Page 1

Zidul Fiarei

TUCĂ CIMPOERU

-1-


Zidul Fiarei

Dedic această carte, Unei fiinţe dragi mie, cu suflet de aur şi inima de OM, surorii mele Cornelia.

-2-


Zidul Fiarei Daca spiritul unui singur om ar muri Universul nu ar mai exista.

Atunci am auzit pentru prima oară vocea minunată a acelei fiinţe, voce care mi-a întrerupt gândurile din plimbarea-mi matinală de-a lungul falezei batrânului fluviu. În jurul meu era un peisaj ireal sau poate aşa mi se părea doar mie. Mirat eram că pot privi iar natura cu ochii sinceri şi simţitori de copil. Poate gândurile mele de acum, mă făceau atât de sensibil. Mă simţeam curat sufleteşte şi totuşi nemulţumit.Omul este liniştit sufleteşte în copilărie, când nu are nici o grijă şi la bătrâneţe, când nu mai are ce pierde. Nu are ce pierde? Dar viaţa noastră este oare atât de neînsemnată? Viaţa, acest minunat dar al Universului, să însemne chair atât de puţin pentru noi? Nu cred. Cunoaştem cu toţii conceptul despre Rai şi ne-am bucura să ajungem acolo. Dar oare planeta noastră nu este un Rai? Un Rai unde nu te plictiseşti niciodată, spre deosebire de cel biblic în care trăieşti perpetuu starea de fericire? Acum, aici, în această viaţă, poţi fi curajos, poţi experimenta orice, poţi fi altruist, poţi chiar realiza sacrificiul suprem pentru ceea ce iubeşti şi crezi, trăind la maxim şi „la cald” bucuria. În viaţă poţi să practici binele în folosul altora, în Rai îl simţi etern. Oare monotonia eternului bine nu este, momentan de lepădat, în schimbul practicii, mereu alta, a binelui, aici pe Pământ? Spleenul Divin nu ne-a creat oare tocmai din cauza singurătăţii cosmice, când viaţa nu exista, plictisul fiind universal? Omul, iată viaţa! Omul, iată puterea cosmică creată după „chipul şi asemănarea Lui”, dar care trăieşte , experimentează, hrănind Universul cu îndrăzneala lui. El înlătură şi spulberă monotonia cosmică prin curajul şi păcatele lui. Omul cutează dar tinde către El, suferind pentru ardoarea de a îndrazni, greşind însă învaţă să găsească lăcaşul Patern, pe care îl va inunda cu veselie şi iubire. Atunci, la sosirea omului, universul va înflori şi va cuceri întregul neant, umplându-l de lumină. O tristeţe şi un gust amar mă încercau în timp ce aceste gânduri îmi bântuiau conştientul, cu tot mirificul peisaj care mă înconjura, încercând în zadar să-mi abată atenţia. Prea multe răspunsuri amputate acestor întrebări. Cu toate că era o vreme splendidă, eu tot la ploaie şi nori mi-am îndreptat atunci gândurile. Din totdeauna m-am întrebat, de ce îmi place atât de mult vremea înourată şi atmosfera care se impune unor astfel de momente. Răspunsul l-am aflat de curând, undeva aiurea, dintr-o banală replică de genul : „ când iubeşti şi eşti iubit, soarele răsare în sufletul tău, gonind norii, iar din cer plouă cu stele. ” Da, veche şi pururi nouă această vorbă, căci dacă dragostea este, din nefericire atât de scurtă pentru om, este eternă pentru universul uman. Din acest motiv accept eu vremea ploioasă? Lipsa unei iubiri adevărate să fie oare cauza ataşamentului meu de atmosfera bacoviană? Recunosc : nu am iubit niciodată cu adevărat, dar am încercat de nenumărate ori, iar atunci când am facut-o, am fost refuzat, ori oprit, datorită unui simţ al naibii de dezastruos, pe care l-am avut de-a lungul vieţii mele, de până acum, de a mă apropia doar de persoane incapabile să răspundă pozitiv. De foarte mult timp îndrăgesc eu ploaia. Nu am iubit oare nimic? Totuşi iubesc nespus de mult natura, oamenii, animalele şi mai ales orice luciu de apă, unde mă simt ca acasă,dar nu am simtit niciodata o ploae de stele , cu toate că soarele luminează acut sufletul meu. Da, rămân la ploaie şi nori. Atmosfera respectivă îmi hrăneşte tristeţea dar nu mă poate face să disper. Speranţa este omiprezentă, deci o parte infimă îmi revine. Se spune că speranţa este pentru cei ce nu ştiu anume ce vor. Oare nu am ştiut ce vreau? Imposibil.Întotdeauna am năzuit spre o iubire adevărată, curată, fără condiţionări.....dar cine oare nu a dorit-o? Atunci de unde imensul gol din pieptul meu?

-3-


Zidul Fiarei Alte întrebări văduvite, de aceea mă opresc aici, căci din nou un glas, mai precis o muzică divină, a penetrat liniştea care mă înconjura. Am îndreptat instinctiv privirea spre direcţia de unde veneau acele sunete încântătoare şi fără voia mea, mi-am îndreptat paşii întracolo. Din nou gândurile mă inundau: este incredibil câtă neştiinţă şi naivitate poate să aibă un om, în cea mai mare parte a vieţii. Oare este predestinată? Nu cred. Mai tot timpul îl petrecem ingnorând orice informaţie, la care avem de altfel, atât de uşor acces, cum ar fi experienţele părinţilor şi ale generaţiilor de dinaintea noastra. Ce-i pasa omului? Nu crede în nimic. Poate doar în ceea ce vrea el.... Degeaba citeşte, aude ori priveşte. Tot surd şi orb rămâne! Când se maturizează – dacă are fericirea acestui fapt – realizează că a trăit ca pe un topogan. Pe el se alunecă......doar la vale! De o parte a paşilor mei se aliniau majestuos, sălciile pletoase de pe malul fluviului, iar pe cealaltă parte a drumului, o vegetaţie luxuriantă, acoperea porţiunea de pământ care se întindea până la baza taluzului ce urcă în pantă lină, până la şoseaua paralelă. Aşezată la poalele oraşului pe care parcă îl îmbrăţişează, faleza în acest anotimp este incredibil de frumoasă. Era sfârşitul primăverii. Vegetaţia îşi împlinise culorile, trilul păsărelelor nu încetau până la apusul soarelui, iar miresmele erau ameţitoare şi erotic stimulatoare. Soarele nu răsărise încă, cănd paşii singurătăţii mele mă purtau pe lângă zgomotul valurilor şi chemările de dragoste, ale matinalelor păsarele. Deodată, orice cântec păsăricesc încetă. Era parcă un omagiu adus acelei voci, care le impunea tăcerea prin blândeţea pe care o degaja. Am rămas împietrit. Glasul se auzea de la marginea taluzului, dar nu puteam străbate cu vederea, datorită vegetaţiei abundente. Curiozitatea , mă făcu să intru în hăţişul ierburilor şi arbuştilor suverani în acele locuri şi cu riscul de a-mi sfâşia hainele şi braţele, am reuşit să străbat acei câţiva metri care despărţeau drumul. de baza imensului taluz împădurit. La baza acestuia, ascunsă de orivirea tuturor, dar nu şi de a mea, o femeie stătea îngenunchată, cu faţa spre răsărit. Cânta. Notele erau atât de înalte, naturale şi calde, încât mi se oprise respiraţia, precum păsărelelor trilul. Era îmbrăcată într-o pelerină de culoare violetă, cu o glugă care îi acoperea capul şi fruntea, dar nu şi ochii. Capul meu se ivi dintre ierburi şi o clipă, privirea mea se întâlni cu cea a straniei făpturi. Doamne , ce ochi! Pentru moment nu am crezut că pot fi ai unei fiinţe omeneşti. Parcă luminau. Uşor migdalaţi, de culoarea liliacului, radiau pur şi simplu. M-au fascinat. Am dus mâna la faţă, în uimirea care mă cuprinse, iar când am îndepărtat-o, fiinţa dispăruse, păsărelele cântau iară, numai eu stăteam parcă la malul unei ape, căutând cu gura căscată, piatra pe care o aruncase în baltă un nebun.... Instinctul de conservare îmi întoarse paşii spre drumul public, pustiu la acea oră. Gândul nu mai era....al meu. Era al acelei fiinţe. Nepământeană ? Înger? Nu ştaim. Uimirea şi stupefacţia mirajului imaginii acelei făpturi, îmi deschise parcă, o poartă spre necunoscut. Insoloită clipa ce tocmai o trăisem. Eram gol pe dinăuntru....o senzaţie de ambiguitate era tot ce conţineam. Cine era oare acea femeie, de unde venea, ce căuta acolo la acea oră şi mai ales.....unde dispăruse?! Iată întrebările...... Neavând răspuns la niciuna dintre ele, paşii mă purtară mai departe, spre zona populată a falezei, unde, unul câte unul, apărură oameni care-şi duceau în plimbarea de dimineaţă, câinii rasaţi, ori cei ce cu speranţa slăbirii câtorva kilograme, alergau cu noaptea în cap echipaţi ca atare. Hotărât lucru : viaţa îşi urmează cursul, orice s-ar întâmpla unor oameni ca mine. Cui îi pasă? Tot înainte, de parcă cineva ar dori să meargă înapoi...Înainte spre ce? ▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒

Acestea au fost vorbele cu care acel om şi-a început povestirea. Un om extraordinar. Un barbat de o impozanţă ieşită din comun, pe care l-am cunoscut la o partidă de pescuit, cu foarte mulţi ani în urmă. El nu pescuia; de fapt, mi-am dat seama, mult mai târziu, că nici nu mă privea. Privirea lui era pierdută undeva, în zare........ -4-


Zidul Fiarei Începuse să plouă uşor, un fel de „ mocănească”, ce promitea să dureze. Bucuria mea, căci eu şi ploaia avem o strânsă relaţie. M-am ridicat de la locul unde pescuiam şi am urcat pe dig, la locul unde sub o salcie, stătea acel om simpatic. Am început să montez o umbrelă de tip parasolar, chiar sub salcia unde era şi bărbatul acela. Acesta nu s-a mişcat deloc. I-am oferit scăunelul meu, pe care nu l-a refuzat. L-am privit discret, de teama să nu-l fac să se simtă jenat, şi m-am aşezat lângă el, pe dig, căci echpimanetul meu sportiv îmi permitea acest lucru. — Îmi face plăcere faptul că nu vă sperie ploaia şi îmi ţineţi companie pe o astfel de vreme...... Nici un răspuns. L-am privit uimit, dar la fel de discret ca şi prima oară. Era îmbrăcat cu bun gust. Acest lucru mi-a atras atenţia şi mai mult asupra lui. De fapt mă simţisen atras de el din prima clipă când îl văzusem. De obicei, mă simt jenat când cineva stă în spatele meu şi se zgâieşte când pescuiesc. Acest om, dimpotrivă, de când venise în spatele meu, sus pe dig, îmi purtase chiar baftă, căci prinsesem câteva frumoase exemplare. Până la urmă am reuşit să intrăm în vorbă, ba chiar se stabilise între noi o deosebită simpatie.

▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒

— Leo, deşteaptă-te din visare, astăzi avem musafiri importanţi, foarte interesaţi de tine, savant aleatoriu..... Pentru o clipă, l-am privit mirat, apoi dându-mi seama despre ce este vorba am răspuns : — Când faci un bine, mai întotdeauna eşti pedespsit ulterior, Ioane. Crezi că mă interesează publicitatea? Dacă am descoperit, oarecum întâmplător, minunea pentru care acum sunt crucificat cu .......lauri, consideri ca trebuie să mă simt flatat? Te înşeli Ioane, sau cum îţi mai zic acum toţi, John Americanul, că de un deceniu şi ceva , doar prin State îţi porţi fundul de o sută şi ceva de kilograme....Nici dacă aş fi descoperit leacul cancerului, nu aş fi fost atât de „vânat” . Lipsisem din ţară câteva luni, când, în urma recomandării unor oameni de ştiinţă, a trebuit să ţin un discurs preliminar, la un congres, în Elveţia, despre descoperirea mea. A fost un succes. M-am simţit la un moment dat, ca o jucărie preţioasă, de care trage o duzină de copii, rezultatul probabil fiind, sfâşierea în tot atâtea bucăţi, câte braţe trăgeau de ea. De parcă această descoperire nu ar fi fost în folosul tuturor. Poluarea. Iată inamicul public numărul unu, la ora actuală; găsisem soluţia pentru a reduce în mod controlat dioxidul de carbon din atmosferă. — Leo, văd că nu te prea încântă perspectiva cu vizitatorii, dar ia spune-mi, ai auzit de „minunea” care încântă oamenii prin oraşul nostru natal ? — Ce minune Americanule? — Cerşetoarea aceea..... — Cerşetoarea ?! — Aia, cu ochii liliachii şi vocea de-ţi încreteşte pielea........ Am ras tăcut un timp. Amintirile din primăvară îmi reînviau, ca un clişeu derulat cu încetinitorul. Străina de la faleză........ — Dacă o auzi Leo, îţi vine să-i dai tot ce ai la tine. A vazut-o şi Cristi Şoimaru. El mi-a povestit. Spunea că merge aplecată, , cu ochii în pământ şi deoodată se aşează în genunchi şi cântă. Trecătorii se opresc brusc, îşi fac semnul crucii şi o ascultă visători, parcă în extaz, la auzul acelor sunete melodioase, divine, care liniştesc sufletul şi alină suferinţele, sunete venite parcă de undeva, din adâncul universului. -5-


Zidul Fiarei Se opri o clipă, apoi continuă : — Când îmi povestea Cristi, parcă era hipnotizat. Visa. Zău, a reuşit să-mi capteze toată atenţia şi mă ştii doar cât sunt de pragmatic. Atunci i-am povestit aventura mea din primăvară de la faleză. — Asta înseamnă că ai cunoscut-o şi tu, crezi că locuieşte acolo? — Nu ştiu, dar voi pleca curând acasă şi cum sunt eu campionul întâmplărilor „întâmplătoare”, v-a trebui să aflu câte ceva . Dar de ce îi spuneţi cerşetoare ? — Da, bună întrebare. De fapt nu cerşeşte, doar că aşa e lumea. Îi dă bani, bani mari nu mărunţiş, pe care ea nu îi ia niciodată, se pare. Îţi spun toate acestea, citându-l pe Şoimaru, că eu nu am vazut-o şi tare aş vrea să mi se întâmple acest lucru. — Americanule, uite-l pe Cristi, omul lup, ca de el vorbeam şi el era la uşă. — Salve triumviratului! Suntem toţi trei acum. Ce mai faceţi oameni buni, că eu v-am simţit lipsa, spuse Şoimaru, bucuros de revedere. — Crezi că noi nu ţi-am simţit-o ? Cine ne mai delectează cu „perle” despre femei ? Hai, spune repede una şi după aia o să ne spui ce ai mai facut . — Bine : „Când vorbeşte femeia, aud zgomotul morii...dar nu văd făina” , ha ,ha, ha e bună ? A lasaţi, dacă vă plictisesc..... Ce am facut? Dar eu am întrebat primul. Discuţia aceasta, avea loc în luxosul salon al clubului pescarilor şi vânătorilor sportivi, proaspăt înfiinţat după ′89, „CAPTURA SECOLULUI”, chiar de nepreţuitul nostru amic, Cristi Şoimaru, mare amator de partide de pescuit. Ne cunoaştem din copilărie, eu, Ion, zis şi Americanul şi Cristi, mare muzician. De atunci am ţinut legătura mereu, cu excepţia perioadelor când eram plecaţi fiecare la treburile noastre, legate de profesiunile total diferite, dar şi atunci ne telefonam ori ne trimiteam diferite mesaje pe cale poştală. Pentru că toţi am fost umanişti la un mare liceu din oraş şi am studiat şi limba maternă, latina, am numit şi noi legătura noastră, „trumvirat”, după celebrele triumvirate romane. — Hei, pesacarii lu′ peşte, dacă tot ne-am intâlnit, ce ar fi să purcedem noi la o partidă prelungită de pescuit, aşa cum numai noi trei ştim? Ce spui Leo, că doar tu mai locuieşti în frumosul oraş de la Dunăre. Am rămas suprinşi, eu şi Ion, de propunerea lui. Vreau să spun, plăcut surprinşi, căci o astfel de perspectivă ne încântă nespus de mult. — Asta da idee, spusei eu, cred că ne-ar prinde bine puţină vacanţă, dar de unde dorinţa asta ? — Simplu, e vară, Americanul nu plecă nicăieri deocamdată, iar tu după vreo două zile, dacă îţi dai silinţa, poti scăpa de treburile tale din capitală şi ......zborul la malul apei şi la cules nuferi în baltă, corect ? Peste câteva zile ne aflam deja în oraşul de la Dunăre. Îmi place asta la Cristi. Mai ales când are dreptate. Sub motivul că îmi trebuiesc nişte materiale redactate şi uitate acasă, am părăsit şi eu capitala. Ne-am instalat cu toţii în Nissanul lui Ion şi zborul , cum spunea Cristi, la malul apei. Nu ştiam atunci că întrega noastră viaţă avea să ni se schimbe........ ▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒

După ce ne-am cazat în propriul apartament pe care îl aveam în centrul oraşului, destul de încăpător să poată adăposti o duzină de aventurieri ca noi, am trecut la planuri. Planuri de pescuit. Pescuit adevărat, că de companie nu duceam lipsă. Şoimaru a venit cu ” secretara”: o superbă blondă cu ochii caprui, Mirela, iar Americanul a venit în ziua plecării din Bucureşti cu o femeie ce ne-a tăiat răsuflarea la toţi: mie, Mirelei şi lui Cristi. Era o americancă get-beget, tot blondă, dar ce blondă! Un metru optzeci (totuşi cu un cap mai mică decât Ion), vreo şaptezeci şi cinci de kilograme şi nişte ochi mai albaştri decât -6-


Zidul Fiarei seninul cerului. Păr tuns scurt, chiar foarte scurt şi româneşte.......mai deloc. Pe parcurs aveam să ne dăm seama că înţelege binişor limba română, căci de doi ani stătea la aceeaşi masă şi respira acelasi aer, cu Ion. Nu erau căsătoriţi. O chema Sandra Freeman. Era din însorita California. Numai eu eram singur. Trecuse cinci ani de la întreruperea relaţiilor mele cu fosta soţie, dorul de fiul meu fiind încă o suferinţă. Familia, iată ce-mi lipsea. Acum înţeleg ce vroia să spună un coleg de-al meu, când într-un moment de aduceri aminte, îmi spunea că dacă un bărbat nu are familie, este, aproape un nimic. Aşa m-am sintit şi eu după divorţ. Mă uitam la Cristi şi Ion. Nici ei nu erau căsătoriţi, dar nu erau chiar un nimic, lucru care-mi dădea speranţe. Cât priveşte pe cei doi, după cum se vedea treaba, aveau să meargă în curand în faţa altarului, fiind prinşi destul de bine, în mrejele celor două blonde. Fiecare cu a lui, fireşte. Este noapte, iar în timp ce eu stau la masa de lucru, amicii mei privesc de la balcon cum mii de microbişti, strigă şi urlă pe străzile oraşului de bucuria victoriei echipei naţionale de football, în meciul cu Columbia. Era perioada campionatului mondial de football. Concentrat asupra tastelor, nu am auzit bătăile discrete din uşa biroului. — Leo, pe tine nu te interesează campionatul? Nu ştiam că în oraşul nostru sunt atât de mulţi „ patrioţi” ai balonului rotund....... — Sunt Americanule, iar dacă vrei să ştii, avem si cea mai bună echipă de provincie în campionatul intern. Dar nu asta mă preocupă pe mine acum, asa că te rog să mă laşi puţin să termin de redactat materialul pe care trebuie să îl trimit la sediu şi după aceea mai vedem ce şi cum. Ion se retrase discret, precum intrase şi afară se instală liniştea. Se iveau zorii unei noi zile. Microbiştii se retraseră pe la casele lor, obosind în cele din urmă să mai strige şi să mai urle. Oraşul teilor nu-şi dezminţea faima. Pe fereastra deschisă intra un puternic parfum de tei, care avu ca efect aducerea lui „ Moş Ene”, morfeul autohton, pe la genele mele, îmbiindumă la somn. Dar somnul nu mă putea cuprinde. Dorul de fiul meu mistuindu-ma, de parcă ar fi plecat la celălalt capăt al pământului. Un claxon sparse liniştea ce se aşternuse în stradă, iar râsul cristalin al Mirelei se auzi din camera alăturată. Eu aveam biroul, sanctuarul, cum îl numeam, perete în perete cu apartamentul de trei camere, pe care îl cumpărasem odată cu garsoniera. Practicând o uşă prin peretele despărţitor, am realizat accesul dintr-o parte în cealaltă, obţinând astfel, un apartament cu patru camere. „ Sanctuarul” îl mobilasem simplu : doi pereţi, excluzând uşile, erau ocupaţi de bibliotecă, restul de acvarii, în care minunaţii peştişori foarte dragi mie, vieţuiau, încântându-mi privirea şi aducându-mi, nu de puţine ori, liniştea interioară. Spaţiul rămas, era ocupat de mobilierul strict necesar, accesoriile aferente, compatibile unei camere de lucru. De toate acestea, avea grijă, doamna Maria, o pensionară vecină, cinstită şi plină de bucurie, ori de câte ori mă vedea, mai ales că îi aduceam întotdeauna, când mă întorceam acasă, mici cadouri. Scopul acestor rânduri, nu este de a vă înşira banalităţile de mai sus. Este cu totul altul şi sper că v-a fi lesne de înţeles. Inima omului este mică dar foarte încăpătoare şi plină de iubire şi taine. Calea pe care aveam să păsesc de acum încolo, urma să fie pe atât de misterioasă si plină de aventură, pe cât de banală îmi fusese până acum. Căci o viaţă în care nu ai iubit şi nu ai fost iubit, este mai mult decât banală : este goală..... Nouă oamenilor, pe lângă celelalte din lada cu zestre pe care o primim, la naştere, primim şi cel mai frumos dar pe care îl poate avea o fiinţă ratională în acest univers : darul şi capacitatea de a iubi. Dacă într-o întreagă viaţă, omul, nu realizează valoarea acestui dar, nebeneficiind astfel de el, înseamnă că viaţa lui nu a avut nici un rost ori sens. Poate am un stil prolix, dar nu am -7-


Zidul Fiarei incotro. Temelia unei case nu o vede nimeni, dar fără ea, clădirea de deasupra nu ar exista. Încerc să scriu aceste rânduri, doar pentru inimile oamenilor. Dar să revenim la „triumvirat”. Venisem trei, care eram cinci, dacă nu uitam de cele două blonde, pentru a ne recreea, exersându-ne îndemânarea în tehnica pescuitului cu undiţa. Vorbisem încă de la sosire cu un amic din oraş şi el pescar înrăit, pentru ca acesta să facă gestul mărinimos de a ne ceda pentru câteva zile, frumoasa lui abarcaţiune, un cúter suplu şi perfect adaptat pescuitului fluvial. Avea sub punte un spaţiu ingenios amenajat, cu tot ce-ţi trebuie în astfel de împrejurări, printre altele şi patru cuşete-paturi suprapuse. Când mă gândesc că suntem cinci, iar Americanul are doi metri şi nu o să se poată adăposti, îmi vine să râd şi chiar o fac, dar pe ascuns, să nu mă vadă, dându-i astfel ceva de bănuit. După noaptea albă petrecută de la sosirea noastră în oraş, ne-am trezit târziu. După siesta de rigoare, cafea, duşuri etc., pe care ne-am făcut-o fiecare după reţeta proprie, am coborât raniţele în spinare, la maşină şi am descins în port, unde era, în amonte de Căpitănia Portului, ancorată ”Baracuda”. — Cristi, eu nu urc în coaja asta de nucă, am rău de mare, spuse Mirela în timp ce se ţinea strâns de braţul celui apelat. În acest timp, Sandra, care înţelese că „Baracuda” este gazda noastră şi pentru ceva timp, cuibuşorul nostru de nebunii, trecu imediat la bord, picioarele ei lungi si frumoase, ajutând-o cu succes. — Mirela, uită-te şi tu la Sandra, nici nu i-am spus despre ce este vorba şi ne-a luat-o înainte. Tu te comporţi ca o fată din capitală care nu a văzut apa în viaţa ei. În primul rând, aici nu este mare, deci nu este nici rău de mare, apoi nu uita că Leo a navigat mai mult de zece ani, pe tot felul de ape, cu toate tipurile de nave, aşa că, te rog, comportă-te ca o bărbată şi vira la bord că te iau pe sus, clar? spuse Cristi în glumă, dar pe un ton autoritar, care ne făcură să izbucnim cu toţii în râs. — Măi, dar uită-te cum se clatină, dacă se răstoarnă ? — Când are să se răstoarne barca asta, o să se clatine şi Palatul de Navigaţie pe care il vezi aici, în dreapta ta, adăugă Cristi şi continuă : — Hai dragă să urcăm uşurel la bord, aşa, atenţie la picioare, ok? Ai vazut ce simplu şi plăcut a fost? Nici nu ajunse bine la bord, că Sandra o trase pe Mirela de mână, sub punte, pe scăriţa de la intrare prin tambuchi, deschidere practicată în punte. — Despachetarea şi echiparea pentru navigaţie, marinari, se auzi comanda, pe care o dădu, nimeni altul decât subsemnatul. Opt ochi mă priviră de parcă mă vedeau pentru prima oară. — Ce vă miraţi? Credeţi că la bordul navei sunteţi de capul vostru? De acum eu răspund de vieţile voastre, iar orice abatere o voi pedepsi ca atare. — O.K., captain, se auzi vocea Sandrei, care pufni într-un drăgălaş râs. Era o plăcere să o priveşti şi aşa, dar când radea era irezistibilă. Norocos Americanul şi cu bun gust, gândeam eu, de parcă nu aş fi ştiut deja că prietenii mei erau nişte oameni de calitate. Eu şi Americanul stăteam pe punte, la prova, înapoia unui fel de parbriz de navigaţie, care adăpostea timona. Pe Ion nu-l primiseră sub punte până nu se echipase toată lumea, după care Sandra îl chemă înăuntru. Americanul apăru doar după cateva secunde pe punte, bombănind, apoi spuse cu glas tare : — Măi marinari de apă dulce, voi construiţi bărcile astea numai pentru liliputani? Eu ce fac, o să stau numai pe punte în vânt şi ploaie? Mă aşteptasem la o reacţie mai violentă din partea lui, dar mirat şi totodată mulţumit că am scăpat doar cu atât, i-am răspuns:

