Issuu on Google+

SERIE NOUÃ ANUL XXVII NR. 1 (443) IANUARIE 2016 2,00 LEI

Chemaþi sã vestiþi faptele minunate ale Domnului (cf. 1Pt 2,9)

OCTAVA DE RUGÃCIUNE PENTRU UNITATEA CREªTINILOR - 2016


Din sumar:

E DITORIAL Un An Nou sfânt şi sfinţitor

Din viaţa Eparhiei

Seară ecumenică de rugăciune pentru unitatea creştinilor pag. 4

Biserica şi societatea

Drum în patru dimensiuni Viziunea ecumenică a Papei Francisc pag. 6

Eveniment

Prezentarea oficială a noului Nunţiu Apostolic în România pag. 8

Anul Sfânt al Milostivirii

MILA LUI DUMNEZEU în Vechiul Testament pag. 10

Lecturi

Lansarea cărţii Catolicism şi comunism în România, 1946-1955, o perspectivă diplomatică franceză pag. 16

Familia creştină

Familia, ultimul bastion în faţa „dezorientării sexuale” pag. 18

2

Via]a Cre}tin@ nr. 1/2016

Începem Noul An sub semnul iubirii milostive, continuând Jubileul Milostivirii Divine inaugurat la 13 decembrie 2015. Sărbătoarea Botezului Domnului ne-a reamintit că am fost scufundaţi în apele morţii prin Botez, pentru a învia împreună cu Hristos şi a purta cu vrednicie haina harului dătător de viaţă a membrilor „neamului ales” al lui Dumnezeu. Zilele Octavei de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor ne-au reamintit că suntem un neam ales, o preoţie împărătească şi o naţiune sfântă ce trebuie să vestească faptele minunate ale Domnului (cf. 1Pt 2,9). Cu toate acestea, suntem conştienţi că există încă între creştini dispute şi factori de dezbinare şi, de aceea, suntem chemaţi să ne aducem tributul de rugăciune la idealul unităţii creştinilor, mai cu seamă în acest An al Milostivirii, în care Pontiful Roman ne invită să „favorizăm întâlnirea cu alte confesiuni şi religii, să fim mai deschişi la dialog, să eliminăm orice formă de închidere şi dispreţ şi să ştergem orice formă de violenţă şi discriminare” (cf. Misericordiae Vultus, n. 23). Comemorarea Unirii Principatelor Române a prilejuit bucuria aniversării a 157 de ani de la momentul în care Moldova şi Ţara Românească s-au unit într-o singură ţară: România. Sinodul Bisericii noastre Greco-Catolice a avut ocazia să-l salute, la Blaj, pe noul Nunţiu Apostolic în România, Mons. Miguel Maury Buendia, Arhiepiscop titular de Italica. În prima lună a anului 2016 am invocat mijlocirea Sfântului Ioan Botezătorul şi a Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile, Grigore şi Ioan, pentru ca anul care a început să fie pentru fiecare dintre noi un an sfânt, în care să cunoaştem şi să primim iubirea milostivă a lui Dumnezeu, dar şi un an sfinţitor, în care să oferim celor din jurul nostru milostivire şi caritate. Urăm clerului, persoanelor consacrate şi iubiţilor credincioşi un An 2016 sfânt şi sfinţitor! † Florentin CRIHĂLMEANU Episcop Eparhial de Cluj-Gherla


Sfântul Scaun

„În virtutea Botezului, putem să ne considerăm cu adevărat fraţi” La Audienţa generală de miercuri, 20 ianuarie a.c., desfăşurată în Aula Paul al IV-lea din Vatican, Sfântul Părinte Francisc s-a oprit, în contextul Octavei de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, asupra temei Botezului comun creştinilor, accentuând că forţa acestei legături este mai puternică decât ceea ce ne separă. „Suntem popor sfânt al lui Dumnezeu, chiar dacă, din cauza păcatelor noastre, încă nu suntem un popor pe deplin unit”, a subliniat Pontiful, adăugând că „milostivirea lui Dumnezeu, care lucrează în Botez, este mai puternică decât diviziunile noastre”:

În centrul catedralei luterane din Riga se află un izvor baptismal care datează din secolul al XII-lea, în timpul în care Letonia a fost evanghelizată de către Sfântul Mainard. Acel izvor este semn elocvent al unei origini de credinţă recunoscută de către toţi creştinii din Letonia: catolici, luterani şi ortodocşi. Această origine este Botezul nostru comun. Conciliul Vatican II afirmă că „Botezul constituie legătura sacramentală a unităţii care există între toţi cei care au fost renăscuţi prin intermediul său” (Unitatis redintegratio, 22). Întâia Epistolă a lui Petru este adresată primei generaţii de creştini pentru a-i face conştienţi de darul primit cu Botezul şi de exigenţele pe care acesta le comportă. Şi noi, în această Octavă de Rugăciune, suntem invitaţi să redescoperim toate acestea şi să facem asta împreună, mergând dincolo de diviziunile noastre. Înainte de toate, a împărtăşi Botezul înseamnă că toţi suntem păcătoşi şi avem nevoie să fim mântuiţi, răscumpăraţi, eliberaţi de rău. Acesta este aspectul negativ pe care Prima Scrisoare a lui Petru îl numeşte „întuneric”: „Dumnezeu v-a chemat din întuneric la minunata Sa lumină”. Aceasta este experienţa morţii, pe care Hristos şi-a însuşit-o, şi care este simbolizată în Botez de cufundarea în apă, după care urmează ieşirea afară, simbol al învierii la noua viaţă în Hristos. Atunci când noi, creştinii, spunem că împărtăşim un singur Botez, afirmăm că toţi – catolici, protestanţi şi ortodocşi – împărtăşim bucuria de a fi chemaţi din

Creştinii, uniţi de chemarea la convertire şi de misiunea de a vesti Evanghelia „Dincolo de diferenţele care încă ne despart, recunoaştem, cu bucurie, că la originea vieţii creştine există mereu o chemare al cărei autor este însuşi Dumnezeu”, a afirmat Sfântul Părinte la Vesperele celebrate în bazilica „San Paolo fuori le mura”, luni, 25 ianuarie a.c., în prezenţa mai multor delegaţi din diferite Biserici şi Comunităţi ecleziale, între care Mitropolitul Gennadios, reprezentat al Patriarhiei Ecumenice, şi reverendul anglican David Moxon, reprezentant al Arhiepiscopului de Caterbury (foto). „A ne converti înseamnă a lăsa ca Domnul să trăiască şi să lucreze în noi. Pentru acest motiv, atunci când creştinii din diferite Biserici ascultă împreună Cuvântul lui Dumnezeu şi încearcă să-l pună în practică, fac, într-adevăr, paşi importanţi spre unitate. Şi nu este numai chemarea cea care ne uneşte; ne

întunericul nemilos şi alienant la întâlnirea cu Dumnezeul cel viu, plin de milostivire. Căci, din păcate, toţi trăim tentaţia egoismului, care generează diviziune, închidere, dispreţ. A porni din nou de la Botez înseamnă a regăsi izvorul milostivirii, izvor de speranţă pentru toţi, pentru că nimeni nu este exclus de la milostivirea lui Dumnezeu. Împărtăşirea acestui har creează o legătură indisolubilă între creştini, aşa încât, în virtutea Botezului, putem să ne considerăm cu adevărat fraţi. Suntem popor sfânt al lui Dumnezeu, chiar dacă, din cauza păcatelor noastre, încă nu suntem un popor pe deplin unit. Milostivirea lui Dumnezeu, care lucrează în Botez, este mai puternică decât diviziunile noastre. În

măsura în care primim harul milostivirii, devenim tot mai deplin popor al lui Dumnezeu şi devenim capabili şi să vestim tuturor faptele Sale minunate, tocmai pornind de la o simplă şi fraternă mărturie de unitate. Noi, creştinii, putem vesti tuturor forţa Evangheliei, angajându-ne să împărtăşim faptele de milostenie trupească şi sufletească. Iar aceasta este o mărturie concretă de unitate între noi toţi: protestanţi, ortodocşi, catolici. (magisteriu.ro) uneşte însăşi misiunea: a vesti tuturor faptele minunate ale lui Dumnezeu”. În predica rostită cu prilejul încheierii Octavei de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, Papa a vorbit despre recunoştinţa lui Pavel pentru milostivirea care i-a permis să-I slujească lui Dumnezeu, deşi înainte a fost un persecutor. Spre final, Sfântul Părinte a invitat la căinţă: „Să cerem, înainte de toate, iertare pentru păcatul dezbinărilor noastre, care sunt o rană deschisă în Trupul lui Hristos. Ca Episcop de Roma şi Păstor al Bisericii Catolice, vreau să invoc milostivire şi iertare pentru comportamentele neevanghelice pe care le-au avut catolicii faţă de creştini din alte Biserici. În acelaşi timp, îi invit pe toţi catolicii să ierte dacă, astăzi sau în trecut, au îndurat ofense de la alţi creştini. Nu putem şterge ceea ce a fost, dar nu vrem să permitem ca povara păcatelor trecute să continue să umbrească raporturile noastre. Milostivirea lui Dumnezeu va reînnoi relaţiile noastre”. (ro.radiovaticana.va) Via]a Cre}tin@ nr. 1/2016

3


Din viaţa Eparhiei

Seară ecumenică de rugăciune pentru unitatea creştinilor Între 18-25 ianuarie a.c., împreună cu întreaga lume creştină, şi în Eparhia Greco-Catolică de Cluj-Gherla a fost celebrată Octava de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor. Tema din acest an: Chemaţi să vestiţi faptele minunate ale Domnului (cf. 1Pt 2,9), a fost aleasă de reprezentanţii Bisericilor din Letonia. Pentru a împărtăşi rugăciunea, marţi, 19 ianuarie, în capela „Sfântul Iosif” a Catedralei greco-catolice în construcţie din Piaţa Cipariu, a fost organizată o Seară ecumenică de rugăciune, la care au fost invitaţi reprezentanţi ai mai multor culte din Cluj-Napoca. Ca în fiecare an, credincioşii au participat în număr mare, alături de preoţi şi persoane consacrate. După un program de rugăciune comună, la invitaţia pr. Daniel Avram, consilier episcopal cu probleme de mass-media şi ecumenism, fiecare invitat a rostit o meditaţie. Excelenţa Sa Kató Béla, Episcopul Eparhiei Reformate a Ardealului, şi-a început alocuţiunea printr-o privire asupra istoriei zbuciumate a Letoniei, unde conflictele şi agresiunile din exterior au marcat profund şi viaţa bisericească, după care a continuat: „Poporul lui Dumnezeu se adună în Săptămâna de Rugăciune pentru Unitate într-un context în care creştinismul din Europa este supus unor încercări grele. Într-o lume în care valorile creştine scad odată cu accentuarea secularizării, pentru a menţine Biserica lui Dumnezeu, aceasta nu poate fi construită din pietre moarte. Poporul lui Dumnezeu trebuie să umple bisericile cu prezenţa lui, trebuie să asculte cu credinţă Cuvântul şi să întărească trăirea poruncilor dumnezeieşti. Astfel, deşi creştinii vorbesc limbi diferite, au istorii diferite, sunt de naţii diferite, ca pietre vii ei se dăruiesc Spiritului Sfânt, marelui meşter care, în armonie deosebită, zideşte toate aceste pietre într-o singură Biserică, cea a lui Isus.

Membrii Bisericii lui Hristos sunt oameni care aparţin lui Dumnezeu prin botez. Pentru a supravieţui, e obligatoriu să devină sfinţi, pentru că Dumnezeu lor este sfânt. Poporul lui Dumnezeu doar aşa poate vesti în lume gloria lui Dumnezeu. În speranţa că idealul unităţii creştine se va adânci în sufletele noastre, vă doresc sporire în credinţă, creştere în

4

Via]a Cre}tin@ nr. 1/2016

calitatea vieţii spirituale, binecuvântare şi sănătate pe parcursul acestui an. Amin”. În continuare, pr. Bogdan Ivanov, consilier bisericesc al Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului, a mărturisit că trăieşte un dublu sentiment, atât de speranţă, cât şi de tristeţe: „Am simţit că ceva din tristeţea Domnului în ajunul Patimilor s-a răsfrânt asupra sufletelor noastre, pentru că, atâta timp cât nu suntem împreună, nu avem motive de fericire deplină. Speranţa care, totuşi, încolţeşte în sufletele

noastre este că suntem alături chiar şi pentru o săptămână, dar şi pentru că, mult mai mult timp, cu toţii ne rugăm pentru acelaşi lucru: unitatea. La fiecare slujbă, liturghie, ectenie avem un gând pentru unitatea noastră creştină – ceea ce înseamnă, în primul rând, o speranţă şi convingerea că unitatea va fi în exclusivitate opera Duhului Sfânt, dar şi exerciţiul nostru de smerenie. Trebuie să privim la sufletele noastre şi să vedem mai mult ceea ce ne uneşte. Este vorba de speranţa într-un viitor creştin al Europei şi că numai împreună vom reuşi să convingem că această lume în care trăim şi pe care o numim «casă» are rădăcini creştine. Pentru că, dacă ne pierdem credinţa, ne pierdem şi sufletul şi, în mod evident, ne-am pierdut şi viitorul. Suntem aici ca să privim mai mult la bucuria noastră care trebuie să ne apropie. (...) Cred şi sper că, împreună, ne vom privi cu mai multă simpatie, cu mai multă îngăduinţă şi că nu vom cădea niciodată în păcatul autosuficienţei. Trebuie să nu-i dispreţuim pe cei care nu sunt ca noi, pentru că, aşa cum spune şi Sfântul Părinte Francisc, în lumea lui Dumnezeu este milostivire. În lumina acelei milostiviri, Dumnezeu pe toţi ne cheamă să ne iubim şi, mai ales, să ne bucurăm că avem un singur Părinte şi împreună suntem fraţi. Dumnezeu să ne ajute să ne putem asuma această cruce a smereniei şi să privim spre puterea iubirii care ne uneşte şi spre lucrarea mântuitoare a Sfântului Duh, care va proclama, cu siguranţă, unitatea creştină. Amin”. A urmat meditaţia susţinută de pr. Vereş Stelian, reprezentant al Protopopiatului Romano-Catolic de Cluj-Dăbâca: „În Evanghelia de la Matei (5,13) suntem


Din viaţa Eparhiei invitaţi ca noi, creştinii, să devenim sarea pământului. Ce înseamnă această sare? În primul rând, sarea este simbolul înţelepciunii, pentru că ne face să înţelegem de ce ne-a oferit Isus Hristos Vestea cea Bună, învăţătura Sa – este învăţătura oferită ucenicilor, învăţătura pe care Isus Hristos ne-o oferă fiecăruia dintre noi, iar aceasta

este Înţelepciunea Dumnezeului nostru. Ne-a oferit în mâinile noastre Sfânta Evanghelie, Vestea cea Bună, deci noi trebuie să devenim sare, să devenim veste bună, să devenim Înţelepciunea lui Isus care ajută sarea să ajungă la toţi oamenii şi să dea gust vieţii acestora. Sarea mai simbolizează faptul că ne fereşte de stricăciune, de alterare. Cu toţii trebuie să devenim sarea pământului, să ducem mai departe milostivirea lui Isus Hristos, adevărul şi iubirea pe care El ni le-a oferit. (...) Închei prin cuvintele Papei Francisc adresate tinerilor din comunitatea Taize: «Când creştinii se vor împăca, ei vor deveni un semn în mijlocul unei umanităţi care îşi caută propria unitate»”. Biserica Unitariană din Transilvania a fost reprezentată de pastorul Rácz Norbert, care a spus: „În primul rând, aş dori să mulţumesc Tatălui Ceresc pentru această seară de rugăciune şi de meditaţie comună. Părintele Episcop Bálint Benczédi Ferenc m-a rugat să reprezint comunitatea noastră la acest moment important de reculegere.

