să devină slujitorul iertării divine şi să-l îndemne părinteşte pe penitent. Sfântul Toma propune opt adjective confesorului: blând când îndreaptă, prudent când îndrumă, milos când pedepseşte, binevoitor când pune întrebări, amabil când sfătuieşte, discret când impune penitenţa, răbdător când ascultă şi plin de bunătate când absolvă. Papa Francisc le spunea tinerilor care urmau să fie hirotonoţi preoţi: „Cu Sacramentul Spovezii veţi ierta păcatele, în numele lui Hristos şi al Bisericii. Astăzi vă cer, în numele lui Hristos şi al Bisericii: vă rog, nu încetaţi să fiţi milostivi”. Sacramentul Spovezii se referă şi are cerinţe şi pentru penitent, nu doar pentru confesor. Isus ne cheamă pe fiecare în parte la convertire. „Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1,15) – este dinamismul inimii smerite, atrasă şi pusă în mişcare de har ca să răspundă iubirii milostive a lui Dumnezeu, Cel care ne-a iubit mai întâi. Penitentul trebuie să caute această iertare şi milostivire a lui Dumnezeu prin Sacramentul Spovezii; doar aşa „cei care se apropie de sacrament dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă şi, în acelaşi timp, sunt reconciliaţi cu Biserica” [Catehismul Bisericii Catolice 1422]. Atunci când vorbim de Biserică, trebuie să înţelegem acel Trup mistic al lui Hristos, din care fiecare dintre noi

pentru noi şi pentru Hristos. Hristos ne va întreba pe fiecare ce am făcut pentru „unul dintre aceşti fraţi mai mici”, sau de ce nu am făcut. „Adevărat vă spun, orice aţi făcut unuia dintre aceşti neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (Mt 25,40) – ne va spune la judecată. În fiecare dintre aceşti „mai mici” este prezent Hristos însuşi. „Carnea Sa devine din nou vizibilă ca trup martirizat, rănit, biciuit, malnutrit, alungat ... pentru a fi recunoscut, atins şi asistat cu grijă de către noi” [Misericordiae Vultus 15]. În concluzie, misiunea Bisericii este de a vesti şi a trăi milostivirea lui Dumnezeu. Ea trebuie să ne conducă pe toţi în marele mister al milostivirii Tatălui, contemplând chipul lui Hristos. Toţi cei care doresc să participe la această milostivire, trebuie să vină cu un gest de iertare, de sprijin, de ajutor şi de iubire. „Milostivirea este legea fundamentală care locuieşte în inima fiecărei persoane atunci când îl priveşte cu ochi sinceri pe fratele pe care-l întâlneşte pe drumul vieţii” [Misericordiae Vultus 2]. Pr. Florin BOZÂNTAN Via]a Cre}tin@ nr. 2/2016