-8-


Zidul Fiarei — Lasă Americanule, nu fi trist, o să acostăm undeva la mal unde vom monta corturi şi o să ai tot confortul, ok? —Hm, mormăi uriaşul, bine, dar când mă mai invitaţi la pescuit, să închiriaţi un transoceanic, să încap şi eu, ce naiba, doar pentru atâta l-am „înverzit” pe amicul tau Titi când am luat barca? Cu dolarii ăia luam un cargobot ...O.K., dacă Sandra no comment, n-am s-o fac nici eu. Am pornit motorul, care începu să toarcă plăcut : era un S.K.L. aproape silenţios, de 100 cai putere şi mare mi-a fost uimirea că Sandra era pe prova tribord, cu mănuşile de protecţie pe mâni şi gata să desfacă voltele de pe bintele din dana de acostare, mai precis, un ponton la care avea acces nea Titi, contra unei „taxe” pontonierului, moş Borcan, mare amator de sucuri bahice. — Mola! Am comandat eu, mai mult în glumă. Sandra nu lua însă în glumă comanda mea, şi în câteva clipe desfăcu complicatele volte de pe binte şi aducând parâma la bord, unde o voltă foarte „profesional”, pe tacheţii de pe punte. — Sandra dragă, dar de unde ştii tu marinărie, am întrebat eu? — A navigat mult în California pe nave de agrement, că poate să îţi dea lecţii, interveni Americanul, cu o oarecare mândrie în glas. Fără să mă supăr pentru insinuarea lui neruşinată, am spus: — O.K. Sandra, dar ştiu că la această partidă de navigaţie, voi avea un fermecător secund... — Thank you, răspunse ea, în timp ce eu admiram frumoasele coapse şi minunatele braţe ale proaspatului meu „ locotenent” , echipat doar în bikinii şi vesta de salvare. — Atenţie, comanda la mine, am strigat eu zâmbind . Propun să facem o plimbare în amonte mai întâi, în onoarea secundului, că doar nu a venit tocmai din California, fără să admire şi să cunoască frumuseţile locale oferite atât de generos, din perspectiva „Baracudei”. — Da, da, sări în sus de bucurie Mirela, e minunat! Nici eu nu am avut o astfel de ocazie. La drum căpitane! — Măi aceştia, eu vreau să merg la pescuit, nu la promenadă, spuse Americanul. Nu apucă să termine fraza, că Sandra îl privi atât de tandru şi cu subînţelesul rugăminţii, încât Ion ridică mâna în sus şi o coborî în semn de „facă-se voia ta” şi începu să mormăie ca un urs, fără ca cineva să înţeleagă în ce dialect o făcea. Am pus cârma afară, spre larg, pentru a desprinde uşor de ponton prova, apoi am readus-o la zero, după care deslipindu-se şi pupa de ponton, am pus maşina la încet-înainte şi...la drum. Era vară, soare şi miros de Dunăre. Acel miros pe cre nu-l poţi uita niciodată, oriunde te-ai afla. Faleza era aglomerată la aceea oră a după-amiezii. Sute de oameni se plimbau bucurându-se de răcoarea apei şi de vegetaţie, ori consumând băuturi răcoritoare sub umbrelele multicolore, de le nenumăratele terase. — Uite o cofetărie în luminişul acela, spuse Mirela, adăugând că nu ne-ar strica nişte îngheţată. Pe plaja de nisip din dreptul cofetăriei, era o salcie bătrână şi făcând instinctiv cu mâna spre ea, am îndreptat prova către aceasta şi încet, am atins plaja cu prova. Doamne, nici nu a trecut uşorul şoc făcut de atingerea malului, că frumoasele braţe ale Sandrei, prinse bompresul şi sări pe plajă, cu parama în mână, legând-o de bătrâna salcie. Fata asta nu era doar frumoasă, era şi deşteaptă. Era de astă dată, îmbrăcată într-o fustă neagră, iar în locul vestei de salvare un ilic de aceea culoare, etalându-şi astfel, prin contrast, minunatele forme. Eu m-am dus si am luat schela,(o scândură special adaptată) şi am asigurat-o de bompres, puţin lateral în amonte şi am lasat-o să alunece uşor pană a atins plaja. Pe ea sări fără -9-


Zidul Fiarei teamă de data aceasta Mirela, apoi Cristi. Mirela era îmbrăcată si ea într-o minifustă de culoare albastră şi un ilicel de aceeaşi culoare, care împreună cu Sandra , făcu o puternică impresie unui bărbat care, cu gura căscată, uită să mai fie atent la undiţele ce le avea la apă, uitându-se însă stupefiat la cele două nimfe ce tocmai descinseră în imediata lui apropiere. Am coborât apoi şi noi, mai exact doar eu, căci pentru a coborî şi Ion, a trebuit să ţin schela, să nu alunece când cobora acesta. Penumbra se instalase deja, soarele coborând spre asfinţit trezind oameni şi popoare de pe cealaltă emisferă, în timp ce pe noi ne îndemna la odihnă de parcă omul cât trăieşte s-ar odihni vreodată. Nici o adiere de vânt nu îndrăznea să ne răcorească, asa că ne-am aşezat la o masă, sub o umbrelă „Coca- Cola” şi imediat o tânără fată veni şi ne luă comanda. Americanul se uită lung după comandă, adică după fata care o luă, dar imediat îl auzirăm scoţând un ultra sunet ; probabil unul din frumoasele picioare ale Sandrei, avu un violent reflex pe sub masă. — Leo, este minunat oraşul acesta, cu toate că nu am avut încă prilejul să îl vizitez în întregime, dar faleza este într-adevăr unică, diversificată, spuse admirativ Mirela. — Într-adevăr, vru să spună Cristi dar Mirela continuă . — De ce nu mi-ai spus, iubitule, că este atât de frumos? Aş fi insistat să vin mai des, lucru pe care sper să îl fac in viitor. — Am vrut să fie o surpriză plăcută pentru tine, draga Mirela, ce crezi că dacă îţi lăudam anticipat meleagurile natale, m-ai fi luat în serios ?Aşa te-ai convins singură, văzând cu ochii tăi frumoşi, spuse el şi o luă tandru cu braţul după umeri, aşternând pe frumosul ei obraz un sărut. — Cred că ar cam trebui să ridicăm ancora, se întunecă, am spus eu si toată lumea se ridică imediat. După câţiva paşi se auzi în urma noastră cineva alergând. — Alo, alo, dar dvs. nu aveţi obiceiul să şi plătiţi ceea ce consumaţi? Am ramas pentu o clipă cu toţii mirati, dar apoi am izbucnit în râs. Mai ales Sandra. Râdea cu lacrimi asemeni unei ploi cu soare. Era fermecătoare. Am bagat încă râzând mâna în buzunar, în timp ce spuneam scuzele de rigoare, dar Americanul mi-o luă înainte, fiind foarte generos. Plecarăm spre cuter, râzâns şi comentând incidentul hilar. „ Dă Doamne....” În clipa aceea se petrecu ceva neobişnuit şi se lăsă o tăcere de-ţi auzeai inima. „Dă Doamne Lacrima din ochiul tau de soare În inimi veşnic omul să cuprindă, Iubire de la tine şi mâna să întindă Spre pace şi lumina creatoare!” La numai zece paşi în urma noastră, stătea în genunchi cu faţa spre răsărit, o femeie cu mâinile întinse spre cer . Vocea, acea voce astrală, paralizantă, penetră tăcerea. Prima care se aşeză în genunchi, fu Sandra, care-şi făcu înainte un evlavios semn al crucii. În dreapta mea, elegant îmbrăcat ca pentru o plimbare de seară, era un domn în vârstă, lângă el doi tineri şi alţi câţiva oameni puţin mai departe, toţi stând în genunchi. Misterioasa apariţie continuă să cânte. Doamne, ce fel cânta! Acele note divine te învăluiau purtându-te pe culmile fericirii. Simţeam cu prin toţi porii corpului pătrundea o linişte şi o pace interioară, nemaiîntâlnită vreodată. Iubire, multă iubire simteam. Şi lumină. De unde atâta putere la aceea fiinţă , avea să mă întreb ulterior. Americanul făcu o mişcare, dar voinţa lui era paralizată. Alături, Sandra şi Mirela, aveau ochii umezi de bucurie care le umplură sufletul, eu însumi simţeam pe mâna dreaptă, fierbinţeala unei lacrimi care îmi scăpă printre pleoape. Cristi îşi aşezase capul deasupra mâinilor lipite de asfalt. Deodată …tăcere.

- 10 -


Zidul Fiarei Acea tăcere care a precedat primelor note. Am ridicat fruntea. Ceilalţi erau deja în picioare. — Unde este, întreabă Ion. — Where is she, se auzi şi glasul Sandrei. Americanul alergă la locul pe care cu numai câteva clipe în urmă statuse îngenuncheată străina misterioasă, dar nu găsi pe nimeni. Imediat am ajuns şi eu. Simţeam un puternic parfum. M-am uitat în jos. Pe asfalt era un superb crin alb imperial, cu codiţa retezată. El era sursa parfumului pe care-l simţisem. Profitând de faptul că toţi se adunară în preajma acelui loc şi comentau surprinzătorul moment pe care îl trăiră, m-am aplecat discret şi am luat floarea pe care am ascuns-o sălbatic, la piept. Cred că dacă cineva ar fi încercat să mi-o ia, n-aş fi răspuns de faptele mele. Neavând altceva ce face, întrucât minunea dispăruse la fel de misterios precum apăruse, am plecat gânditori spre „Baracuda”. Pe drum nimeni nu spunea nimic. Meditau. La ce ? La cine? Aveam să aflăm mai târziu. Ştiam doar că trăisem un moment unic de transă, pe care niciunul dintre noi nu-l mai experimentaseră până atunci. Ajunşi la cúter, Cristi mă întrebă, după ce mă trase discret deoparte : — Navale de tipul acesta, ştiu că sunt încheiate în cuie de cupru, contra ruginei, nu ? Vrei să deschizi, te rog, magazia ? Aş dori unul din acele piroane mari de aramă…….dar văzând că îl privesc întrebător, se repetă : — Te rog ! — Bine omule, dar îmi spui explicit mai târziu ce şi cum, promiţi ? — OK. După ce se văzu cu ditamai cuiul în mână, îmi mai ceru un ciocan şi un şpiţ de oţel cam de aceeaşi mărime şi dispăru, rugându-mă să-l aşteptăm. — Bine, dar să te misti repede, că dacă nu te-aş cunoaşte de o viaţă întreagă, aş crede că ai înnebunit. Acestea fiind spuse, Cristi plecă şi reapăru după un sfert de oră, vesel şi doar cu ciocanul şi şpliţul în mână. Cuiul de cupru dispăruse. — Unde ai fost hoinarule, îl întâmpină Americanul, care măsură puntea de la un capăt la altul cu o sticlă de wiski în mână. Ia şi tu, ca eu, fetele şi Leo, ţi-am luat-o înainte. Simţeam cu toţii nevoia să bem ceva, după ce am trecut prin raiul oferit cu atâta generozitate de acea făptură transcendentală….. — Americanule, asta îmi place mie la tine, întotdeuna gândeşti rapid şi bine în situaţii extreme, ţi-a intrat pragmatismul american în sânge, răspunse Cristi, apoi adăugă : — Dar ceilalţi unde sunt ? — Sub punte, răspunse acesta. — A, uitasem că tu nu ai loc sub punte, dar nu-i nimic, am să-ţi ţin eu companie. Rămase puţin pe gânduri, apoi mai spuse : — La mine, această experienţă insolită a avut efect de-a dreptul stupefiant, de aceea numi pot reveni încă. — Acum nu mai am nici o îndoială, spuse Ion. Te înţeleg perfect. Este unica. Oare să fie o sfântă? Crezi că Dumnezeu văzând inutilitatea atâtor profeţi, vrea să încerce şi cu o femeie,că poate aşa ne intră minţile în cap? Oare fecioara Maria a coborât ea însăşi pe pământ? De ce, în acest loc şi în această ţară? A popor ales, nu prea arătăm, mai ales că, l-am trimis pe tiran în altă lume de ziua Naşterii lui Isus…. — Iartă-mă Doamne pentru gândurile ce-mi umblă prin minte, încheie Americanul, făcându-şi cruce. — Cristi, vino te rog jos, strigă Mirela. Sandra tremură şi plânge, iar eu nu mai ştiu ce să fac. - 11 -


Zidul Fiarei În urma acestui îngrijorător apel, Cristi coborî sub punte, lăsându-l pe Ion cu gândurile lui. Sandra stătea pe unul din paturile de jos, în timp ce eu şi Mirela nu mai ştiam cum să procedăm. Nu văzusem de mult o stare emoţională atât de intensă. Sensibilitatea Sandrei, încă o calitate pe care tocmai o descoperisem la această superbă femeie, nu mă mai miră. Fata aceasta era plină de surprize plăcute. Limba engleză nu era străină pentru niciunul dintre noi, deci Cristi, care era renumit printre noi ca unul care ştie să liniştească spiritele cu grijă şi tact, se aşeză uşor pe marginea patului, lângă Sandra şi o întrebă în engleză : — Ai o problemă Sandra ? Dacă te-a impresionat atât de puternic femeia aceea, să ştii că nu eşti singura. Eu o văd pentru a doua oară şi mă simt ca atins de trăznetul zeilor, nu apucă să termine el de spus, că Sandra sări de pe pat şi exclamă : — Exact, asta este starea în care mă simt acum prieteni! Dar vai, dragii mei, nu vă daţi seama că trăiţi aici, în acest loc, un eveniment poate de o importanţă covârşitoare ? Femeia aceea este o sfântă, v-o spun eu. Am simţit puterea ei divină cu tot trupul şi sufletul meu, mai spuse ea şi-mi puse o mână pe umăr, eu simţind în acea clipă, cum tremură încă, de parcă nişte vibraţii interioare, puternice, se stingeau încetul cu încetul, în adâncurile fiinţei ei. Când văzurăm că „terapia” lui Cristi avu succes, simţirăm cu toţii cum atmosfera se destinde, readucând situaţia sub control. Americanul, alias Ion, asistase la toată discuţia, stând pe vine şi privind de sus, din dreptul intrării sub punte. — Bunii mei prieteni, spuse acesta, n-aţi vrea domniile voastre să urcaţi pe punte, să mă pot băga şi eu în seamă pe lângă dumneavoastră ? Cred că a venit timpul să mólăm şi să plecăm pe malul celălalt, unde vom avea destul timp a ne împărtăşi impresiile, printre partidele de pescuit, pe care sper că le vom mai face. Ce Dumnezeu! Mă uimi tonul calm şi oarecum glumeţ, al amicului nostru : ceva se întâmplase şi în sufletul uriaşului. Acest om puternic şi de nezdruncinat, părea acum un copil simţitor în faţa unui miracol, gândeam eu, simţind cum dragostea pentru bunul meu prieten creşte până dincolo de limitele oricărei frontiere. Cristi sări şi molă parama, iar după ce urcă pe vas, am tras la bord schela, apoi, după câteva manevre, am pus cuterul pe drum, transversând senalul şi ne-am lăsat purtaţi de val, până la locul pe care îl consideram noi.Oraşul era numai lumini şi arăta strălucitor, privit de la bord. Motorul torcea ca un motan uriaş, ascultând de comenzile mele, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Noaptea, pe Dunăre, aduse de briza apusului, sunt nişte miresme plăcute, de la pădurea şi câmpul din malul drept, care amestecate cu mirosul firesc al întinderii de apă, dau senzaţia minunată a plăcerii de a trăi. Aşa ne simţeam şi noi, căci nimeni nu spunea o vorbă, până cănd liniştea fu întreruptă de Sandra. — Doamne, da linişte şi pace mai este pe apa aceasta ! Părând că se gândeşte undeva, tot ea spuse : — Dar unde a dispărut aşa, instantaneu, sfânta de pe faleză, că eu tot sfântă o consider, chiar dacă voi nu. Întrebarea plutea în aer. Nimeni nu ştia să răspundă. — Să lăsăm deocamdată asta Sandra, că şi noi suntem la fel, într-o totală confuzie şi uimire…. — Leo, vezi că ne apropiem de locul „ crimei ”, glumi Cristi. — Da, aici urmează să „omorâm” ceva somotei, şalăi,că doar de asta am pornit la drum, am continuat eu gluma lui Cristi, glumă rămasă fără efect hilar. Gândurile noastre erau de fapt, tot la misterioasa femeie de pe faleză. Am început manevra de acostare cu prova în mal, dar m-am răzgândit. Pentru că la nici zece metri de mal era o geamandură-dană, pentru legarea unităţilor din convoaiele fluviale în aşteptare, iar acum nu era nimic legat de ea, apele fiind scăzute, am legat

- 12 -


Zidul Fiarei vasul de ea cu prova şi babordul spre mal, lăsând tribordul (partea dreaptă), spre larg. Am fundărisit şi o mică ancoră de mâna pentru siguranţa cuterului. Atmosfera era plăcută, datorită echipajului care participă la manevre cu veselie şi ascultători ca nişte adevăraţi marinari. Toţi, în afară de Mirela care era „tufă de Veneţia”, în materie de bărci şi apă, după cum ştim, încă de la prima ei tentativă de au urca la bord. La mal, aveam să mergem cu o barcă pneumatică de opt persoane, confortabilă şi uşor de manevrat, distanţa până la plajă fiind foarte mică. După acostare am stins luminile de drum şi am aprins luminile de staţionare şi ceva în plus. În această noapte şi dimineaţa la primele ore, nu aveam să coborâm de pe vas. Vom pescui noapte-dorinţă lui Ion, cât şi dimineaţa în zori. Toate manevrele fiind terminate, iar puntea luminată în întregime, am trecut şi la partea domestică a clipei. Fetele au aşezat pe puntea-prova o măsuţă pliantă, în jurul căreia ne-am aşezat toţi. Apa îşi făcu efectul, căci toţi avurăm o poftă demâncare peste măsură, aşa că în mai puţin de o oră, am consumat aproape întreaga provizie pe care o transportasem la bord. Acum le făceam siesta, în afară de Ion, care scoase din trusa de pescuit, o mulinetă Okuma şi o montă pe o vargă “shakespeare”, ambele de „calibrul” altilerie grea , iar după ce termină şi montura cârligelor şi greutăţilor corespunzătoare pe linia principală, strigă la mine : — Leo, parcă spuneai că proprietarul vasului ţi-a lăsat şi momeli. Te rog, nu te deranja, spuneam numai unde să le găsesc şi mă servesc singur. — Vezi chiar sub bancheta pe care stai, am spus eu, după care m-am întors la discuţia pe care o purtam cu fetele si cu Cristi. — Nota zece pentru Titi. Aici este momeala en gros şi de bună calitate, asa că nu mai am nici un comentariu vis-a-vis de dolarii pe care i-am dat, spuse mulţumit Americanul, in timp ce scoase de sub banchetă, pe lângă cutia specială cu momeli şi cu recipient transparent, cu capac, plin cu pestişori vii. — Praf îi fac, se referi el la sărmanii peşti, după care dispăru la pupa şi nu mai auzirăm de el. Cum stăteam, cei rămaşi, în jurul mesei, mi-am adus aminte de ultima ispravă ciudată a lui Cristi. — Cristi, spune omule, ce ai făcut tu cu acel cui de cupru? — Vă spun, dar să nu râdeţi de mine, ok? — M-am dus până la locul unde stătuse aşezată femeia aceea cu glas de înger, am făcut o gaură în asfalt cu spitiul, după care am bătut cu ciocanul acel cui de aramă, în speranţa că va rămâne veşnic în amintirea celor văzute şi trăite de noi. — Minunat, exclamă Sandra. Iată un om care simte. Este bine să putem localiza oricând spaţiul exact unde a îngenuncheat sfânta. Va fi un minunat loc de rugăciune, eu cel puţin aşa gândesc, căci pentru mine făptura aceea a avut, are şi v-a avea întotdeauna, harul de a îndemna oamenii la rugăciune. Toţi priveam, pe rând, când la Cristi, când la Sandra, dar mai ales la cea din urmă, întrebători. — Da, ce vă uitaţi aşa la mine? Întotdeauna am avut respect pentru credinţă, Dumezeu fiind supremul meu ideal. Aşa am fost crescută şi nu-mi pare rău. De la pupă se auzi în acel moment un clinchet de clopoţel, pe care unii pescari îi fixează pe vârful lansetei pentru a fi atenţionat când muşcă peştele momeala. În acelaşi timp se auzea şi glasul Americanului, care bombănea ceva, că aproape imediat să strige : — Leo, vino cu minciocul, am probleme, se pare că am ceva de categorie grea omule, mişcă-te repede că l-am adus aproape de vas si nu văd nimic. Am luat minciocul, pe care şi-l pregăteşte orice pescar care se respectă, dar şi o „gafă”, aceea sculă arată ca un mare cârlig de oţel, fixat de un mâner de lemn şi am alergat cu ajutorul bravului meu amic, care se pare că avea să ne asigure hrana cea de toate zilele. - 13 -


Zidul Fiarei Ajuns la locul faptei, cum glumeam noi adesea, am întins braţul puţin lateral şi am aprins un mic proiector, care lumină imediat scena. Nu după multă luptă Americanul reuşi să scoată la suprafaţă apei capul, apoi coada unui superb exemplar de somn, pe care după mai multe eforturi am reuşit să îl aducem la bord cu minciocul. — Ce ai pus momeală Ioane, de ai reuşit să păcăleşti monstrul asta de nouă kilograme şi ceva? — Cel mai mare cărăşel pe care l-am găsit în căldăruşa domnului Titi. În timp ce purtam această discuţie, lângă noi ajunseseră şi Cristi cu fetele, care uimite, nu mai conteneau cu laudele şi felicitările la adresa învingătorului. Americanul simţinându-se în centrul atenţiei, pupă pe rând obrajii acestora, după care se ocupă de captura pe care mai întâi o cântări: avea nouă kilograme şi două sute de grame.... — De unde precizia asta Leo, că doar nu ai avut cântar în coada minciocului? — Da de unde, amice, dar am prins şi am văzut foarte mulţi peşti la viaţa mea, ca să mai pot rata astfel de estimări, am răspuns eu. Fetele se retrăseseră ca să se odihnească, lasându-ne în plata noastră şi nu după mult timp se retrăsese şi Cristi, eu şi Ion rămânând să pescuim în continuare. Americanul s-a apucat să tranşeze peştele în fileuri, pe care le-a presărat din abundenţă cu sare, pentru „îndulcire”, şi pentru a lăsa grăsimea. — Cristi este asa de obosit că renunţă la pescuit, sau s-a dus pe post de eunuc, întrebă Americanul . — Nu amice, dar cred că preferă să mediteze, mai ales că are şi la ce, am răspuns eu, după care am plecat, înrtorcându-mă cu două lansete gata montate, pe care le-am şi lansat la apă. Într-una am pus un cărăşel imitându-l pe amicul meu, iar în cealaltă am „binecuvântat-o” cu un imens buchet de râme negre.Totodată am adus un termos cu cafea şi o sticlă cu coniac, gheţă şi apă minerală, pe care le-am aşezat frumos la picioarele noastre, între cele două scaune pliante pe care stăteam. După mai multe minute de tăcere, se auzi vocea lui Ion. — Leo, femeia aceea m-a lăsat pur şi simplu blocat. Nu mai pot gândi în altă parte, m-a fascinat. Ce fel de .....fenomen o fi această fiinţă ? — Şi tu Ioane? Credeam că eşti de oţel, dar se vede că m-am înşelat, inima ta tot de copil a rămas. De asta te-am iubit eu întotdeuna am adăugat eu emoţionat. — Dar Sandra are dreptate mai omule, a spus el, crede-mă bunul meu prieten , făptura aceea este o sfântă. Întoarse puţin capul într-o parte, probabil să nu observ eu, că are ochii umeziţi. Am ramas o clipă pe gânduri. — Crede-mă, mai afectat ca mine nu este nici unul dintre voi. Eu i-am vazut şi faţa. Ochii mai ales .....De atunci toate gândurile mele aparţin acelui înger şi mereu mă întreb dacă este reală! — Leo, cred că nici eu nu am să plec de aici până nu o mai văd o dată, spuse emoţionat el. Trebuie să o mai văd....O cere toată fiinta mea. Am rămas apoi gânditori, mult timp. Spre est, zarea capătă culoarea indigoului, apoi treptat albastru din ce în ce mai deschis. Avea să răsară soarele. Această perioadă, de crespuscul, până la răsăritul soarelui, este cea mai propice pentru prinderea marilor răpitori, fapt atestat în acel moment de o puternică trăsătură la montura cu cărăşel. Am întins mâna la timp şi am tras lanseta, care era să fie luată peste bord, deoarece uitasem să o asigur în postamentul de pe marginea punţii. Cu mâna stângă pe braţul multinetei, am înţepat energic. O putenică smucitură s-a opus mişcării mele, apoi nimic. Nici un fel de dril. La acest fel de pescuit, drilul dă tot farmecul. Lupta cu vietatea din adâncuri creează o satisfacţie pe care doar pescarii adevăraţi o stiu. Pur şi simplu adrenalina erupe în organism.