Meditaţia propusă de fraţii creştini din ţara baltică apare ca un drum spiritual care porneşte din mormintele spirituale ale închiderii între baricadele denominative către lumina fraternităţii şi comunităţii adevărate la masa Domnului nostru, unde fiecare îşi are locul său. Drumul propus în acest an a adus la suprafaţă, cel puţin

pentru mine, un adevăr destul de amplu despre viaţa creştină din oraşul nostru. Trăim într-o comunitate aproape în totalitate creştină, cu o varietate confesională unică nu numai pentru ţara noastră, dar şi dintr-o perspectivă europeană. Avem o multitudine de forme de rugăciune, de tradiţii, care arată o istorie bogată şi reprezintă o posibilitate pe care, se pare, nu o putem fructifica. Oraşul nostru prezintă întregul spectru al tradiţiilor creştine, dar această polifonie de credinţă este ignorată. Ne trăim vieţile religioase închişi în fortăreţe de credinţă, lucrând pentru comunităţi celulare, fără să percepem ţesutul viu care devine vizibil în perspectiva superioară a învăţăturilor lui Isus. (...) Adevărata înţelegere a învăţăturilor lui Isus constă în a fi pregătiţi întotdeauna să ne reevaluăm modurile de viaţă pentru a trăi cât mai intens valorile prezentate de Învăţătorul vieţii. Vă chem, dragi fraţi şi surori, în această seară, să ne evaluăm credinţa şi să păşim în afara zonelor de «confort religios», pentru o adevărată întâlnire şi pentru deschiderea hotarelor spirituale, pentru a ieşi din întuneric în lumină”. În încheiere, în calitate de gazdă a evenimentului, a luat cuvântul Preasfinţia Sa Florentin Crihălmeanu, care şi-a reamintit de Arhiepiscopul de Riga, pe care l-a

cunoscut personal, „un om foarte dinamic şi un trăitor al ecumenismului viu: în Letonia sunt acţiuni sociale comune, dar şi capele comune, cu celebrări împreună. Putem spera la mai mult şi în comunităţile noastre, pentru că, aşa cum frumos spunea şi părintele Ivanov, ecumenismul porneşte de la gesturi mici. Anul pe care l-am început deja este şi Anul Milostivirii, care ne cere să fim mai disponibili faţă de fraţii noştri creştini pentru a-i cunoaşte şi a-i înţelege mai bine, a înlătura posibila tristeţe sau posibila distanţă care se creează uneori între noi. Să fim dispuşi spre iertare şi acceptare, aşa cum Pontiful Roman ne cere. Cei din Letonia au propus ca elementele simbolice pe care le vom purta în procesiune la rugăciunile cu prilejul Octavei să fie sarea şi lumina. Sarea se transformă, iar focul transformă. Aici este misiunea creştinului: să ştie când este cazul să se topească pentru a schimba gustul din interior, sau când este cazul ca el să transforme în ceea ce el este sau în ceea ce el vesteşte”. Programul s-a încheiat prin „salutul păcii”, gest simbolic menit să aducă încrederea şi unitatea dintre creştini. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin@ nr. 1/2016

5


Biserica şi societatea

Drum în patru dimensiuni

Viziunea ecumenică a Papei Francisc de Cardinal Kurt Koch Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor „Doresc să vă asigur, mergând pe urma predecesorilor mei, de voinţa mea fermă de a continua pe drumul dialogului ecumenic” – cu aceste cuvinte rostite în timpul primei sale întâlniri cu reprezentanţii Bisericilor şi Comunităţilor ecleziale şi ai altor religii, în ziua de după începutul pontificatului său, Papa Francisc anunţa angajarea sa ecumenică. În această privinţă, este de remarcat, înainte de toate, conştiinţa Papei că se află într-o continuitate fundamentală cu Pontifii anteriori. În acelaşi timp, viziunea sa ecumenică arată acele trăsături specifice pe care Sfântul Părinte le-a ilustrat în manieră mai explicită în discursul ţinut în timpul Liturghiei în biserica patriarhală „Sfântul Gheorghe” din Constantinopol/Istanbul: „Întâlnindu-ne, a privi unul faţa celuilalt, a schimba îmbrăţişarea păcii, a ne ruga unul pentru altul sunt dimensiuni esenţiale ale acelui drum spre restabilirea comuniunii depline la care tindem. Toate acestea preced şi însoţesc constant celălalt aspect fundamental al acestui drum, care este dialogul teologic”. În aceste cuvinte programatice se pot recunoaşte cele patru dimensiuni fundamentale ale viziunii ecumenice a Papei Francisc.

Pe primul loc este ecumenismul carităţii, al fraternităţii şi al prieteniei. Papa Francisc, care nu încetează să promoveze o cultură credibilă a apropierii, mizează totul pe întâlnirea directă dintre creştini şi dintre diferitele Biserici şi Comunităţi ecleziale, având convingerea că, în această întâlnire, nu numai că se află unitatea, ci se întâlneşte şi adevărul. De fapt, „adevărul este o întâlnire, o întâlnire între persoane. Adevărul nu se face în laborator, se face în viaţă, căutându-L pe Isus pentru a-L găsi”. Aceste cuvinte, Papa Francisc le-a rostit la Caserta, în timpul vizitei sale private la pastorul penticostal Giovanni Traettino, în iulie 2014, iar aceasta revelează o altă faţetă, pe cât de pozitivă, pe atât de surprinzătoare, a modului său de a face ecumenism. Papa Francisc s-a adresat cu mare cordialitate comunităţilor ecleziale evanghelice şi penticostale. Amintind persecuţiile împotriva penticostalilor făcute în timpul fascismului din Italia, Papa Francisc a simţit nevoia de a cere iertare: „Eu sunt păstorul catolicilor: vă cer iertare pentru acestea! Vă cer iertare pentru acei catolici care n-au înţeles şi care au fost ispitiţi de diavol şi au făcut acelaşi lucru ca fraţii lui Iosif. Îi cer Domnului să ne dea harul de a recunoaşte şi de a ierta”. Un alt mare pas spre reconciliere a fost făcut de Papa Francisc în iunie 2015, când a mers la Torino pentru a întâlni – primul dintre Papi – comunitatea valdeză în templul valdez local. Şi cu această ocazie a considerat că trebuie să ceară iertare: „Reflectând asupra istoriei relaţiilor noastre, nu putem decât să ne întristăm în faţa certurilor şi violenţelor comise în numele propriei credinţe şi îi cer Domnului să ne dea harul de a ne recunoaşte cu toţii păcătoşi şi de a şti să ne iertăm unii pe alţii. Din partea Bisericii Catolice vă cer iertare. Vă cer iertare pentru comportamentele necreştine, chiar inumane, pe care, în istorie, le-am avut împotriva voastră”. Cu aceste două cereri de iertare pentru păcatele comise în trecut, Papa Francisc a arătat că, adesea, semnalele puternice sunt mai elocvente decât multe cuvinte. Aceste acte sunt parte integrantă a vocabularului ecumenic al Sfântului Părinte şi fac vizibil ceea ce este mai profund în inima sa. Gestul făcut de Papa Francisc în timpul vizitei sale la biserica patriarhală din

6

Via]a Cre}tin@ nr. 1/2016

Constantinopol, când s-a înclinat în faţa Patriarhului ecumenic Bartolomeu cerându-i binecuvântarea pentru el şi pentru Biserica Romei, va rămâne, cu siguranţă, imprimat în memorie. Aceste atitudini, care se înscriu în tradiţia Pontifilor anteriori, traduc în viaţa concretă una dintre convingerile fundamentale ale decretului conciliar Unitatis redintegratio, conform căruia „nu există adevărat ecumenism fără convertire interioară”, convertire care nu este, în primul rând, aceea a celorlalţi, ci este propria convertire, implicând disponibilitatea de a recunoaşte în manieră autocritică propriile slăbiciuni şi de a admite cu umilinţă propriile păcate. Papa Francisc demonstrează că este un protagonist credibil al acestui ecumenism al convertirii. Conform convingerii Papei Francisc, aspectele menţionate mai sus trebuie să preceadă şi, în acelaşi timp, să însoţească în mod constant cealaltă dimensiune esenţială a drumului ecumenic: ecumenismul adevărului. De aceea, dialogul teologic vine numai pe locul al doilea în angajarea ecumenică. Papa Francisc a repetat aceasta de mai multe ori, relativizând importanţa pe care o are dialogul teologic în căutarea unităţii, de exemplu atunci când a afirmat în manieră tranşantă că unitatea creştinilor „nu va fi rodul rafinatelor discuţii teoretice în care fiecare va încerca să-l convingă pe celălalt despre temeinicia propriilor opinii. Va veni Fiul Omului şi ne va găsi încă în discuţii” (Omilia în timpul Vesperelor, în sărbătoarea Convertirii Sfântului Apostol Pavel, 25 ianuarie 2015). Însă, pe de altă parte, găsim la Papa Francisc şi referinţe clare şi continue la rolul necesar al dialogului teologic, pe care îl consideră ca o importantă contribuţie la promovarea unităţii creştinilor. Pentru el este fundamental faptul că numai o privire teologică hrănită de credinţă, de speranţă şi de iubire reuşeşte să genereze o reflecţie teologică autentică, iar pentru aceasta cere o teologie „făcută în genunchi” (Discurs adresat delegaţiei Patriarhiei ecumenice de Constantinopol, 28 iunie 2014). [...] Pentru a defini şi mai bine dimensiunea teologică a dialogului ecumenic, Papa Francisc recurge cu plăcere la expresia folosită adesea de către Papa Ioan Paul al II-lea, aceea a „schimbului de daruri”, care nu este „un


Biserica şi societatea simplu exerciţiu teoretic”, ci permite „să se cunoască profund tradiţiile reciproce pentru a le înţelege şi, uneori, pentru a şi învăţa de la ele” (Discurs adresat delegaţiei Patriarhiei ecumenice de Constantinopol, 28 iunie 2013). De fapt, în dialogurile ecumenice nu este vorba numai „de a primi informaţii despre ceilalţi pentru a-i cunoaşte mai bine”, aşa cum argumentează pe larg Sfântul Părinte în exortaţia sa apostolică Evangelii gaudium, ci, mai degrabă, „de a aduna ceea ce Spiritul a semănat în ei ca un dar şi pentru noi”. [...] La fel de importantă în ochii Papei Francisc este acea formă de ecumenism definită ca ecumenism practic, în care se încearcă să se întreprindă tot ceea ce se poate face împreună: „să ne rugăm împreună, să lucrăm împreună pentru turma lui Dumnezeu, să căutăm pacea, să păstrăm Creaţia, atâtea lucruri pe care le avem în comun. Iar ca fraţi, trebuie să mergem înainte” (Audienţa generală, 28 mai 2014). Colaborarea ecumenică dintre diferitele Biserici şi Comunităţi ecleziale este urgentă, mai ales în lumina marilor provocări din timpul nostru [...], deoarece dezbinările care încă rămân în sânul creştinătăţii sunt „un scandal, o piedică în calea vestirii Evangheliei mântuirii către lume” (Mesaj adresat Arhiepiscopului de Canterbury, Justin Welby, 16 iunie 2014). Îndeosebi în exortaţia sa apostolică Evangelii gaudium, Papa Francisc insistă asupra faptului că credibilitatea acestei vestiri ar fi mult mai mare „dacă creştinii ar depăşi dezbinările lor [...]. Dată fiind gravitatea contra-mărturiei dezbinării dintre creştini, îndeosebi în Asia şi Africa, devine urgentă căutarea unor parcursuri de unitate. Misionarii din aceste continente menţionează în mod repetat criticile, plângerile şi batjocurile pe care le primesc din cauza scandalului creştinilor dezbinaţi”. De aceea, „angajarea pentru o unitate care să faciliteze primirea lui Isus Hristos încetează să fie simplă diplomaţie sau o îndeplinire forţată, pentru a se transforma într-o cale a evanghelizării de care nu se poate face abstracţie”. Rămânând neatinsă importanţa angajării ecumenice şi a drumului comun al tuturor creştinilor şi al tuturor Bisericilor, este evident, pentru Sfântul Părinte, că noi, oamenii, nu putem face unitatea numai cu forţele noastre, ci putem, mai degrabă, s-o primim în dar de la Spiritul Sfânt, care este izvorul divin şi motorul care aduce unitatea. [...] Modul cel mai bun pentru a ne pregăti să primim unitatea ca dar al Spiritului Sfânt este, în viziunea Papei, rugăciunea pentru unitate, ecumenismul spiritual. Tocmai pentru că, în credinţa lor, creştinii ştiu că „unitatea este, înainte de toate, un dar al lui Dumnezeu pentru care trebuie să ne rugăm neîncetat”, ei sunt conştienţi şi de responsabilitatea care le revine „de a pregăti condiţiile,

de a cultiva terenul inimii, pentru ca acest har extraordinar să fie primit” (Discurs adresat delegaţiei Patriarhiei ecumenice de Constantinopol, 28 iunie 2013). Aşadar, fără rugăciune nu poate să existe unitate. [...] Papa Francisc atribuie, pe de o parte, o mare importanţă rugăciunii comune, în care putem trăi încă de pe acum unitatea. Pentru aceasta, vizitele conducătorilor altor Biserici la Vatican sunt întotdeauna o ocazie propice pentru rugăciune în comuniune cu Pontiful Roman. Pe de altă parte, Sfântul Părinte aminteşte constant că creştinii şi Comunităţile ecleziale trebuie să se roage unii pentru alţii: „fie ca Spiritul Sfânt să ne lumineze şi să ne conducă spre ziua atât de dorită în care vom putea împărtăşi masa euharistică” (Mesaj adresat Patriarhului suprem şi Catholicosului tuturor armenilor, Karkin al II-lea, 8 mai 2014). Scoţând în evidenţă rugăciunea pentru unitate, Papa Francisc recunoaşte importanţa specială a ecumenismului spiritual, definit de decretul despre ecumenism al Conciliului Vatican II drept „sufletul întregii mişcări ecumenice” (Unitatis redintegratio, 8). O formă aparte de ecumenism spiritual este aceea numită de Papa „ecumenism al sângelui”. Cu această definiţie, el se referă la tragica realitate prezentată de lumea de astăzi, în care foarte mulţi creştini sunt victime ale persecuţiilor masive, mai numeroase chiar în comparaţie cu primele secole. Astăzi, creştinii sunt persecutaţi nu pentru că sunt catolici sau ortodocşi, protestanţi sau penticostali, ci pentru că sunt creştini. Martiriul este ecumenic. Se poate vorbi despre un adevărat ecumenism al martirilor sau despre un ecumenism al sângelui, care reprezintă o mare provocare, rezumată de Papa Francisc cu următoarele cuvinte răspicate: „Dacă duşmanul ne uneşte în moarte, cine suntem noi pentru a ne despărţi în viaţă?” (Mesaj adresat Mişcării «Reînnoirea în Spirit», 3 iulie 2015). [...] Aruncând o privire la diferitele dimensiuni ale viziunii ecumenice a Papei Francisc, viziune centrată mai ales pe realitatea „ecumenismului în mişcare”, constatăm că, efectiv, angajarea ecumenică face parte dintre priorităţile Sfântului Părinte, aşa cum anunţase la începutul pontificatului său. Dacă, în afară de aceasta, reparcurgem feluritele sale iniţiative şi numeroasele sale întâlniri ecumenice, ajungem la concluzia că Papa Francisc, în continuitate cu predecesorii săi, exercită încă de acum un primat ecumenic şi face acest lucru având convingerea că dimensiunea dialogului ecumenic este un aspect esenţial în slujirea Episcopului de Roma. sursa: L’Osservatore Romano, 16.01.2016 trad.: pr. Mihai Pătraşcu ercis.ro Via]a Cre}tin@ nr. 1/2016