17


Creştinul azi

Fiecare dintre noi putem săvârşi miracole, atunci când avem credinţa şi dorinţa de a face bine „Încă nu a venit timpul Meu”, spune Isus la nunta din Cana Galileii, locul unde a făcut primul dintre miracolele sale. În înţelegerea mea, această rostire ne relevă latura umană a Fiului lui Dumnezeu, latură care ne aduce mai aproape de El; exprimă îndoiala în propriile puteri, neîncrederea în ceea ce poate realiza cu adevărat. Maria, care este întruchiparea duioşiei, a compasiunii şi a mărinimiei, îi insuflă încrederea şi-i deschide calea spre săvârşirea minunii, spunând slujitorilor: „Faceţi tot ce va spune”. Fără a mai adăuga nimic altceva, prin aceste cuvinte ea subliniază convingerea în puterea binelui ce-l poate face Fiul său. Îndoiala, neîncrederea, şovăiala ne însoţesc firesc alegerile vieţii; simţim, de multe ori, că, poate, „încă nu a venit timpul meu”. În aceste momente avem nevoie de încrederea ce ne-o insuflă cei dragi, cei apropiaţi nouă; avem nevoie de icoana mamei pentru convingerea că drumul ales este cel bun, că putem săvârşi minuni prin faptele noastre bune... Gândul, dorinţa, sentimentele pe care le trăim când alegem, de unde ne vin? Puterea de a distinge binele de rău sunt, oare, simple reacţii chimice ce se petrec între neuronii noştri? Spunea cineva că „înţelepciunea supremă este de a distinge binele de rău”. Dar de unde ne vine această înţelepciune? Dar compasiunea, acea putere de a înţelege suferinţa altuia şi de a încerca să-l ajuţi să treacă peste ea, de multe ori uitând de propria ta durere? Dar sacrificiul? Avem imprimate în codul genetic toate aceste sentimente, sau ne sunt transmise pe căi aflate deasupra puterii noastre de explicare ştiinţifică, însă nu deasupra credinţei noastre? Credem în toate acestea pentru că le simţim, chiar dacă nu le putem atinge... Unii cer dovezi pentru a crede, iar asta doar pentru că ei nu simt. Nu trebuie condamnaţi pentru necredinţa lor: ei au mai multă nevoie de compasiunea noastră, pentru că, deşi nu au dizabilităţi fizice, sunt schilodiţi sufleteşte. Ei nu văd miracolul din zâmbetul omului aflat pe patul de suferinţă, nu înţeleg încrederea ce ţi-o insuflă gândul că, în această suferinţă, nu eşti singur, nu pot înţelege acea „seninătate a vieţii care porneşte din inimă şi care este dar al lui Dumnezeu”, cum spunea Sfântul Părinte în mesajul său. Oamenii aceştia, dacă ajung medici sau cadre medicale, nu ştiu să vadă dincolo de analize, de cifre, de statistici. Ei consemnează durerea, dar nu înţeleg suferinţa. Ei văd, în cel mai bun caz, culoarea ochilor bolnavului, fără a înţelege ce spun acei ochi. Ameliorează, dar nu pot alina... Aceia care nu cred, nu înţeleg diferenţa dintre har şi îndemânare, dintre misiune şi meserie, dintre dăruire şi obligaţie. Ei nu cunosc adevăratul sens al facerii de bine; ştiu doar ceea ce este statistic corect.

18

Via]a Cre}tin@ nr. 2/2016

„Am făcut mult bine...”, auzim de multe ori, dar care este unitatea de măsură a binelui? Eu cred că doar fapta este în măsură sa cuantifice binele, noţiunea de bine fiind prea abstractă ca să poată fi cântărită. Faptele noastre, însă, bune sau rele, se repercutează într-un şir de evenimente pe care, de cele mai multe ori, nu le anticipăm. „Efectul de fluture” este un principiu în teoria haosului în meteorologie, conform căruia bătăile aripilor unui fluture la Tokyo ar declanşa un lanţ de evenimente ce vor duce, în final, la apariţia unei tornade în Texas. În fapt, „efectul de fluture” în meteorologie este doar o frumoasă metaforă, fără efecte reale. Dar, acelaşi principiu, aplicat binelui, se dovedeşte a fi mai mult decât real. Nu ştim niciodată cât de ample pot fi consecinţele faptelor noastre bune. Când ajut un bolnav acum, când, prin ceea ce fac, îi redau bucuria vieţii, mă gândesc de prea puţine ori la ce va fi mult mai departe, preocupat să mă aplec asupra altui om aflat la cumpăna dintre viaţă şi nemărginire. Însă, binele făcut unui om înseamnă bine pentru toţi ai lui, pentru ceea ce acel om va face bine în viitor. La nunta din Cana Galileii, Isus a transformat apa în vin, oferind pilda miracolului pe care omul îl poate face în numele binelui, cu puterea credinţei. Fiecare dintre noi putem săvârşi miracole, atunci când avem credinţa şi dorinţa de a face bine. O vorbă bună, o caldă mângâiere aduce zâmbetul pe chipul chinuit de suferinţă. Putem, cu un cuvânt, schimba destine, putem educa prin pilda faptelor noastre şi prin modelul pe care-l oferim. Noi, în viaţa de zi cu zi, în tot ceea ce facem, putem să ne oferim şi să oferim miracolul lucrului bine făcut; putem trăi „bucuria întâlnirii cu harul care pe toate le transformă”, cum spunea Sfântul Părinte Francisc la deschiderea Jubileului Milostivirii. Consecinţele faptelor noastre bune nu se vor vedea, poate, imediat, dar trebuie să avem convingerea că „efectul de fluture” al binelui făcut va avea ecouri pe care le vom simţi. La fel cum şi faptele noastre, nu neapărat făcute cu rea credinţă, dar făcute cu nepăsare sau cu neglijenţă, pot avea consecinţe dintre cele mai tragice şi ne vor afecta în egală măsură. Pentru că, dacă, de cele mai multe ori, binele ce l-ai făcut îl dai uitării, povara răului produs din nepăsare, neglijenţă sau necunoaştere vinovată te va însoţi toată viaţa, iar suferinţa ce o porţi e mai grea decât durerea fizică. Putem ierta celor ce ne-au greşit, pentru că, urmând învăţătura creştină, punem milostivirea înaintea judecării; dar, putem, oare, cu aceeaşi uşurinţă, să ne iertăm pe noi?