- 14 -


Zidul Fiarei Am dus varga spre spate, apoi am revenit la un unghi aproape orizontal, recuperând rapid firul, repetând mişcarea până la terminarea firului. Astfel am putut să observ captura. Părea moartă. Era un şalău de vreo două kilograme, inert şi uşor întors pe o parte. Acum ştiam ce se întâmplase: atunci când cârligul se prinde în interiorul gurii, în zona esofagului, bietul peşte nu mai poate opune rezistenţă, deoarece prin tractiunea mulinetei, i se dechide gura, împiedicându-l astfel să mai poată respira. Dacă ar fi fost prins de partea laterală a gurii, ar fi luptat până în ultima clipă, dar aşa nu a avut nici o şansă. Ghinionul lui şi al meu, ca eu nu am avut nici un pic de adrenalina în plus.... În tot acest timp Americanul fusese plecat după o a doua lansetă, pe care vroia să o monteze cu momeala de coropişniţe şi să înlocuiască carăşelul care probabil murise de mult. — Măi să fie, da nu ai pierdut timpul, excalmă acesta. Frumos exemplar...pentru un şalău! — Las-o baltă, nu mă pot compara cu monstrul tău, dar trebuie să recunosc ca la ciorba de peşte, trebuie şi ceva şalău, nu? — Binenţeles bărbate, dar să nu uităm şi ceva albitură mică. — Imediat trec la ceea ce mă pricep cel mai bine, adică la prinderea obleţilor. — Recunosc, la acest capitol eşti un as, spuse Americanul. Într-adevăr, reţeta ciorbei de peşte stil lipovenesc, impune şi „frunza de plop”, adică pestişori mici, cum ar fi obleţii, plăticuţa, babuşca, care să fierb înainte de toate, se strecoară doar zeama, în care ulterior se adaugă la fiert, celelalte ingrediente, inclusiv peştele mare. Am lăsat aşadar „artileria” grea, în seama lui şi am plecat după o vargă de carbon, telescopică, lungă de cinci metri şi cum vermuştii nu lipseau din arsenalul lui Titi, am trecut la treabă. După cum am mai spus aici eram în elementul meu. Pentru mine peştii mici, iuţi si şireţi nu aveau nici o taină. Cu atât mai puţin sanse. Am preparat mai întâi un sofisticat amestec de ingrediente, pentru a le folosi drept nadă, totul într-o căldăruşă de plastic pe care mi-am asezato în partea stângă; am început să arunc departeîn larg şi spre mal, câte un gogoloş de nadă, apoi am aruncat cât mai aproape de bătaia undiţii, „ adunând” astfel peştii în raza mea de acţiune. Pentru început am folosit o montură de zero zece, cu cârlig de şaisprezece, deoarece am observat că obleţii au „răspuns” la nadă, foind în locul unde cădea bulgăraşul de nadă pe care-l aruncam neîncetat. Restul a fost simplu : oblete după oblete se adună în lada de langă mine. Când am considerat că s-au adunat destui, am schimbat montura cu una de zero şaisprezece şi un cârlig de paisprezece, pentru plăticuţă, un peşte care îşi face veacul pe la fundul apelor. Am mărit adâncimea la trei metri, iar ca momeală am folosit de data asta, un buchet de viermişori, în loc de unul cum foloseam la oblete. Rezultatele fură cele scontate, mai ales că o parte din nada s-a strâns la fundul apei sau între ape, deoarece în această zonă se formase un mic anafor care ţinea nada pe loc. O plătică, două, chiar câteva babuşti, un caras şi iar plătică după plătică. Chiar şi una mai mare de aproape un kilogram, pe care nu am putut-o ridica la bord decât cu minciocul. Un astfel de peşte foarte greu de scos din apă, de la trei metri adâncime, căci are prostul obicei de a se întoarce pe o parte, iar cârligul foarte mic şi ager, putând în orice moment să taie buza pestelui, făcându-l scăpat. Acum aveam şi frunza de plop, aşa că ciorba pe care am să o prepar era garantată ca fiind una.....delicioasă. Deodată, soarele apăru de o palmă desupra orizontului, înroşind zarea. În timp ce-l priveam, gândeam: curios, la monturile din adânc pe care le străjuia Ion, nu se mai manifestă nici măcar o tentativă de atac din partea peştilor! Oare să fi fost nişte singurateci, cei doi peşti pe care îi prinsesem? Acelaşi lucru se întrebă şi Ion, căci nu întârzie să remarce aceasta cu glas tare : — Mai, pe Dumnezeu, dar nu ne mai băga în seama nici un locuitor al apelor, rătăciţi aceia să fi fost singurii care au avut ultimul drum prin zona asta, ce zici Leo? - 15 -


Zidul Fiarei M-am uitat la el fără să-i răspund, spunându-mi în gând: formidabil, Ion şi-a schimbat conduita, numai spune „pe naiba”, ci „pe Dumnezeu’’. Semn bun ! — Cred că valurile mari care au fost făcut, după ce a trecut şalupa aceea din amonte, a cam deranjat viaţa peştilor, iar restul lor a tulburat apa, aşa că s-au cam cărat de pe aici... Şalupa care trecuse prin dreptul nostru ,încă se mai vedea puţin, chiar în zare, la cotul din aval al Dunării. Atunci, Americanul asigură lansetele şi se răzbună pe sticla de coniac. Băusem şi eu, iar acum aveam capul greu, dar mi-am revenit după o imensă cană cu cafea. Încălcasem regula numarul unu, pentru prima oară: la pescuitori în timpul muncii, fără alcool. — Ioane, vino, te rog, să mă ajuţi să umflăm pneumatica, şi să o lansăm la apă, până nu se trezesc şi ceilalţi, şi să transportăm la mal corturile şi celelalte, pentru că am de gând să o fac pe bucătarul, am strigat eu la el. — În regulă, răspunse el, apoi cu o ultimă înghiţitură termină coniacul şi aruncă sticla peste bord. — Bă pescarul lu′..... peşte, dar ţie nu ţie ruşine să arunci cu sticle în apă, am strigat eu la el. — Bine, dar eu... — De când îţi permiţi tu să sfidezi mediul...Tu ştii câte milioane de ani îi trebuie unei sticle să dispară din locul unde tocmai ai aruncat-o? Felul răstit şi tonul plin de indignare, îl făcu să se înroşeacă în obraji şi totodată să rămână uimit, căci nu mă mai văzuse niciodată aşa de revoltat. După câteva clipe necesare pentru a-şi revenii, spuse umil; — Uite, curentul duce sticla spre mal şi o voi recupera de îndată ce vom acosta pneumatica şi ... iartă-mă, dar am uitat că tu eşti un... dar iartă-mă încă odată, furiosule. — Nu în sensul acesta am vrut eu să înţelegi, ci trebuie să ştim cu toţii, odată pentru todeauna, că natura are dreptul să rămână aş cum a fost creată. De ce ne bucurăm noi acum? De natură, am răspuns tot eu. Unde trăim noi? În natură, la sânul ei, căci ea ne hrăneşte fizic dar şi emoţional, deci, de ce în stupiditatea noastră, să ne lipsim de acest dar?! — Bun... acum mă faci prost, spuse Americanul,roşu la fată. Dar ţi-am spus îndată ce ajungem la mal, voi prinde acea sticlă, chiar dacă ar fi să înot după ea până la Tulcea, mai spuse el şi plecă luând un braţ de lucruri, pe care le cără la barcă pneunatică, pe care eu o lansasem deja la apă. Am coborât în barcă amândoi, şi din câteva vâsle am ajuns la mal, unde am debarcat totul. În timp ce eu pregeam grătarul şi trepiedul pentru ceaunul de ciorbă., Americanul monta tăcut corturile, probabil că mi-o cocea pentru muştruluielile pe care i le-am tras, în glumă desigur căci nu era felul lui răzbunător, dimpotrivă, ca şi mine ori Cristi, nu ţineam o supărare mai mult decât stă cioara într-un par. Pe punte apăru Sandra, în costum de baie şi fără să spună ceva, se aruncă în apă. Eu eram plecat după lemne în pădurea din spatele nostru. Când m-am întors, Sandra tocmai ieşea din apă, şiroind. Frumosul ei trup îşi etala splendidele-i forme. Părea o zeiţă a apelor! — Bănuiesc că aceasta a fost duşul de dimineaţă, ca astfel nu înţeleg ce cauţi la ora asta în apă speriind,... peştii, spuse Americanul în glumă ce o privea de parcă o văzuse penrtu prima dată. — Scuze, dar o baie de dimineaţă este o zi fără probleme, răspunse frumoasa apelor, arătându-şi dinţii strălucitori de albi, în timp ce zâmbea. Cristi se sculă şi el, ducându-se direct la pupa după termosul cu cafea, din care consumă o considerabilă cantitate, după care îşi aprinse o ţigaretă şi se aşeză să păzească lansetele rămase după plecarea mea şi a lui Ion. Sub punte mai rămăsese doar Mirela. Probabil îi plăcea uşorul legănat al vasului, amintindu-i de leagănul copilăriei.

- 16 -


Zidul Fiarei La mal, Sandra se aşeză pe o saltea pneumatică şi astepta să-şi facă efectul primele raze de ultraviolete, care aici pe Dunăre nu sunt atât de dăunătoare ca pe litoral. Cum stăteam comozi pe locurile noastre, am observat, eu, Ion şi Sandra, cum Cristi părăseşte pupa şi se îndreptă spre intrarea sub punte, unde şi intră, dar apăru după câteva secunde, urmărit prin aer, de un ibric de aramă care cu foarte puţin a ratat spatele urmăritului. Imediat apăruîn spaţiu intrării, capul cu părul cârlionţat al Mirelei. — Unde te crezi, în armată? De ce îmi dai deşteptarea răutăciosule? Dormeam atât de bine...mai adăugă ea, după care dispăru sub punte. Eu şi Ion râdeam de aventura lui Cristi. Binefăcător efect are râsul asupra omului! Acum de exemplu, nu mai simţeam nici un pic de oboseală, cu toate că petrecusem încă o noapte albă. Mirela apăru pe punte, într-un halat bleo, strălucitoare asemeni unei zâne a dimineţii, iertătoare cu sărmanii muritori de noi. Făcu semne cu mâna, la mal cărtre noi. — Leo te rog du-te tu şi fă pe taxiul pentru frumoasa dimineţii, mă simt atât de bine aici... Te rog, ţinu să sublinieze el. — Cu plăcere, oricând sunt gata să slujesc o femeie aşa de încântătoare cum e Mirela. Şi curajoasă, am adăugat, cu gândul la incidentul cu ibricul zburător. Am desprins barca de mal, sărind în ea şi din câteva vâsle am ajuns la vas. — Bună dimineaţa soare am spus eu, trăsura dumneavoastră... Mirela făcu o reverenţă şi se urcă încet în barcă, dar mai curajoas de data aceasta şi se instală pe bancheta din spate, punându-şi un picior peste celălalt. — Cristi, tu ce faci băiatule, rămâi de strajă? — Staţi, vin şi eu. În câteva clipe fu şi el la bord. — Bună dimineaţa scumpo, ai dormit bine? întrebă el pe Mirela. — Foarte bine, până a venit un individ foarte antipatic şi m-a trezit udându-mă cu apă, dar lasă că am să-i plătesc eu cu prima ocazie, femeile nu uită aşa uşor... — Da, într-adevăr, elefanţii, pisicile şi femeile nu uită niciodată, răspunse Cristi, ferindu-se iute într-o parte de palma Mirelei, care executa un arc ce cerc cu viteza luminii prin faţa neruşinatului. — Fără violenţă, dragă. Nu puteam să te las să pierzi frumuseţe de răsărit. Priveşte, nu este minunat? Ai, nu fi supărată pe mine, OK? — Te-am iertat, de fapt nici nu am fost supărată dragule, dar nu puteam rămâne indiferentă. Sunt om liber, înţelegi? Altădată când mai atentezi la libera mea alegere, să te aştepţi la ripostă, clar? Apoi îl luă tandru de o ureche şi-l trase către ea, sărutându-l ostentativ pe vârful nasului. În timp ce ascultam amuzat acest dialog, care sună mai degrabă ca o discuţie între doi îndrăgostiţi, decât o ceartă, priveam visător, cúterul care se legăna leneş pe micile valuri iscate de circulaţia altor vase, din amonte şi din aval, când mi se păruceva la bordul vasului unde nu mai rămăsese nimeni. Dar nu am mai dat atenţie acestui fapt, spunându-mi că doar mi s-a părut. Era ora pentru micul dejun. După ce trecu şi aceasta, ne-am aşezat fiecare cât mai comfortabil, pentru siesta de rigoare şi pentru a putea admira şi a ne bucura de natura înconjurătoare. Nu după mult timp am privit din nou cúterul şi îi admiram liniile foarte frumoase, desenate de constructor. Avea o formă perfect hidrodinamică. Tot admirându-l, am observat pe marginea bordului o... mână. Unghiul din care priveam eu, era dificil, făcând pentru moment, incertă observaţia, dar când apăru şi a doua mână lângă cealaltă, totul deveni limpede: aveam musafiri la bord. Nepoftiţi. M-am aplecat discret spre Ion şi i-am şoptit încet la ureche pentru a nu crea panică: — Americanule, se pare că piraţii nu au dispărut definitiv... — Taci, să nu facem panică... la bord se pare că a urcat cineva dinspre larg şi acum întocmeşte ... inventarul. - 17 -


Zidul Fiarei — Mai repede aş crede că vor să ne lase fără... inventar, răspun-se el tot în şoaptă, făcându-se că se întinse leneş, dar se ridică în picioare, îndreptându-se spre barca pneumatică, strigând, ca pentru ceilalţi: — Cred că am uitat să aduc o sticlă de skoch. Cei doi „certareţi”erau îmbrăţişaţi şi nu ştiu ce îşi tot şopteau la ureche, Sandra aţipise pe salteaua ei, aşa că nimeni nu băgă de seamă manevrele şi vorbele Americanului. Eu rămăsesem unicul observator, aşa că i-am spus : — Ioane, vin şi eu, ştii tu, unde-s doi puterea creşte.... — Nu, răspunse el incet, te-am dezamăgit eu vreodată ? Rămâi şi ai grijă de ceilalţi. OK? Într-adevăr, nu mă dezamagise niciodată când a fost vorba de situaţii limită, aşa că l-am lăsat să plece singur. Barca se desprinse silenţios de mal, împinsă de Ion şi lin dar sigur, numai cu o singură vâslă, ajunse lângă bordul dinspre mal, pe care-l escaladă uşor şi se strecură lăsându-se pe vine, să nu fie observat de la provă, unde i-am spus că îi văzusem pe intruşi. Se furişă apoi ca un indian, tinându-se pe puntea disnpre mal, până la provă, în dreptul intrării sub punte. L-am văzut apoi ridicându-se fulgerător în picioare şi aruncându-se, dintr-un salt înăuntru... Nu ştiam sigur, ori doar mi se părea mie, dar cuterul se clătină mai tare de cât era normal să o facă..când Americanul apăru pe punte cu ditamai barosul în braţe şi cu altul agăţat de spatele său. Când reuşi să se ridice în picioare, urmă un număr cum numai la circ se poate vedea : lipoveanul din braţe descrise un arc de cerc prin aer, aruncat de Ion peste bord şi „ateriză” în apă, la trei metri sub pupa. Celălalt bărbos, neţinând seama de forţa herculeană, pe care Ion tocmai o demonstrase, se desprinse de el şi ţinând ambii pumni ca unul, îi explică uriaşului meu amic o lovitură zdravănă, din spate, puţin lateral, în creştetul capului. Lovitura a simţit-o şi cuterul, chiar şi eu de la mal, dar nu şi Ion. Acesta se întoarse uimit spre atacator, iar cănd bărbosul încercă să repete lovitura, de data aceaata numai cu un singur pumn, il prinse în palmă şi strânse cu putere. Bărbosul îl privi o clipă cu stupoare în ochi, apoi smulgând cu greu pumnul din strânsoara Americanului, se aruncă singur în valuri. — Unde pleci măi lipoşcă, că am o vorbă cu tine, strigă Ion după al doilea lipovean zburător, care acum o făcea pe delfinul alături de tovarăşul lui. Nici un răspuns. Lângă bordul vasului, spre larg, era legată o barcă pescărească cu tot echipamentul necesar pescuitului profesionist, plus două perechi de cizme lungi, pescăreşti. Cei doi „naufragiaţi” înotau umăr la umăr în direcţia bărcii, privindu-l pe uriaşul de la bord întrebători. Unul dintre ei spuse : — Prieten, noi urcat la bord crezut avarie, accident, nu văzut nimeni..... — Nu zău, răspunse Ion, dar corturile de la mal şi pe noi pe lângă ele nu văzut ? — Nu văzut.... — Curios, atunci de ce a-ţi lepădat cizmele, atârnau prea grele, sau ştiaţi că o să faceţi azi o baie fără programare....şi nu vroiaţi să se umple cu apă şi să vă tragă la fund? Aud?? — Nu văzut, noi prieten la voi.... — Nu văzut, nu văzut, altceva mai ştiti să spuneţi ? — Noi prieten, lasa la noi venim la barcă, se rugă unul din ei. — Bine, dar să nu încercaţi nimic, că jur să vă scufund barca, clar rebiata ? Bărboşii nu răspunseră nimic dar cât ai zice peşte, ajunseră la barca lor şi se urcară in ea, renunţând astfel la rolul umilitor de delfini păroşi. Americanul ţinea în mână parâma bărcii pescăreşti, gata să-i dea oricând drumul, dacă cei doi se obrăzniceau, spunând:

- 18 -


Zidul Fiarei — Deci voi credeaţi că nava este părăsită şi vroiaţi să o uşuraţi, să nu se scufunde....Bă elefanţi fără trompă, pe cine vreţi voi să păcăliţi? Făcu o pauză, după care adăugă puţin enervat: — După ce v-am lăsat fără trompă, vreţi să vă las şi fără barbă? — Nu, iartă la noi papaşa, noi prieten, răspunseră la unison bărboşii. Între timp, după ce am observat de la mal mersul evenimentelor, am pornit înot spre cuter şi acum eram şi eu la bord, langă bravul meu amic. Unul din liposca, cel mai vorbăreţ, spuse: — Ne întoarcem de la pescuit , priveşte şi ridicând o foaie de cort care acoperise până atunci nişte lăzi de lemn, ne arăta prada lor din aceea zi. — Voi a-ţi prins peşte, încercă să schimbe subiectul , al doilea lposca. — Puţin, răspunsei eu, trăgându-i uşor cu cotul lui Ion, care era să ne dea de gol cu somnul lui de nouă kilograme ... Nu am prins mai nimic, am adăugat eu , că a trebuit să ne ocupăm de voi... Imediat cei doi începură să arunce cu peşti peste bordul nostru: caraşi la kil, somotei, mreană, doi crapi şi câţiva şalăi. Americanul privea şi nu-i venea să creadă. La picioarele lui, poposiseră aproape douăzeci de kilograme de peşte. Privi jos la peşti, apoi la lipoveni. Fiind un om bun, şi nevrând să rămână dator cu nimic, se duse şi aduse o sticlă de whisky . — Dacă tot ziceţi că sunteţi prieteni, eu vă cred pe cuvânt, mai ales că tocmai a-ţi dovedit-o. Luaţi şi beţi asta în cinstea prieteniei.... Imediat unul din ei înşfăcă sticla şi goli jumătate din conţinutul ei, înainte ca cineva săşi dea seama . — Mamă da ce pâlnie de gât are lipoşca asta! — Bem bucuroşi şi prieteni rămânem, dar vă rugăm nu faceţi reclamaţie la Căpitănia Portului, că noi jurăm că nu am vrut decât să vedem ce se întâmplă la bord, vă rugăm, repetă liposca ce se pare că ştia vorbi româneşte mai bine. — Aha, asta era deci, spuse Ion, apoi adăugă: — Da voi nu ştiaţi că la bordul unei nave nu se urcă fără autorizaţie iar dacă aceasta este şi proprietate privată, fără acordul proprietarului? N-am apucat bine să termin ce am spus, că lipoveanul care băuse primul,căzu pe spate în fundul bărcii. Era beat... mort. — Noi nu suntem obişnuiţi cu astfel de băutură, aşa că vă rog să-l scuzaţi pe tovarăşul meu de barcă, spuse liposca ce era mai lucid, după care dăugă: — Vă urez vânt din pupa... şi încă odată, scuzele noastre, apoi se aşeză la rame. — Dasfidania, se mai auzi el de departe, nu după mult timp, barca lor dispărând după un colţ al fluviului, nu înainte de a mai face o dată cu mâna. Cum nu eram oamenii care să zăbovescă asupra unor lucruri terminate, am trecut repede la preocupările noastre domestice. — Leo, hai la mal să liniştim fetele, care se pare că au asistat la amicala noastră discuţie ... lipovinească, Cristi nu se vede nici o urmă, spuse Ion. Am aşezat tot peştele într-o lădiţă din plastic, apoi am cărat-o la barcă şi în timp ce ne deplasam la mal, mă gândeam cine are să cureţe atâta peşte ... Fetele se făceau că deretica prin corturi, iar Cristi, care tocmai apăru, nu se ştie de unde, se ocupă cu montarea grătarului. — Fetelor, care din voi mă ajutaţi să curăţ peştele, am spus eu, făcând cu ochiul lui Ion. — Cristi, du-te te rog şi adu o găleata de apă de la Dunăre. — Mă, da ştiu că-ţi place să dai ordine, răspunse el Americanului, dar se duse totuşi, bombănind, cu găleata spre apă. Fetele stăteau în jurul lădiţei cu peşte, şi păreau mirate de atâta pradă.