7


Eveniment

Prezentarea oficială a noului Nunţiu Apostolic în România Noul Nunţiu Apostolic în România, Mons. Miguel Maury Buendia, a fost prezentat oficial duminică, 17 ianuarie a.c., în Catedrala romano-catolică „Sfântul Iosif” din Bucureşti, în cadrul Sfintei Liturghii de la ora 10.30. La celebrarea prezidată de Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti şi preşedinte al Conferinţei Episcopilor catolici din România (CER), au luat parte şi Preasfinţitul Petru Gherghel, Episcop romano-catolic de Iaşi, Preasfinţitul Mihai Frăţilă, Episcop greco-catolic de Bucureşti, preoţi romano-catolici şi greco-catolici din parohiile din Capitală şi împrejurimi. La începutul Sfintei Liturghii, Mons. Maury Buendia, asistat de Mons. Baudouin Biajila Muankembe, consilier la Nunţiatura Apostolică, i-a înmânat

PS Mihai Frăţilă, ÎPS Ioan Robu, Mons. Miguel Maury Buendia şi PS Petru Gherghel.

Arhiepiscopului Ioan Robu scrisoarea de recomandare din partea Cardinalului Pietro Parolin, secretar de stat al Monseniorul Miguel Maury Buendia a fost numit Nunţiu Apostolic în România de către Papa Francisc, la 5 decembrie 2015, şi a sosit în ţara noastră duminică, 10 ianuarie a.c. Luni, 11 ianuarie, a fost primit de către ministrul de Externe al României, Lazăr Comănescu, căruia i-a prezentat copiile scrisorilor de acreditare. Vineri, 15 ianuarie, noul Nunţiu şi-a început misiunea oficială cu o vizită la Blaj, unde s-a întâlnit cu Preafericitul Părinte Cardinal Lucian Mureşan, cu Episcopii greco-catolici din România şi a participat la manifestările organizate în Piaţa 1848 cu prilejul sărbătoririi poetului naţional Mihai Eminescu. „Roma, Maica noastră în credinţă, ne trimite prin prezenţa Excelenţei Voastre binecuvântarea Urmaşului lui Petru, Sfântul Părinte Papa Francisc. Vă îmbrăţişăm cu bucuria pe care numai Dumnezeu ne-o poate dărui atunci când fraţii în credinţă se întâlnesc pentru a-L mărturisi pe Cel ce ne uneşte: Isus Hristos, Lumina lumii. Iar aici, în România, această mărturie înseamnă martiriu şi dăruire. Fiindcă noi, creştinii greco-catolici, nu doar credem în unitate, ci, aşa cum afirma Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, noi mărturisim prin însăşi fiinţa noastră, de trei secole, prin sacrificii uneori nemaiauzite, credinţa noastră în unitate” – au fost cuvintele de salut adresate de Întâistătătorul Bisericii Greco-Catolice Române. Noul Nunţiu Apostolic în ţara noastră s-a născut la Madrid, în 19 noiembrie 1955. A fost hirotonit preot în

8

Via]a Cre}tin@ nr. 1/2016

Sfântului Scaun. În scrisoarea citită public, Cardinalul Parolin îşi exprimă încrederea că noul Nunţiu Apostolic „îşi va îndeplini în mod strălucit misiunea încredinţată” şi îi îndeamnă pe Episcopii catolici din România să-i fie aproape „cu toată sârguinţa şi bunăvoinţa”. Înalt Preasfinţitul Ioan Robu i-a adresat apoi noului Nunţiu urarea de bun-venit, în numele Episcopilor catolici de ambele rituri din România, în numele preoţilor, persoanelor consacrate şi credincioşilor: „Vă asigurăm de toată afecţiunea noastră, urându-vă, totodată, o bună şedere şi activitate fructuoasă în România. (...) Biserica noastră locală, Catolică, este o Biserică minoritară, însă este o Biserică vie. Ea a fost conştientă şi a trăit mereu comuniunea cu Sfântul Scaun, cu Sfântul Părinte, găsind în această comuniune forţa identităţii şi a supravieţuirii sale. Prezenţa Excelenţei Voastre ca Nunţiu Apostolic în România, pe lângă Biserica Catolică, pe lângă celelalte Biserici şi familii de credinţă, este, pentru noi, o binecuvântare şi o bucurie, este un har, căci sunteţi aici în numele Sfântului Părinte”. După o îmbrăţişare fraternă a Mons. Maury Buendia cu Arhiepiscopul Ioan Robu, însoţită de aplauzele credincioşilor, preoţilor şi Ierarhilor prezenţi în catedrală, a continuat celebrarea euharistică. Ritul stropirii poporului cu apă sfinţită a fost săvârşit de către noul Nunţiu, care, mai apoi, la sfârşitul Sfintei Liturghii, le-a oferit celor prezenţi binecuvântarea apostolică a Sfântului Părinte Francisc, mulţumind, în acelaşi timp, pentru calda primire făcută.

Blaj, Piaţa 1848, 15 ianuarie 2016

26 iunie 1980 şi încardinat în Arhidieceza de Madrid. A obţinut licenţa în Teologie Dogmatică la Universitatea din Salamanca (1985) şi doctoratul în Drept Canonic la Universitatea Pontificală „San Tommaso” din Roma (1987). A intrat în serviciul diplomatic al Sfântului Scaun în iulie 1987, activând ulterior ca secretar la Nunţiaturile Apostolice din Ruanda, Uganda, Maroc şi Nicaragua (1987-1996), consilier la cele din Egipt, Slovacia, Macedonia şi Irlanda (1996-2004), iar din 2004 a lucrat la Secretariatul de Stat al Sfântului Scaun, în secţiunea Relaţiile cu Statele. În 2008 a fost numit Arhiepiscop titular de Italica şi Nunţiu Apostolic în Kazahstan, Kîrgîzstan şi Tadjikistan, fiind consacrat Episcop în luna iunie a acelaşi an, în Bazilica Santa Maria Maggiore din Roma. În afară de spaniolă, Mons. Buendía vorbeşte limbile engleză, italiană, franceză şi slovenă. (catholica.ro)


Reper de viaţă creştină

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Mt 5,7) Mă întrebam, adeseori, dincolo de abordările ei teologice, la nivelul trăirii concrete a creştinului, care ar fi înţelesul imediat al tematicii milostivirii sau care ar fi sensul prim al fericirii evanghelice: „fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”? Îndrăznesc să avansez presupunerea că milostivirea despre care ne vorbeşte Hristos este înţeleasă în modul cel mai practic de către majoritatea creştinilor ca o invitaţie la acţiunea de a-i ajuta pe cei săraci, bolnavi şi marginalizaţi. Plecând de aici, putem observa că, în spaţiul creştinismului românesc, s-a dezvoltat un sentiment ce are legătură atât cu religiozitatea, cât şi cu superstiţia, foarte activ şi astăzi în sufletele credincioşilor şi nu numai, care face ca tot creştinul să scoată, fără să ezite, câţiva leuţi şi să-i ofere sărmanilor de pe lângă uşile bisericilor sau persoanelor cu dizabilităţi care solicită ajutor şi milă chiar şi-n intersecţiile aglomerate din marile oraşe. Trebuie să recunoaştem că sentimentul acesta e atât de prezent şi activ în viaţa românilor credincioşi, încât aceste persoane nevoiaşe s-au tot înmulţit, ba s-au şi organizat şi, văzând că „merge treaba”, s-au decis să facă acelaşi lucru şi în alte ţări europene, unde traiul e mai bun şi se plăteşte în euro. Fără ca aceste câteva consideraţii să însemne vreo acuză, vă propun ca, în rândurile de mai jos, să redescoperim elementele definitorii ale milostivirii şi chiar câteva lămuriri referitoare la trăirea ei în mod creştinesc. Primul element ar fi chiar definirea cât mai precisă a ceea ce înseamnă milostivirea. Cuvântul latin „misericordia” înseamnă, în sensul său originar, a avea propria inimă (cor) la cei săraci (miseri); a avea inimă pentru cei săraci. În acest sens, Papa Francisc ne oferă o definiţie simplă şi care are şi darul de a ne orienta spre izvorul milostivirii, spre Dumnezeu: „Etimologic, milostivire înseamnă să-ţi deschizi inima faţă de cel în suferinţă. Şi mergem imediat la Domnul: milostivire înseamnă atitudinea divină care îmbrăţişează, înseamnă dăruirea lui Dumnezeu care acceptă, se înclină ca să ierte” [Numele lui Dumnezeu este Milostivirea, Ed. Trei, Bucureşti 2016, p. 24]. Cel de-al doilea element, fundamental în înţelegerea creştinească a milostivirii, este că aceasta constituie, aşa precum învaţă şi Sfântul Toma d’Aquino, atributul prin excelenţă al lui Dumnezeu, este ceea ce ne face să înţelegem cel mai bine cine este Dumnezeu pentru noi: „Milostivirea trebuie atribuită lui Dumnezeu în cel mai înalt grad” [Summa Theologica, I, q. 21, a. 3]. În Sfânta Scriptură, această milostivire a lui Dumnezeu se manifestă sub forma a trei atitudini [cf. M.-D. Philippe, o.p., Les béatitudes evangéliques, Ed. Parole et Silence, Paris 2009, pp. 70-71]: 1) Dumnezeu priveşte la mizeria şi necazul poporului Său: „Şi a zis Domnul către Moise: «Văzut-am necazul poporului Meu în Egipt, i-am auzit strigătul de sub apăsarea celor ce-l muncesc; da, îi cunosc durerea. M-am coborât, aşadar, să-l scap din mâna egiptenilor, să-l scot din ţara aceasta

şi să-l duc într-un pământ roditor şi larg, în ţara unde curge lapte şi miere»” (Iş 3,7-8). 2) Dumnezeu asumă necazul poporului Său, făcându-şi-l propriul necaz. În aceasta se vede misterul iubirii infinite a lui Dumnezeu. Trebuie spus că acest necaz nu este unul oarecare, ci cel al poporului Său – „Văzut-am necazul poporului Meu” –, un necaz pe care Dumnezeu vrea să-l primească la Sine. 3) Dumnezeu vine în ajutorul celor necăjiţi, salvându-i: „M-am coborât, aşadar, să-l scap din mâna egiptenilor, să-l scot din ţara aceasta”. Ultimul element pe care aş dori să-l subliniez are legătură cu trăirea concretă a milostivirii: ce înseamnă pentru noi, creştinii de astăzi, chemarea lui Hristos de a fi milostivi? În primul rând, această chemare înseamnă a fi atent la necazurile altuia, înseamnă a ieşi din propriul egoism, pentru ca în inima lărgită şi atentă să-şi poată găsi loc şi trăirile dureroase ale celuilalt. Trebuie să recunoaştem, aici, că, în măsura în care reuşim să ne-ndreptăm privirea spre suferinţele celorlalţi, ne apropiem cel mai mult de „inima” Tatălui nostru ceresc. În al doilea rând, această privire milostivă a noastră spre necazurile celorlalţi nu trebuie să rămână distantă, ca una interesată de statistici sau clasificări, ci să asume necazurile celorlalţi, astfel încât ele să devină şi ale noastre. Referitor la acest aspect, putem observa că este uşor să asumăm necazurile celor apropiaţi şi dragi nouă, însă, este foarte greu cu cei care ne sunt îndepărtaţi şi chiar indiferenţi. În plus, nu putem asuma întreaga suferinţă a celorlalţi. Am fi zdrobiţi de greutatea ei. Şi, totuşi, este posibilă această asumare prin unirea noastră cu Hristos, Cel care a luat asupra Sa toată suferinţa şi tot necazul. Cu El şi prin El este posibil să o asumăm şi noi; fără de El, ne este imposibil. În al treilea rând, nu ajunge doar această asumare, ci trebuie să facem tot posibilul să-l ajutăm să se ridice pe cel căzut sub greutatea necazului. Dificultatea cea mare constă, însă, în a fi cât mai lucizi în ajutorul pe care-l acordăm celorlalţi. „Trebuie să-i ajutăm să iasă din necazurile lor, ceea ce implică din partea lor o colaborare. Altfel, sunt ca nişte copii răsfăţaţi, iar a sprijini copii răsfăţaţi nu înseamnă a fi milostivi: este chiar contrar milostivirii şi contrar adevărului … Necazurile şi mizeria ne pot face uneori doar să ne întoarcem puţin în leagăn; e tare plăcut să fii în leagăn, să vedem oamenii ocupându-se de noi pentru că suntem în necaz şi să nu mai facem chiar nimic prin noi înşine. A favoriza o astfel de atitudine înseamnă a favoriza viciul; şi asta-i foarte rău” [M.-D. Philippe, o.p., op.cit., pp. 72-73]. În loc de concluzie, cred că se cade să conştientizăm că trăirea milostivirii, aşa precum am reuşit să-i desluşim principalele caracteristici, este, conform cuvântului lui Isus, fericitoare, pentru că, prin aceasta, vom putea contempla tot mai mult şi mai de aproape misterul milostivirii lui Dumnezeu, adică însăşi fiinţa Sa, căci ea este toată Milostivire. Pr. Daniel AVRAM Via]a Cre}tin@ nr. 1/2016