Prof. dr. Ioan Ştefan FLORIAN (alocuţiune rostită în Catedrala „Schimbarea la Faţă” cu prilejul celebrării Zilei Mondiale a Bolnavului, 14 februarie a.c.)


Familia creştină

Săptămâna Căsătoriei

în parohiile greco-catolice din Cluj-Napoca Într-o lume în care senzualul şi relaţiile sexuale în afara căsătoriei sunt promovate ca o valoare intrinsecă, ideea celebrării unei Săptămâni a Căsătoriei ne apare ca o ocazie de aducere aminte a veritabilelor valori creştine. Acest eveniment se doreşte a fi o întreagă săptămână dedicată sărbătoririi legământului prin care cei doi soţi sunt uniţi în faţa lui Dumnezeu. Săptămâna Căsătoriei este o acţiune la nivel internaţional, prin care cupluri din întreaga lume celebrează celula de bază a societăţii, dar şi a Bisericii – familia creştină. Comuniunea şi buna înţelegere dintre soţi este evidenţiată printr-o serie de evenimente menite să provoace cuplurile căsătorite la dezvoltarea armoniei dintre ei, precum şi la cultivarea ideii de biserică familială - ecclesia domestica. Conceptul de Săptămână a Căsătoriei este unul care depăşeşte barierele confesionale, astfel că, în acest interval, diferite confesiuni creştine organizează activităţi menite să aducă în prim-plan familia creştină şi să reactualizeze valorile pe care aceasta le promovează. În perioada 7-14 februarie a.c., Episcopia de Cluj-Gherla, prin Departamentul pentru Familie şi Viaţă, a propus cuplurilor căsătorite, şi nu numai, manifestări zilnice variate, de la conferinţe, la seri de rugăciune, o seară de film şi chiar o serată pentru familii. Săptămâna de evenimente a început duminică, 7 februarie, în biserica „Sfânta Familie” din parohia Zorilor I, cu conferinţa având ca temă: „De ce o Săptămână a Căsătoriei?”, susţinută de pr. Călin Sechelea, subliniindu-se importanţa unor asemenea momente celebrative pentru relaţia dintre soţi şi pentru familie. Acţiunile au continuat luni, 8 februarie, cu o seară de rugăciune pentru familie, organizată în biserica „Bunavestire” din parohia Mărăşti. Au urmat câteva conferinţe pe teme specifice relaţiilor şi vieţii de familie. Astfel, tema iubirii ca angajament, nu doar sentiment, a fost abordată

marţi, 9 februarie, la sediul asociaţiei ASTRU, în conferinţa cu titlul: „Cum iubim? Afectivitate şi relaţie”, susţinută de Cristina şi pr. Călin Sechelea. Importanţa solidarităţii reciproce a soţilor a fost evidenţiată de Marcela şi Marius Crişan, în conferinţa despre „Unitatea în familie”, care a avut loc miercuri, 10 februarie, în biserica „Episcop Ioan Bob”. Joi, 11 februarie, în biserica „Coborârea Spiritului Sfânt” din parohia Mănăştur I Vest, în cadrul conferinţei cu titlul: „Cele cinci limbaje ale iubirii”, susţinută de Mircea Oltean, s-a discutat despre diferitele moduri de exprimare, de dăruire şi primire a iubirii. Săptămâna Căsătoriei a continuat vineri, 12 februarie, cu o seară de film organizată de Centrul caritativ-educativ „Iubire şi Adevăr” al Fundaţiei „Familia Sfântă”, la care filmul prezentat, „Flywheel” (Volantul), a ilustrat în mod strălucit importanţa credinţei pentru viaţa de familie. Sâmbătă, 13 februarie, a urmat serata pentru familii, organizată de parohia „Andrei Mureşanu”, prilej de comuniune, dar şi de destindere pentru toate familiile participante. Seria de manifestări dedicate familiei s-a încheiat duminică, 14 februarie, în Catedrala „Schimbarea la Faţă”, cu o invitaţie la redescoperirea Scripturii ca sursă inepuizabilă, dătătoare de viaţă veşnică pentru familie, lansată prin intermediul conferinţei intitulată: „Citirea Scripturii în cheie de cuplu”, susţinută de pr. Cristian Langa. În speranţa că aceste evenimente au adus, într-adevăr, o reînnoire a vieţii de familie pentru participanţi, unind, totodată, creştinii de pretutindeni, dorim să mulţumim tuturor celor care s-au îngrijit de bunul mers al acestei săptămâni de manifestări – preoţilor şi persoanelor care au susţinut sau au organizat diferite activităţi, datorită cărora, în Cluj-Napoca, anul acesta, săptămâna 7-14 februarie a fost, cu adevărat, o Săptămână a Căsătoriei. Teodora şi Marcel Auşan Via]a Cre}tin@ nr. 2/2016