- 19 -


Zidul Fiarei — Băieţi, da ştiu că nu v-aţi pierdut vremea... la pescuit.Când văd atâta peşte, mă întreb, cum poate cineva să prindă atâta peşte ... fără să stea cu undiţa în mână, aveţi cumva telecomandă, întrebă Mirela cu cu un fermeător dar maliţios zâmbet pe faţă. Americanul, care auzi remarca acidă a Mirelei, răspunse. — Nu, frumoasa dimineţii, nişte băştinaşi binevoitori, au adus daruri zeului Apelor, aici de faţă şi se bătu ostentativ cu pumnul pe piept. — Aha, şi probabil că aceşti băştinaşi ştiau să şi zboare, nu se lăsă Mirela impresionată de comportamentul uriaşului. — Nu draga mea, doar că plăcerea de a se întâlni cu mine, i-au făcut să sară în sus de bucurie, e adevărat că au cam exagerat sărind cam sus, dar aşa este probabil când un om se bucură sincer....nu se lasă nici el. — Lasă Americanule, căzut ce şi cum, au cam fost ajutati să zboare, de fapt ce s-a întâmplat? — Nimic rază de soare, punctă din nou el, totul a fost o caldă şi cordială vizită de curtoazie, încheiată cu recolta piscicolă pe care tocmai te pregăteşti să o cureţi de părţile necomestibile.... — Eu?! În viaţa mea nu am mai curăţat peşte şi nu cred că am să încep acum, spuse revoltată Mirela, roşie la faţă, după care plecă spre Sandra. — Sandra, ai auzit? Zeul Apelor îşi doreşte slugi... — Nici o problemă Mirela, ei spun ei aud, iar dacă au nevoie de ajutor, Cristi abia aşteaptă, răspunse Sandra râzând. Vino dragă în cort să vorbim ceva. Bucurându-mă că discuţia referitoare la incidentul de pe navă cu lipovenii se abătuse spre alt subiect, m-am uitat întrebător către Ion. — Leo, spuse el, ridicănd din umeri, se pare că în tabăra noastră s-a instalat matriarhatul, aşa că hai bărbate la treabă şi să lasăm frumoasele mâini ale ”amazoanelor” să se lipească de data acesta de mirosul de peşte. Ceea ce am şi făcut, neavând încotro. Aşezaţi corespunzător, cât mai aproape de malul apei, am început corvoada, folosind cuţite şi alte unelte adecvate unei astfel de îndeletnicri. — Cristi, strigă Americanul, gata gratarul, că odată peştii curăţaţi am de gând să-i aliniez direct pe grătar, proaspeţi... Cristi se conformă, iar peste o oră eram cu toţii aşezaţi în jurul mesei pliante şi savuram deliciosul peşte, făcut după reţeta subsemnatului. — Este delicios, nu am mai mâncat niciodată ceva atât de bun preparat din peşte, spuse Sandra, Mirela aprobând si ea dând din cap, că de vorbit nu putea, avea gura plină. — Asta pentru că peştele preparat la malul apei, proaspăt, aspiră şi ingredinetle naturale din mediul înconjurător, am spus eu, nu fără o nuanţă de bucurie în glas, căci doar eu fusesem autorul, iar satisfacţia lui Sandra nu mă lăsase deloc indiferent. Americanul şi Cristi nu spuneau nimic. Mâncau şi iar mâncau. Parcă ţinuseră post de trei zile si acum recuperau. — Pentru numele lui Dumnezeu, băieţi, mai încet că peşte este cât pentru o cantină studenţească. E foarte adevărat că peştele nu face rău, dar mă tem să nu vă înecaţi cu vreun os, am mai spus eu, râzând. — Nu Leo, dar de mult timp visez la un astfel de prilej. L-am visat zi şi noapte, cât am fost plecat, spuse Americanul. Nimic nu se compară cu peştele de Dunăre gătit la malul ei,iar când mă gândesc la ciorbă de peşte pe care ai să o faci, îmi tresaltă şi acum „inima de bucurie”, vorba lui Nica din Humulesti. Peste puţin timp, americanul văzându-mă gânditor, spre surprinderea lui şi a celorlalţi, adăugă : — Mă, dar ce ai, ţi-au scăpat râmele în apă ? — Eşti pe aproape.Gândeam doar că s-a zis cu pescuitul, am răspuns eu. - 20 -


Zidul Fiarei — De ce, întrebă curioasă Mirela . — Nu spuneam chiar eu înainte că este peşte cât pentru o cantină? Deci ce rost ar mai avea să mai prindem peşte, până nu consum ce avem? Doar nu suntem ......braconieri. — Da, asta cam aşa este, spuse Cristi, dar lasă că ne găsim noi ocupaţi, cum ar fi somn, relaxare, discuţii, că pe malul unei ape, întotdeuna găseşti ceva să faci şi să nu te plictiseşti. Numai să respiri aerul acesta şi te simţi fericit. Cine a strâns masa, nu mai are rost să precizăm. Nici unul din noi nu ne-am îndurat să deranjăm cu aluzii fetele, care imediat ce au terminat de mâncat au şters-o frumos să discute, numai ele ştiau ce....etalându-şi frumoasele lor trupuri la soare. În timp ce le priveam, mi-am spus ca într-adevăr, natura fusese generoasă cu ele. Am eliberat un oftat şi mi-am aprins o ţigară, apoi am plecat de-a lungul malului într-o plimbare, antidotul fericirii este singurătatea. Cu aşa minunaţi prieteni în jurul meu, eu tot singur mă simţeam. Era acolo, undeva în pieptul meu un loc rămas de foarte mult timp gol. Cand m-am întors, toţi se odihneau. Pe apă ori pe uscat, nu se vedea nici o mişcare, pe mulţi kilometri împrejur. Parcă se vorbiseră toţi, să nu facă nimic la acea oră . De fapt, era doar o întâmplătoare clipă de inactivitate care se „acumulase” datorită multiplelor tensiuni ale unei zile de muncă. Vântul adia usor, răvăşind cu tandreţe pletele celor două frumoase adormite, de parcă se îndrăgostise şi Măria Sa , de minunatele muritoare. După atâta nesomn, cu un oftat discret, mam întins si eu pe o saltea pneumatică dintr-un cort şi adormii buştean, lăsând în plata Domnului paza taberei şi a vasului. Somnul mi-a fost adânc şi odihnitor, dar nu lipsit de un vis ciudat, în care misterioasa fiinţă pe care am întâlnit-o cu toţii pe faleza fluviului, îmi apăru, mai întâi ca o frumoasă floare de crin, apoi ea însăşi spunându-mi curând ne vom revedea. Când m-am trezit, fetele ascultau de nu ştiu ce ordine date de Ion, iar Cristi spălă ”Marele Ceaun”, cum îl numesc de obicei lipovenii, pe care îl aşeză în trepiedul de deasupra focului, care ardea parcă nerăbdător să fiarbă tot ce-i stă în cale. Când am văzut toate aceste pregătiri, am strigat : — Stop, Americanule, ciorba se va face doar sub îndrumarea „sacră” a mea. — Dormeai aşa de bine, că nu am îndrăznit se trezesc, mai ales că aveai un aşa de frumos zâmbet pe faţă....Visai ceva anume? — Mai vorbim despre asta, dar nu acum, am răspuns. Somnul şi apropierea de apă, îşi făcu efectul, gândeam eu şi privind la celilalţi, mi-am dat seama că aveam dreptate, căci altfel nu se putea explica graba cu care pregăteau totul. Se ştie peştele nu este prea hrănitor, iar când mai eşti şi pe malul apei...şi tânăr.... — Americanule, unde sunt obleţii şi celelalte albituri, spusei eu, că fără „frunza de plop” nu concep să fac ciorba de peşte. Adu-i aici, aşa, foarte bine, acum să-i punem la fiert în ceaun. — OK. — Nu, nu umple ceaunul cu apă, doar două palme desupra peştişorilor. — OK. Americanul şi-a pierdut graiul, gândeam, că nu ştie să articuleze decât Ok. Cred că îţi cste tare foame după somnul pe care l-a tras. El observă zâmbetul insinuant de pe chipul meu : — Ce, tu vrei să spui că nu aştepţi ciorba, gândindu-te şi la ce grozăvie o să fie, mai ales că avem si tot felul de peşti, aud? Avea dreptate, dar am tăcut ca să nu-i dau satisfacţie. — Bune lemnele acestea ? Era Sandra, care răsturna din braţe mai multe lemnişoare, cam verzi dar totuşi bune, pe carele adunase din pădurea învecinată.

- 21 -


Zidul Fiarei — OK, îl imitai eu pe Ion, sunt foarte bune, mai ales că jarul care este acum ar arde şi apa, glumii eu în continuare, făcând-o pe Sandra să-mi arate minunatul ei zâmbet. Aducându-mi aminte ce ma întrebase Ion mai inainte, i-am răspuns : — Da amice, la toţi ne este foame, sau poftă, cred că amândouă la un loc, ţinând seama de timpul care s-a scurs de la ultima noastră „aventură” culinară....dar lasă asta, vino să mă ajuţi să strecurăm frunza de plop, aşa şi păstrăm doar zeama, aşa, acum adăugăm legumele: mai întâi ardeii graşi tăiaţi mărunt şi ceapa la fel, iar după ce acestea au fiert cam douăzeci de minute, adăugăm roşiile coapte în jar, curăţate de pieliţă si mărunţite cât este posibil....dar unde este peştele? — Aici, răspunse contrariat Ion. L-am presat cu sare pentru „îndulcire” şi l-am aliniat în ordinea care va intra în ceaun: caras, crap, mreană, şălăuşi şi somn. După ce legumele au fiert bine în apă decantată de la Dunăre, am adăugat peştele, mai întâi capurile şi am aşteptat să clocotească din nou apa, apoi am adăugat şi celelalte părţi ale peştilor şi am lăsat să fiarbă până când apucând de una din aripioarele laterale ale unui crap, acestea s-au desprins foarte uşor, iar ochii de peşte erau toţi albi, opaci. — Americanule, acum ajută-mă să dau ceaunul de pe foc. Aşa, iar când nu mai fierbe, îl binecuvântăm cu oţet de vin si îl aşezăm la loc pe foc, iar după un clocot îl dăm definitiv jos, ok? Între timp, fetele au curăţat usturoiul să nu zică cineva că nu fac şi ele ceva, iar Cristi îl transforma într-o pastă, frecându-l în pulpa roşiilor coapte în jar. — Cristi, te rog dilueaza pasta de usturoi cu puţină zeamă de ciorbă şi de lămâie, ştii tu... Am scos apoi peştele tot, pe un platou improvizat, care stătea aburind şi îmbietor excitând simţurile olfactive ale fetelor, care se aşezară simultan, la masă — Acum serviţi mai întâi peştele cu usturoiul, dar nu înainte de a fi răsturnată mămăliga, pe care tocmai a pregătit-o Americanil, am spus eu,după care am adăugat râzând: — Start şi... hai! La acest semnal se declanşa aventura : cu delicatete dar cu o poftă de invidiat, Mirela şi Sandra alese cate o bucată de mreană şi la indicaţiile lui Cristi, o trecu prin usturoi, însoţită de o bucăţică de mămăligă. În acelaşi timp se auzi un oftat... de plăcere. Venea din pieptul lui Ion. După câteva porţii bune, acesta spuse: — Binecuvântat să fii Cristi, că tu ai fost cu ideea de a veni de la Bucurreşti. Nu mi-aş fi iertat-o niciodată dacă aş fi refuzat asemenea bucurie! Apoi se aşternu tăcerea. Aveau treabă bunii mei prieteni. Eram flatat şi eu de parcă aş fi făcut eu însumi aerul, apa, peştele acesta minunat, ce să spun... Oare nu era egoism, mă întrebai eu mustrător, dar mă liniştii imediat, gândindu-mă cât de generoasă a fost şi este natura cu noi. Întrebarea este dacă va fi şi în viitor, ţinând seama de faptul că oamenii nu încetează să-i distruge voit sau nu, mijloacele. Americanul se mai potoliose şi privea cu atenţie la Sandra, care mânca acum ciorba, dintr-un castronaş. Pe faţa ei se putea citi nu numai plăcerea, ci şi uimirea. — Sunt uimită că poate exista ceva atât de bun şi eu nu am ştiut până acum. Oare câte lucruri bune mai sunt pe pământ şi eu nu le ştiu? — Viaţa este prea scurtă pentru a putea să le aflăm pe toate, interveni vesel Americanul, dar lasă scumpa mea, eşti tânără şi mai ai timp destul să aflii despre multe, mai ales aici, pe meleaguri româneşti, unde minunile sunt la tot pasul şi nu numai de natură culinară ... Stăteam de o oră la umbra parasolarului din faţa unui cort, aşezaţi pe pliantele comfortabile. Acum, discuţia abordase ineviatbil, subiectul fierbinte: minunata fiinta de la faleză. - 22 -


Zidul Fiarei În aval, de după cotul Pisicii, apăru prova uriaşă a unei nave maritime, care sparse liniştea cu două semnale acustice, din sirena ei baritonală, ce sperie un stol de păsărele, făcându-le să-şi ia zborul din arborii învecinaţi. Şi apa vibra puternic, ridicând la suprafaţa ei numeroşi peştişori, care săriră speriaţi deasupra ei. După câteva clipe, liniştea care se aşternu din nou, fu întreruptă de Ion: — De atunci, de când am văzut-o cu toţii, îmi pun neîncetat aceeaşi întrebare : cum şi unde a dispărut?! — Şi de ce a dispărut, spusei eu. — Pentru mine contează mai puţin unde şi cum a dispărut. Păstrez în sufletul meu şi acum o vibraţie puternică, căci pentru câteva clipe am simţit că am trăit mai mult decât întreaga-mi viaţă. Acele clipe mi-au umlput sufletul de miresme neştiute şi de o însorită senzaţie de bucurie : bucuria că trăiesc aici, acum! — Pe mine m-a făcut să-mi pun pentru a nu ştiu câta oară întrebările; interveni Cristi: cine suntem, de unde venim? Încotro ne ducem? — Aceste întrebări au fost puse de-a lungul mileniilor de oamenii care au aflat, la un moment dat, răspunsuri, dar numai parţial. — Mulţumesc, dar acestea le ştiam şi noi... — De fapt eu vroiam să spun, că din nefericire, majoritatea oamenilor îşi duc viaţa în mod inconştient vizavi de aceste întrebări. Ei urmează ca nişte orbi ceea ce o societate confuză şi superficială le dictează, negândindu-se niciodată profund, asupra înţelesului şi scopului vieţii lor. Ignorarea originei nostre se datorează actualei obscurităţi în care trăim. Esenţa naturii noastre divine, a legăturii ei cu natura înconjurătoare, cu cosmosul şi a scopului ei în această lume, este ceea ce ar trebui să ne preocupe, dar tocmai datorită acestei ignoranţe, care este prezentă la majoritatea oamenilor, viaţa noastră este cu mult inferioară faţă de posibilttăţile pe car ar putea să le aibă omul, dacă ar acorda totala sa atenţie, semnalelor interioare pe care le primeşte. — Da, „cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte Universul”, interveni şi Sandra. — „Cunoaşte ce este înapoia feţei tale ”, nu ştiu dacă citez corect, dar este cam acelaşi lucru spus de Sandra, spuse Cristi. Cu toate că am auzit observaţiile pertinente ale celorlalţi, am continuat imperturbabil : — Toate religiile cad de acord cu un lucru: unicul şi supremul ţel al vieţii noastre este comuniunea cu suprema forţă universal valabilă, care este Creatorul. Indiferent de numele pe care îl dăm acestuia! Însuşi cuvântul„ religie” este format din latinescul „re” care înseamnă „din nou” şi ” „liegere”, care se traduce „ a lega”, deci, religia înseamnă, de fapt, relegarea fiinţei umane cu Creatorul. De ce omul de azi încearcă prin toate mijlocele şi faptele lui să nege acest lucru? — Dar eu cred că suntem şi acum legaţi de Dumnezeu, spuse Americanul, doar că s-a petrecut o separare de divin de-a lungul timpurilor, datorită modului de viaţă incorect şi a valorilor iluzorii pe care şi le-a creat omul, în cadrul societăţii corupte în care este nevoit să trăiască. — Da, continuai eu, oricare ar fi motivul, omul simte ca o entitate separată, lucru care nu este de fapt decât încă o iluzie, puterea teribilă a iluziilor părând că exercită o fascinantă atracţie asupra omului, din pacate atât de dăunătoare, întrucât nu face decât să-l îndepărteze de la drumul cel bun, care, odată găsit, îl va duce induditabil la descoperirea unor noi şi indestructibile valori, valabile universal. Deci, ca parte din scopul vieţii, ar trebui să fie acţiunea de a înlătura ideea separaţiei de Creator, cauzată de autoidentificare cu o entitate independentă total de forţele Universului în care trăim. Atunci când vedem o altă persoană şi simţim ambiţie, repulsie, gelozie, teamă, ură, - 23 -


Zidul Fiarei invidie...etc., nu facem decât să fim în continuare orbi faţă de această uniune reală cu Creatorul, adâncind astfel prăpastia şi amplificând ignoranţa faţă de adevăr, producând suferinţă tuturor în jurul nostru. Sentimentul iubirii, al prieteniei şi fraternităţii ne-ar putea uşor ajuta să depăşim această poziţie vulnerabilă pe care o adoptăm, poziţie care ne izolează în loc să ne integreze unicităţii. — Spiritul este sursa oricei creaţii, cita din memorie, Mirela, care mai adăugă : el trebuie îndrumat astfel încât să cultive numai binele, iar dacă dorim cu adevărat să găsim mijloacele de a ne reuni, trebuie a canalizăm toate forţele voinţei noastre în mod constructiv, pentru a putea fi astfel stăpânii propriului nostru destin şi a ne putea întoarce la izvorul originii noastre divine. — O, dragii mei, dar se pare Dumnezeu, când ne-a dăruit viaţa, ne-a cumpărat bilet dusîntors, glumi Americanul, făcându-ne pe toti sa izbucnim in ras, uitând astfel pentru o clipă de problemele serioase în care ne adâncisem până atunci, aproape fără să ne dăm seama. — Măi Ioane, da ştiu că ai umor.....ce ne-am face fără tine? — Leo, am intervenit pentru că începusem să filozofăm departe de subiectul fierbinte....Cine credeţi că poate fi misterioasa femeie? — La prima vedere pare a fi o fiinţă umană care are multă sensibilitate şi care produce multă, foarte multă iubire, pe care o poate transmite uşor oamenilor. Ce altceva poate fi Americanule? Eu neg cu toată fiinţa că ar fi extra-pământeană şi asta pentru că am crezut întotdeuna în posibilităţile omului considerate pe nedrept ”paranormale”. — Da, după cum discutam mai înainte, omul este indiscutabil legat de Dumnezeu, ori dacă El are puteri infinite, de ce nu ar avea şi omul măcar o parte infimă, care este parte din întregul Lui? Problema este cine ne împiedică să le transpunem în realitatea prezentă, spuse Sandra, ridicând mâinile spre cer întrebător. — În primul rând, ignoranţa şi egoismul exagerat. Apoi, neîncrederea. Cine a spus „ cei care pierd şi cei care suferă, sunt cei care nu ştiu şi cei care nu cred”, a avut foarte mută dreptate. Îndoiala ancestrală, care subzistă în om, ia tăiat de-alungul veacurilor, orice cale, sau aproape, orice cale spre adevărata evolutie. Spiritual, vorbind. Aparenta evoluţie este doar materiala , aşa zisa ştiinţa,aplicata incorect, este lipsită de conştiinţă, regresul fiind calea pe care meregem.. Suntem în pragul mileniului trei şi oamenii încă nu cred. Nu cred în nimic. Banii, sexul, veneraţia lor actuală, nu înseamnă nimic vizavi de adevăratele valori, la care am avea dreptul ca „moştenitori” legitimi ai Creatorului. Minunatele puteri care dorm în noi, sunt astăzi considerate de către ignoranţi, ca ridicole fantezii, ale unor visători...Zilnic se înfăptuiesc miracole în jurul nostru, uneori chiar de cărete oameni anormali care s-au accidentat...la cap. Cine este normal şi cine este anormal? Iată întrebarea! Cei care trăiesc pentru a mânca sau cei care mănâncă pentru a trăi? „bate şi ti se va deschide”, „caută şi vei gasi”, „cere şi ţise va da”. Există ceva mai simplu, clar şi semnificativ supus? Dar nu : ignoranţa crede... că dacă ceri ţi se va da...bani, dacă baţi ţi se va deschide... Ce? Este vorba doar de a ţi se da dacă vei bate şi vei căuta acolo unde trebuie: în conştiinţa ta! A nu crede în Creatorul unic, ca o forţă benefică, universal valabilă, este atitudinea comodă pe care omul modern o acceptă doar datorită laşităţii lui. Îi este teamă că astfel va trebui să devină pentru todeauna bun, ceea ce îl sperie de moarte, considerând această stare plictisitoare...Foarte bine, este alegerea lui, dar să nu accepţi că viaţa unui om trebuie să fie în armonie cu tot ce îl înconjoară, cu universul, este o mare eroare în gândire, pentru care omul plăteşte zilnic, prin durata scurtă de viaţă, prin bolile incredibile şi de nevindecat, etc, lucruri care au apărut tocmai datorită acestei lipse de armonie. Omul este integrat în univers ca o importantă parte din întreg. Când această parte nu funcţionează în armonie cu Totul, acesta se simte ameninţat şi trimite corecţia. Sau...reparaţia, dacă vreţi. Un mare „meşter” universal, îşi - 24 -


Zidul Fiarei ia uneltele pe care le are la îndemână şi le utilizează ca atare. Oameni înţelepţi cu multe veacuri în urmă, au numit accest meşter, Karma şi astfel oamenii au scăpat de plictis... Au acum tot ce şi-au dorit, atunci când au ales între bine şi rău, au suferinţe de tot felul cauzate de ei înşişi, aduse de ei şi de Karma...pentru corecţie. — Înţeleg, dar ce este de fapt Karma, nu se abţinu să întrebe Mirela. — De-alungul timpurilor s-au spus şi s-au scris foarte multe despre această lege care cooperează la guvernarea universului. Dar înainte de a vorbi despre această lege, să vă spun câteva cuvinte despre o altă lege, fundamentală, care guvernează şi care este de fapt cea care menţine echilibrul universal. Este vorba de „legea vibraţiei la unison”, sau ca termen consacrat, legea Rezonanţei. A intra în vibraţie la unison cu ceva sau cineva, înseamnă a rezona. A fi pe aceeaşi lungime de undă. De exemplu, dacă iubeşti pe cineva şi el nu te iubeşte, înseamnă că nu s-a realizat rezonanţa. Beţivii rezonează cu alcoolul, albinele cu florile, preoţii,(nu toţi), cu eneregiile benefice, divine. Când vibrezi la fel cu o lucrare pe care vrei să o faci, aceea lucrare va ieşi perfectă, iar dacă nu, va ieşi de mântuială. Nu poţi picta dacă nu rezonezi, în primul rând, cu energiile subtile ale culorilor. Vei putea fi un foarte bun pilot, dacă faci corp comun cu aparatul pe care îl pilotezi, prin rezonanţă. Criminalii rezonează cu energiile subtile, malefice, ale violenţei. Acţiunile individuale zilnice, sunt de fapt guvernate de modul în care ai rezonat cu acele acţiuni. Astfel spus, daca ai realizat fapte bune, este pentru că ai vibrat-rezonat cu energiile benefice, iar dacă ai săvârşit fapte rele, ai rezonat cu anumite energii subtile ale răului....Ce este important de reţinut aici, este faptul că în modul în care rezonezi, aduni sau nu karma, am ţinut eu să punctez, după care am continuat : — Corpul nostru ne pune în rezonanţă cu energiile subtile ale apei, care este alcătuirea noastră majoritară, dar şi cu energiile aerului, condiţie sine-qua-non a existenţei noastre. Toate viciile corpului rezonează cu energiile dorinţelor lui, de care este dependent ori nu.. Aceste dorinţe devin gânduri, care nu întârzie sa realizeze rezonanţa cu ţinta emisei lor : tutun, sex, bani,alcool, droguri, etc. Trupul este marele duşman al existenţei noastre. Biblia atenţionează asupra trupului, spunând că el ar trebui să fie o slugă credincioasă, nu un stăpân tiranic. — Deci, Mirela dragă, după cum am mai spus, orice acţiune a noastră este dictată de felul in care rezonăm cu anumite câmpuri energetice subtile, iar fructele acestor acţiuni, atrag sau nu karma. Legea consecinţelor. După faptă şi răsplată. Imediat ce un om acţionează, declanşează anumite forţe, care vor produce la rândul lor, anumite rezultate. De aceea omul cât timp trăieşte, face şi iar face încercări, exersează, până v-a atinge perfecţiunea, învăţând din greşelile lui şi eliminând treptat erorile, toate acestea, printr-o crâncenă suferinţă. — Bine, deci acţionând neîncetat, facem greşeli, acumulând karma, spuse Mirela, atunci nu este mai bine să nu......... facem nimic? — Bună întrebare însă, cu toate că ar părea uşor aşa, doar greşind şi învăţând, puteam evolua, iar cândva nu vom mai suferi....Când vom învăţa să acţionăm corect, nu vom mai avea karma, deci trebuie să învăţăm mai intâi să acţionăm fără interes direct, cu....iubire, arzând karma. Înţelepţii, sfinţii, sunt situaţi deasupra legii corectoare....Dar să nu faci nimic, cum sugerezi tu, Mirela, este o mare eroare. Nu dacă evităm plăcerile, dorinţele etc., vom evolua, dimpotrivă, trebuie să fim activi, dinamici, cu iniţiativă, în mijlocul evenimentelor, nu în afara lor, acţionând dezinteresat. Altruismul este o cale tot la fel de bună ca şi compasiunea, iubirea, pentru a îndepărta de noi urmările dezastruoase ale legii corectoare. — Deci, dacă „ardem” karma, putem modifica propriul destin.... — Mi se pare corect, am răspuns eu. Karma este legată în conceptia majorităţii de ideea de destin, soartă, aspect considerat irevocabil, care nu poate fi deci schimbat. Greşeală, el poate - 25 -


Zidul Fiarei fi „îmbunătăţit” considerabil, voinţa omului putând face acest lucru, omul având în permanenţă controlul, prin posibilitatea de a alege. Deci cine ne împiedică să alegem binele in locul răului?... Am facut o mică pauză, dar văzând că nimeni nu vrea să spună nimic, am continuat : — Legea corectoare are corespondenţe şi în perimetrul geografic în care trăim noi: poveştile, basmele şi mai ales proverbele înţelepte ale poporului nostru de genul, „după faptă şi rasplată”, „ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”, atestă cunoaşterea legii corectoare. Deasemeni cunoaştem cu toţii vorbele „cine semănă vânt, culege furtună”. Această mare lege nescrisă este deci omniprezentă, tot ce facem, gândim, dorim ori spunem, se înregistrează, iar mai devreme ori mai tarziu, vom culege „fructele” acţiunilor noastre. Am mai făcut o pauză, dar din nou tăcere...Atunci am continuat : — Numai veghind să nu emitem prin gândurile, acţiunile şi sentimentele noastre, semiţele răului distrugător, vom ajunge să influenţăm propriul destin în favoarea noastră. De aceea este bine să amintesc, ceea ce împiedică pe majoritatea oamenilor să înţeleagă această lege, este încetinela cu care ea îşi manifestă consecinţele. Atât binele cât şi răul nu vine imediat, căci dacă pedeapsa, sau rasplata ar veni fulgerător, am dispare, în cazul părţii negative. De aceea ni se acordă timp întreaga viaţă, pentru a învăţa....Americanul a spus că am venit în viaţă cu bilet dus-întors. Se pare că aşa este, deoarece suntem aşteptaţi oricând ACASĂ! Dar vă rog să mă iertaţi, aceste lucruri sunt destul de cunoscute, despre ele s-au scris foarte multe, deci eu nu am meritul decât că le-am reţinut şi vi le-am reamintit De fapt şi marele Goethe a spus cândva, că toate ideile mari au fost spuse, noi trebuie doar să le mai cugetăm odată, asta făcând si eu acum, dar m-a luat valul.... — Într-adevăr prietene, interveni Americanul, eu şi Sandra am explorat acest domeniu în State, cu un mare yoghin pe nume Sry Chimnoi. — Asta înseamnă că voi avea foarte multe de învăţat de la voi, spuse Mirela, domeniul aşa zis paranormal, m-a atras întotdeauna cu misterele lui neelucidate...... Întotdeauna am considerat acest termen ca fiind greşit ca înţeles, am spus eu. De fapt poate că aşa zisul paranormal, este normalitatea în care ar trebui de drept divin, să ne încadram, respingând realitatea iluzorie şi vulnerabilă în care trăim. Negăm însă cu încăpăţânarea celui ce nu ştie, posibilitatea unei atfel de organizări socio-valorice, mult superioare celei prezente, complăcându-ne puterilor false ale efemerilor plăcerri ori scopuri, rezonând cu ele. — Leo, după toată discuţia aceasta, îmi vin prin minte cuvintele lui Sry Chimnoi. El menţiona foarte serios, că este o mare ingratitudine să dobândesti anumite cunoştinţe, iniţiatice dacă vreţi şi să nu le pui în practică, sau măcar să încerci.....Apropo de aceasta, am să vă spun cateva fraze pe care le-am memorat şi pe care Domnia Sa le-a citat dintr-un celebru tratat oriental: „Mai presus de cei care nu ştiu, sunt cei care au cunoştinţe şi citesc... Mai presus de cei care au cunoştinţă şi citesc, sunt cei care memorează.. Mai presus de cei care memorează, sunt cei care înţeleg... Mai presus de cei care înţeleg, se află cei care aplică... Mai presus de cei care aplică, sunt cei care obţin rezultate... Mai presus de cei care obţin rezultate, se află cei care obţin puteri....paranormale, Mai presus de cei care obţin puteri paranormale, sunt cei care ating Absolutul, dobândind înţelepciunea prin care totul este posibil.” Acestea fiind spuse, americanul ne privi întrebător. — Foarte multă înţelepciune în aceste vorbe Ioane, am răspuns eu văzând că ceilalţi nu spuneau nimic, meditând încă la cele de mai sus. Din nefericire, acestea mi-au adus aminte despre o concepţie eronată a vechilor „iniţiaţi” şi anume, ”să faci şi taci”, ei considerând să ţină secret totul. - 26 -