9


Anul Sfânt al Milostivirii

MILA LUI DUMNEZEU î n Ve c h i u l Te s t a m e n t „În ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El.” (Ps 102,13) Unul dintre cele mai evidente lucruri pe care orice credincios le poate afirma despre Dumnezeu este cu privire la faptul că El are milă faţă de noi, oamenii – şi nu numai de noi. De altfel, una dintre caracteristicile esenţiale ale lui Dumnezeu este mila: „Dumnezeu, iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, Care păzeşte adevărul şi arată milă la mii de neamuri” (Ex 34,6-7). Ce înseamnă că Dumnezeu este milostiv? Ce este mila? Ce este milostivirea? A vorbi despre mila lui Dumnezeu înseamnă a vorbi despre întreaga Sfântă Scriptură. Biblia este istoria mântuirii omului de către Dumnezeu după căderea acestuia în păcat. Dumnezeu îl mântuieşte pe om din iubire, o iubire ce are ca prim efect mila Lui. Un exemplu în acest sens sunt cele 101 versete din Cartea Psalmilor care conţin termenul milă atribuită lui Dumnezeu şi îndreptată înspre cel ce se roagă (adică psalmistul). A fi milostiv înseamnă „a favoriza”, „a arata bunătate” unui inferior, „a iubi”, „a avea compasiune”, „a ierta” pe cineva, „a fi îndurător” faţă de cineva etc. În Vechiul Testament, acest atribut este folosit cu referire la Dumnezeu, cu referire la mila Sa, la îndelunga Sa răbdare şi la dispoziţia Sa de a arăta har şi bunătate, la bunătatea (termenul fiind înţeles în sens amplu) lui Dumnezeu în menţinerea alianţei dintre El şi poporul Său. Profetul Isaia vorbeşte despre acest atribut al lui Dumnezeu: „Pentru aceasta Domnul aşteaptă să se milostivească spre voi, de aceea El se ridică să aibă milă de voi. Că Domnul este Dumnezeu al dreptăţii; fericiţi sunt cei care nădăjduiesc în El!” (Is 30,18). Dumnezeu este milostiv pentru că El este iubire. Ne iubeşte chiar şi atunci când noi nu Îl iubim. De aceea, Dumnezeu, precum tatăl fiului risipitor, este disponibil în a ne primi la El şi a ne ierta. Mila lui Dumnezeu izvorăşte din iubirea ce o poartă faţă de creatura Sa. Dumnezeu este milostiv pentru că El este creatorul nostru. Dumnezeu l-a creat pe om din iubire şi, din aceeaşi iubire, este milostiv nouă, fiinţelor create de El, precum şi creaţiei Sale. Atunci când îi face lui David făgăduinţa mesianică (2Rg 7), Dumnezeu se propune pe Sine ca tată: „Eu voi fi aceluia tată, iar el îmi va fi fiu; de va greşi, Eu îl voi pedepsi cu toiagul

10

Via]a Cre}tin@ nr. 1/2016

bărbaţilor şi cu loviturile fiilor oamenilor, dar mila Mea nu o voi lua de la el” (2Rg 7,14-15). Aceeaşi relaţie este prezentată şi de către profetul Ieremia: „Eu sunt părintele lui Israel, şi Efraim este întâiul Meu născut” (Ier 31,9). Imaginea relaţiei dintre tată şi fiu este model al celei prin care Dumnezeu ne face să înţelegem cum este El milostiv. De acelaşi model de relaţie se va folosi şi Isus atunci când i-a învăţat pe apostoli rugăciunea Tatăl nostru. În cazul lui Isus se trece de la un model, de la o imagine, la o situaţie reală, în care El este Fiul lui Dumnezeu, iar noi, fiind fii ai Săi, ne putem adresa lui Dumnezeu numindu-L Tată. Un alt model care ne face să înţelegem milostivirea lui Dumnezeu este cel al relaţiei dintre El şi poporul lui Israel. Poporul ales este poporul lui Dumnezeu (precum fiul este al tatălui şi al mamei sale). Această relaţie nu indică doar raportul de proprietate, ci şi cel de relaţie reciprocă: „Ascultă, poporul Meu, şi-ţi voi grăi ţie, Israele!... Şi voi mărturisi ţie: Dumnezeu, Dumnezeul tău sunt Eu” (Ps 49,8); „Harul lui Dumnezeu şi mila Lui sunt cu aleşii Săi şi poartă grijă de sfinţii Săi” (Înţ 4,15). Dumnezeu este milostiv pe tot parcursul relaţie Sale cu poporul ales, chiar dacă acesta nu este fidel lui Dumnezeu: „Domnul Dumnezeul tău este Dumnezeu bun şi îndurat; nu te va lăsa, nu te va pierde şi nici nu va uita legământul încheiat cu părinţii tăi, pe care l-a întărit cu jurământ înaintea lor” (Deut 4,31); „Învârtoşatu-şi-au cerbicia lor şi, în răzvrătirea lor, şi-au ales o căpetenie ca să se întoarcă în robia lor; dar Tu, fiind Dumnezeu iubitor şi iertător, negrabnic la mânie şi bogat în milă şi îndurare, nu i-ai părăsit” (Ne 9,17); „Că Tu, Doamne, bun şi blând eşti şi mult-milostiv tuturor celor ce Te cheamă pe Tine” (Ps 85,4). Cum se manifestă milostivirea lui Dumnezeu în Vechiul Testament? Dumnezeu este un Dumnezeu al milostivirii faţă de om, creatura Sa. Această milostivire se manifestă în ajutorul şi sprijinul dat omului: „Ajutorul meu eşti, ţie-Ţi voi cânta, că Tu, Dumnezeule, sprijinitorul meu eşti, Dumnezeul meu, mila mea” (Ps 59,21). Cel care s-a denumit pe Sine: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov!” (Ex 3,6) este chemat Domn


Anul Sfânt al Milostivirii al milei de către autorul Cărţii Înţelepciunii: „Dumnezeule al părinţilor şi Domn al milei...” (Înţ 9,1). Acelaşi autor evocă mila lui Dumnezeu astfel: „Iar pe robii Tăi nici dinţii balaurilor celor veninoşi nu i-au biruit, căci mila Ta a venit şi i-a vindecat. [...] Nici iarbă de leac, nici alifie nu i-a vindecat, ci cuvântul Tău, Doamne, cel ce toate le vindecă (Înţ 16,10.12). Dumnezeu este milostiv faţă de poporul Său: „Harul lui Dumnezeu şi mila Lui sunt cu aleşii Săi şi poartă grijă de sfinţii Săi” (Înţ 4,15), dar şi faţă de oameni: „Înţelepciunea a păzit pe primul om zidit de Dumnezeu ca să fie părintele neamului omenesc, atunci când a fost zidit întâiul. Ea l-a scos din păcatul lui şi i-a dat putere să stăpânească toată făptura. Fiindcă s-a depărtat de ea, mâniindu-se, cel nedrept a pierit în nebunia sa ucigaşă de frate. Iar când pământul a fost acoperit de ape, înţelepciunea l-a mântuit şi pe cel drept l-a purtat în slaba arcă de lemn” (Înţ 10,1-4). Despre milostivirea lui Dumnezeu se vorbeşte pe parcursul întregului capitol 10 din Cartea Înţelepciunii lui Solomon. Dumnezeu se prezintă pe Sine poporului Său şi prin intermediul profetului Ieremia: „Eu sunt Domnul, Cel ce fac milă şi judecată şi dreptate pe pământ, căci numai aceasta este plăcut înaintea Mea, zice Domnul” (Ier 9,24). Milostivirea lui Dumnezeu este mare. David preferă pedeapsa de la Domnul, cunoscând milostivirea Lui: „Să cad mai bine în mâna Domnului, căci mila Lui este mare; numai în mâinile oamenilor să nu cad!” (2Rg 24,14); Tobia o proclamă afirmând: „Ai făcut cu noi după mila Ta cea mare!” (Tb 8,16); psalmistul o cere prin cuvintele: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea” (Ps 50,1-2); Isus ben Sirah spune despre această milostivire a lui Dumnezeu: „Cât este de mare milostivirea Domnului şi mila spre cei care se întorc la El!” (Sir 17,24); Isaia vorbeşte poporului despre măreţia milostivirii lui Dumnezeu: „Voi pomeni îndurările Domnului, faptele Lui minunate, după tot ce a făcut Domnul pentru noi şi pentru marea bunătate pe care El ne-a mărturisit-o în milostivirea Sa şi după mulţimea milelor Sale” (Is 63,7); acelaşi lucru afirmă şi Ieremia în plângerile sale (Ier 3,32), Baruch (Bar 2,27) sau Daniel (Dn 9,18). Milostivirea lui Dumnezeu este veşnică, proclamă psalmistul de multe ori (99,4; 106,1; 117,1-4; 135 - întregul psalm cu refrenul „că în veac este mila Lui”). Milostivirea lui Dumnezeu este strâns legată de iertarea pe care El o dă. Isus ben Sirah spune: „Îndurător şi milostiv este Domnul şi iartă păcatele şi mântuieşte în vremea necazului” (Sir 2,12); Daniel, în rugăciunea sa, afirmă: „A Domnului Dumnezeului nostru este milostivirea

şi îndurarea” (Dn 9,9); Amos mustră poporul cu privire la greşelile lui şi-l cheamă la pocăinţă: „Urâţi răul şi iubiţi binele şi hotărâţi judecata cea dreaptă la porţi; poate că Domnul Dumnezeu Savaot se va milostivi de cei rămaşi ai lui Iosif” (Am 5,15). Cea mai frumoasă expresie a relaţiei dintre milostivirea lui Dumnezeu şi iertarea pe care El o dă omului este exprimată de Miheia: „Cine este Dumnezeu ca Tine, care ierţi fărădelegea şi treci cu vederea păcatele restului moştenirii Tale? Mânia Lui nu ţine totdeauna, căci El iubeşte îndurarea. Şi milostiveşte-Te iarăşi spre noi şi fărădelegile noastre calcă-le în picioare! Aruncă în adâncul mării toate păcatele noastre” (Mi 7,18-19).

Milostivirea lui Dumnezeu aduce cu sine bucuria pentru om. Astfel, Baruh spune despre această relaţie: „Eu, de la Cel Veşnic am nădăjduit izbăvirea voastră şi mi-a venit bucurie de la Cel Sfânt, pentru milostenia care va veni vouă degrab’ de la El” (Ba 4,22); psalmistul vesteşte aceeaşi bucurie izvorâtă din milostivirea divină: „Bucura-mă-voi şi mă voi veseli de mila Ta, că ai căutat spre smerenia mea, mântuit-ai din nevoi sufletul meu” (Ps 30,7). Isus îşi începe activitatea publică afirmând: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt 5,17). Împlinirea Legii era misiunea poporului ales, dar acesta nu reuşeşte. Venind în lume, Isus ne propune un nou mod prin care orice om – deci nu numai cel ce aparţinea popoului ales – poate să împlinească Legea: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Lc 6,36). Astfel, omul nu mai este doar beneficiar al milostivirii lui Dumnezeu, ci şi mediator al acesteia prin intermediul faptelor de milostenie la care suntem chemaţi. Pr. Marius FURTUNĂ Via]a Cre}tin@ nr. 1/2016

11


AGRU

ASOCIAŢIA GENERALĂ A ROMÂNILOR UNIŢI, GRECO CATOLICI AGRU

Documente

„LICHIDAREA” BISERICII ROMÂNE UNITE ÎN 1948 (

Raspunsul Episcopatului greco-catolic (III)

3. „Calea Crucii” comună – Moartea Servilor lui Dumnezeu După arestarea episcopilor greco-catolici, a început lungul „Drum al Crucii”, comun în

anumite perioade, iar în alte perioade, propriu fiecărui episcop în parte.

Tabel sinoptic „Calea Crucii” comunĆ – Moartea Servilor lui Dumnezeu Intervalul

Durata

Etapa

27-29.10.1948

Arestare

2

31.10.1948 26.02.1949

4 luni

Vila Patriarhului Dragoslavele

LagĆr (6 episcopi greco-catolici)

3

30.10.1948 27.02.1949

4 luni

MĆnĆstirea NeamĦ

LagĆr (25 canonici üi preoĦi)

4

27.02.1949 24.05.1950

1 an üi 3 luni

MĆnĆstirea CĆldĆruüani

LagĆr (6 episcopi üi 21 canonici üi preoĦi) - Consacrarea PS Tit Liviu Chinezu üi a PS Ioan Chertes

Anchete În perioada lagĆrului de la MĆnĆstirea CĆldĆruüani, trei episcopi au fost duüi în anchetĆ la DirecĦia a V-a a SecuritĆĦii (de anchete penale)

4 bis

12

Alte precizĆri üi data morĦii

1

- AnchetĆ PS Ioan Suciu (a durat 1 an, 5 luni üi 16 zile) 10.05.1949 - 26.10.1950 - AnchetĆ PS Vasile Aftenie (a durat 1 an) 25.05.1949 - 10.05.1950 - Moartea PS Vasile Aftenie în perioada anchetei † 10 mai 1950 - AnchetĆ PS Alexandru Rusu (a durat 4 luni üi 20 de zile) 2.01.1950 - 22.05.1950 Închisoare de exterminare Au fost încarceraĦi 6 episcopi (Servii lui Dumnezeu) , precum üi 19 canonici üi PS Ioan Chertes

5

25.05.1950 4.01.1955

4 ani üi 7 luni

Penitenciarul Sighet principal („DunĆrea”)

6

6.01.1955 2.02.1955 2.02.1955 7.05.1955

1 lunĆ 3 luni

Casa conspirativĆ üi Spital Floreasca

Refacere dupĆ închisoare pt. cei 3 episcopi supravieĦuitori

7

7.05.1955 14.07.1956

1 an üi 2 luni

MĆnĆstirea Curtea de Argeü

Domiciliu Obligatoriu pt. cei 3 episcopi supravieĦuitori

8

14.07.1956 13/16.08.1956

1 lunĆ

MĆnĆstirea Ciorogârla

Domiciliu Obligatoriu pt. cei 3 episcopi supravieĦuitori

Via]a Cre}tin@ nr. 1/2016

- Moartea PS Valeriu Tr. FrenĦiu † 11 iulie 1952 - Moartea PS Ioan Suciu † 27 iunie 1953 - Moartea PS Tit Liviu Chinezu † 15 ianuarie 1955


AGRU „Calea Crucii” proprie pentru cei trei episcopi supravieĦuitori ai Sighetului PS BĆlan

PS Rusu

PS Hossu

13.08.1956 4.08.1959

3 ani

MĆnĆstirea Ciorogârla

PS Ioan BĆlan Domiciliu Obligatoriu pânĆ la moartea sa: † 4 august 1959

13.08.1956 – 5.01.1957

4 luni üi 3 sĆpt.