19


Info

Noua conducere a Ordinului Bazilian În perioada 8-13 februarie a.c., la Mănăstirea „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Prilog (Satu Mare), s-au desfăşurat lucrările Sinaxei Provinciale a Ordinului Sfântului Vasile cel Mare, Provincia Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, România. Sinaxa a început cu o zi de reculegere spirituală şi rugăciune condusă de către Preasfinţia Sa Florentin Crihălmeanu. Lucrările au continuat cu o analiză a trăirii vieţii spirituale călugăreşti în fraternitate, la lumina documentelor Bisericii şi a îndemnurilor adresate de către Sfântul Părinte Francisc tuturor celor care au îmbrăţişat viaţa consacrată. Joi, 11 februarie, participanţii la Sinaxă au ales conducerea provincială, pentru un mandat de patru ani. Protoegumen a fost ales ieromonahul Ioan

Laurian Daboc, Vicar provincial şi Consilier ieromonahul Augustin Gavrilă Dunca, iar Consilier provincial şi Admonitor - ieromonahul Ioan Marin Albu. Vineri, 12 februarie, noua conducere provincială, împreună cu toţi participanţii la Sinaxă, au celebrat Sfânta Liturghie în biserica Mănăstirii, împreună cu Episcopul de Maramureş, Preasfinţia Sa Vasile Bizău. (BRU.ro)

Liderul Bisericii Greco-Catolice Ucrainene despre Declaraţia de la Havana Întâlnirea dintre Papa Francisc şi Patriarhul Kirill, precum şi semnarea Declaraţiei comune au stârnit reacţii amestecate din partea cetăţenilor ucraineni, în special a greco-catolicilor. Preafericitul Sviatoslav Şevciuc, Întâistătătorul Bisericii Greco-Catolice Ucrainene, a oferit serviciului de ştiri al acestei Biserici un interviu despre întâlnire şi despre documentul semnat. Redăm, în continuare, fragmente din acest interviu care a generat numeroase comentarii:

20

Via]a Cre}tin@ nr. 2/2016

Liderul greco-catolic ucrainean a spus, la început, că, „din experienţa noastră, câştigată de-a lungul a mulţi ani, putem afirma că, atunci când Vaticanul şi Moscova organizează întâlniri sau semnează texte comune, este dificil să te aştepţi la ceva bun”. Apoi a făcut o observaţie: „cele două părţi s-au aflat pe două planuri complet diferite şi urmărind scopuri diferite”. A explicat în ce sens: „Sanctitatea Sa Papa Francisc a trăit întâlnirea, în primul rând, ca un eveniment spiritual. Şi-a început discursul subliniind că noi, catolicii şi ortodocşii, împărtăşim acelaşi Botez. În întâlnire a căutat prezenţa Spiritului Sfânt şi a primit sprijinul Lui. A subliniat că unitatea Bisericilor poate fi atinsă doar mergând împreună pe acelaşi drum”. În schimb, „dinspre Patriarhul Moscovei imediat s-a putut simţi că [întâlnirea] nu are de-a face cu Spiritul Sfânt, cu teologia sau cu probleme de ordin religios. Fără rugăciune împreună, cu un accent pe fraze oficiale despre «soarta lumii», cu aeroportul care este neutru, adică un spaţiu neeclezial. Impresia a fost, aşadar, că ei au fost în două lumi paralele. S-au intersectat aceste două realităţi paralele în timpul întâlniri? Nu ştiu, dar, conform regulilor matematicii, două linii paralele nu se intersectează”. Arhiepiscopul Major ucrainean îşi exprimă apoi admiraţia şi respectul faţă de Papa Francisc, spunând că acesta „caută un singur lucru: să dea mărturie despre Evanghelia lui Hristos în faţa lumii de astăzi; să fie în lume, dar să rămână al lui Hristos, să aibă curajul să nu fie «al acestei lumi»”. Şi, de aceea, le spune propriilor credincioşi: „Îi invit pe toţi să nu se grăbească să-l judece, nici să nu rămână la nivelul celor cu aşteptări strict politice de la această întâlnire şi care doresc să exploateze un Papă umil pentru planurile lor, cu orice preţ. Dacă nu intrăm în realitatea spirituală a Sfântului Părinte şi dacă nu discernem împreună cu el acţiunea Spiritului Sfânt, vom rămâne prizonieri «prinţului» acestei lumi şi adepţilor lui. Atunci, aceasta devine o întâlnire care a avut loc, dar nu s-a întâmplat”. În continuare, Preafericitul Sviatoslav a vorbit despre textul Declaraţiei comune, pe care l-a considerat, „în general, pozitiv”. Sunt deschise noi perspective pentru cooperarea dintre catolici şi ortodocşi, iar prelatul îşi încurajează credincioşii să privească la aceste elemente pozitive. „Însă punctele privind Ucraina, în general, şi Biserica Greco-Catolică Ucraineană, în special, ridică multe întrebări”, a afirmat el. Textul este rodul eforturilor conduse de Mitropolitul Hilarion, din partea ortodoxă, şi de Cardinalul Kurt Koch, de la Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, din partea catolică. „Pentru un document care se doreşte să fie nu teologic, ci în mod esenţial socio-politic, nu se putea imagina o echipă mai slabă decât cea care a redactat acest text”, a afirmat tranşant liderul ucrainean.


Info „Consiliul Pontifical amintit este competent în probleme teologice în relaţie cu diferitele Biserici şi comunităţi creştine, dar nu este expert în probleme de politici internaţionale, în special în aspecte delicate precum agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei. Astfel, caracterul urmărit de document a fost dincolo de puterile lor. Acest fapt a fost exploatat de Departamentul pentru Relaţiile Externe al Bisericii Ortodoxe Ruse, care este, în primul rând, un instrument de diplomaţie şi de politică externă pentru Patriarhia Moscovei. Aş mai sublinia că, fiind capul Bisericii noastre, sunt membru oficial al Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, numit de către Papa Benedict al XVI-lea. Însă nimeni nu m-a invitat să-mi exprim gândurile, astfel că, în esenţă, după cum s-a mai întâmplat şi înainte, ei au vorbit despre noi, fără noi”. O întrebare a privit punctul 25 din Declaraţie, privitor la greco-catolici. Acolo se critică „uniatismul”, dar se recunoaşte dreptul la existenţă a Bisericilor Greco-Catolice. Referindu-se la Ortodoxia rusă, liderul ucrainean a spus: „Se pare că nu mai obiectează legat de dreptul nostru de a exista. În realitate, pentru a exista sau activa, nu suntem obligaţi să cerem permisiunea nimănui”. Dacă, înainte, înţelegerea de la Balamand, din 1993, era folosită pentru a nega dreptul la existenţă a greco-catolicilor, acum este folosit pentru a-l afirma, a constatat Preafericitul Sviatoslav. „Făcând trimitere la respingerea «uniatismului» ca metodă de unire a Bisericilor, Moscova a cerut mereu Vaticanului un fel de interzicere a existenţei noastre şi limitarea activităţilor noastre. Mai mult, această cerinţă a fost pusă drept condiţie, sub forma ultimatumului, pentru posibilitatea unei întâlniri între Papă şi Patriarh. În trecut am fost acuzaţi de «expansiune în teritoriul canonic al Patriarhiei Moscovei», iar acum dreptul nostru de a ne îngriji de credincioşii noştri, oriunde ar fi ei, este recunoscut. Presupun că aceasta se aplică şi la Federaţia Rusă, unde astăzi nu avem posibilitatea unei existenţe libere şi legale, sau pe teritoriul Crimeii anexate, unde suntem «reînregistraţi» în conformitate cu legislaţia rusă şi, efectiv, lichidaţi”. Arhiepiscopul Major a lăudat această schimbare ca, „în mod clar, pozitivă, deşi, esenţialmente, nu s-a spus nimic nou”. În schimb, a criticat punctul 26, „cel mai controversat”, care vorbeşte despre ce are de făcut Biserica din Ucraina în contextul conflictului din această ţară, şi a repetat că Biserica Greco-Catolică Ucraineană nu a promovat niciodată războiul. „Dar am sprijinit şi îi vom sprijini mereu pe oamenii Ucrainei! Nu am fost niciodată de partea agresorului; în schimb, am rămas cu poporul când erau în Maydan, când erau ucişi de cei din «Russkiy Mir». Preoţii noştri nu au luat niciodată armele, spre deosebire de cum s-a întâmplat în cealaltă tabără”.