Zidul Fiarei Am detestat întotdeauna acesată atitudine egoistă. Poate că dacă omul ar fi avut acces la anumite informaţii, ar fi evoluat altfel, armonios şi în deplină rezonanţă cu energiile creatoare nu distructive, ale universului. Dar datorită egoismului unor „păstratori de secrete”, omul de rând nu a avut cunoştinţă de multe valori la care avea de altfel tot dreptul ca entitate umană. Datorită obscuriantismului unora şi a îndobitocirii majorităţii, omul s-a îndepărtat în timp de spiritualitate, consolidând şi cultivând partea materială, legându-se astfel, de pământ, partea grosieră a creaţiei şi îndepărtându-se de planurile subtile ale universului. Omul a considerat deci, că este mai profitabil să se separe de divinitate şi să acţioneze pe cont propriu. — Cine nu ştie Leo, că din toate timpurile, conducătorii au sechestrat valorile, nu numai materiale, pentru a putea prosti masele, ţinându-le în ignoranţă şi astfel, să le poată manipula după bunul lor plac? Aceste ......banalităţi, căci aşa au devenit datorită vechimii lor, nu mai preocupă pe nimeni astăzi, prostirea fiind desăvârşită. S-au obişnuit. Acum face parte din firea lucrurilor.....Din această cauză, continuă americanul, consider că doar liberul acces la informaţie este drumul care va rupe cu adevărat lanţul mediocrităţii, iar omul va putea astfel, deveni cu adevat LIBER ! Liber să aleagă în cunoştinţă de cauză, între bine şi rău. La rău suntem împinşi zi de zi, clipă de clipă şi acumulăm karma, sărmanii de noi, cât o piatră de moară care ne îngroapă din ce în ce mai mult în pământ picioarele sub greutatea ei, până când ne vom afunda cu totul.... Soarele cobora la asfinţit. Era o linişte şi o pace în jurul nostru aproape materială. Parcă o simţeam cu toată fiinţa noastră. Şi vântul încetase să mai adie, înmărmurit de frumuseţea soarelui, care apunea dincolo de dealurile care străjuiau măiestos, malul Dunării. Cristi se duse şi puse nişte vreascuri pe focul rămas de la prânz, din care nu întârziară să apară pale de fum albicioase, care ne gâdila plăcut nările, făcându-ne să simţim ca nişte nomazi, liberi şi fericiţi. Era o stare pe care orice om o simte când se află în mijlocul naturii lângă foc, senzaţie care trezeşte ancestrale amintiri , despre timpurile când eram doar nişte sărmani călători pribegi pe acest pământ. — Cristi, am spus eu, aţâţă focul şi fă-l să scoată mai mult fum, că dacă vântul va înceta să mai adie, ţânţarii nu vor întârzia să apară şi va trebui să apelăm la spray-urile contra lor , care nu mi-au plăcut niciodată pentru că dau o stare de disconfort. Aha, cred că simţiţi şi voi cum mici vampiri au şi început cina. După ce înlătură cu palma un ţânţar neruşinat care atentă la superbul ei ten, Sandra spuse: — Eu văd karma ca pe o daltă divină care ciopleşte în marmura fiinţei noastre, pentru a o readuce la forma iniţială, şi anume, a unei opere de artă, căci atunci când ne-am născut şi am descins în această viaţă, arătam întradevăr ca o operă de artă. Dar de-alungul timpurilor s-au sedimentat pe noi impurităţile, atrase de dorinţele noastre, făcându-ne să arătăm ca o simplă rocă brută, murdară, care aşteaptă mila unui artist talentat să-i redea forma. Aici interveni Cristi: — Nu de puţine ori am gândit, ca de fapt,în univers omul este un uriaş diamant pur, care se întrebuinţează doar ca un ...ciob de sticlă. — De ce karma? î-şi puse cu glas tare Mirela, aceeaşi întrebare . — După cum spuneam mai înainte , pentru a deveni acea operă de artă sau acel diamant pur, perfect, care am fost la origine. Atunci vom putea avea controlul asupra forţelor universului, vom putea călători liberi prin spaţiu, ignorând timpul, vom putea trăi stările de pace şi fericire atât de mult dorite, acum, fără a afecta cu nimic pe semeni noştri, căci vom acţiona fără influienţa egoului, totul fiind ca o comuniune de stări. — O.K, interveni iar Mirela, deci acţionând perfect, mă rog, aproape perfect, nu vom mai acumula karma, dezvoltând...

- 27 -


Zidul Fiarei — Conştiinţa. Iată scopul. Ridicarea, înălţarea, dacă vrei a conştiinţei pe nivelul superior, când egoul este inexistent. Priviţi în jurul vostru şi veţi vedea doar lupte, adevărate lupte, fără să exagerez, între oameni la toate nivelurile: politice, materiale, sentimentale,etc. Au dus vreodată la ceva bun toate acestea? Nu. Desigur că nu , căci am dezvoltat doar ura, competiţia neloială, dispreţul, cultivând egoul, toate acestea generând doar suferinţe şi lipsuri, durere şi nefericire, războaie şi boli... — Dar cum pot eu să fiu dezinteresat în afacerile mele, spuse Americanul, când doresc tot timpul ca acestea să prospere, iar dacă nu sunt atent o clipă, există pericolul să pierd totul? — Aşa cum te cunoaştem noi, tu Ioane eşti un mare altruist, spuse Cristi. Pentru tine a prospera în afaceri nu este tot una cu a acumula averi inutile. Inima ta largă, primitoare şi iubitoare de oameni, ţi-a adus succesul, demonstrând încă o dată că legile universului funcţionează, ba mai mult , ajută acolo unde rezonanţele sunt pe frecvenţe corecte... — Dăruirea, folosinţa şi pierderea sunt cele trei stări ale averii, spune un proverb străbun. Cine nici nu dă nici nu foloseşte, îi rămâne a treia stare, spuse Sandra şi adăugă: — Tu iubitule şi foloseşti şi dai pentru că eşti un om generos şi nu ai cerut niciodată răsplată pentru asta, aşa că iată explicaţia prospertăţii averii tale. — Mulţumesc iubito deja mă simt mult mai bine, zâmbi Ion, nu fără o oarecare nuanţă de scepticism, căci spuse: — Dacă totul este atât de simplu de ce există în lune oameni foarte bogaţi- cunosc o mulţime- care sunt total interesaţi, cruzi, care fac orice pentru avere şi totuşi prosperă? — Să nu ne adâncim în astfel de discuţii, Americanule, prosperitatea acestor fel de oameni este iluzorie....efemeră. — Niciodată şi nici unde nu s-a spus să trăieşti nebeneficiind de roadele muncii tale. Biblia spune că mai degrabă intră o cămilă pe urechea unui ac, decât un bogat în rai; tot ea menţionează că omului i-au fost dăruite spre stăpânire toate vieţuitoarele şi fructele pământului. Idea este sa nu le iei tu pe toate si sa lasi oameni cu acelasi drept,in saracie si nestiinta , calcandu-le în picioare drepturile, pentru că Nimeni nu este stăpânul nimănui, deci nu există un astfel de drept. El s-a dezvoltat împotriva raţiunii universale, datorită exacerbării egoului uman, cu toate că pe pământ şi în univers, este deajuns pentru toţi. De aceea omenirea evolează greu . Fiecare îşi poartă singur crucea până la dobândirea înţelepciunii, prin propria experienţă. Cei ce vor persevera în greşeală vor fi anihilaţi, sau mai precis, se vor autodistruge. Privirea Sandrei părea pierdută undeva în zare, dar atentă totuşi la discuţia noastră, căci interveni: — Un om liber nu are nevoie de posesiuni materiale, a spus cândva un înţelept. Eu înţeleg din asta, că dacă te-ai născut bogat, sau ai dobândit avere în viaţă, să nu faci din asta un mod de viaţă, ci să foloseşti atât cât îţi este necesar, ajutând totodată şi pe cei ce nu au mai nimic, căci ţi-a fost dată cu un scop anume : este încă un test al ...vieţii Sandra privi din nou, undeva în depărtări, dar continuă: — Dacă devii arogant şi dispreţuitor faţă de cei lipsiţi de noroc, mai devreme ori mai târziu, vei pierde totul, intrând şi tu în pielea acelui sărman, privind de jos de astă dată, la cei avuţi, experimentând şi învăţând-ţi astfel lecţia şi ajungând la aceeaşi concluzie şi anume, că pentru a deveni cu adevărat liber nu trebuie să te legi de partea materială a lucrurilor, ci de cea spirituală, menţinând astfel legătura subtilă cu întregul. — Acum înţeleg mult mai bine de ce karma este confundată cu destinul,spuse Mirela. Karma poate fi sinonimă şi cu boala fizică, care conform legii cauzelor şi efectelor, apare ca urmare a acţiunilor noastre greşite şi care acţionează asupra fizicului nostru, ca o dureroasă daltă ce ciopleşte ferm structura noastră, pentru a o atenţiona şi a o putea reda perfecţiunii. — Relevant şi frumos spus, interveni Cristi, aşternând pe obrazul Mirelei un sărut.

- 28 -


Zidul Fiarei — Ce nu înţeleg eu, spuse Sandra, este de ce am abordat totuşi astfel de teme, când iniţial am dorit în unanimitate să discutăm vizavi de femeia cu glas de aur, şi de ce am impresia că cineva a deviat de la discuţie? — Da, ai dreptate draga mea, spuse Americanul si eu am simţit acest lucru iar când am încercat să vă întrerup, a-ţi râs de mine, crezând că încerc doar să glumesc... —Se pare că discuţia despre acea făptură minunată, este inevitabilă până la urmă, dar ce am mai putea adăuga, spusei eu, decât că poate va binevoi să ne explice în persoană ce şi cum... Ceva îmi spune că o va face în curând, mă credeţi? — Da, răspunseră în cor, Sandra şi Mirela, dar şi Cristi şi Ion, aprobând cu bucurie . Soarele era de mult apus, în atmosferă pluteau miresmele aduse de ape, liniştea fiind întreruptă doar de orăcăitul unor broscuţe nocturne, iar din când în când, de un îndepărtat strigăt de pescăruş singuratec. Focu ardea viu luminând feţele noastre fantomatice, în timp ce fetele pregăteau masa, aşternând-o cu tot ce trebuie, ca de gătit dacă nu ştiau, măcar atât să facă. Dragele de ele, gândeam eu, se purtau ca adevărate prinţese...căci femeile sunt întradevăr...” mai egale” cu bărbaţii. Cura de peşte continuă : serveam acum saramura „a la grec”, îmbunătăţită după reţeta proprie, în timp ce discutam despre ultimele întâmplări din viaţa noastră. Nu are rost să mai amintesc cât timp mi-a trebuit ca să o prepar, dar voi insista puţin asupra reţetei : se prăjeşte peştele în ulei vegetal şi se pune într-un vas – platou, destul de adânc pentru a putea susţine şi zeamă, se coc pătlăgele roşii pe jar după care se curăţă de pieliţă şi se dau prin răzătoare, sau se pisează mărunt cu furculiţa şi se răstoarnă apoi cu zeama lăsată peste peşte. Se pisează usturoi, se freacă cu ulei şi roşii stoarse şi se amestecă cu o cană de vin alb, după care se pune şi aceasta peste peşte; se fierbe apa cu puţin cimbru şi se adaugă peste celelalte, fierbinte, agitându-se intregul vas, pentru a se omogeniza ingredientele cu peştele, se pune pentru câteva minute un capac, apoi se serveşte cald. — Poftă bună, spusei celor prezenţi, de parcă mai era nevoie, căci poftă aveau după cum se vedea treaba: nimeni nu scotea o vorbă. Americanul sparse totuşi până la urmă tăcerea : — Măi baiatule, da ştiu că de data aceasta te-ai întrecut pe tine însuţi. Daca s-ar servi aşa ceva într-un restaurant din America, cred că patronul respectiv, v-a deveni foarte curând bogat datorită miilor de clienţi. Poate vom discuta cândva afaceri legate de acest „miracol” culinar, ce zici? — Zic că numai la afaceri te gândeşti, dar e scuzabil, aşa e modul tău pămâtean de a trăi şi aş mai adăuga, că nu e nimic rău în a-ţi hrăni semenii. — Nu eşti tu însuţi, dacă nu faci ceea ce crezi, spuse acesta, eu aşa cred să trăiesc, ajutând şi pe alţii să trăiască.... — Foarte bine, eu nu ţi-am reprosat nimic, dimpotrivă, viaţa e făcută din bucurii mici ori din ambiţii mari, care te pot distruge, deci mă gândeam că prea multe milioane nu fac tocmai bine, dar ţinând cont de firea ta altruistă, am să mă mai gândesc la propunerea ta .....de parteneriat. — Nu ştiu de ce, dar am avut pentru o clipă impresia, că mă condamni că vreau să fac bani. Cu ce drept? A condamna înseamnă a judeca pe alţii, asta atrăgând ...karma, nu despre aşa ceva discutam puţin mai înainte? Nu-mi place să am succes când norocul are de a face cu aceasta, de aceea credeam că este o idee bună că un produs autohton să ajungă şi să delecteze pe continentul american, mii de oameni. — Mai bine să te creadă lumea prost, decât să deschizi gura şi să le risipeşti indoielile, cum spunea Mark Twain. Iarta-mă americanule, dar nici o clipă nu am avut intenţia să te judec.

- 29 -


Zidul Fiarei Am destulă karma şi aşa, de dus în spate, eram doar puţin surprins de spiritul tău pragmatic, chiar în timpul unor discuţii de o cu totul altă...factură. — Băieţi, mi se pare mie, sau discutaţi în contradictoriu, ca să nu spun ceartă, interveni Mirela. Să ştii Leo că Americanul a fost şi este o fire practică, dar după câte am observat eu, are si un grad mare de sensibilitate, deci este un om, înainte de a fi afacerist. — Vă iubesc pe toţi, chiar dacă mă luaţi în ....dirijabil, spuse Ion, după care strigă la Cristi, să aducă cafeaua cu a cărei pregatire se îndeletnicise până atunci. Pe plaja de la malul apei, Sandra stătea în poziţie yoga şi medita. Eu, Americanul şi Cristi, după ce am servit o cafeluţă, savuram acum câte o bere rece, în compania Mirelei. Pe apă, vasul se legăna ca un copil răsfăţat care se pregeşte de culcare. Pentru noi timpul parcă nu mai exista. Dacă aş fi întrebat atunci pe cineva cât este ora, nimeni nu ar fi ştiut să răspundă fără să consulte un ceas. Totul în jur era prea frumos ca să gândească cineva la timp. Din lemnele arzând se înălţau spre cer flăcări care împrăştiau în jurul lor, scântei asemeni unui joc de artificii galbene, roşii, portocalii, ce se atingeau stingându-se reciproc, ori la atingerea apei, duse de uşoara briză dinspre mal. Deodată, o pală mai puternică de vânt, făcu flăcările focului să se clatine, aproape stingându-le. Instinctiv privirăm cu toţii cerul după eventualii nori care ar putea anunţa stricarea vremii. Nu era nici unul. Stelele erau la locul lor, nefiind umbrite de nimic, iar adierea aceea puternică, încetă`la fel de brusc precum venise. În clipa urmoare o auzirăm pe Sandra, care după ce şi-a întrerupt meditaţia, venea spre noi strigând : — Vine, stiu că vine, o simt..... Stupoare. În amonte de tabăra noastră, pe mal, dar la aproape cinci metri de foc, apăru o silueta. Era misterioasa femeie de pe faleză. Îmbrăcată la fel, într-o pelerină de culoare violetă, ne privea zâmbind parcă bucurându-se de uimirea care se vedea pe feţele noastre. — Bună seara, copii ai inimii, să cred oare că v-am speriat? Americanul făcu o miscare bruscă dorind să se deplaseze spre musafirul nostru, dar fu la fel de brusc oprit, de galsul blând al necunoscutei. — Vă rog să rămâneţi acolo unde v-am găsit, dragii mei, vom lămuri imediat situaţia şi vă voi răspunde la toate întrebările care mă săgeatează pur şi simplu dinspre minţile voastre... O priveam uimit, iar orice întrebarepe care aş fi dorit atât de mult să i-o adresez, dispăru, lăsând doar liniştea mentală desăvârşită. Chipul femeii era totuşi ireal, părând înconjurat de o aură mai mult sau mai puţin luminoasă. Sau poate era doar efectul luminilor de la focul nostru de tabără.... — În seara aceasta vom face cunoştinţă: pentru început, eu sunt Eula şi vog să mă credeţi, sunt o fiinţă umană la fel ca şi voi, spuse noua cunoştinţă. Când Sandra păru că vrea să spună ceva, fu întreruptă : — Nu este nevoie să-mi spune-ţi numele voastre, le ştiu: tu eşti Ion, apoi Sandra, Mirela, Cristi şi Leo, corect? După o scurtă stare de uimire, o aprobarăm cu toţii. — Tu Sandra, vrei să mă întrebi cine sunt , de unde vin şi cum am ajuns aici. Ion vrea să ştie cu ce scop, numai Leo nu întreabă nimic, el pare că se mulţumeşte doar cu prezenţa mea aici. O priveam cu toţii, în continuare fascinaţi de apariţia ei surprinzătoare, dar şi de extraordinara ei frumuseţe. — Mă aflu printre voi de mai mult timp şi am ascultat -iertare- cu plăcere discuţiile voastre: sunteţi oameni minunaţi, care a-ţi păstrat „ moştenirea”. Ca să fiu mai clară, voi recunoaşteţi valorile primogene şi le-aţi păstrat aproape nepoluate în conştiinţa voastră. Vă rog să încetaţi a mă crede o sfântă, sau aşa ceva, pentru că după cum v-am spus, sunt o fiinţă - 30 -


Zidul Fiarei normală. V-am ales pe voi, poate din egoism, cu toate că-mi place să cred că am mai scăpat de el. De ce egoism? Pentru că în lumea în care îmi petrec majoritatea timpului, este foarte multă singurătate, în sensul că nu mă pot bucura împreună cu alţi semeni, de incredibilele mele trăiri. Ne privi la rândul ei, gânditaore, dar cu acelaşi angelic zâmbet pe faţă. — V-am ales si din motivul că sunteţi apţi a vă împărtăşi informaţiile necesare pentru a capta calităţile ” paranormale”, ce vă vor da posibilitatea să descindeţi într-o lume teribilă, apropiată, dar totuşi atât de îndepartată pentru ceilalţi oameni...În voi este încă „vie” moştenirea începuturilor, deci sunt sigură că veţi putea suporta „şocul” . Pentru oamenii simpli, ignoranţi ori rău-voitori, contactul cu alt mediu de viaţă, insolit, poate avea efecte dezastruaoase, chiar fatale. Nu spuneţi nimic, pentru început voi vorbi eu pentru a mă cunoaşte şi a vă da aprobarea, dacă vreţi să fiţi alături de mine de acum înainate. Dacă am asentimentul vostru, atunci doresc să fiu călăuza în călătoriile voastre într-o lume încă necunoscută vouă. Făcu o pauză, parcă de tatonare, dar văzând aprobare în privirile nostre, continuă : — Sandra, vrei să ştii cum am ajuns aici, dar te rog să ai răbdare pentru că vei afla toate la timpul lor. Pentru început, vă pot spunse că , şi sper să nu vă şochez, făcându-mă astfel să cred că m-am înşelat în privinţa voastră, vă pot spune că nu mă aflu aici efectiv, adică în carne şi oase, ci în stare astrală, de dedublare... Se opri din nou, privindu-ne. Pe feţele noastre se putea citi doar o mare sete de cunoaştere, iar Mirela rămase cu gura larg deschisă de uimire. Părând foarte multumită de ceea ce vedea, Eula zâmbi si continuă : — Stiu că sunteţi nişte „căutători”, că a-ţi studiat în felul vostru ceea ce numiţi ştiinţele ezoterice, că aveţi cunoştinţe despre „alfabetul” acestui domeniu! Aş dori totuşi să vă atenţionez că, în tot acest volum de informaţii, care se află la suprafaţă, există doar un bob de adevăr, restul fiind false, tocmai pentru a vă îndruma pe un drum greşit şi a vă abate astfel de la ....adevăr. Vom avea destul timp să aprofundăm această temă... Să revenim la mine: ceea ce vedeţi acum nu este materie propriu zisă ci o stare subtilă a energiei corpului meu. Discuţia noastră se poartă aşadar, telepatic, la nivelul mentalului, deci chiar dacă vorbiţi ori nu, este suficient să gândiţi pentru ca eu să recepţionez. Cu toate ca vă macină curiozitatea, dar vă abţineţi, de la comentarii, lucru lăudabil, vă propun să începem insolita voastră călătorie, făcând primul pas pe tărâmul lumii astrale. Am aprobat toţi în gănd, glasul pierindu-ne încă din clipa contactului. — Foarte bine dragii mei, căci aşa vă voi considera de acum încolo, vom vorbi despre flori. Nu despre flori ca plante, ci de principalii centri de energie subtilă a corpului uman. Termenul consacart este chakra, dar pentru că strămoşii noştri direcţi, cunoaşteau aceşti centri eterici şi îi numeau „flori”, vom folosi si noi acelaşi termen. Pentru a fi sigură că rezonăm cu informaţiile ei, Eula făcu o pauză în acest sens. Ioane, te rog să vii aici, între mine si prietenii tăi, aşa, aşează-te să poţi fi privit din toate unghiurile, pentru că ceea ce se va vedea în curând, să poată fi observat cu claritate de către ceilalţi. — L-am ales pe Ion, deoarece are o constituţie desosebit de robustă şi sănătoasă, cât şi o stare sufletească ideală, fapt care v-a crea o imagine clară pentru privitorii începători. Vă mai spun că pentru a putea vedea ceva, voi aşeza între mine si voi, un „ecran” de energie astrală, ca filtru pentru „impurităţile”existente împrejur. Acest lucru îmi este la îndemână datorită stării mele actuale, de dedublare astrală. Aşadar , ca să înţelegi mai bine, ochii voştri vor putea privi pe o cu totul altă lungime de unda decât cea cu care eraţi obişnuiţi pană acum...rezonând astfel, vizual-mental cu energiile astrale, la un nivel subtil. Mai exact, vă voi activa „floarea” frunţii sau al treilea ochi care vă va permite o astfel de vizualizare. Uimirea noastră în acel moment era firească, dar avea să atingă apogeul în clipele următoare. Priveam cu toţii la American, care, la un semn al Eulei parcă luă foc.. În jurul lui se crease o luminescenţă stranie, care , treptat se limpezi, lăsând locul unei imagini incredibile: în jurul trupului era o aură în formă - 31 -