MĆnĆstirea Cocoü

PS Alexandru Rusu Domiciliu Obligatoriu

5.01.1957 9.08.1963

6 ani üi 7 luni

Închisorile: Gherla, Piteüti, Dej, Gherla

PS Alexandru Rusu arestare, anchete, proces - moare la închisoarea Gherla: † 9 aug. 1963

16.08.1956 28.05.1970

13 ani, 9 luni üi 12 zile

MĆnĆstirea CĆldĆruüani

PS Iuliu Hossu Domiciliu Obligatoriu pânĆ la moartea sa: † 28 mai 1970

3.a „Calea Crucii” comună (27/29 octombrie 1948 - 13/16 august 1956) – cronologie Tabelul sinoptic de mai sus prezintă cele 8 etape ale „Căii Crucii” comune. Pentru fiecare dintre cele 8 etape vom oferi, în continuare, câteva explicaţii suplimentare. 1. Arestarea. Pentru toţi Servii lui Dumnezeu, precum şi pentru cei 25 de canonici şi preoţi (printre care se afla şi Servul lui Dumnezeu Tit Liviu Chinezu) există ordine de arestare şi rapoarte din timpul aducerii lor la Bucureşti, apoi în lagăre. Există şi un tabel sinoptic, completat pe ascuns la Căldăruşani de părintele Iuliu Raţiu, care oferă informaţii exacte pentru fiecare arestat în parte.[1] Astfel, rezultă că toate arestările au avut loc în ziua de 29.10.1948, între orele 1.00 şi 21.00, cu excepţia arestării episcopului Ioan Suciu, care a avut loc la 27.10.1948, ora 15, când, la Palatul Mitropolitan, s-a prezentat personal directorul Direcţiei Regionale de Securitate Sibiu. 2. Dragoslavele. Există mai multe documente care arată că decizia de trimitere a episcopilor la vila patriarhului de la Dragoslavele a fost dată de cele mai înalte oficialităţi ale Securităţii. Biserica Ortodoxă era menţionată în aceste documente cu misiunea de a asigura întreţinerea.[2] Şeful Securităţii Regionale Piteşti, care răspundea de Dragoslavele, a raportat că episcopii se află în „condiţii de închisoare”.[3] PS Ioan Bălan a fost trimis la Dragoslavele la 2 noiembrie 1948.[4] Ceilalţi cinci episcopi au fost trimişi la Dragoslavele la 31 octombrie 1948.[5] 3. Neamţ. Protopopul Tit Liviu Chinezu a fost trimis în lagărul de la Mănăstirea Neamţ la 30 octombrie 1948, împreună cu alţi canonici.[6] Pentru cei 25 de canonici şi preoţi, transferul până la Mănăstirea Neamţ s-a făcut în mai multe transporturi, care au durat între 42 şi 53 de ore.[7] 4. Căldăruşani. Episcopii au fost preluaţi de la Dragoslavele la 26 februarie 1949, ora 5 dimineaţa, şi au fost duşi în lagărul organizat la Mănăstirea Căldăruşani, unde au ajuns la 27 februarie 1949, ora 3 dimineaţa. Canonicii şi preoţii de la Mănăstirea Neamţ au sosit la Căldăruşani în după-amiaza zilei de 27 februarie 1949.[8] 4 bis. Anchete. De la Căldăruşani, în încercarea Securităţii de a le monta dosare penale, trei dintre episcopi au fost duşi la anchete la Direcţia Generală a

Securităţii Poporului, în clădirea Ministerului de Interne (v. Tabelul sinoptic). Niciunuia dintre ei nu i s-a putut monta o cauză „penală”. Datele plecărilor celor trei episcopi la anchetă sunt preluate din Memoriile episcopului Iuliu Hossu. Episcopul Suciu a fost anchetat până la 3 octombrie 1950[9], după care a fost dus „în depozit” la închisoarea Jilava[10], înainte de a fi transportat la Sighet. 5. Sighet. Încarcerarea la închisoarea Sighet a celor 6 episcopi şi a celor 20 de canonici şi preoţi greco-catolici arestaţi odată cu ei s-a făcut „ca măsură preventivă luată de guvern”[11]. În Arhiva Penitenciarului Baia Mare, fond Penitenciar Sighet Principal, neprelucrat, există ordinul Nr. 4/42055 din 24 mai 1950 pentru transportul şi încarcerarea la Penitenciarul din Sighet a 4 episcopi (PS Valeriu Traian Frenţiu, PS Alexandru Rusu, PS Ioan Bălan, PS Iuliu Hossu) şi a 21 de preoţi. La momentul plecării de la Neamţ, patru dintre cei 25 de preoţi cedaseră şi n-au mai fost duşi la Căldăruşani.[12] În memoriile sale, PS Hossu arată că plecarea de la Căldăruşani către Sighet s-a făcut în ziua de 24 mai 1950, pe la ora 23, s-a mers toată noaptea şi ziua următoare, pe o căldură sufocantă, în dube închise, şi s-a ajuns la închisoarea Sighet la 25 mai 1948, la ora 21.00.[13] Episcopul Ioan Suciu a ajuns la închisoarea Sighet mai târziu decât ceilalţi episcopi, şi anume la 26 octombrie 1950.[14] 6. Spitalizare. După ieşirea de la Sighet, cei trei episcopi supravieţuitori (PS Iuliu Hossu, PS Alexandru Rusu şi PS Ioan Bălan) au fost duşi pentru o perioadă de „refacere” într-o locuinţă conspirativă a Securităţii, apoi la actualul Spital de Urgenţă de pe Calea Floreasca din Bucureşti.[15] 7. Curtea de Argeş. La 7 mai 1955, episcopii au fost duşi la Mănăstirea Curtea de Argeş.[16] O telegramă din 30 martie 1955 a Direcţiei Regionale de Securitate Piteşti adresată Direcţiei Generale a Securităţii Poporului informează că, la 7 mai 1955, „la Mănăstirea Curtea de Argeş se vor stabili un număr de 3 episcopi greco-catolici care au fost repartizaţi de Ministerul Cultelor [sic]”.[17] 8. Ciorogârla. Cei trei episcopi au fost mutaţi intempestiv de la Mănăstirea Curtea de Argeş în alt Domiciliu Obligatoriu, la Mănăstirea ortodoxă Ciorogârla, aflată la 20 km de Bucureşti. ►► Via]a Cre}tin@ nr. 1/2016

13


AGRU Plecarea spre Mănăstirea Ciorogârla a avut loc în după-amiaza zilei de 14 iulie 1956, cei trei episcopi ajungând la destinaţie în seara aceleiaşi zile.[18] După aproximativ încă o lună, ei au fost definitiv despărţiţi unul de altul, continuându-şi fiecare „Calea Crucii” proprie, care va fi prezentată în numărul următor al revistei.

3.b Moartea a patru episcopi în perioada „Căii Crucii” comune - Moartea Servului lui Dumnezeu Vasile Aftenie († 10.05.1950) în ancheta Securităţii În „Fişa personală” emisă de Direcţia a V-a (Anchete penale) a Securităţii, redactată de „E[noiu] G[heorghe]/P. E.” la 10 mai 1950, se arată: „Susnumitul [Vasile Aftenie] era în curs de cercetări. În ziua de 25 Martie a.c. [1950] i-a paralizat o mână şi un picior. În ziua de 27 Martie a.c. a fost internat în Spitalul penitenciarului Văcăreşti, cu menţiunea să i se dea îngrijire medicală. În noaptea de 9-10 Mai a.c., numitul AFTENIE VASILE a sucombat.” [19] Există un martor al momentului accidentului cerebral: Prof. Nicolae Mărgineanu din Cluj, care se afla într-o celulă apropiată de celula episcopului Aftenie. La primul subsol de la Ministerul de Interne se aflau multe celule aşezate una lângă alta. Profesorul Mărgineanu a putut observa cum episcopul Aftenie a fost dus la anchetă şi, ulterior, cum s-a întors, apoi ştie că s-a culcat imediat pe patul de beton şi că a avut un accident cerebral. Prof. Mărgineanu a relatat aceste detalii părintelui Emil Puni SJ, pe care l-a întâlnit la Jilava. Părintele Puni le-a povestit, la rândul său, părintelui Anton Moisin.[20] Înmormântarea s-a făcut în sistemul oficial: Primărie, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Cimitirul Bellu Catolic. Există două mărturii detaliate ale preotului Ioan Baltheiser, care l-a înmormântat pe episcopul Aftenie, una scrisă (1950)[21] şi alta audio (1991)[22]. La înmormântare, părintele Baltheiser n-a cunoscut identitatea decedatului. La deshumare, care a avut loc la 12.05.2010, antropologii de la Institutul de Antropologie „Francisc J. Rainer” al Academiei Române au precizat că: „femurele şi tibiile au fost descoperite în conexiune anatomică şi la acelaşi nivel, iar ambele rotule erau în conexiune cu tibiile; se poate trage concluzia că defunctul a fost pus în coşciug aşezat pe spate, cu picioarele întinse. De asemenea, s-a putut constata că acesta era îmbrăcat în haine dintr-un material de culoare neagră [...], cu un colar din celuloid, de culoare galbenă (descoperit în zona gâtului) şi încălţat într-o pereche de bocanci militari din piele, fără şireturi [...].”[23] - Moartea Servilor lui Dumnezeu Valeriu Traian Frenţiu († 11.07.1952), Ioan Suciu († 27.06.1953) şi Tit Liviu Chinezu († 15.01.1955) la penitenciarul Sighet Din cauza foamei, a frigului, a muncii epuizante, a mizeriei, a lipsei totale de îngrijire medicală, au murit la Penitenciarul Sighet Principal trei dintre episcopii

14

Via]a Cre}tin@ nr. 1/2016

greco-catolici. Ei au fost îngropaţi în Cimitirul Săracilor. Mormintele lor n-au putut fi identificate. Se poate considera că una dintre metodele prin care au fost asasinaţi cu bună ştiinţă deţinuţii politici de la Sighet, şi în particular episcopii catolici care au murit la Sighet, a fost „îngrijirea medicală” acordată de doctorul Iosif Lungu. Atât PS Iuliu Hossu[24], cât şi Pr. Alexandru Raţiu[25], cât şi PS Ioan Ploscaru[26] arată că medicul Lungu nu a consultat niciodată vreun deţinut bolnav, nu le-a extras dinţii care-i dureau, n-a efectuat niciun tratament, îi lăsa pur şi simplu să moară, răspunzând invariabil: „Să lăsăm natura să lucreze”. Pentru a ascunde această crimă, e probabil că Securitatea a lansat în decembrie 1953 un zvon legat de Dr. Lungu, după care acesta n-ar fi fost medic şi ar fi furat actele unui medic decedat în războiul antisovietic, în Crimeea. Pe parcurs, ar fi fost descoperit, anchetat şi condamnat. Zvonul e redat identic de Pr. Alexandru Raţiu[27] şi de PS Ioan Ploscaru[28]. Documentele nu confirmă însă acest zvon. Cercetările istoricului Andrea Fürtös au adus lumină în acest caz.[29] Iosif Lungu s-a născut la 4 decembrie 1910 la Iaşi. Tot aici, a absolvit în 1938 Facultatea de Medicină. În mai 1947 şi-a schimbat numele din Ludescher în Lungu. În luna iunie a fost repartizat la Spitalul Sighet ca medic secundar la secţia maternitate, iar din 1948 a trecut la secţia chirurgie. Membru P.C.R. din 1945, a devenit, doi ani mai târziu, secretarul organizaţiei de bază din Spitalul Sighet. La 1 decembrie 1953, Dr. Lungu a fost transferat la Penitenciarul Sighet Raional, iar în luna iulie 1955 a solicitat trecerea în rezervă din rândul cadrelor MAI pentru a rămâne la Spitalul din Sighet ca ,,medic chirurg, specialist în obstetrică-ginecologie, spre a putea da un randament mai mare”.[30] În acest sens, Părintele Alexandru Raţiu încheie capitolul îngrijirii medicale din Sighet astfel: „Întrebare: Nu existau medicamente în România, care să-i ajute pe bolnavii din închisoarea Sighet? Răspuns: Existau, însă ordinul de sus, de la [Ministerul de] Interne, era să nu fie ajutaţi, adică să moară.”[31] - PS Valeriu Traian Frenţiu a murit la 11 iulie 1952, ora 18.20, la vârsta de 77 de ani, în celula 44, et. 1. A rămas în celulă cu ceilalţi episcopi până în ultima clipă. Deşi pe „Actul de moarte” nr. 125, redactat la Primăria Sighet, în prezenţa unui ofiţer de Securitate, de-abia în anul 1957, figurează ca zi a decesului episcopului Frenţiu ziua de 12 iulie 1952, ziua reală este 11 iulie 1952, aşa cum arată memoriile episcopului Iuliu Hossu[32] şi mărturia părintelui Coriolan Tămâian[33]. Ambii au fost martori de visu. Iuliu Hossu precizează că moartea a survenit într-o vineri, care cădea atunci, într-adevăr, pe 11 iulie, zi în care episcopul Frenţiu s-a spovedit. El se spovedea, de obicei, sâmbăta. Dar acum era urgenţă. Apoi a murit, la ora 18.20 în aceeaşi zi. Ora exactă s-a putut citi pe ceasul turnului bisericii romano-catolice din Sighet, care se întrezărea prin geam. Cauza imediată a morţii este descrisă de episcopul Hossu: „De la o vreme, fratele Valeriu nu mai putea coborî [din pat] fără sprijin. La coborâre şi la urcare îl ajuta


AGRU fratele Cori; picioarele i se umflau tot mai mult, au început să se umfle şi mâinile, şi mai târziu urca umflătura de la picioare mai sus, până la brâu [...]”.[34] Aceleaşi informaţii le oferă şi părintele Coriolan Tămâian.[35] Starea de sănătate a episcopului Frenţiu ar fi putut fi îmbunătăţită prin tratament şi regim adecvat. Dar, fără nicio investigaţie şi fără a se încerca vreun tratament, a urmat moartea. - PS Ioan Suciu a murit la 27 iunie 1953, la vârsta de 46 de ani, în celula 44, et. 1, ora 0.40, asistat de ceilalţi episcopi până în ultima clipă.[36] Suferind din tinereţe de colită cronică, pe care reuşise să o stăpânească printr-un regim potrivit, în anul 1953, la Sighet, nu mai suporta aproape nicio mâncare, după ce ani în şir i s-au dat alimente total nepotrivite. La un moment dat, i s-a aprobat de la Bucureşti un aşa-zis regim, dar nici pe acesta nu-l mai putea suporta. „A murit literalmente de foame”. „Pe la miezul nopţii, Suciu începe să recite cu glas înalt şi răspicat «Tatăl nostru», apoi «Născătoare [de Dumnezeu]», după care n-a mai scos un cuvânt. Eu îl întrerupeam: «Staţi, să nu audă gardianul de afară!», că striga cât putea. […] Episcopul Hossu i-a dat dezlegarea sacramentală; eu i-am ţinut într-o mână pulsul, şi cealaltă i-am pus-o la piept, la inimă, până când n-a mai bătut inima. Era ora 1 fără 20, în ziua de 27 iunie 1953.”[37] - PS Tit Liviu Chinezu a murit la 15.01.1955, la vârsta de 51 de ani. În anul 1954, „iubitul frate Titu Chinezu slăbea însă mereu; boala de inimă îl chinuia, cu multă durere îl vedeam şezând în pat pentru mai uşoară respiraţie.”[38] Fiind neinvestigat şi netratat de şase ani şi jumătate, i s-a făcut rău la 12.01.1955 (probabil un infarct miocardic), iar la 15.01.1955 a fost scos din celula 44 (a episcopilor). „Gardianul l-a transportat împreună cu mine într-o altă cameră, de o persoană, spunând că va fi dus la spital, ceea ce eu am contestat. El s-a prins de mine, de reverul hainei, nu voia să plece. Peste două ore a murit.”[39] În acest interval, a primit dezlegarea sacramentală de la episcopii „măturători” Alexandru Todea şi Adalbert Boros, care au reuşit să intre în celula lui, dând zăvorul la o parte: „Chinezu a observat, a deschis ochii, a zâmbit şi a sărutat crucea asta şi a primit absoluţiune şi a doua zi a murit. [...] A sărutat crucea un, de factum, martir care a murit pentru Biserică: Chinezu. E adevărat!”[40] Există o aparentă neconcordanţă cu privire la momentul morţii episcopului Chinezu, aşa cum se vede în cele două mărturii din textul de faţă. În realitate, ele sunt puternic concordante. În condiţiile de la Sighet era extrem de greu să circule o ştire. Şi iată că doi martori confirmă faptul că Servul lui Dumnezeu Tit Liviu Chinezu a murit la scurt timp după ce a fost dus la izolare. În numărul următor al revistei vom continua prezentarea răspunsului Episcopatului greco-catolic în perioada „Căii Crucii” comune, precum şi moartea ultimilor trei episcopi care au supravieţuit Sighetului: PS Ioan Bălan (†1959), PS Alexandru Rusu (†1963) şi PS Iuliu Hossu (†1970). Pr. Cristian LANGA Emanuel COSMOVICI