La final, Preafericitul Sviatoslav a răspuns la o întrebare privind reacţia credincioşilor ucraineni la semnarea documentului de către Papă şi Patriarhul rus. A admis că „textul a provocat o profundă dezamăgire între mulţi dintre credincioşii noştri”. Dar a continuat: „Îi încurajez pe credincioşi să nu dramatizeze această Declaraţie şi să nu-i exagereze importanţa pentru viaţa Bisericii. Am trecut prin mai multe astfel de Declaraţii şi vom supravieţui şi acesteia. Trebuie să ne amintim că unitatea şi comuniunea noastră deplină cu Sfântul Părinte, Succesorul Apostolului Petru, nu este rezultatul unei înţelegeri politice, al unui compromis diplomatic sau al clarităţii unui text de document comun. Această unitate şi comuniune cu Petru de astăzi este o problemă de credinţă”. (catholica.ro)

O nouă dieceză în Canada pentru refugiaţii creştini din Siria şi Irak Canada a găzduit în ultimii ani atât de mulţi refugiaţi creştini din Siria şi Irak, încât Vaticanul a decis să creeze o nouă dieceză. Patriarhul Ignace Joseph III Yonan l-a hirotonit, duminică, 28 februarie a.c., pe noul Episcop, Paul Antoine Nassif, în timpul unei Sfinte Liturghii oficiată în biserica „Sfântul Efrem” din oraşul Laval (provincia Quebec).

Cel puţin 500 de familii de creştini refugiaţi au fost admişi în Canada în ultimii trei ani, a afirmat Georges Chahine, coordonator general al comunităţii catolice siriace din Canada. Aceştia se adaugă celor 15.000 de credincioşi care sunt deja în Canada, conform ultimului recensământ al comunităţii, din 2009. „Prioritatea mea va fi aceea de a oferi ajutor spiritual comunităţii siriace, de a-i ajuta să se integreze într-o societate multiculturală în care domneşte libertatea religioasă”, a spus Episcopul Nassif. De asemenea, el vrea să creeze parohii în partea de vest a Canadei, unde s-au stabilit mai mulţi refugiaţi creştini irakieni. (e-communio) Via]a Cre}tin@ nr. 2/2016