Zidul Fiarei ovală. Trupul se putea vedea în interiorul acesteia, iar de-a lungul coloanei vertebrale, paralel cu aceasta, era un fel de tub luminos, prin care pulsau, de jos în sus, diferite nuanţe de culori, aşezate distinctiv, în ordinea spectrului luminii. În partea de jos predomina roşul şi terminându-se cu violet, în partea superioară, între ele fiind superbe nuanţe în degrade. Arăta ca un curcubeu viu, într-o continuuă mişcare pulsatorie. Deasupra capului, separat de acest cilindru fluorescent, o aură distinctă, de culoare violetă, care parcă primea, sau absorbea în sus, pulsaţiile din cilindrul coloanei. În locul unde ştaim că ar fi situate ”florile”, se află o luminescenţă cu o intensitate mai mare, evidenţiind locul acestora, cât şi culoarea predominantă a lor. În interiorul „tubului´´era în dreptul fiecărei flori, un vârtej colorat la nunaţa respectivă care parea că absoarbe din spaţii neştiute, energii tăinuite, trimiţându-le în interiorul cilindrului luminos, generând astfel acea teribilă pulsaţie. Totul părea un mecanism ingenios, divin, dar de o simplitate genială! Admirăm cu toţii stupefiaţi „mecanismul cosmic” al vieţii umane, la care nici în visurile noastre cele mai îndrăzneţe nu am fi putut spera să-l vedem în splendoarea lui tainică .....Această fiinţă minunată a apărut în viaţa noastră, dechizându-le noi orizonturi. Fericită ziua cănd am întâlnit-o pentru prima oară, gândeam eu. — Îţi mulţumesc Leo, spuse Eula, întrerupând totodată starea de vis in care parcă trăiam cu toţii, apoi continuă : — Din nefericire v-a trebui să plec, dar stati liniştiţi, că mă voi intoarce, iar până atunci reţineţi imaginea pe care tocmai a-ţi vizualizat-o, căci pe marginea ei vom mai discuta, apoi dispu brusc. În acelaşi timp, se „stinse” şi Americanul, care veni spre noi spunănd : — Ferice de voi că a-ţi văzut ce a-ţi văzut, că eu nu am văzut nimic. — Nu-ţi face griji amice, spusei eu, nu cred că Eula îşi va lăsa tocmai „materialul didactic” să rămână neştiutor.... Acestea fiind spuse, toată lumea îşi reveni şi se relaxă. Sandra, cu toate că era o locuitoare a lumii noi, părea cea mai afectată de ceea ce văzuse, fapt care o făcu să vorbească, neţinând cont de prezenţa noastră, cu privirea pierdută în depărtări. — Era noastră ar trebui să aprecieze sinceritatea şi valorile autentice, nedegradându-le. Accesul la informaţie este esenţial. Suntem pregătiţi să luptăm pentru dreptul de a cunoaşte. Oriunde ne-am afla, nu ne place vizavi de anumite zone de experienţe interzise de tipul „ top secret”. Acest fapt este incompatibil cu democraţia. A-ţi văzut ce am văzut şi eu şi cred că aceste lucruri incredibile, au fost cunoscute din vremuri îndepărtate şi că au fost ţinute în secret. Oare omul a fost oprit intenţionat să cunoască, să înainteze ? Neprimind nici un răspuns din partea noastră, care o ascultam curioşi, Sandra adăugă : — Cunoaşterea chakrelor s-a transmis de la iniţiat la discipol conform unei tradiţii spirituale orale, din nefericire pentru majoritatea acestor informaţii. Ştiu că această afirmaţie este oarecum contradictorie, lăsând loc de comentarii, dar acesta este adevărul..... — Scuză-mă Sandra că te întrerup, interveni Cristi, dar astăzi există foarte multe materiale, deloc secrete, despre chakre şi nu numai si toţi sau doar cei interesaţi, stiu că chakra este un cuvânt de origine sanscrită, care înseamnă roata şi după cum a-ţi văzut pe „ schema” bunului nostru amic, sunt viu colorate, având într-adevăr forma unor roţi, care se rotesc mai repede sau mai încet, în funcţie de energiile care circulă prin ele, dar le-aş numi „flori” . aşa cum ne-a îndrumat Eula, pentru că într-adevăr, o floare este un simbol frumos, care ne spune mult despre chakre ca natura vie: asemeni omului, floarea îşi are rădăcinile înfipte în pământ de unde absoarbe apa, dar se înalţă semeţ , pe verticală, înflorind în lumina soarelui. Depinde de noi cât de curând vom lăsa să înflorească aceste corole. - 32 -


Zidul Fiarei — Desi astăzi se poate accede la cunoaşterea celor „secrete”, fără prea multe impedimente, majoritatea oamenilor consideră acest domeniu contrafăcut, discutabil ori pură fantezie, de ce? Drept răspuns, Americanul îşi înălţă statura herculeană proptând-o zdravăn pe picioare şi strigă în noapte : — Oameni buni, oriunde vă veţi afla, mergeţi şi cunoaşteţi ce este înapoia feţei voastre, aşa cum v-a spus acum aproape două mii de ani Isus -binecuvântat fie numele Lui -, ce aşteptaţi, este dreptul vostru legitim! Ca răspuns, veni doar orăcăitul unor broaşte şi glasul unui pescăruş, ce trecea pe desupra. Dezamăgit, Americanul mai spuse : — Vedeţi, aşa şi oamenii, râd, orăcăie şi îşi vad mai departe de banala lor viaţă, nedându-i nici un sens, pentru că nu-l cunosc, ori nu vor să-l cunoască.....în afară de cel material. — Lasă Americanule, nu trebuie să fii atât de supărat, la urma urmei, totul urmează o orbită, care asemeni plantelor ce nu se abat de la a lor, nici omenirea nu poate „deturna” mersul firesc al faptelor sale. Puţini oameni încearcă şi mai puţini cei care reuşesc, sa-şi schimbe destinul, dar poate că şi atunci tot destin se numeşte, căci greu este să te desprinzi de milenarele obiceiuri pământeşti, am încheiat eu, privindu-l pe Ion. — Pământul este leagănul omenirii, spunea cineva, dar cine vrea să îşi petreacă toată viaţa în ...leagăn? — Unii oameni preferă să fie toată viaţa legănaţi, neavând curajul să îşi înfrunte propriul destin şi să se elibereze din sclavia vieţii fără sens, deoarece această sclavie îl înlănţuie în frumoasa şi amăgitoare lanţuri de aur, oferindu-le iluzorii plăceri şi satisfacţii. Locul nostru este într-un univers superior, care asemeni unei trambuline, ne poate lesne lansa la izvor, am răspuns eu. — Acelaşi mod de viaţă îl cultivăm de veacuri, schimbând doar faţada într-un aşa zis progres, când de fapt, mergem cu paşi repezi spre autodistrugere, interveni Mirela. — Pentru ca răul să triumfe, este de ajuns ca cei buni să nu facă nimic, spun înţelepţii, spuse Sandra. — Iar ca să nu greşeşti este foarte greu atât timp cât eşti fiinţă umană, am continuat eu, ideea lui Sandra, apoi privindu-l pe Ion , am spus: — Americanule, în viaţă nu trebuie să te fereşti de păcat, că oricum nu ai nici o şansă să-l eviţi. Doar sfinţii autentici au reuşit să ocolească păcatul, având din nefericire, în majoritatea lor, un sfârşit dramatic, după o viaţă plină de privaţiuni şi suferinţe. Dacă duci o viaţă normală, de om, deci păcătuind, iar la un moment dat încerci o daruire totală pentru o viaţă fără de greşeală, (oare este posibil?), vei fi imediat asaltat de foarte multe tentaţii malefice, care te vor ispiti ori îţi vor pune tot felul de piedici în cale, iar dacă totuşi nu cedezi, şfârşitul îţi va fi la fel de tragic, dar vei ajunge cu siguranţă într-o lume mai bună...De aici concluzia că, pentru a ocoli o viaţă în suferinţă şi totuşi să poţi spera că în viitor, adică ulterior ei, să poţi accede într-o lume mai bună, este de ajuns să-ţi faci „norma” de păcate conform proprie-ţi karme, evitând o supraîncărcare faţă de ea, încercând să „arzi” cât mai mult posibil, din cea prezenţă, neuitând niciodată că eşti de origine divină, că în tine este puterea iubirii şi a binelui, care trebuie să triumfe în finalul vieţii tale fizice. Deci nu trebuie să nu faci nimic pentru a nu păcătui, ci să înfrunţi viaţa, demn, neconsiderându-te niciodată vinovat de ceea ce ţi se întâmplă. Mulţumeşte pentru tot ce îţi este dat să experimentezi, căci sunt doar „lecţii” ce au ca scop, înălţarea conştiinţei pe un nivel superior — Dacă nu ar fi intrat în viaţa noastră Eula, aş fi zis că „vorbim discuţii”, polemica, apa-n piua etc, spuse Americanul, caci de câte ori am deschis o astfel de discuţie, m-am simţit - 33 -


Zidul Fiarei ridicol, dacă ţineam cont de privirea compătimitoare a interlocutorului, de parcă aş fi venit din altălume. — Omule ! se auzi glasul lui Eula, exact din locul pe care îl părăsise cu puţin timp în urmă. Ne privi o secundă şi spuse: — Se discută aprins aici, dragii mei. Am venit să vă fac o propunere şi anume: voi pleca -rumoare- dar vă rog să ne întâlnim în apartamentul lui Leo, unde vom continua „călătoria” noastră, mâine seară, la orele douăzeci şi două, iar până atunci vă rog să vă bucuraţi în continuare de excursia voastră. Vă iubesc foarte mult, deja, încheie ea, dispărând fulgerător precum venise, înainte ca cineva să poată spune ceva. Resemnaţi, am tăcut o perioadă de timp, apoi, realizând ca este trecut de miezul nopţii, ne-am retras în corturi, cu excepţia mea, care am trecut cu barca la cuter , pentru că simţeam nevoia să fiu singur... „ Creatorul locuieşte în inima noastră şi nu ne-a uitat, după cum se vede, dăruindu-ne aceste taine, făcându-ne astfel să întervedem noi posibilităţi şi căi de cunoaştere.” Îndepărtându-mă de la aceste gânduri, priveam acum cu o deosebită plăcere natura, care mă înconjura. „ Câtă nedreptate ne facem noi înşişi, petrecându-ne majoritatea vieţii în tumultul marilor oraşe, uitând de Mama natură. Ne împachetăm în stresul cotidian, când este atâta pace şi linişte în natură. Este deajuns să calci pe un petec de iarbă şi imediat simţi sinceritatea îmbrăţişării materne a naturii.” În cele din urmă, în noaptea târzie, inima se linişti şi o pace binefăcătoare îmi inundă fiinţa. Când m-am trezit , în jurul meu părea să fie aceeaşi linişte şi pace căci nimic nu se clintea, de parcă ar aştepta un tainic semnal pentru a se deştepta. Zis şi făcut! Dacă aşa stau lucrurile, am tras şi eu de maneta pentru semnalele acustice a cuterului, lansând în liniştea înconjurătoare un bulgăre sonor, care se sparse în văzduh. Americanul aproape că se ridică cu cort cu tot în cap, surprins de sirena vasului. Imediat apărură şi fetele somnoroase şi surprinse de gălăgia făcută de Ion, care încerca să se descurce din învălmăseala cortului, ce se desprinse din pilonii de susţinere în urma şocului provocat de deşteptarea lui bruscă. — Bună dimineaţa soare, am strigat eu, de la bordul vasului, făcând din mâna fetelor, care nu apucară să răspundă la salut , fiind oprite de glasul lui Ion. — Mai şalăule, unde ai învăţat să dai deşteptarea aşa...exploziv? Nu ştii că din somn trebuie sâ te rezeşti cât mai lin, treptat, fără stres? Visam aşa frumos, când parcă a năvălit trenul peste mine, mai spuse el, după care se linişti, ajutat şi de Sandra, care îl îmbrăţişase tandru şi îl mângâia ca pe un copli speriat. Sunt sigur că nu este în firea Americanului, să se sperie atat de de uşor de ceva ori de cineva, gândeam eu. Probabil că nu-şi pierduse simţul umorului şi firea sa glumeaţă a ţinut să înveselească ziua de la prima oră. După o scurtă partidă de pescuit în zorii zilei, a urmat un intens program administrativ: spălarea vaselor, strânsul sculelor de pescuit şi al corturilor, etc. Apoi mola vasului, pe care l-am dus după un scurt voiaj, în malul stâng şi l-am predat domnului Borcan, pontonieul, care urma să anunţe proprietarul de drept, odată cu mulţumirile noastre. Fusese într-adevăr o excursie reuşită, dacă ţinem seama şi de întâlnirea neaşteptată cu Eula. Casă,dulce casă! Ajunşi şi acolo, fetele au dorit mai întâi să facă un duş, exemplu pe care l-am urmat şi noi, ulterior desigur, dornici să eliminăm nisipul de pe plaja, după care am purces la ... somn. Se vede treaba că am fost destul de obosiţi, căci am adormit cu toţii profund, sculându-ne abia pe la orele douăzeci şi unu. Eu am dormit în camera de lucru, iar când m-am trezit, am auzit gălăgie în apartamentul alăturat. Intrând acolo, am observat că fetele pregăteau cafeaua, căci un minunat parfum de cafea proasp râşnită îmi impresiona plăcut mirosul. — O seară bună gazdei noastre, cum a-ţi dormit? Întreabă Sandra în frumoasa ei limbă. - 34 -


Zidul Fiarei — Leo, poftim o cafea, îmi spuse Mirela, întinzându-mi o cană cu cafea atât de mare, că putea să satisfacă trei persoane. Pe una din canapelele din camera de zi, Cristi şi Americanul discutau ceva foarte aprins. — Salvete pueri, am spus eu în direcţia acestora, amintindu-mi de indestructibilul nostru triumvirat. — Salve Magister, răspunseră în cor băieţii, vino şi stai alături de noi, adăugă Cristi. — Ce discutaţi aşa important, i-am ispitit eu. — Mai nimic şi totuşi ... uite ce, Americanul ăsta a devenit deodată pesimist, răspunse Cristi, cica nu va mai veni...Eula în seara aceasta, iar eu l-am contrazis, spunandu-i ca Eula nu pare deloc fiinţa care să nu se ţină de cuvânt, dar probabil că nerăbdarea l-a făcut aşa neîncrezător. — Răbdare amice, răbdare şi mai ales multă credinţă, ce Dumnezeu, tocmai tu un munte de calmitate, să-ţi pierzi firea, l-am întrebat eu. — Într-adevăr, mai este până la ora stabilită, atunci vom vedea... M-am retras apoi discret, cu cana de cafea în cameră de lucru, pentru a o savura în linişte. Stăteam în „sanctuarul”meu şi mă gândeam la ultimele evenimente din viaţa mea: lucruri interesante îmi fusese dat să le trăiesc. Apariţia Eulei era o mare bucurie în viaţa mea, de fapt, cel mai bun lucru care mi se intamplase vreodată. Viaţa, ştim cu toţii, ne rezervă foarte multe surprize şi toate ne iau pe nepregătite. Întâlnirea cu Eula a fost mai mult decât o surpriză, a fost un eveniment, un salt uriaş peste tot ce ştiam până atunci, când totul era pur teoretic, acum căpătând un aspect cert, fără nici un fel de ambiguitate, certitudinea fiind de fapt, lucrul pe care îl caută omenirea. Când toată viaţa cauţi un lucru, un fenomen sau un domeniu şi realizezi că doar teoretic este posibil, rămâi cu gustul amar al neîmplinirii şi incertitudinii, dar când ajungi să observi cu ochii tăi acel lucru, să-l palpezi cu mâinile tale şi să-l simţi ca „viu” cu toată fiinţa ta, toate îndoilelile dispar, certitudinea faptului împlinit, dându-ţi o încredere şi o putere peste imaginaţie oricui, făcând să te simţi un semizeu care poate atinge picioarele zeului suprem.... Nici nu bătu orele douăzeci şi două şi soneria de la intrare se făcu auzită. Am tresărit, surprins în gândurile mele, dar am deschis uşa, precipitându-mă spre ea. Cu toate că mă aşteptam, stupoarea fu sentimentul care mă cuprinse, când în faţa uşii apăru Eula, în carne şi oase, speram. — Bună seara Floare a Universului, mi-o luă gura pe dinainte, mirându-mă în sinea mea de ceea ce am spus.. — O, dar ce întâmpinare Leo, îţi mulţumesc pentru frumoasele cuvinate dar te rog să nu exagerăm şi nu mai fi aşa de surprins, că doar am spus că voi veni la această oră, una mai devreme fiindu-mi imposibilă. Am tăcut şi priveam fascinat către ea : o rochie lungă , de culoarea liliacului, magistral croită, acoperea un superb trup. Un păr mai negru decât abanosul, lăsat să cadă liber peste umeri, încadrând o faţă prelungă, a cărei ten, alb-strălucitor îmi taie respiraţia, abia căpătată după primul şoc provocat de apariţia ei la uşă. Am plecat ochii puţin ruşinat de insistenta cu care o privisem până atunci, dar frumuseţea acestei femei nu putea decât să te fasineze . În tot acest timp, Eula nu spuse nimic, privind în jur şi obervând cu atenţie interiorul, după care îşi aţinti minunaţii ei ochi asupra mea. Cred că eram roşu la faţă, căci am observat un zâmbet abia perceptibil, pe faţa ei. Probabil că în starea „normală”nu-mi putea ghici gândurile, care o luaseră razna, iar inima îmi bătea să iasă din piept. Am răsuflat uşurat, eliberând un oftat ediscret şi am invitat-o în apartament, unde era aşteptată de amicii mei, în speranţa că voi scăpa totodată şi de emoţiile care mă încercau fără milă, în acel moment. Când am descins în spaţiul alăturat, toţi discutau aprins,ei stiu ce anume, discuţia încetând brusc, pe chipurile lor făcându-şi apariţia bucuria. - 35 -


Zidul Fiarei Americanul fu primul care se dezmetici şi se duse nonşalant spre ea — O, dar minunea există cu adevărat, spuse el, arătându-şi într-un minunat surâs, bucuria reîntălnirii. Minunată această faptură, căci părea a se bucura de revedere, cel puţin la fel de mult cât ne bucurăm noi de prezenţa ei. Sandra făcu mai întâi un pas timid spre ea, apoi văzând chemarea care se citea în ochii Eulei, se apropie, iar cănd văzu şi braţele întinse ale acesteia, se lasă extaziate într-o îmbrăţişare reciprocă, cele două femei părând contopite de o bucurie sinceră, de parcă ar fi fost două surori despărţite de soartă şi care se întâlneau acum pentru prima oară după mult timp.. Emoţiile celor două femei se transmiseseră instantaneu şi nouă, care priveam cu plăcerea zugrăvită pe feţele noastre, acest contact direct, îmbrăţişarea Sandrei fiind şi a noastră, comuniune pe care o simţi şi aceasta, pentru noi constituind de fapt, un nou început de drum pe un tărâm rar vizitat de fiinţele umane, tărâmul iubirii şi cunoaşterii de sine! — Sunteţi nemaipomeniţi, dragii mei, iubitori şi primitori, simt acest lucru cu toată fiinţa mea şi vă mulţumesc şi eu tot din suflet, bucurându-mă că existaţi, spuse ea emoţionată la rândul ei. De foarte mult timp şi pretutindeni, am căutat oameni de o astfel de sinceritate şi valoare, capabili de o credinţă şi nemărginită iubire şi nu va pot spune în cuvinte bucuria de a fi găsit, chiar aici, în propria etnie... Profitând de tăcerea care se aşternu pentru câteva clipe, datorită emoţiilor fireşti ale revederii, am invitat-o să ia loc pe un mic fotoliu de lângă o canapea, pe care stăteau Cristi şi Mirela, ţinându-se de mână, trăind în tandem emoţiile ultimelor minute. Am considerat întotdeauna acele momente, ca fiind începutul incredibilelor noastre aventuri. — Dragii mei, spuse Eula, din totdeauna timpul a fost marele duşman al oamenilor: trăim prea puţin ca să avem timp pentru a face ceea ce dorim cu adevărat în viaţa. Eu am avut şansa unui mare privilegiu, de care va veţi bucura de acum înainte, acela de a vă cunoaşte pe voi înşivă şi de a putea cunoaşte totodată, sursa cosmică din care am descins în acest univers. De aceea nu vom mai pierde timpul şi vom trece la partea absolut necesară introducerii voastre în această lume. După ce spuse acesta, Eula se ridica în picioare, privi către mine parcă cerându-mi permisiunea şi se sui pe o măsuţă din mijlocul camerei. Cu un gest delicat, desprinse bretelele fine de la rochie, care aluneca, aşternându-se la picioare. Toţi priveau încântaţi, magnificul trup etalat astfel în faţa noastră, acoperit doar de un sumar costum de plajă. Da, era într-adevăr, Eula în carne şi oase...Nu apucarăm să ne bucurăm de priveliştea „naturală” a Eulei, când acesta, asemeni Americanului pe plajă, luă „foc” şi imaginea acelui incredibil „mecanism” al vieţii, apăru clar în faţa noastră, înveşmântat într-o aură vibrândă, viu colorată, auriul predominând la exterior. Din nou uimirea nu întârzie să se arate pe chipurile noastre, dar dispăru imediat făcând loc unie atenţii încordate, când Eula începu să vorbească: — Dragii mei, acum vom începe călătoria în lunea subtilă a existenţei noastre. Vedeţi desigur aura din jurul meu: nu este altceva decât un câmp de protecţie, sau vreţi , un scut, ca rezultat firesc al energiilor bio, care se află în interiorul nostru, mai precis în interiorul acestui tub luminos pulsatoriu. Ştiinţific vorbind, acesta aura este câmpul „electromagnetic” care se formează în jurul oricărei surse de energie concentrată, numai ca acesta este „vie”. Priviţi cum tubul luminos din dreptul coloanei şi observaţi punctele sau concentraţiile de culoare predominantă, care relevă fiecare „floare”, sau centrul energetic al biomecanismului vieţii umane: floarea de la baza coloanei, de culoare roşie, cu nuanţe de ocru, o vom numi Floarea Pământului. Aceasta este rădăcina noastră prin care primim energie de la fiinţa cosmică numită Terra şi fără de care verbul shakespearian „ a fi” nu ar avea nici un sens..., deoarece, fiecare lucru care există, trebuie bine ancorat în materie, astfel, energiile subtile, condensate la nivelul fizic, s-ar disipa în univers, adică vor fi absorbite de către sursă. - 36 -


Zidul Fiarei Observaţi acum, continua ea , cum vârtejul de energie este orientat în jos, ca o pâlnie, prin care în rotaţia ei continua, absoarbe energiile mamei Terra. După ce ne privi în tăcere câteva clipe, continuă: — Ştiu că aveţi cunoştinţe teoretice despre aceşti centri energetici, deci vom recapitula puţin despre rolul şi importanţa acestora folosind de data aceasta denumirile date de strămoşii noştri, respectiv, Florile Vieţii.Dupa cum vedeti ,Floarea pamantului se afla in imediata vecinatate a coccisului, orientată în jos şi are rolul de rădăcină absorbantă a energilor pământeşti care în plan fizic, ne dau vitalitate, forţă şi putere de adaptare la mediul fizic ambiant. Este de fapt, energia vieţii fizice universale. Se opri un moment şi privi către Sandra care părea că vrea să spună ceva. Făcu un semn prin care îi oferi acesteia cuvântul. — Ca organe dense, spuse bucuroasă Sandra, Floarea Pământului este răspunzătoare de buna funcţioanre a rinichilor, a şirei spinării şi controlează glandele suprarenale şi gonadele, care au rol important în viaţa noastră, secretând cortizonul care ajută la controlul balanţei glucoză-glicogen, al echilibrului apei în organism, cât şi a bunei utilizări a proteinelor, într-un cuvânt, al metabolismului..... — După cum a-ţi auzit şi voi, nu m-am înşelat, cunoştinţele lui Sandra sunt temeinice şi profunde. Îţi mulţumesc Sandra, pentru competenţa, dar aş mai adăuga ca organ dens, intenstinul gros şi mai ales al extraordinarei forţe a vieţii care este Zamzes, sau Kundalini cum o numesc orientalii, prima denumire aparţinând geto-dacilor, din vremuri foarte îndepărtate, despre care vom discuta la momentul potrivit. Acum vorbind despre Florile Vieţii, le observaţi ca fiind şapte şi sunt principalele ca importanţă, căci mai sunt şi altele despre care nu vom discuta acum. Prima este cea de la bază, despre care tocmai am discutat şi a şaptea de deasupra creştetului capului. Nu vom discuta despre ele în această ordine ci vom aborda ordinea „biblică”, simbolică dar adevărată, pe care orice aspirant trebuie să o urmeze pentru a-şi putea dezvolta corect şi armonios Florile Vieţii în interiorul microcosmosului său în raport cu macrocosmosul. Armonia dintre fiinţa umană şi Univers esteesenţială, pentru a putea beneficia de puterea cosmică ce ne-a fost dată la începuturi şi pe care am pierdut-o pe parcurs, datorită mândriei şi a „poluării” noastre cu tot felul de energii nocive, cum ar fi lipsa de credinţă, alimentaţia haotică şi mai ales, încăpăţânarea cu care fugim din calea iubirii curate, preferând căile rapide şi uşoare de a trăi, drumuri care nu sunt decât punţi de fum....spre viitor. Odată păşind pe aceste punţi, te afunzi în întuneric..... După ce făcu o scurtă pauză, Eula ne privi cu atâta dragoste, de care doar ea e capabilă, apoi continuă : — Cunoaşteţi cu toţii termenii biblici de naştere, botez, schimbare la faţă, răstignire şi Înviere, întrucât sunt sărbători creştine, pe care le trăim cu plăcere sinceră, atunci când au loc în viaţa noastră. Pentru că deja am discutat despre Florea Pământului, asupra căreia vom reveni, discuţia noastră va continua acum cu cel al patrulea centru, Floarea Inimii. După cum vedeţi, această are culoarea predominantă verde şi este centrul subtil energetic al compasiunii : când această floare este armonios dezvoltată (înflorită), putem spune că „naşterea” a avut loc, o altfel de naştere decât cea fizică, care era doar o poartă spre această lume materială. Fiinţa umană respectiva e capabilă acum să poată trăi şi simţi adevărata dragoste, dragostea spirituală, care este de fapt compasiune,unitate cu ceilalţi. Drept urmare, caracterul şi comportamentul este la un înalt nivel moral, acţiunile persoanei fiind doar bine intenţionate, altruiste şi pline de iubire necondiţionată. Conştiinţa este cea care evoluează în acest caz, ea fiind cea pe care urmărim să o înălţăm. Atingând acest nivel de constiinţă, înlăturăm forta distrugătoare a egoului, nimic nu ne mai poate supăra, orice fel de teamă dispare din viaţa noastră.