Note: 1). Tabelul sinoptic al lui Iuliu Raţiu: Vatican, ASV, Arch. Nunz. Romania, busta 1 – Nunzio O’Hara. Cercetarea în Arhivele Vaticanului a fost efectuată cu minuţiozitate pentru Postulatură de către părintele protopop Cristian Sabău. 2). ANIC, fond DGP, Dos. 122/1948, f. 177. 3). ANIC, fond DGP, Dos. 124/1948, f. 208. 4). ANIC, fond DGP, Dos. 122/1948, f. 199. Episcopul Ioan Bălan a fost ţinut o noapte întreagă în sediul Securităţii din Lugoj şi a pierdut astfel transportul celorlalţi episcopi către Dragoslavele. 5). Ibidem, f. 198. 6). ANIC, fond DGP, Dos. 122/1948, f. 178. 7). Cf. Tabelul sinoptic al lui Iuliu Raţiu. 8). Iuliu Hossu, Credinţa noastră este viaţa noastră, Memoriile cardinalului Dr. Iuliu Hossu, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca 2003, p. 156. 9). ACNSAS, fond SIE, Dos. 1145, vol. 1, f. 131. 10). Cf. Mărturia avocatului Ioan Pădureanu, preluată de sora Ernesta, în Ion Moldovan, Flacără pe altarul Iubirii, Mărturii despre episcopul Ioan Suciu, Editura Buna Vestire, Blaj 2003, pp. 86-87. 11). ACNSAS, Dos. I 154136, f. 130. Formularea anchetatorului Gheorghe Enoiu. 12). Cf. Tabelul sinoptic al lui Iuliu Raţiu. 13). Iuliu Hossu, Memorii, p. 202. 14). Conform procesului-verbal de primire nr. 588, semnat de directorul închisorii, Vasile Ciolpan (Arhiva Penitenciarului Baia Mare, fond Penitenciar Sighet Principal, neprelucrat). 15). Iuliu Hossu, Memorii, pp. 350-378. 16). Ibidem, p. 393. 17). ACNSAS, Dos. I 195466, f. 197. 18). Iuliu Hossu, Memorii, p. 432. 19). ACNSAS, Dos. I 154136, ff. 130-132. 20). Anton Moisin, Episcopul Vasile Aftenie. Viaţa şi martirizarea lui pentru Cristos, Imago, Sibiu 2014, pp. 233-234. 21). Vatican, Arhiva Congregaţiei Orientale (ACO), Dos. 692/1948. 22). Arhiva Ghika de la ARCB, fond audio Aurora Sasu, înregistrare din anii ’90 a părintelui Ioan Baltheiser. Secvenţa cu înhumarea este cuprinsă între minutele 9.15 şi 17.57 ale înregistrării. 23). Episcopul greco-catolic Vasile Aftenie (1899-1950) – 60 de ani de la trecerea în eternitate – Rapoartele asupra deshumării osemintelor sale, 12-14 mai 2010, Vicariatul de Bucureşti, Galaxia Gutenberg, 2012, p. 30. 24). Iuliu Hossu, Memorii, pp. 226, 298. 25). Alexandru Raţiu et al., Memoria închisorii Sighet, Fundaţia Academia Civică, editor Romulus Rusan, 2003, p. 129. 26). Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Signata, Timişoara 1993, p. 171. 27). Alexandru Raţiu et al., Memoria închisorii Sighet, p. 129. 28). Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, p. 171. 29). Andrea Fürtös, Muzeul Memorial din Sighet, Personalul administrativ al penitenciarului Sighet (1950-1955), Profiluri umane, http://www.historica-cluj.ro/anuare/AnuarHistorica 2007/24.pdf (accesat la 1.06.2015), pp. 413-414. 30). Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor - Jilava (AANP), fond Cadre, Dos. 561, citat în: Andrea Fürtös, Personalul administrativ al penitenciarului Sighet (1950-1955), p. 413. 31). Alexandru Raţiu et al., Memoria închisorii Sighet, p. 129. 32). Iuliu Hossu, Memorii, p. 306. 33). Pr. prof. Anton Moisin, Episcopul român unit Valeriu Traian Frenţiu, Imago, Sibiu 2002, p. 10. 34). Iuliu Hossu, Memorii, p. 300. 35). Mărturia părintelui Coriolan Tămâian, în: Pr. prof. Anton Moisin, Episcopul român unit Valeriu Traian Frenţiu, Imago, Sibiu 2002, p. 5. 36). Mărturia părintelui Coriolan Tămâian, în: Pr. prof. Anton Moisin, Episcopul român unit Ioan Suciu, Imago, Sibiu 2002, p. 21. 37). Ibidem, pp. 20-21. 38). Iuliu Hossu, Memorii, p. 345. 39). Mărturia părintelui Coriolan Tămâian, în: Pr. prof. Anton Moisin, A doua serie de episcopi greco-catolici români care au suferit pentru credinţă, Imago, Sibiu 2002, p. 2. 40). Arhiva Ghika de la ARCB, fond audio Aurora Sasu, înregistrarea din anii ’90 a Arhiepiscopului Adalbert Boros, minutele 29.47 - 34.28. Via]a Cre}tin@ nr. 1/2016

15


Lecturi

Lansarea cării

CATOLICISM ŞI COMUNISM ÎN ROMÂNIA, 1946­1955, o perspectivă diplomatică franceză de George Cipăianu

La Cluj-Napoca a fost lansată ediţia în limba română a cărţii Catolicism şi comunism în România, 1946-1955, o perspectivă diplomatică franceză, apărută la Editura Argonaut, la sfârşitul anului 2015. Autorul volumului este renumitul profesor şi cercetător George Cipăianu, de la Universitatea Babeş-Bolyai. Evenimentul a avut loc joi, 21 ianuarie a.c., în aula „Cardinal Iuliu Hossu” a Catedralei greco-catolice în construcţie din Piaţa Cipariu. Din cuvântul introductiv al autorului aflăm că volumul este un rezultat al cercetărilor realizate în Arhivele Ministerului Afacerilor Externe din Franţa, în anii în care a predat la universităţile din Paris. Cu acordul şi autorizaţia amintitelor arhive, textele documentelor care au făcut obiectul cercetării sunt redate cu fidelitate în ultimul capitol al cărţii, dovezi de netăgăduit ale unor aspecte ale persecuţiei comuniste asupra Bisericii Catolice din România. „Ceea ce impresionează în această lectură este rezistenţa clerului catolic, fie greco-catolic, fie romano-catolic: la catolici, «cezarul roşu» nu pătrunde la altar!”, a remarcat, cu ocazia lansării ediţiei în limba franceză a cărţii, cercetătorul Dumitru Suciu. În prezentarea lucrării, prof. dr. Ovidiu Ghitta, decanul Facultăţii de Istorie şi Filosofie, a spus: „Salut varianta în limba română a cărţii pe care domnul profesor George Cipăianu o oferă publicului românesc şi celor interesaţi de istoria Bisericii Greco-Catolice, dar şi de istoria raporturilor diplomatice româno-franceze. Aceste documente vorbesc despre ce s-a întâmplat în România începând din 1946, anul desfiinţării Bisericii Greco-Catolice din Ucraina şi anul unor alegeri trucate în România, şi 1955, anul unei noi acţiuni represive lansată împotriva Bisericii Române Unită cu Roma. Cartea este mai mult decât o simplă prezentare a celor conţinute în documente: este despre interesul Franţei faţă de calvarul Bisericii Greco-Catolice din România, despre situaţia Bisericii Romano-Catolice din România, despre dosarul Monseniorului Ghika, despre poziţia Vaticanului cu privire la cele

16

Via]a Cre}tin@ nr. 1/2016

întâmplate în România şi, nu în ultimul rând, despre poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de ceea ce se petrecea aici. Distinsul profesor face o încadrare a acestor informaţii într-un ţesut, într-o naraţiune. Cred că e o carte despre cum s-au rupt nişte punţi tradiţionale între România şi Occident din cauza regimului comunist şi despre efortul pe care îl fac francezii de a mai menţine, totuşi, contactul cu lumea care se afla sub presiunea unui nou model politic, de inspiraţie sovietică. Despre rezistenţă, despre reprimare este vorba în această carte, despre acţiunea dură a statului comunist împotriva catolicismului – de rit bizantin, de rit latin sau de rit armean – din România”. În continuare, dl. conf. dr. Ioan Marius Bucur, prodecan al Facultăţii de Istorie şi Filosofie, a adus o altă lumină asupra lucrării: „Am văzut, cu ceva ani în urmă, documente, rapoarte, informări trimise de către diplomaţi. Se poate vedea că aceste rapoarte circulau nu numai între Paris şi Bucureşti, ci şi între oficii diplomatice ale Franţei aflate în alte capitale ale ţărilor ajunse sub sfera influenţei sovietice. Natura arbitrară, cinismul, ipocrizia, un mod pervers de exercitare a puterii de către regim, respectiv empatia, solidaritatea exprimată în faţa acestor manifestări, toate acestea sunt lucruri surprinse în documente. Maniera în care au relatat diplomaţii francezi cursul evenimentelor, în special anul 1948, este plină de dramatism, existând o notă dramatică ce se poate observa într-un crescendo spre partea a doua a anului. De la remarca cinică a premierului Petru Groza: «nu mai ştiu ce să fac ca să vă salvez!», spusă Preasfinţitului Suciu la Adunarea de la Blaj, până la procesul de la Cluj al Episcopului Rusu şi procesele de la Oradea şi Baia Mare ale altor preoţi, aşa-zisa destalinizare s-a încheiat cât se poarte de tragic şi pentru greco-catolicii din România”. De traducerea acestei cărţi s-a ocupat doamna Liliana Lepădatu, care a mărturisit: „Este o lucrare extraordinară, care a stârnit în mine o emoţie profundă: am trecut, traducând, de la indignare şi revoltă la o tristeţe nemăsurată şi chiar la lacrimi – de exemplu, atunci când am luat cunoştinţă de destinul tragic al Monseniorului Ghika, despre care doar auzisem. Nu e de mirare că, după ce am terminat de tradus cartea, i-am mărturisit domnului profesor că mă gândesc serios să trec la greco-catolicism!”.


Lecturi Preasfinţia Sa Florentin Crihălmeanu a evidenţiat faptul că, dacă prima ediţie, cea în limba franceză, se adresează, în primul rând, istoricilor şi publicului de peste hotare, cea de-a doua, în limba română, este oferită, în foarte mare măsură, românilor, „pentru că, de fapt, în această carte este vorba despre români. Lansarea acestei cărţi acum, în săptămâna dedicată rugăciunii pentru unitatea creştinilor, semnifică faptul că avem datoria să spunem adevărul. Este nevoie nu doar să ne rugăm împreună, nu doar să încercăm să privim cu speranţă spre viitor, ci şi să recunoaştem anumite fapte istorice. Există adevăruri care dor, mai cu seamă pentru că nu vorbim aici despre o agresiune străină, ci, mai degrabă, de autodistrugere la nivel cultural, spiritual, politic. O adevărată luptă fratricidă, ale cărei urmări ideologice şi spirituale, se poate afirma, le mai simţim până astăzi. Sunt adevăruri care trebuie spuse, cu toate că deranjează, pentru că ele au rămas înscrise în istorie chiar dacă s-a încercat distrugerea unor arhive, au rămas înscrise în aceste documente ca o mărturie vie a unui trecut care aşteaptă să fie descoperit, dar au rămas înscrise şi în suflete; unele dintre aceste suflete sunt încă printre noi şi sunt marcate de acele adevăruri. «Adevărul vă va face liberi» – spunea Isus celor din vremea sa, ne spune şi nouă, astăzi, invitându-ne să nu continuăm să trăim în minciuna păcatului şi a răului, ci să descoperim bucuria vieţuirii în libertatea adevărului de fii ai lui Dumnezeu, la care am fost chemaţi cu toţii prin Botez. «Ce este, atunci, adevărul?» – este întrebarea la care o singură persoană umană a putut da unicul răspuns: Acela care era şi Dumnezeu şi om în acelaşi timp, Acela

care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, şi, pornind de la acest adevăr al Mântuitorului care a împins, putem spune, jertfa adevărului Său până la lemnul Crucii, ajungem la acea întrebare ce s-a pus în atâtea cărţi de teologie: «Cine L-a răstignit pe Hristos?». Răspunsul este mereu acelaşi: nu romanii, nu iudeii, ci păcatele noastre până astăzi! Şi, dacă vrem să cităm din profetul Isaia, «a fost voinţa lui Dumnezeu să se întâmple aşa!». (...) Profesorul George Cipăianu este şi un credincios greco-catolic, care, având încă o memorie vie a unui trecut ce ţine de copilăria domniei sale [ca fiu de preot greco-catolic - n.n.], a dorit să aducă o confirmare şi un argument în plus la o istorie care

este ţinută la distanţă, este nescrisă în manualele de uz şcolar şi nu este nici predată în şcoli, acum, la peste 25 de ani de la căderea comunismului”. Cuvântul final de mulţumire l-a avut autorul, profesorul Cipăianu, care, răspunzând la o posibilă întrebare despre motivul scrierii acestei cărţi, a afirmat: „Am făcut această carte încercând să spun ceea ce aceia care au pătimit nu pot să spună, pentru

că nu mai sunt printre noi. Şi le cer iertare că n-am ştiut destul, că glasul meu nu a fost destul de puternic şi talentul meu de scriitor destul de sugestiv pentru a le povesti, aşa cum s-ar fi cuvenit, suferinţa. La sfârşitul cărţii există imagini ale Episcopilor martiri în timpul detenţiei; privindu-le, se poate vedea pe feţele lor suferinţa îndurată. Ei nu mai pot să spună ceea ce au pătimit – şi n-aş vrea să se uite! Ei sunt simbolul suferinţei catolicilor din România! Toţi Episcopii catolici, de ambele rituri, latin şi bizantin, au fost, la un moment dat, închişi. Ei reprezintă masa celor circa 400-500 de preoţi greco-catolici şi masele de ţărani care s-au împotrivit regimului comunist. Sunt mulţi oameni simpli, ţărani, care, pentru că şi-au apărau preoţii, au ajuns la închisoare. Sunt oameni care îşi protejau preoţii ce făceau pe ascuns serviciul divin în casele lor, în hambarele lor, în grajdurile lor, în pivniţele lor. Tocmai am primit un document extraordinar, registrul ţinut de către un preot, în care acesta îşi scria slujbele: «Astăzi am făcut serviciul divin în pivniţă la Maria..., în grajdul lui Ion..., în hambar... M-am rugat pentru distrugerea comunismului, pentru regele Mihai, pentru Episcopii noştri». Dacă ar fi pus mâna Securitatea pe acest registru, acel preot ar fi fost arestat şi torturat, pentru că, a practica acest cult după decretul de desfiinţare, de suprimare a Bisericii Greco-Catolice, devenise culpă politică! În carte există exemplul unui preot francez care, îndrăznind să facă, undeva, lângă Făgăraş, într-o biserică, o slujbă greco-catolică după 1decembrie 1948, a fost închis pentru un an de zile! Pentru toţi aceşti oameni şi în amintirea lor am făcut acest volum. Este intenţia de la care a plecat cercetarea”. Prima ediţie, în limba franceză, a cărţii Catholicisme et communisme en Roumanie, 1946-1955, une perspective diplomatique française, a apărut în iulie 2014, la Editura Fundaţiei pentru Studii Europene. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin@ nr. 1/2016