21


Reuniunea Mariană

Spiritualitatea Reuniunii Mariane Pentru a fi la înălţimea datoriei sale, Preasfinţitul Ioan Suciu ne asigură că, Reuniunea Mariană priveşte în permanenţă apropiindu-ne de Maria, viaţa noastră va fi spre ceva frumos, care s-o orienteze către „constelată cu virtuţile ei”. idealul vieţii creştine, priveşte spre Preasfânta Toate însuşirile remarcabile ale Preacuratei Fecioară. se cer a fi urmate de către marianişti. Desigur, Elementul de bază al spiritualităţii virtuţile „Celei pline de har” nu pot fi atinse de Reuniunii Mariane, izvorul ei este spiritul către noi, dar modelul lor ne orientează în drumul desăvârşirii creştine; Mariei. Pentru a-l înţelege cu înseamnă că, intrând pe calea adevărat, se cuvine ca fiecare perfecţiunii spirituale, îi ştim marianist să cunoască viaţa culmile. Odată începută Preacuratei. Sfântul Luigi ascensiunea, trebuie să Maria Grignion de Montfort, depăşim „oboselile”, să în opera sa Tratat despre perseverăm şi să nu abandoadevărata evlavie către Sfânta năm. Nu este deloc uşor, în Fecioară Maria, reliefează fiecare moment vom fi puşi datoria „fiilor Mariei” de a-i în situaţia să luptăm cu noi cunoaşte viaţa, fiindcă, înşine, cu slăbiciunile şi aprofundând-o, vor găsi ispitele; nu sunt excluse calea spre sfinţirea vieţii lor. căderile, dar, „în creştinism, Acelaşi autor subliniază zece nu este important de câte ori virtuţi principale ale Preacazi, ci de câte ori te ridici” – sfintei Fecioare: umilinţa ne face atenţi preotul şi adâncă, credinţa vie, ascultascriitorul Ion Agârbiceanu. rea necondiţionată, rugăciunea continuă, mortificarea în Rugăciunea constituie toate, curăţia strălucită, dragostea arzătoare pentru Dumnezeu şi sufletul Reuniunii Mariane, atât rugăciunea oameni, răbdarea eroică, blândeţea îngerească personală, cât şi cea comunitară. Marianiştii au şi înţelepciunea dumnezeiască. La acestea, obligaţia să participe la Sfânta Liturghie, dar şi părintele asumpţionist, de vrednică pomenire, la alte celebrări sau devoţiuni, între care Bernard Ştef, adaugă speranţa şi încrederea. tradiţionale şi specifice sunt Rozariul şi Paraclisul Maicii Domnului. Dacă Reuniunea Mariană a însoţit Biserica noastră în vremurile grele ale persecuţiei, azi o susţine în efortul ei amplu de rezidire. Fiecare marianist îşi are locul său în Reuniune, potrivit harurilor dăruite de către Dumnezeu, şi este dator să ofere pentru Biserică din timpul său, din energia sa, răspunzând oricărei solicitări, ca membru al unei familii unită prin aceleaşi idealuri, prin solidaritate, respect şi încredere, prin seriozitate şi responsabilitate. Pr. Florin POP asistent spiritual eparhial al Reuniunii Mariane

22

Via]a Cre}tin@ nr. 2/2016


Libr@ria “Via]a Cre}tin@”

Via]a Cre}tin@

Piaţa Cipariu f.n., Telefon: 0735 848 889

Publicaţie lunară a Eparhiei Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla

Fondator: Pr. Vasile CHINDRIŞ Preşedinte: Preasfinţia Sa Florentin CRIHĂLMEANU Director: Pr. Daniel AVRAM Redactor: Alexandru PINTELEI Tehnoredactor: Valerian SUSAN Adresa revistei: Str. Moţilor nr. 26, cod 400001 Cluj-Napoca, jud. Cluj telefon: 0264-439018 int 111, 0729884889, 0729852875 e-mail: viata.crestina@gmail.com www.viata-crestina.ro

ORAR: luni-vineri 9.00-15.00, sâmbătă: închis, duminică: 9.30-13.00

Poşta redacţiei

ISSN: 1223-4281 Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Manuscrisele şi documentele nepublicate, expediate pe adresa redacţiei din iniţiativa autorilor, nu se restituie.

.

Dragi cititori, prin intermediul acestei rubrici ne puteţi pune întrebări din orice domeniu teologic, urmând ca noi să vă răspundem în următoarele numere ale revistei. Întrebările, propunerile, criticile dumneavoastră le aşteptăm pe adresa: Revista “Viaţa Creştină”, Str. Moţilor nr. 26, cod 400001, Cluj-Napoca, jud. Cluj, sau prin e-mail: viata.crestina@gmail.com

ABONAMENTELE se pot efectua direct la sediul redacţiei (Str. Moţilor nr. 26), la Librăria „Viaţa Creştină” (Piaţa Cipariu, în incinta Catedralei greco-catolice în construcţie), prin virament bancar pe adresa: Episcopia Română Unită Cluj, Str. Moţilor nr. 26, 400001 Cluj-Napoca, judeţul Cluj, (CIF 4288365), în contul nr. RO93BACX0000003005881009, deschis la Banca Unicredit Ţiriac Cluj, cu menţiunea abonament „Viaţa Creştină”, sau prin mandat poştal pe adresa: Pintelei Alexandru, Episcopia Română Unită Cluj, Str. Moţilor nr. 26, 400001 Cluj-Napoca (doar pentru abonamentele individuale). Pentru orice sesizare privind abonamentele, vă rugăm să contactaţi redacţia: tel. 0264-439.018 int. 111 sau 0729.852.875, de luni până vineri, între orele 9.00-17.00, sau accesând site-ul www.viata-crestina.ro. Preţul unui abonament pe anul 2016 este de 24,00 lei (pentru străinătate - 45 euro). Via]a Cre}tin@ nr. 2/2016

23

Februarie 2016  

Numărul din Viața Creștină pe luna februarie 2016.