- 37 -


Zidul Fiarei Am „renăscut”! Este un nou început! Dar atenţie! În această stare se atinge doar faza de naştere al unui mod curat de viaţă si nu deplina maturitate a ei, acest fapt inducând conflicte interioare între această realizare superioară şi natura sa interioară : deci lupta continuă. Suntem abia la început! În noi mai persistă rămăşiţele dorinţelor neîmplinite, egoiste, care ne trag în jos, încă, spre stări inferioare, lucru care face inutil efortul nostru de până acum. În acest moment ne salvează doar o totală detaşare de orice ţel subiectiv, obiectivitatea faţă de propriile sentimente fiind salutară. O pauză, o privire către Sandra, care interveni, bucuroasă ca are atâta credibilitate în ochii Elei. — Această floare se află la nivelul omoplaţilor, mai precis, între ei, după cum se observă. Ea reprezintă o forţă vitală superioară, luând puterea conştiinţei de grup şi este, în plan fizic, răspunzătoare de buna funcţionare a sistemului sanguin..... — Să nu mai intrăm în amănunte tehnice ori ştiinţifice, te rog Sandra să mă ierţi, dar acestea nu sunt importante acum, mai ales că le cunoaştem şi despre care mulţi autori au scris, câţiva dintre ei s-au apropiat chiar de adevăr. Ideea care trebuie reţinută, este aceea că aceşti centri susţin, în asamblu, întregul organism uman, fiecare pe segmente dar, care funcţionează sau ar trebui să funcţioneze ca un întreg, mijlocind permanent, contactul cu energiile vieţii din macrocosmos. De unde le absoarbe. Sandra se posomorî puţin, dar înţelegând, se resemnă si era acum numai ochi şi urechi, la spusele lui Eula. — Am vorbit despre „naşterea” noastră, de ce o numesc aşa, am să vă explic acum, continuă Eula : fiecare fiinţă umană, are încă de la naştere, primii trei centri, îndeajuns de dezvoltaţi pentru a a putea exista. Floarea Pământului îi asigură existenţa fizică, Floarea Sexului, perpetuarea şi Floarea Focului, a treia, dă forţa necesară pentru luptă şi supraveţuire. Aceste trei trepte sunt de ajuns pentru a-i asigura o conştiinţă primitivă, necesară unei vieţi mediocre. Pentru a se ridica la demnitatea unei fiinţe umane superioare, individul trebuie să „ renască”, activând armonios, în raport cu celelelte trei flori inferioare, cea de-a patra stare de conştiinţă, şi anume, Floarea Inimii, naşterea fizică astfel depăşită, drumul spre spiritualitate, fiindu-i acum deschis. În tot acest timp, priveam cu toţii la „ mecanismul vieţii”, etalat pe frumosul trup al lui Eula, care continuă : — După cum se obişnuieşte la creştini, cine s-a născut, trebuie şi botezat, deci vom discuta despre următoarea stare de conştiinţă, urmând ordinea biblică, Floarea Sunetului. Văd că nu aveţi întrebări, aşa că voi continua, spunându-vă că în această treaptă, vom acumula un nou fel de energie şi anume, energia creatoare. Mentalul nostru capătă aum puterea sporită de claritate, gândurile exprimându-se în mod creativ. Când eşti botezat, eşti purificat, deci sentimentele noastre devin mai pure, întreaga noastră personalitate devenind obiectivă, integrată dar, ca şi în starea activării Florii Inimii, mai apar tendinţe egoiste, ce atrag de la sine regresii. Din nou detaşarea de scopurile subiective este salvatoare. Folosind înţelepciunea capătată la acest nivel de conştiinţă, vom trece uşor şi de această treaptă care, ca orice pas, ne v-a purta înainte. Minunata privire a Eulei, ne ferici pentru un moment trecător.... —Vorbind despre dezvoltarea Florilor Vieţii, vă puneţi întrebări legitime, cum ar fi : cu ce scop le dezvoltăm, cum se face de fapt acest lucru. Ei bine, un răspuns la toate întrebările ar fi : conştiinţa! Ridicarea conştiinţei la cel mai înalt nivel posibil este, spun cu riscul de a mă repeta, scopul evoluţiei noastre umane şi-l voi repeta, până când se va întipări adânc şi irevocabil în memoria voastră, ajungând astfel la nivelul subtil al subconstientului vostru.

- 38 -


Zidul Fiarei — Dar dragă Eula, interveni Ion, în timp ce ne vorbeai, simt în interiorul meu anumite transformari, de parcă aceşti centri se.......activează. — Aşa şi trebuie, dragul meu, căci vorbele mele se adresează de fapt, subconştientului vostru....dar înainte de a mai continua pe această temă, doresc să vă aduc la cunoaştinţă, ca o mică paranteză, că aceşti centri au şi o cale rapidă de activare, una forţată, aş spune eu, dar care nu este despărţitoare, de natură energetică, care împiedică buna armonizare între ei. Străpungerea acestora este posibilă printr-o puternică concentrare asupra lor în parte, putându-se astfel, penetra fiecare nivel...fortat. Acest fapt este într-adevăr posibil dar, atenţie, metoda este periculoasă, întrucât poate induce stări organice ireversibile, cum ar fi, pierderea definitivă a contactului cu realitatea. De fapt, dragii mei, aceste membrane, nu sunt altceva decât praguri ale conştiinţei, pe care trebuie să le trecem, dar într-un mod firesc, cultivând binele, deci nu trebuie să le forţăm, praguri ce o dată depăşite, ne vor arăta drumul spre uşi la care este de ajuns să batem şi acestea ni se vor deschide. Eula se opri, dar nu pentru mult timp, de parcă cineva ori ceva o grăbea..... — Acum vă rog să observaţi Florea Văzului, sau a „clarviziunii”, mult râvnită de către marii căutători în acest domeniu. Activarea acestei flori, presupune realizarea unei stări de conştiinţă puternic intuitivă, când gândirea spirituală, căpătată prin activarea florilor patru şi cinci, transmite claritate gândirii abstracte, făcând astfel posibil, ca înţelepciunea intuitivă, să se manifeste firesc. Această stare poate fi privită ca o „transfigurare” a conştiinţei. Pe parcursul celor relatate de Eula, în interiorul meu, mai precis, de-a lungul coloanei, se întâmplă ceva ciudat: nişte furnicături îmi dădeau senzaţia că cineva încearcă parcă să scape dintr-un loc unde era ţinut prizonier, reuşind să se elibereze treptat, redând totodată, fiinţei mele libertatea. Eliberată astfel, conştiinţa îmi vorbea într-un limbaj nestiut până atunci.... În trupul meu îşi lua parcă zborul, o pasăre măiastră, care putea privi pământul din înaltul cerului. Nici nu apucai să mă acomodez cu această stare, că Eula ne purta din nou spre alte culmi, spunând : — De la minunata Floare a Văzului, sau „ al treilea ochi”, vom trece acum, sper o super stare de conştiinţă şi anume, a conştiinţei...de sine. Această stare corespunde dezvoltării Florii Eterului, din creştetul capului. O dată prinşi în această „lume”, vom deţine o permanentă conştiinţă de sine! Acest fapt, ne era total străin în stările anterioare de dezvoltare. Acum detaşarea este totală : stări emoţionale, acţiuni fizice, viaţă personală, toate dispar, lăsând loc unei linişti depline şi o pace atotcuprinzătoare ne inundă fiinţa. Suntem la uşa, care odată deschisă, ne va dezvălui deplinul adevăr despre Sine. Putem spune că acest fapt a dus la moartea, sau „răstignirea” noastră, a iluzoriei noastre vieţi de până atunci, îngropând falsele idei şi tot cea amai rămas din patetica noastră viaţă. Se elimină astfel, toate scopurile egosite, fără regrete, de fapt însuşi sentimentul de regret devine total necunoscut, atât de liber şi detaşat devine omul..... Doamne, gândeam eu, până unde avem să mergem, căci simţeam cum întreg corpul îmi arde, debordând de beatitudine şi străfulgerări de energii neştiute. — Pentru a atinge „piscul” călătoriei noastre, va trebui să eliberăm forţa adormită din noi, de la baza coloanei....pe Zamzez! Acum vor fi stabilite relaţiile umane perfecte. Numai după acest salt binecuvântat, obiectivitatea este permanentă, nu doar totală, când mai existau posibile căderi în existenţa grosieră. Acum, ca o încununare a voinţei noastre spirituale, omul îşi poate exprima plenar dragostea! Deşi mai funcţionăm în trupul nostru, vom putea spune fără teama de a greşi, ca am ”înviat”....din morţi. Fiinţa este acum într-un plan subtil al sufletelor pure, când Zamzes, (energia vieţii), erupe din amorţeala în care astat, încolocită, asemeni unui şarpe, la baza coloanei şi ca un şuvoi de energie pură, luminează în drumul lui, întreg mecanismul vieţii, acest tub luminos şi plin de culoare, pe care tocmai îl admiraţi. - 39 -


Zidul Fiarei Energia aceasta astfel eliberată, străbate pe rând, toate Florile Vieţii, realizând legătura cu forţa Macrocosmosului. Nu uitaţi, centrii energetici din corpul uman, sunt copia fidelă a marilor centri macrocosmici! Datorită acestui fapt, fiinţa umană poate fi numită fără a greşi, „microcosmos uman”, similitudinea dintre unul şi celălalt, fiind evidentă. Priviţi „mecanismul vieţii „ şi veţi vedea Universul existând.... Asemeni acestui „tub luminos”, universul trăieşte, pulseză, eternitatea fiind atributul său. Eula profită de tăcerea care persistă în încăpere, coborî de pe măsuţa ce-i servise până atunci drept piedestal, se îmbrăcă şi înainte ca cineva dintre noi schiţeze vreun gest, spuse : — Dragii mei, aş vrea să ştiţi, că până acum, nici o fiinţă umană nu a mai văzut acest mecanism al vieţii aşa cum l-aţi văzut voi, în asamblul lui şi în plină funcţionare. Mulţi iniţiaţi au văzut doar chakrele. Simplul fapt, ca aţi văzut, va avea de acum înainte, asupra voastră efectul activării permanente a Florilor Vieţii, care vor lucra într-un frumos buchet, singura floare care nu participă, în totalitate, fiind cea a Pământului dar, care numai la simpla voastră dorinţă, va elibera pe Zamzes, care vă va putea purta acolo unde veţi dori. Nimeni nu spuse nimic în următoarele secunde, fiind încă sub copleşitoarea impresie pe care o lăsase Eula. În cele din urmă Americanul îndrăzni o afirmaţie: — Eula dragă, deja îmi simt întreg corpul trecut de plăcute străfulgerări, arde parcă întrun foc ce nu frige... — Este starea firescă a unui organism „bolnav” care s-a însănătoşit, care a renăscut, care a înviat...Pentru că acum sunteţi pregătiţi, vă rog să vă aşezaţi pe jos, în poziţia lui Buda şi să fiţi atenţi, cu toată fiinţa voastră, la vorbele mele. Întrebându-ne cu toţii în gând, ce avea să ne mai aducă şi această experienţă ne-am conformat întocmai. Se auziră vorbele Eulei, clare, puternice, venite parcă de oriunde, numai din acea încăpere nu. — Sentimentul că nu suntem niciodată liberi, ne întristează vieţile. Atunci apare dorinţa pentru multe, mai ales cea de libertate, care naşte alte şi alte dorinţe, ca o boală socială ce a adus omenirea la actuala imperfecţiune. Eu, Doamne, nu doresc să uit, sunt scânteia măruntă care a sărit din marele Tău Foc, dar care, niciodată prea departe încât să nu se mai poată întoarce! Mă întorc acum conştient, cu faţă la Tine! Trezeşte în mine pe cel ce doarme! Facă-se voia Ta ! Atunci am simţit, mai întâi, cum am fost „atins” la baza coloanei de un bulgăre de gheaţă, senzaţia nefiind de frig... Apoi, de-alungul spatelui începu să urce ceva ca un ascensor, care se oprea la fiecare „palier”, lăsând în urma trecerii lui o caldă mângâiere... Cum stăteam cu ochii închişi, îl vizualizam ca pe un şuvoi de lumină, albă-aurie, care odată ajuns la nivelul frunţii, îmi dădu impresia...spargerii unui geam mat, prin care până atunci nu putusem să vad mai nimic în jurul meu făcandu-se lumină. Cu ochii închişi, cum am mai spus, îi vedeam totuşi pe ceilalţi, înconjuraţi de aurele lor strălucitoare. Eula era în picioare, cu palmele îndreptate în jos, spre noi. Încăperea se luminase de o culoare albă, strălucitoare, lumină venită parcă din spaţii îndepărtate, dar care era de fapt, lumina aurelor amicilor mei, activată la maxim. Atunci am realizat ca nu mai sunt şi nu voi mai fi vreodată omul „normal”de până atunci. Întreaga realitae de până atunci, se nărui undeva în trecut rămânând doar ca o amintire vagă. Ochii mei vedeau altfel, corpul meu, simţea altfel, chiar modul de a gândi se parea a fi altul. Vedeam si simţeam lucruri, pe care în mod normal, nu le-aş fi putut percepe: pereţii încăperii, unde avea loc acest eveniment, nu aveau taine pentru mine, întrucât le observa consistenţa, până la nivel atomic. Am deschis ochii. Acele trăiri erau atât de şocante şi intense, încât îmi provoca anumite dureri în adâncul fiinţei mele. Cu ochii deschişi, totul încerca să revină la normal. Ceilalţi aveau încă ochii închişi, de parcă nu se mai săturau de acea stare de nou început, într-o lume neexplorată. - 40 -


Zidul Fiarei Doar Eula avea ochii deschişi si mă privea cu satisfacţie : reuşise! Reuşise să redea celor cinci oameni dragi ei, ceea ce strămoşii lor pierduse de mult, undeva, în negura vremurilor. O puternică stare de empatie se instală între noi, lucru care l-am simţit imediat deoarece am recepţionat mental vorbele Eulei. — Leo, tu ai deschis primul ochii deci, nu curiozitatea te caracterizează, spun că înţelepciunea ţi-a dictat că orice în viaţă trebuie învăţat treptat, pas cu pas, fapt care mă face să cred că voi avea pe viitor o mănă de ajutor la nevoie. De ce spun asta te întrebi, ei bine, pentru că cel ce poate stăpâni, doza şi controla propriile trăiri, este un om care poate străbate distanţe mari, mă refer la cele pe verticală, fără să obosească. — Oare aceasrta lipsă de curiozitate este doar o rece indiferenţă datorată vidului pe care-l simt în pieptul meu? — O nu, un om care s-a născut sub semnul soarelui nu poate fi niciodată rece oricât de mult ar crede acesta. Ţi-am spus şi îţi repet, înţelepciunea şi generozitetea soarelui te îndrumă dându-ţi totodată şi forţa necesară preîntâmpinării oricărui fel de şoc, fapt care se simte ca o stare că nimic nu te poate surprinde uimindu-te, deci nimic nu te poate „lovi” pe la spate, calitate de excepţie pentru puţini oameni şi întotdeauna utilă în cazuri extreme. Între timp deschiseseră cu toţii ochii şi o priveau pe Eula întrebători, ca imediat să-şi îndrepte privirile către mine, căci aveau, desigur capacitatea telepatică conştientizată acum pe lângă ce a clarviziunii „Am avut senzaţia că Zamses s-a oprit undeva la nivelul frunţii, gândi Ion” — Corect, contactul cu Floarea Cerului se face prin unirea Florii Pământului ce aceasta, deşteptarea lui Zamses fiind forţa teribilă care poate realiza acest lucru la momentul potrivit. Nu trebuie să forţăm şi să şocăm organismul, chiar dacă mentalul suportă. Partea fizică a fiinţei noastre este cea care suportă cel mai greu schimbarea. Vom lăsa ca aceasta să se întâmple treptat, lucru pe care Leo l-a făcut eliminând supra-şocul, luând contact imediat cu lumea reală, (de pană acum). — Acum vă rog să comunicăm oral, spuse Eula, întrucât comunicarea telepatică necesită un consum mare de energie, efort pe care nu trebuie să-l facem inutil ci doar atunci când este imperios necesar. — Bine, dar ce facem cu imaginile, sunetele şi impresiile pe care le aveam imediat ce închidem ochii şi care persistă şi acum, întrebă Sandra. — Este de ajuns să renunţaţi la puterea clarviziunii pe care a-ţi căpătat-o, neactivând astfel Floarea Văzului, formându-vă totodată un reflex voinţă de activare ori neactivare a acesteia, răspunse Eula. — Acum că v-aţi revenit cu toţii şi ştiţi cum să vă controlaţi însuşirile pe care tocmai leaţi asimilat, vă rog să rămâneţi relaxaţi în continuare, nu lăsaţi uimirea să vă mai bântuie gândurile, urmând exemplul lui Leo, căci este derutantă şi nocivă activităţii mentale, dăunând dacă stăruie şi experienţelor noastre viitoare. Acum voi pleca dar voi reveni în cursul zilei de astăzi, până atunci vă acord timp pentru odihnă şi meditaţie la cele trăite... Acestea fiind spuse, se ridică îndreptându-se către uşă,nu înainte de asi lua la revedere. Erau orele cinci dimineata. De afara se auzi un motor demarand. Era Eula care pleca într-un frumos automobil decapotabil, fapt observat de mine de la balconul pe care tocmai ieşisem. Peste câteva minute eram cu toţii pe balcon respirând aerul proaspăt al dimineţii. Pe trotuarul de vizavi era o haită de câini „made în România” urmărind o căţea în călduri, peisaj des întâlnit pe străzile oraşului, datorat şi unui simt al naibii de „milos” şi neigienic al localnicilor, influenţat în mare parte de legile de protecţie a animalelor, vehiculate în ultima perioadă. Toată lumea iubeşte animalele dar nu trebuli să se lase copleşită de acest fapt.

- 41 -


Zidul Fiarei — Leo, priveşte, spuse uimit Ion, aceste animale au doar o parte din Florile vieţii activate! — Ioane, ai uitat că Eula ne-a atras atenţia să lăsăm uimirea la o parte şi să privim totul ca pe o nouă realitate? Referitor la ceea ce îmi spui acum, consider că este firesc că nişte biete necuvântătoare să fie mai puţin dotate decât cele mai elevate fiinţe din univers care este omul, am răspuns eu, după care activându-mi Florea frunţii, am observat că întradevăr, de-alungul coloanei vertebrale a unui câine se vedea distinct „mecanismul vieţii”, acel tub luminos ce avea diferenţiate doar patru centri energetici dar şi cel de-al şaptelea centru, de deasupra capului, care era ca o aură de culoare incertă, schimbătoare, cromatica acesteia continuând să privească acele animale, am spus: — Aceste animale au doar primii patru centri activaţi deoarece doar partea fizică tinde prin natura ei să supraveţuiască dar, după cum se observă, are permanant contact, prin al şaptelea centru şi cu universul. — Da, într-adevăr, spuse Ion, aşa gândesc şi eu acum dar, fiind prima oară când am observat acest lucru, în mod firesc, spun eu, uimirea m-a cuprins pentru o clipă sper şi promit că nu voi lăsa bântuit deea, urmându-ţi exemplul. Privi apoi gânditor undeva aiurea, iar după câteva clipe spuse : — Leo, propun o mică escapadă pe bulevard şi să urmărim din umbra toate fiinţele care ne vor ieşi în cale pentru a „experimenta” şi a ne familiariza cu noile posibilităţi, ce zici? — Zic că nu am nimic împotrivă, dar să vedem ce spun si ceilalţi, aşa că hai să-i întrebăm. Am intrat în camera unde erau ceilalţi şi după ce am obţiunut unanimitate am purces cu toţii în stradă. Un oraş activ. Forfota matinală prezentă confirma acest lucru. Curios totuşi că prima fiinţă pe care am văzut-o fu o pisică. Fără să ne punem întrebarea „de ce”, o privirăm cu toţii atent, primul care vorbi fu tot Americanul. — Este adevărat, acum înţeleg de ce este o atât de mare diferenţa şi adversitate între câine şi pisică. Priviţi. Are doar cei trei centri „elementari”activaţi. — Vezi Ioane, spuse Sandra, toată lumea ştie că pisica se ataşează locului, pe când câinele sufletului. Pisica este pur pamânteană, fizic integrată, pe când câinele are şi legături cu partea eterică. — Atunci de ce este pisica considerată malefică, intreabă Cristi. — Este o interpretare greşită, o proastă înţelegere a lucrurilor, nimic nu este din ceea ce este viu, negativ. Totul face parte dintr-un întreg; pisica iubeşte viaţa – are mai multe cum se spune – iar câinele trăieşte pentru a fi credincios şi ataşat sufletului. — Să lăsăm aceste lucruri, cu tâlcul lor ascuns şi să privim puţin la semenii noştri. — Într-adevăr, spuse Mirela, priviţi acel grup de oameni şi veţi constata că niciunul nu are acelaşi ”buchet”! — Dar uită-te la acel om bătrân, are aura atât de „aerisită” de parcă razele luminii ar iesi printr-o strecurătoare ....spuse Cristi. — Poate este un om bătrân şi bolnav? — Ba nu, mă contrazise Mirela, este un om în toată puterea, este aşa „găurit” datorită caracterului său îndărătnic. — Aşa este Mirela, îmi cer scuze, eu am fost cel care am privit doar partea energetică. Individul respectiv are într-adevăr probleme mari cu psihicul şi moralul. Nu moartea este cea care îl caută ci lipsa de bunătate care nu are loc în fiinţa lui! — Nu am putea să-i insuflăm puţină speranţa şi mai multă încredere acestui om? întrebă Sandra . — Nu ştim destule pentru a ne permite să intervenim, am răspuns eu. Deodată Americanul ne atrase atenţia asupra unor copii ce se pregăteau să treacă strada. - 42 -


Zidul Fiarei -Viaţa nu este la fel pentru toţi,iata doi copii frumoşi dar total diferiţi: unul este atât de armonios alcătuit iar celălalt, uitaţi-vă, la nivelul Florii Pâmântului are o centură cenuşieneagră, care arată suferinţele şi disfuncţiile fiziologice ale acestui sărman copil, probabil are o boală ereditară gravă. — Da, din păcate nu toţi oamenii sunt perfect armonizaţi cu natura lor, multi dintre noi avem probleme cu a face diferenţa dintre bine şi „binele” nostru, ori moştenim păcatele strămoşilor noştri, ca acest copil, probabil, nevinovat, dar care va salva sufletele celor de dinaintea lui, conform legilor universale, fiind astfel sacrificat de către forţele corectoare ale Universului. Am continuat să păşim liniştiţi în liniştea dimineţii, bucurându-se de ea. Deodată Ion avu o idee, pe care de altfel o exprimă imediat : — Leo, ce-ai spune dacă i-am „aprinde” pe toţi, uite aici în staţia asta de autobuz, este multă lume...? Zis şi făcut! Toţi ne concentrarăm asupra grupului care luă „foc”. Ce culori, dar mai ales ce diferenţe de nuanţe! Dar asta nu era tot: când doi oameni se apropiau îndeajuns pentru ca cele două aure să se intersecteze, se producea ceva un fel de scurt circuit, ce făcea ca întreg asamblul bioenergetic să vibreze ca o tresărire puternică, rezultatul fiind ţâşnirea în spaţiul înconjuror a unui mănunchi de scântei, asemeni unui caleidoscop de culori în nuanţe şi forme nemaivăzute. Dar atenţie, acest mănunchi cromatic de energii vii se reîntorceau apoi spre aurele celor doi, dispărând în interiorul acestora, de parcă ce doi „combatanţi” se recunoşteau : erau semeni! Era ca o linişte în urma unui armistiţiu : nu avem ce face, trăim într-o lume comună deci trebuie să ne acceptăm! Toate aceste lucruri le observăm cu toţii toţi tăcuţi, miraţi oarecum dar nu îndeajuns ca să o mai recunoaştem.... Când lumea se îmbulzi să urce în autobuzul care tocmai sosise în staţie, se produce ceva fenomenal : o ploaie de scântei exploda în urma numeroaselor contacte bioenergetice, sau mai precis un superb foc de artificii se înalţă în jurul masei compacte de oameni. Mie mi se păru hilar, cu toate că ceilalţi amici priveau serioşi această imagine, când autovehiculul plecă încărcat de foc, ca o torţă arzând şi care se îndepărta de parcă nimic nu se întâmplase! Probabil eram foarte caraghioşi privind în urma autobuzului, de un individ care ne observa atent, spuse însoţitorul său : — A înnebunit lumea Mardare, ia uite la ăştia ce cască gura după autobuz, de parcă au pierdut trenul vieţii lor! La auzul acestor vorbe, ne-am dezmeticit şi fără să ne ascundem un zâmbet, am plecat mai departe, părăsind staţia nu înainte de a auzi în urma noastră. — Ai dreptate Vasilică, ăştia nu aşteptau maşina ci trenul, că uite au plecate spre gară, se pare că sunt nişte rătăciţi prin oraşul nostru. Îndepărtându-ne, nu am mai auzit continuarea comentariilor la adresa noastră, dar m-am bucurat totuşi că oamenii acestui oraş nu şi-au pierdut simţul umorului tradiţional. Această minunată dimineaţă de vară ne abătu pentru o clipă atenţia, făcându-ne să observăm frumuseţea şi căldura acestui oraş. În jur totul deborda de linişte şi pace, dacă nu ţinem cont de fenomenele pe care nu cu mult timp în urmă le declanşasem.... Ulterior aveam să ne întrebăm cum a fost totuşi posibil, să uităm, fie măcar şi pentru o clipă, ultimele evenimente, ca să le numesc aşa, la care participasem de altfel voluntar şi să lăsăm lumea înconjurătoare să ne recuprindă. Răspunsul era evident : am trăit până acum doar în lumea realităţii noastre, cu tot ce implică ea, farmecul şi simplitatea acesteia neputând să fie înlăturate cu o prea mare uşurinţă, noutatea trăirilor noastre recente fiind încă neputincioase în a şterge rutina existenţei noastre de pană acum. - 43 -