17


Familia creştină

)

Fa m i l i a ,

ultimul bastion în fata , „dezorientarii sexuale” La început, lucrurile erau clare. Cartea Genezei ne spune: „bărbat şi femeie i-a creat” (Gen 1,27). Iar mai apoi, „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Gen 2,24). Bărbatul recunoaşte în femeie jumătatea lui: „iată os din oasele mele ... carne din carnea mea” (Gen 2,23). Aceeaşi recunoaştere există şi faţă de copii, binecuvântarea familiei. Dacă ar fi să privim cronologic, atacurile şi abuzurile la adresa familiei au pornit din sens invers, de la plenitudinea familiei, prin a pretinde că un copil încurcă lucrurile şi face distracţia să dispară... Astfel, siguranţa copilului a fost pusă sub semnul întrebării chiar din pântecele matern. Aşa a apărut ideea contraceptivă, de a se opune planului Creaţiei, pentru ca soţii să nu fie deranjaţi de vreo sarcină neplanificată/nedorită. Apoi, lucrurile s-au diversificat, prin aceea că divorţul a devenit uşa de scăpare atunci când cei doi dau de greu. Iar divorţul a deschis calea concubinajului, a uniunilor libere – cum le numim astăzi. De aici până la căsătoriile unisex a fost doar un pas. Nu am menţionat nimic despre eutanasie, despre atacurile de la sfârşitul vieţii, pentru că, aparent, nu sunt corelate cu cele de mai sus. Doar aparent, deoarece, în esenţă, este vorba despre exact aceeaşi mentalitate: izolarea şi anihilarea omului, cu paşi mai mici sau mai mari, în diferitele etape de vârstă. Acum, în Belgia, se discută despre dreptul minorilor la eutanasie, fără acordul părinţilor. Dacă legea naturală, sădită în noi de Creator, nu permite astfel de jonglări cu valorile familiei, ispititorul, prin instrumentele fidele, şi-a propus să creeze o contradicţie mai mult decât vădită între legea lui Dumnezeu şi legea făcută de om, civilă. Dumnezeu a spus „nu” avortului, pentru că este o crimă; legea statului spune că avortul este un act medical la dispoziţia omului care se află într-o situaţie „deosebită”. Dacă Dumnezeu a spus: „şi amândoi vor fi una ... iar ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Mt 19,6), puterea legislativă a decis: în cazul în care soţii se lovesc de greutăţi insurmontabile, în caz de adulter, au varianta divorţului. Dacă Dumnezeu a consfinţit Taina Căsătoriei încă de când a creat prima pereche umană: „nu este bine să fie omul singur!”, civilizaţia modernă (sau mondenă) a venit şi a spus: „trebuie să încercăm, să trăim împreună, să vedem dacă ne potrivim, şi de-abia apoi să ne căsătorim”. De ce aceste atacuri? Ce se urmăreşte, de fapt? Diavolul are un obiectiv precis, constând în destabilizarea totală a omului; a reuşit odată în grădina Edenului să-l determine pe om să-l asculte, dar nu s-a mulţumit. La ce

18

Via]a Cre}tin@ nr. 1/2016

s-a ajuns nu este o noutate: „femeile au schimbat fireasca rânduială ... bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire” (Rm 1,24-27) şi au ajuns să formeze cupluri homosexuale. Astăzi, parcă mai mult ca oricând, şi-a pus în mişcare armate de oameni fideli lui pentru a distruge imaginea Bisericii, a educaţiei, a societăţii şi, în cele din urmă, pentru a ruina familia. Propaganda homosexuală mizează pe dezorientarea sexuală, pe drepturile minorităţii şi încearcă să îndoctrineze de la fragede vârste noua generaţie pentru a se face acceptată, nu numai tolerată. De ce, astăzi, numai dacă suntem pro-homosexualitate suntem consideraţi liberi, normali, în rând cu lumea? De ce trebuie ca la grădiniţă copiii să fie îmbrăcaţi nediferenţiaţi sexual? De ce să nu mai spui mamă şi tată, ci părinte 1 şi părinte 2? Ce efecte are acest mediu asupra copilului? Studii se găsesc şi toate spun acelaşi lucru: un mediu deviant alterează sănătatea mentală a copilului. Iar următorul pas al propagandei homosexuale este adopţia pentru cuplurile unisex. Acum totul este la lumina zilei, prezentat răspicat, fără ocolişuri. Când va veni momentul să spunem „stop!”? Oare vom mai fi vreodată capabili să spunem „până aici!”? Până unde este vorba de toleranţă şi de unde începe ipocrizia? De ce ipocrizie? Fiindcă ne închipuim că, dacă suntem toleranţi cu păcatul altuia, atunci păcatul personal devine mai mic sau dispare ca prin minune. Se poate merge mai departe? Desigur! Până când, oare, ne va răbda Dumnezeu? În cazul celor două cetăţi sinonime cu păcatul, Sodoma şi Gomora, finalul a fost devastator. Nimic nu ne poate face să credem că, în situaţia de faţă, aidoma celei din timpuri vetero-testamentare, nu se va petrece la fel. Aceasta este o certitudine! Care este preţul de plătit pentru indiferenţă, pentru „dulcea” ignoranţă care domneşte în mediul creştin contemporan? Mult prea mare! Şi atunci, ce ne rămâne de făcut? Să ne culcăm, în continuare, pe-o ureche, pentru că nu putem face nimic, pentru că legiuitorii nu ne ascultă sau nu respectă vocea poporului?! Fiind creştini, suntem chemaţi să facem diferenţa, mai întâi la nivel micro-social, în familia noastră, şi apoi să fim modele la nivel macro-social. Aceasta nu înseamnă să instituim o nouă Inchiziţie, ci să oferim o alternativă pentru climatul deviant în care trăim. Iar aceasta ne este în putinţă! Altfel spus, astăzi suntem chemaţi să fim cei care dăm mărturie despre valorile sănătoase ale familiei şi, uneori, chiar să devenim martiri pentru susţinerea lor. Pr. Emil-Marian EMBER


Familia creştină

obqpj!mb!sfmbujj -

„Fiinele umane există doar în relaie cu altcineva. Fără relaii, nu există persoane...” (Gianfranco Cecchin)

Valoarea familiei, a cuplului căsătorit n-a fost nicăieri mai subliniată, iar nevoile specifice mai îngrijite decât în Biserică. Unirea celor doi este, de fapt, metafora evocatoare a unirii dintre Hristos şi Biserica Sa. Nu este de mirare că această entitate, unitatea şi intimitatea ei sunt atât de urmărite şi asaltate de vrăşmaşul familiei şi, implicit, al Întemeietorului acesteia... Biserica, nefiind în necunoştinţă de aceste realităţi, este chemată la implicare în cât mai multe slujiri şi evenimente organizate cu ocazia Săptămânii Căsătoriei, săptămână dedicată pe plan naţional şi internaţional familiei, cu accent pe nevoile cuplului căsătorit. În Cartea Sfântă, primele imagini care ni se perindă înaintea ochilor ne zugrăvesc scena comuniunii primului om cu Creatorul, într-o relaţie de perfectă armonie. Aceasta este succedată de imaginea cuplului primordial, şi el într-o comuniune desăvârşită. Suntem creaţi pentru părtăşie. Până şi „firea” ne învaţă aceasta... Neuroştiinţa, în urma studiilor pe structurile de conexiune ale creierului uman, ne uimeşte cu noile descoperiri, care arată că creierul nostru este organ emoţional, contrar înţelegerii anterioare. În consecinţă, fiinţele umane sunt destinate pentru relaţii, pentru conectare. Am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cu capacitatea de interrelaţionare şi comunicare complexă. Dacă pornim pe calea antropologiei, vom descoperi multe lucruri uimitoare despre felul cum funcţionăm... care, în cele din urmă, ar putea să ne călăuzească pe poteca redescoperirii, într-un mod nou, a Creatorului şi a noastră înşine, aşa cum am fost creaţi să relaţionăm, mai ales în dinamica din relaţiile semnificative în care suntem angrenaţi. Relaţia cu partenerul sau partenera de viaţă va fi puternic amprentată de această înţelegere. De aici, semiotica fericirii (sau a intrării în binecuvântare) ar putea fi integrată în termenii alinierii, ai congruenţei relaţiilor noastre cu felul cum am fost creaţi să fiinţăm şi să interrelaţionăm... Soţul şi soţia zilelor noastre, în contextul postmodern al crizei valorilor, prinşi în presiunile vieţii, sunt expuşi într-un mod dramatic consecinţelor dezastruoase ale înstrăinării de Creator şi de semeni, ca urmare a unei chirciri sub mersul lumii şi a pornirilor inimii alienate, contorsionată spre sine. Ştiinţele sociale arată că tulburările interrelaţionale sau emoţionale îşi au rădăcinile în deconectare, în înstrăinare, prea multe cupluri „gustând” efectele ei corozive... Regăsirea şi bunăstarea cuplului implică parcursul recuperator al ieşirii din sine înspre celălalt, pentru a ajunge la reconectarea gratificatoare. Prin urmare, Săptămâna Căsătoriei ne provoacă la a ne pune în mişcare muşchii inimii, la a ne restructura conexiunile creierului emoţional – pornind astfel din nou

împreună pe urmele dragostei, intrând în „spectrul” ei de acţiune –, la a ne repoziţiona de partea valorizării relaţiilor şi împotriva lucrurilor care slăbesc, şubrezesc, erodează relaţiile aşa cum au fost intenţionate de Creator. Între 7-14 februarie dorim să punem pe harta cuplului evenimente care facilitează întoarcerea unul spre altul, consacrând timpi de întâlnire, evaluare şi reflecţie asupra stării propriei relaţii în oglinda armoniei edenice pierdute, care circumscrie această desăvârşire a stării de bine după care tânjim. Susţinem instalarea celor doi în acest raport vindecător şi restaurativ al planului Creatorului. Orice cuplu de credincioşi este chemat „să aibă gândul lui Hristos” – metanoia, care se va răsfrânge în viaţa relaţională.

În Săptămâna Căsătoriei propunem ca procesul dialogului restaurativ de cuplu să fie înviorat. Restaurarea comunicării, negocierea şi punerea în ordine a valorilor sunt câteva dintre lucrurile care trebuie îngrijite. Se spune că în relaţii venim cu tot trecutul internalizat în identitatea noastră, astfel că, pentru o trecere fericită la întemeierea unei noi entităţi – cei doi făcuţi una – este vitală negocierea şi definirea propriilor valori: identificarea lucrurilor cu care venim fiecare, ce valorizăm şi vrem să adoptăm ca al nostru şi să transmitem mai departe, la ce hotărâm să renunţăm ca nepotrivit pentru noi şi ce punem în loc. În Săptămâna Căsătoriei creăm cadrul potrivit pentru recaptarea serotoninei relaţionale prin împlinirea acestor nevoi de aliniere a credinţei cu valorile şi cu emoţiile care definesc ecosistemul relaţional. Cuplul puternic îşi va întocmi pe harta relaţiei un itinerariu propriu, incitant, va căuta şi valorifica aceste ocazii, deoarece este vital pentru pulsul vieţii de cuplu să punem relaţia în contact cu lucruri care o clădesc, o întăresc, o dezvoltă, cu virtuţile interrelaţionale restaurative, printre care dragostea necondiţionată, respectul, smerenia, iertarea, îngăduinţa, mulţumirea (cea mai sănătoasă emoţie umană) şi autocontrolul. Relaţiile noastre sunt ca să oglindească armonia din Trinitate: „Cum răspunde în apă faţa la faţă, aşa răspunde inima omului inimii omului” (Prov 27,19). Suntem creaţi... şi conformaţi cu Hristos... pentru a ne conecta. Lidia LEAHU psihoterapeut familial sistemic Via]a Cre}tin@ nr. 1/2016

19


Info

În Georgia, o Poartă Sfântă fără biserică

Numărul martirilor creştini s-a triplat în doi ani

În Jubileul Milostivirii au loc şi evenimente mai puţin obişnuite, precum deschiderea unei Porţi Sfinte fără să existe o biserică. Evenimentul s-a petrecut în data de 7 decembrie 2015, în localitatea Rustavi, din Georgia, unde Episcopul Giuseppe Pasotto, Administrator apostolic pentru catolicii de rit latin din Caucaz, a binecuvântat o Poartă Sfântă aşezată pur şi simplu pe o pajişte. Pe acel teren ar fi trebuit să fie construită de trei ani o biserică, edificiul nefiind însă ridicat din cauza lipsei autorizaţiei din partea primarului oraşului. Privitor la semnificaţia unei astfel de ceremonii, Mons. Pasotto a oferit câteva explicaţii într-un interviu acordat recent pentru Radio Vatican: „Ideea unei Porţi Sfinte pe această pajişte s-a ivit din dialogul cu preoţii, după demersurile care au durat mai mulţi ani, privitoare la construirea unei biserici dedicată Milostivirii Divine. Motivele sunt numeroase: avem toate permisele, dar nu reuşim să o construim. Prin deschiderea acestei Porţi Sfinte am dorit, în primul rând, să dăm un semnal în privinţa noastră: al răbdării pe care o cere milostivirea, al

În 2013, în jur de 2.100 de creştini au fost ucişi pentru motive legate de credinţă, în întreaga lume. Peste un an, acest număr s-a ridicat la cel puţin 7.100. „Persecutarea creştinilor se tot intensifică – în fiecare regiune în care lucrăm – şi se intensifică accentuat”, a declarat Lisa Pearce, director executiv al grupului Open Doors din Marea Britanie şi Irlanda, în raportul pe anul 2015 al grupului. „Multe ţări au coborât ca loc în listă, nu pentru că persecuţia acolo scade, ci pur şi simplu pentru că în alte ţări ea se înrăutăţeşte mai rapid”. Open Doors îi ajută de peste 60 de ani pe creştinii persecutaţi. A fost înfiinţată de un olandez, cunoscut ca „fratele Andrei”, care ducea pe ascuns Biblii în Europa de Est, într-un timp în care regimul comunist asuprea creştinismul şi alte religii. Organizaţia adună în fiecare an exemple de persecuţii anticreştine şi evaluează situaţia globală. Cel mai recent raport a descoperit că persecuţiile anticreştine au atins un nou vârf în 2015. Aproximativ 4.000 de creştini au fost ucişi în Nigeria, peste 1.200 în Republica Centrafricană şi peste 700 în Ciad. În plus, peste 2.400 de biserici au fost atacate sau închise din motive legate de credinţă. Lista realizată de Open Doors evaluează persecuţiile anticreştine din ţările lumii şi le clasifică pe cele mai rele 50 dintre ele. În „topul” listei din 2015 sunt Coreea de Nord, Irak, Eritreea, Afganistan, Siria, Pakistan, Somalia, Sudan, Iran şi Libia. Coreea de Nord, un stat comunist, este în continuare ţara în care este cel mai dificil să fii creştin. Aici trăiesc aproximativ 300.000 de creştini, dintr-o populaţie de 24,5 milioane. Ţara conduce în lista realizată de Open Doors de 14 ani. „Creştinii încearcă să-şi ascundă cât mai mult credinţa pentru a evita arestarea şi trimiterea în lagăre de muncă forţată. Astfel, a fi creştin trebuie să fie un secret bine protejat, chiar şi în familii, şi majoritatea părinţilor nu-i educă pe copiii lor în credinţa creştină pentru a se asigura că nu scapă nimic de pe buzele lor când sunt întrebaţi”. În Irak, sute de mii de creştini şi-au părăsit casele de teama violenţei, în special din partea ISIS. „Irakul a suferit din cauza anilor de nesiguranţă structurală, conflict şi instabilitate sub un guvern incapabil să aplice legea şi să asigure un minimum de securitate”. În Eritreea sunt aproximativ 2,5 milioane de creştini din populaţia de 6,7 milioane. „Regimul eritreean este foarte autoritar şi intolerant faţă de orice formă de asociere, opoziţie şi exprimare liberă”. Guvernul urmăreşte să controleze toate instituţiile religioase şi l-a depus pe Patriarhul ortodox eritreean. Ţara a susţinut mereu ascensiunea islamismului radical în regiune, inclusiv prin înarmarea grupului extremist islamist Al-Shabaab.

necesităţii de a schimba câteodată datele unei programări, al dispoziţiei de a accepta fie un viitor la care nu ne aşteptăm, fie puncte de vedere diferite. Însă, în al doilea rând, am dorit să dăm un semnal lumii civilizate, pentru că milostivirea şi dreptatea merg împreună. De aceea, deschiderea Porţii Sfinte fără o biserică a fost şi un mod de a atrage atenţia autorităţilor şi societăţii. (...) În scrisoarea către credincioşi am scris: «Imaginaţi-vă că ne aflăm cu toţii în faţa unei porţi, Poarta Milostivirii, că trebuie să o deschidem şi... ce vedem odată ce i-am trecut pragul? Nu există nimic! Nu există pereţi, pentru că milostivirea nu are pereţi; nu găsim un acoperiş, pentru că milostivirea ne lasă să vedem cerul; nu găsim bănci în care să ne aşezăm, pentru că milostivirea ne cere să fim în mişcare; nu există primele sau ultimele locuri, pentru că vom fi cu toţii egali!». Această imagine ne-a ajutat să înţelegem Misterul lui Dumnezeu. Aşa a luat naştere ideea acestui simbol”. (catholica.ro)

20

Via]a Cre}tin@ nr. 1/2016


Info Raportul realizat de Open Doors arată anumite direcţii care înrăutăţesc persecuţia anticreştină. Acestea includ expansiunea autointitulatelor califate islamice, care acţionează acum în graniţele internaţionale. Guvernele care se tem de extremismul islamic caută să sporească sentimentul naţionalist sau să înăsprească regulile şi să crească controlul asupra exprimărilor religioase. Orientul Mijlociu, Africa şi Asia Centrală au fost zonele cu cea mai mare creştere a persecuţiilor. În multe state este anarhie, ceea ce înseamnă că minorităţile de acolo suferă mai multă violenţă. Extremismul religios, inclusiv cel islamic, hindus şi budist, este cea mai mare sursă de persecuţie anticreştină.

Dumnezeu şi pe o abordare hristocentrică, luteranii şi catolicii vor avea posibilitatea de a comemora ecumenic Reforma, nu doar într-un mod pragmatic, ci cu un profund simţ al credinţei în Hristos răstignit şi înviat”, susţine preşedintele CPPUC, Cardinalul Kurt Koch. Suedia, unde va avea loc evenimentul, a fost una dintre naţiunile în care catolicii au cunoscut multă opresiune în timpul aplicării schimbărilor aduse de Reformă. „Situaţia ecumenică în partea noastră de lume este unică şi interesantă”, a afirmat Anders Arborelius, Episcop al Bisericii Catolice din Suedia. „Sper că această întâlnire ne va ajuta să privim cu încredere spre viitor, astfel încât să putem fi mărturisitori ai lui Isus Hristos şi ai Evangheliei Sale în lumea noastră secularizată.” Ceremonia ecumenică din octombrie va marca startul aniversării celor 500 de ani de la Reformă în 2017. (catholica.ro)

Spovada.ro: un ajutor în vederea Sacramentului Spovezii

Mexicul este pe locul 40 în listă, iar Columbia pe 46. Sunt singurele ţări din Americi care apar pe listă. Traficul de droguri se află, în mare măsură, la rădăcina persecuţiilor anticreştine din America Latină. Liderii Bisericii locale sunt adesea singurii care se opun traficanţilor de droguri, dar apoi devin ţinte ale violenţei şi şantajului. „Ritmul şi amploarea persecutării creştinilor sunt fără precedent şi cresc repede. Nu trebuie să ne aşteptăm ca aceasta să se schimbe, dacă noi nu vom fi parte a schimbării situaţiei”, a declarat Lisa Pearce. (catholica.ro)

Papa va merge în Suedia la aniversarea Reformei Papa Francisc va lua parte la o ceremonie ecumenică în Lund, Suedia, pentru a marca 500 de ani de la Reforma protestantă. Evenimentul „va sublinia solidele evoluţii ecumenice între catolici şi luterani şi darurile primite prin dialog”, se spune în comunicatul comun emis de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor (CPPUC) şi de Federaţia Mondială Luterană (FML). Papa va conduce evenimentele aniversare din 31 octombrie alături de preşedintele şi de secretarul general al FML, în colaborare cu Biserica din Suedia şi cu Dieceza de Stockholm. Evenimentul va include o celebrare comună, conform ghidului liturgic catolico-luteran pregătit special. „Concentrându-ne împreună pe centralitatea problematicii lui

În 24 ianuarie a.c. s-au împlinit 14 ani de la lansarea site-ul Catholica.ro. De atunci şi până astăzi, peisajul în internetul catolic românesc s-a schimbat mult, îmbogăţindu-se constant. Sub umbrela Catholica.ro au apărut în aceşti ani multe alte site-uri, precum Magisteriu.ro, Credinta-Catolica.ro, Cateheza.ro şi altele. Acum, la ceas aniversar, avem bucuria să mai anunţăm două site-uri: Spovada.ro, respectiv CatehezeBiblice.ro. În contextul Jubileului Milostivirii am considerat o urgenţă lansarea unui site care să vină în ajutorul credincioşilor pentru a experimenta îndurarea dumnezeiască în scaunul de Spovadă. Pentru aceasta, site-ul Spovada.ro oferă în acest moment o bogăţie de materiale prin bunăvoinţa Editurii Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, a Editurilor Presa Bună şi Sapientia din Dieceza de

Iaşi, respectiv a Editurii Viaţa Creştină a Eparhiei de Cluj-Gherla. Pe lângă aceste materiale preluate din cărţi şi broşuri tipărite, sau din articole de pe internet (de exemplu Lumea.Catholica.ro), există şi

►►

Via]a Cre}tin@ nr. 1/2016

21


Info materiale scrise special pentru această iniţiativă, în secţiunile „De ce?” şi „Cum?”. În timp ce, în intenţie, mai sunt şi alte materiale şi idei pentru site-ul Spovada.ro, conţinutul actual este deja suficient de bogat ca să-i poată ajuta pe cei care nu au practicat Spovada (niciodată sau de mult timp), dar şi pe cei care o practică, însă doresc mai mult la acest capitol. De ce un site privind Spovada? „Biserica Catolică ştie că astăzi mulţi oameni trăiesc nu doar pe continentele geografice, ci şi pe continentul digital, iar datoria ei de a răspândi Vestea cea Bună se aplică şi pe acest nou continent. Parte a Veştii Bune este şi faptul că moartea şi învierea lui Isus Hristos ne-a câştigat iertarea păcatelor, pe care Biserica o administrează în numele Celui care a fondat-o. De aceea, am dorit să scoatem aceste informaţii (despre Spovadă) din cărţile care nu se găsesc în biblioteca oricui, dintre pereţii bisericilor unde – din păcate – nu vin toţi să le audă, şi să le oferim pe o platformă accesibilă oricui are internet, fie că îl accesează de pe calculator, de pe tabletă sau telefon.” Totodată, anunţăm şi situl CatehezeBiblice.ro, rod al colaborării cu pr. Mihai Tegzeş din Eparhia de Oradea. Pe acest site se găsesc traduse cateheze biblice ale pr. Silvano Fausti. În timp se vor găsi comentarii la mai toate cărţile Scripturii, dar, pe moment, comentariile privesc Apocalipsa (integral) şi Evangheliile după Luca şi Matei (parţial). În perioada următoare vor apărea comentarii privind prima Epistolă către Tesaloniceni. (catholica.ro)

Retrocedarea bisericii greco-catolice din Zorlenţu Mare Ziua de 27 ianuarie a.c. a înscris în istoria parohiei greco-catolice din Zorlenţu Mare (judeţul Caraş-Severin) redobândirea, după 68 de ani, a bisericii şi a casei parohiale. Acest fapt s-a datorat dialogului dintre Episcopia Greco-Catolică de Lugoj şi Episcopia Ortodoxă a Caransebeşului. Parohia greco-catolică din Zorlenţu Mare a luat fiinţă în anul 1839, când o parte a locuitorilor, în

22

Via]a Cre}tin@ nr. 1/2016

frunte cu preotul George Ţapu, s-au întors la Unirea cu Roma. Biserica a fost construită în anul 1901 şi are hramul „Adormirea Maicii Domnului”. (resita.ro)

Nou Episcop Exarh pentru greco-catolicii din Grecia Manuel Nin, OSB, este noul Episcop Exarh pentru greco-catolicii din Grecia. Rectorul Colegiului Pontifical Grec din Roma este cunoscut cititorilor români prin lucrarea „Timpul Domnului, timpul omului”, apărută la Editura Surorilor Lauretane, „un mic manual pentru cunoaşterea frumuseţii ritului bizantin şi a anului său liturgic, pentru a ajuta să se

înţeleagă mai bine profunzimea teologică şi liturgică a diferitelor sărbători”, după cum citim în prefaţă. De asemenea, este cunoscut prin articolele sale legate tot de sărbătorile liturgice, din l’Osservatore Romano, traduse uneori de pr. Mihai Pătraşcu pentru Ercis.ro. Papa Francisc a acceptat demisia de la păstorirea Exarhatului Apostolic pentru catolicii de rit bizantin din Grecia prezentată de Dimitrios Salachas, în conformitate cu canonul 210, § 1, al Codului de Canoane pentru Bisericile Răsăritene. Sfântul Părinte l-a numit Exarh Apostolic pentru catolicii de rit bizantin din Grecia pe Preacuviosul Arhimandrit Manuel Nin OSB, până acum rector al Colegiului Pontifical Grec din Roma, şi l-a ridicat la treapta episcopală, numindu-l în scaunul titular de Carcabia. (catholica.ro)


Libr@ria “Via]a Cre}tin@”

Via]a Cre}tin@

Piaţa Cipariu f.n., Telefon: 0735 848 889

Publicaţie lunară a Eparhiei Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla

Fondator: Pr. Vasile CHINDRIŞ Preşedinte: Preasfinţia Sa Florentin CRIHĂLMEANU Director: Pr. Daniel AVRAM Redactor: Alexandru PINTELEI Tehnoredactor: Valerian SUSAN Adresa revistei: Str. Moţilor nr. 26, cod 400001 Cluj-Napoca, jud. Cluj telefon: 0264-439018 int 111, 0729884889, 0729852875 e-mail: viata.crestina@gmail.com www.viata-crestina.ro

ORAR: luni-vineri 9.00-15.00, sâmbătă: închis, duminică: 9.30-13.00

Poşta redacţiei

ISSN: 1223-4281 Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Manuscrisele şi documentele nepublicate, expediate pe adresa redacţiei din iniţiativa autorilor, nu se restituie.



Dragi cititori, prin intermediul acestei rubrici ne puteţi pune întrebări din orice domeniu teologic, urmând ca noi să vă răspundem în următoarele numere ale revistei. Întrebările, propunerile, criticile dumneavoastră le aşteptăm pe adresa: Revista “Viaţa Creştină”, Str. Moţilor nr. 26, cod 400001, Cluj-Napoca, jud. Cluj, sau prin e-mail: viata.crestina@gmail.com

ABONAMENTELE se pot efectua direct la sediul redacţiei (Str. Moţilor nr. 26), la Librăria „Viaţa Creştină” (Piaţa Cipariu, în incinta Catedralei greco-catolice în construcţie), prin virament bancar pe adresa: Episcopia Română Unită Cluj, Str. Moţilor nr. 26, 400001 Cluj-Napoca, judeţul Cluj, (CIF 4288365), în contul nr. RO93BACX0000003005881009, deschis la Banca Unicredit Ţiriac Cluj, cu menţiunea abonament „Viaţa Creştină”, sau prin mandat poştal pe adresa: Pintelei Alexandru, Episcopia Română Unită Cluj, Str. Moţilor nr. 26, 400001 Cluj-Napoca (doar pentru abonamentele individuale). Pentru orice sesizare privind abonamentele, vă rugăm să contactaţi redacţia: tel. 0264-439.018 int. 111 sau 0729.852.875, de luni până vineri, între orele 9.00-17.00, sau accesând site-ul www.viata-crestina.ro. Preţul unui abonament pe anul 2016 este de 24,00 lei (pentru străinătate - 45 euro). Via]a Cre}tin@ nr. 1/2016

23


Ianuarie 2016