Zidul Fiarei — Propun să ne întoarceam, pentru astăzi cred că ne ajunge, spuse Cristi. Am pornit deci spre casă, blocându-ne capacităţile dobândite, bucurându-ne în continuare de ziua de vară care se anunţa, probabil, caniculară. Pătrunzând în răcoarea primitoare a apartamentului, ne-am aşezat în jurul măsuţei din camera de zi şi pentru o clipă am rămas cu toţii gânditori. Sandra se ridică şi intră în camera unde merge doar o singură persoană, nu după mult timp auzindu-se apa la duş curgând. Fericită idee. Un duş rece cred că ne-ar trebui la toţi după ultimele trăiri intense care ne-au făcut trupul să vibreze profund, unda şocului resimţindu-se încă în adâncl sufletelor noastre. Dar nimeni nu se mai clinti de la locul lui. Peste câteva ore m-am trezit si am observat cu mirare că erau orele douăsprezece, timp pe care l-am petrecut toţi dormind pe canapelele din aceeaşi cameră, exact în poziţiile în care ne aşezasem cu câtevaore înainte. Numai Sandra se culcase în dormitor, pe chipul ei luminos fiind afişat un zâmbet ce oglindea mulţumirea ultimelor revelaţii trăite. Am revenit trântind uşor dar nu violent uşa, fapt care a făcut întreaga echipă să se trezească printr-o uşoară tresărire. — Bună ziua, oameni buni, mai dormiţi, că eu tocmai plecam, am spus îndreptându-mă spre bucătărie. — Stai, unde te duci Leo, să nu-mi spui că am adormit aici, spuse Ion, uitându-se întrebător la mine. — O nu, doar vreo cinci ore, am răspuns eu privirilor sale, dar ce contează, voi face nişte cafele de o să uitaţi cum este o vreme să dormiţi. Peste câteva minute bune, toţi erau ...mai „vii”, simţind aroma cafelelor pe care le asezai pe măsuţă. — Ţinuţi prizonieri în lumea păcatului, va veni ziua când vom fi eliberaţi pe cauţiunea unei înalte conştiinţe. Ne-am uitat cu toţii buimăciţi la Ion, căci el fu cel care rosti această originală frază. — Nu ştiam Americanule că ai veleităţi de filozof şi încă a unuia care nu ocoleşte umorul, am spus privind admirativ către acest brav uriaş şi iubit prieten, care încă o dată a reuşit să mă surprindă şi nu numai pe mine, cu puritatea sufletului său. — Ioane, parcă ai fi un elefant care cântă la vioară, nu se lăsă Cristi, în afara atenţiei generale, spunand acestea cât se poate de serios. — Ba rinocer fără corn ce eşti, altă comparaţie nu ai găsit? — Iarta-mă Ioane dar vorbele tale mi-au plăcut cu adevărat si nu am avut nici o clipă intenţia de a te ironiza. Pur şi simplu aşa am simţit şi gândit, când te-am auzit rostind acele vorbe care sunt ca să zic asa la ordinea zilei, pe atât de adevărate, se precipită Cristi să se scuze să nu supere acest munte de om cu suflet de copil. — Copii, lăsaţi cearta, spuse Mirela şi adăugă întrebându-l pe Ion : — De unde îti veni, aşa deodată, abia trezit din somn? — Eu, răspunse acesta, nu ştiu dacă dormeam ori nu, ştiu doar că am ajuns la o concluzie : de la Eva încoace, greşelile, sau păcatele dacă vreţi , nu sunt doar cum se spune, în firea omului, ele cu ştiinţă ne-au fost aşezate în calea vieţii pentru a ne împiedica noi de ele, să învăţăm din ele şi astfel să ne şlefuim conştiinţa până la perfecţiune..... — Aşa este Ioane, nu aş putea să te contrazic, numai că tu ai reuşit să o spui într-un mod foarte original care ne-a impresionat. — Uşor vă mai impresionaţi voi ce să zic, care a-ţi simţit şi văzut atâtea în ultima perioadă, da rinocerul ală ce mă ia în balon? — Care balon Americanule, nu e nici un balon, vezi tu vreounul prin apropiere, întrebă Cristi şi îşi feri ceafa de palma uriaşă a lui Ion care, mai în glumă mai în serios îi fulgeră pe deasupra capului. - 44 -


Zidul Fiarei — Copii, interveni din nou Mirela, ce ar fi dacă ne-am verifica „ buchetul” vieţii, că pe a lui Ion, l-am văzut, ei? Discuţia despre capacităţile filozofice ale Americanului încetă luând-o pe alt făgaş, care anunţându-se interesant, l-am urmat imediat încântaţi. — Să înceapă defilarea, spuse Cristi care sări primul în picioare luând „foc” imediat, minunatele Flori ale vieţii apărând instantaneu în toată splendoarea lor. A urmat apoi Mirela, eu şi Sandra. Ceea ce am văzut ne plăcu la toţi. Singura disfuncţiune o avu Mirela la baza coloanei vertebrale, unde Floarea Pământului dezvălui câteva pete incerte, de culoare închisă pe care leam rezolvat cu ajutorul voinţei comune. Ne-am lucrat apoi reciproc, astfel ca în final eram toţi cu buchetul vieţii armonios dezvoltat şi în contact permanent cu energiile macrocosmusului. Se spune că omul primeşte Duhul Sfânt prima oară puţin înainte de a se naşte, pentru a doua oară la Botez. Noi, odată cu apariţia Eulei în viaţa noastră, prin descoperirea acestor terible puteri ascunse în noi, ne simţeam de parcă pentru a treia oară Duhul Sfant s-a pogorât la noi. Ciclul a fost astfel împlinit! Devenisem oameni conştienţi de puterea Sinelui, conştienţi de puterea Marelui Creator şi de marea putere a iubirii adevărate. Aceste cuvinte îmi vin acum în minte şi ca atare le aştern pe hartie datorită acelui om deosebit care mi-a făcut onoarea să-mi povestească aceste incredibile fapte. Vă cer iertare dacă, pe parcurs le voi reformula şi totodată ţin să vă spun că dacă se va întâmpla acest lucru nu va fi vorba de nici o contrazicere, dimpotrivă. Vă rog deci să selectaţi cu atenţie anumite fraze din această povestire şi vă promit că veţi găsi răspunsul la o mare întrebare! Dar să continuăm povestirea, încercând pe cât putem să folosim chiar vorbele povestitorului: ▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒

Este uimitor cât de repede ne-am familiarizat cu această stare de parcă am fi conştienţi de aceste capacităţi de când lumea. Atunci am înţeles definitiv că omul a avut, are şi va avea întodeauna puteri nelimitate în nesfârşita lume a universului, calitatea umană este unică, puterea gândului uman poate crea, distruge ori să iubească, alegerea fiind doar a ei. Bucură-te omule că exişti, bucură-te că poţi gândi, dar teme-te de puterea minţii tale şi opreşte-te atunci când încalci marea regulă a universului: orice este posibil dar nu totul este permis... Când depăşeşti frontiera iubirii, ocolind-o pătrunzi în lumea fără lumină, întunericul te asimilează, raţiunea se denaturează, monştrii răului punând stăpânire pe tine, gândurile tale putând materializa energiile într-o lume manifestă, malefică, ce va putea lesne duce la autodistrugera calităţii umane. Viaţa pe această planetă este minunată, la tot pasul te uimeşte cu fructele creaţiei, însă viaţa în care am intrat de curând mă fascinează partea ei inedită în totalitate, reunită cu ceea ce trăisem până acum, aduna într-un întreg adevărata existenţă umană! Aceste lucruri le gândeam în singurătatea mea pe care o mutasem pe balconul apartamentului, în timp ce priveam, din perspectiva poziţiei mele, forfota marelui oraş. Natura, brava natură, îşi urma drumul chiar dacă indiferenţa şi ignoranţa oamenilor părea că o sfidează. În sufletul meu iar picura o lacrimă, de data aceasta parcă nu atât de amară pe cât a simţit-o gustul neînplinirilor mele de până atunci. Lacrima aceasta era a revelaţiei trăite, lipsa iubirii fizice făcând locul unei mari iubiri de realitate universală, de adevăr, unde amintitul sentiment este pur şi veşnic. Un trandafir creştea în interiorul meu revigorându-mă, floarea parfumată a acesteia ademenind în sufletul meu energiile benefice ale universului. - 45 -


Zidul Fiarei E trist faptul înjumătăţirii. Proaspeţi pătrunşi în aceeastă lume, suntem împărţiţi parcă în mai multe fragmente şi împrăştiaţi în colţurile lumii tocmai pentru a lupta toată viaţa pentru reîntregire. Asta simţeam acum, se realizase unificarea mult dorită, spre satisfacţia fiinţei mele. Fiul risipitor se întorcea acasă şi chiar dacă nimeni nu a sacrificat pentru mine viţelul cel gras, ştiam că trandafirul sufletului meu înflorit depăşea cu mult speranţele pe care mi le făcusem vreodată. Am tresărit, simţind o mană pe umăr care mă atinse tandru : era Sandra. Am privit-o pentru o clipă cu tristeţe, apoi imediat pe faţa mea apăru un zâmbet, căci această fiinţă încântătoare avea întotdeauna asupra mea un efect liniştitor. — Leo, a venit Eula, spuse aceasta, arătând totodată în privirea ei o profundă înţelegere pentru refugiul meu sufletesc în care fusesem adâncit până atunci. Am intrat în cameră, ochii mei aproape umezindu-se la vederea Eulei. Mă simţeam un om fericit. Pentru prima oară aveam acest sentiment. Eram înconjurat numai de fiinţe minunate, pe cât de reale pe atât de sincere si iubitoare. Acest fapt mă făcu să-mi dau seama cât de puţin trebuieşte unui om să fie fericit şi totuşi îşi refuză acest lucru datorită egoismului său. O simplă şi sinceră prietenie te poate face atât de fericit! — Dragii mei, ce aţi mai făcut astăzi, întrebă Eula şi ascultând atentă relatările noastre referitoare la experienţele pe care le-am avut în matinala plimbare, spuse : — Da, se vede treaba că nu vă place să pierdeţi timpul, mai ales că aţi avut numai de câştigat. Ce aţi câştigat, vă întrebaţi, ei bine, prin vizualizările voastre aţi întărit protecţia aurică creând în jurul vostru, un scut ce va deveni de nepătruns, cu cât veţi experimenta mai mult, în timp, aceste capacitaţi, căci după cum se ştie, în orice activitate, antrenamentul contează. Un lucru ar mai trebui adăugat, vizavi de experinţele voastre : interferenţa câmpurilor energetice a doi sau mai multi oameni creează acele simpatii ori antipatii pe care le întălnim la tot pasul. — Chiar şi empatiile ori telepatia probabil, interveni Mirela, privind întrebător către Eula. — Într-adevăr şi acestea, unele născându-se din rezonanţă când ambele fiinţe vibrează la unison, iar altele tocmai lipsei de potrivire bio-energetică. Aţi văzut, după cum mi-aţi relatat în acel autobuz, ce focuri de „artificii” sau realizat. Ei bine, acele scântei erau rezultatul nepotrivirii, să spunem de caracter, al oamenilor respectivi, mai corect al amjorităţii acestora dar, dacă priveaţi mai atent aţi fi observat cupluri de oameni la care apropierea unuia de ceilalţi, nu genera un contact violent ca la ceilalţi ci dimpotrivă, câmpurile energetice ale acestora se penetrau reciproc, în linişte fără „scântei”. Acei oameni „se potriveau” cum se spune în popor, dar ei nu ştiau acest fapt. Aici Eula se opri privind undeva în zare, gânditoare. După câteva clipe continuă. — Astăzi vom încerca să facem următorul pas în călătoria noastră spirituală. Vom exersa dedublarea. Se făcu linişte. Toţi ne gândeam la ce minunate surprize ne rezervă şi această nouă experienţă. — Am discutat atunci când am privit mecanismul vieţii, alcătuit din acele superbe flori ale vieţii îmănuncheate într-un buchet, al cărui parfum celest domină întreg universul, după cum veţi vedea, despre câmpurile bioenergetice ale acestora care, la un loc, creează marele scut al fiinţei emane, manifestat printr-o aurie aură ce ne învăluie din cap până în picioare, de formă ovală. Tot atunci aţi observat că acea aură corporală, este alcătuită din mai multe straturi evidenţiate prin diferite culori. Acele straturi nu sunt altceva decât corpurile subtile ale fiinţei umane care se suprapun corpului fizic, grosier. După o mică pauză Eula continuă :

- 46 -


Zidul Fiarei — După cum ştiţi din cunostinţele voastre anterioare, fiinţa umană are trei corpuri fundamentale: fizic, astral si cauzal; corpul astral este reşedinţa sau vehicolul mentalului, este total insensibil la temperatura sau la orice condiţie a mediului înconjurător. — Asta înseamnă că în cazul dedublării astrale, nu simţi căldură, frig, durere, nimic? — Întocmai Mirela, răspunse Eula, care continuă: — Să vorbim puţin şi despre corpul cauzal : acesta este ţesut din energiile unor idei forţă, el trăieşte şi se mişcă în lumea grandioasă, subtilă a ideilor pure. Fiinţa umană care cunoaşte acest corp cauzal şi care se poate integra lui, este aproape în întregime eliberată spiritual. Ea vede şi se poate chiar identifica cu întregul univers, putând să materializeze în lumea astrală orice, numai prin propria-voinţă. Această stare, fireste, este superioară celei astrale, întrucât ea poate instantaneu să-şi obiectiveze gândurile printr-un act fulgerător de voinţă. Noi ne vom orpi la nivelul dedublii astrale, graţie căreia conştiinţa poate opera în afara corpului fizic. O metodă prin care se poate realiza dedublarea astrală este aceea pe care tocmai a-ţi pregătit-o şi anume, prin activarea deplină a florilor vieţii, conştientă, acordându-le o perfectă armonizare şi o polarizare corectă, adică recepţia să fie la fel de dinamizată ca şi energia emisiei. Cum staţi, sunteţi pregătiţi? —Noi spunem că da dar, am prefera să ne confirmi tu, am răspuns eu în numele celorlalţi. — Nu am nici îndoială în capacităţile voastre proaspăt descoperite, dacă nu ar fi fost asa, nu aş fi acum în mijlocul vostru. Vă aduceţi aminte când am ridicat energia vieţii de la baza coloanei vertebrale? Pentru a ne putea dedubla va trebui să ne concentrăm pe rând, asupra fiecărui centru energetic, de la baza în sus, astfel încât să ne putem opri la timp, la etajul dorit. Nu trebuie să ne scape de sub control, căci poate fi nu numai foarte periculos, ci şi fatal, datorită lipsei de experienţă. După câteva clipe Eula continuă : — Înainte de a începe prima noastră încercare trebuie să retineţi un lucru fundamental care constituie de altfel, secretul dedublării astrale: conştiinţa trebuie să rămână simultan şi egal prezentă în cele două stări, astrală şi materială. — Dar cum putem să rămânem conştienţi de corpul fizic când acesta în cazul reuşitei, rămâne ca un cadavru la sol, întrebă Mirela. — Mirela, întrebarea ta este, recunosc, pertinentă, de aceea îţi voi răspunde şi anume : datorită unei bune concentrări, obligatorie, adică să fii tot timpul conştientă de ceea ce faci, între corpul astral, desprins, şi cel fizic, va rămâne în permanenţă un fascicol de energie vie, subtilă, care va lega cele două corpuri ca un cordon ombilical, iar în cazul unei întreruperi, de orice natură, întoarcerea în corpul fizic se va produce instantaneu, fără durere şi în perfectă stare. — Până la orice distanţă, sau mai precis, nu există limită,adauga Eula,ca raspuns la o alta intrebare ce se citea pe fetele tuturor. — De ce şi de unde această posibilitate, insistă Americanul. — Nu există spaţiu şi timp în astfel de stare. Aceste dimensiuni devin una singură care petru noi nu are nume, deocamdată, dimensiune care poate fi penetrată din orice unghi al ei, contactul dintre trup şi spirit fiind permanent posibil, doar excepţionale fenomene cosmice putând interveni. — Dacă există excepţii atunci unde este siguranţa stării astrale a fiinţei noastre vizavi de corpul fizic, nu ma putui eu abţine să intervin. — După cum am mai spus, totul este posibil dar nu totul este permis, deci depinde doar de noi să nu întrecem limitele posibile şi să păşim pe un tărâm nepermis, atrăgând de la sine acele „excepţii” interzise! — Cum ar fi, întrebă Sandra? — Cum ar fi.....orice intervenţie cu intenţie de modificare a cursului universal..... - 47 -


Zidul Fiarei — Adică ? — Orice faptă a noastră în mediul astral, care ar schimba mersul orânduit de către Cel ce L-a creat, ar însemna o sfidare a acestuia, urmare ar fi, crearea de către noi a unui haos distrugător pentru acea porţiune a universului. Deci, dragii mei, concluziona Eula, nu trebuie decât să ne comportăm ca nişte simpli căutători, dornici de insolite experienţe şi cu un singur ţel : acela de a afla şi de a cunoaşte vastitatea universului şi a puterilor ce rezidă din el, dar nu şi a întrece măsura încercând să ne identificăm cu El. — Mulţumim, am pus eu, dar pentru acest salt va trebui să procedăm într-un anumit mod, cum ? — Decoincidenţa sau dedublarea astrală presupune separarea corpului energetic de natura astrală, de corpul fizic, dar, atenţie, aceasta este posibil doar dacă sfera separată este însoţită de acea scânteie divină care constituie însăşi viaţa ; deci corpul fizic rămâne doar ca o carcasă în care mai funcţionează datorită inerţiei, doar partea mecanică a acestuia, aş mai adăuga faptul că pe toată durata dedublării, pe retina ochilor voştri va fi prezentă imaginea corpului fizic, asemeni unui medalion vizual pe ecranul unui televizor. Dacă această imagine va dispărea înseamnă că viaţa pământeană a pierit datorită acelor excepţionale intervenţii despre care am vorbit mai înainte. — Scumpul nostru înger, buna noastră prietenă, spuse linguşitor Americanul, dar sincer ca întotdeauna, nu că mi-ar fi frică, cu toate că spusele tale sugerează acest lucru, dar trebuie să ne ferim oarecum de aceste pericole, de aceea te întreb, cum? — Aceste lucruri trebuie să le aflaţi singuri, conştiinţa şi experienţele ulterioare fiind factorii care vă vor influenţa deciziile, sper că numai în bine. Sunteţi pregătiţi şi vă asigur, de altfel, prin prezenţa mea ajutorul. — Deci este posibil să existe şi o „nevoie”, insinuă Ion, nedezminţindu-şi astfel caracterul său deosebit de pragmatic. Întotdeuna există o marjă de protecţie aşa cum există şi una de nesiguranţă, greşelile ţinând de natura noastră intimă, unde nici El nu ne mai poate ajuta odată ce ne-a lăsat dreptul de a alege. — Doamne, Eula, cât de mult te iubim, ai reuşit pe cât de mult să ne uimeşti pe atât de mult să ne sperii, de aceea, ce avem într-o oarecare măsură de la tine şi în mare parte de la natura.... — Nu aveţi nimic de la mine, totul v-a fost dăruit din naştere, eu doar am „activat” moştenirea voastră pe care a-ţi păstrat-o în intimitate şi nu a-ţi negat-o niciodată, dar nu neg că veţi avea de dus o aprigă luptă cu tot felul de ispite, însă eu mă îndoiesc că le veţi ceda vreodată. — Din câte am înţeles, decoincidenţa presupune şi unele sacrificii în sensul că, a te rupe de ramură înseamnă a rămâne doar .....un fruct? — Un fruct fără ramură este ca un fiu fără tată, deci ruptura trebuie să se producă în acord cu ambele părţi, păstrându-se permanent legătura între acestea. Parcă sincronizaţi de o putere necunoscută am exclamat cu toţii : — Suntem O.K. ! — Vă rog să vă aşezaţi la orizontală cu mâinile pe lângă corp astfel încât în faţa voastră să rămână un spaţiu neocupat, spuse Eula, fără nici un altfel de comentariu. — „Doamne, liniştea Ta se aşterne peste trupul nostru, nici un nerv nu mai tresare în noi, tot trupul nostru este relaxat şi pacificat, aşteptăm deşteptarea energiei vieţii pentru a descinde în lumea transcendentă materiei, unde totul este posibil!”. Din nou acel frig, care nu îngheaţă, ne străfulgeră baza coloanei, urcând uşor către următorul nivel, lăsând în urmă, o puternică stare de vitalitate, care se transformă apoi într-o

- 48 -


Zidul Fiarei exacerbată dorinţă de a trăi prin urmaşii noştri(floarea sexului), că imediat puterea fiarei din noi să-şi încordeze pumnul violenţei, la nivelul trei(floarea focului). Aici am întâmpinat o oarecare rezistenţă dar am trecut cu bine, întrucât nu răutatea din începuturi ne caracterizează. În inima noastră subtilă, pătrunse teribila caldură a lui Zamzes, asemeni unui izvor şuvoi de energie a vieţii. Acum se întâmplă ceva nou : corpul nostru fizic apăru în faţa noastră aşezat la picioarele noastre, noi privindu-l acum de undeva din exterior, respectiv din perspectiva corpului astral care se desprinse de trup. Nu am mai fost uimit, cunoaştem teroretic această posibilitate, trăirea actuală îmi părea firească. Am privit pentru câteva secunde în jurul meu. Mai multe „holograme astrale” mă contemplau oarecum uimite dar resemnate în faţa faptului împlinit. — Mirela, mă auzi?......am gândit eu. — Te aud foarte bine, auzii undeva înăuntrul meu, răspunsul Mirelei. — Ioane, ridică-te te rog până la tavan, gândi Cristi. Imediat Americanul se deplasa uşor dar ferm, prin aer până la nivelul tavanului, tronând cu picioarele lui uriaşe deasupra capetelor noastre. O nevoie de a râde ne încerca pe toţi dar nem abţinut dat fiind noutatea evenimentului. — Dragii mei, vă rog să vă abţineţi de la anumite gânduri. Vreau să vă spun că posibilităţile deplasării astrale sunt nelimitate, acestea fiind dependente doar de gândurile voastre deci, nu gândiţi nimic acum decât la faptul prezent, ca să nu ne trezim proiectaţi undeva aiurea... Nici nu şfârşi Eula de spus aceste vorbe, că Americanul dispăru pur şi simplu. Corpul astral, desigur. — Alo, dragii mei, nu fixaţi în gând anumite locaţii căci vă veţi trezi instantaneu în ele. Ion a dispărut, nu şi corpul lui fizic aici prezent şi doar de el depinde acum, când se va întoarce, cu toate ca şi chemarea noastră îl poate intercepta şi ruga să se întoarcă, datorită uniunii puternice care s-a creat între noi, uniune care nu poate fi distrusă decât prin moartea fizică a unuia dintre noi. — Deci putem comunica telepatic la mari distanţe, practic nelimitat, am spus eu. — Corect Leo, te rog să-i comunici Americanului să se întoarcă. Pe locul unde era cu puţin timp înainte „halograma” lui Ion, apăru parcă un nou American în carne şi oase, dar nu era aşa. Era doar corpul lui astral. Avea o faţă de parcă venea din altă lume. Îi strălucea. — Ce mai chemat măi, leu cu zgardă de papură, era aşa de fain în State! — Care America amice, oare nu ai înţeles că astfel de salturi nu se fac, deocamdată, decât în echipă?! — Îmi cer scuze... — Lasă scuzele, doar nu suntem copii, aici e vorba de o a oarecare disciplină de oameni maturi. Am păşit la un loc pe acest tărâm, deci trebuiesă rămanem împreună şi mai ales foarte prudenţi — Am înţeles, de fapt am înţeles de la început dar nu m-am putut abţine. Posibilitatea de a-mi controla afacerile şi curiozitatea m-au făcut să acţionez aşa pripit, dar nu-mi pare chiar atât de rău. Să fi văzut faţa adjunctului meu când m-a văzut „ Cum ai venit?!” „ În zbor....” „ Cu care avion...?!” acum câteva ore am vorbit la telefon!”...etc. — Să lăsăm curajul lui Ion să servească pe viitor intereselor comune dar să nu uităm Leo a anticipat bine că de acum încolo vom acţiona ca o echipă, fapt care vă dă putere fiecăruia

- 49 -


Zidul Fiarei în parte, după cum veţi vedea pe parcurs, spuse Eula.Întrerupand tăcerea care se lăsa pentru câreva clipe, Eula continua: — Dragii mei vom merge într-un loc unde vom fi în siguranţă, unde nu ne poate deranja nimeni de pe acest pământ. Surpriză...gândeam toţi în acest moment. Oare ce... dar să lăsăm curioziatatea deocamdată la o parte, vom trăi şi vom vedea. Acestea fiind spuse şi gândite, ne-am deplasat din apartament şi am descins în stradă. — Să mergem la maşină, a spus Ion. — Nu este nevoie, de aici până la faleză este foarte aproape, puţină mişcare va prinde bine tuturor. Odată ajunşi pe faleza superioară, ne întâmpină un parfum deosebit pe care îl poţi întâlni doar pe malul unei apei ca aceasta, străjuită de impunătoare salcii plângătoare şi de alţi falnici arbori întovărăşiţi de secole cu bătranul fluviu. Ajunşi în dreptul unei scări ce coboară şerpuitor până la nivelul apei, am continuat să mergem paralel ce aceasta în amonte, până în dreptul unei zone unde vegetaţia era foarte abundentă, loc care îmi aminti imediat de ziua când am văzut-o prima oară pe Eula. Curios, gândeam eu, oare cum vom străbate cu toţii prin mărăcinişul din faţa noastră? Soluţia veni din partea Eulei care ne călăuzi pe o potecă misterioasă. Spun asta pentru că nici o crenguţă sau spin nu ne deranjă în drumul nostru. Era deajuns să o urmăm pe Eula şi totul era în ordine. Când am trecut eu prima oară pe aici nu era nici o cărare, oricât aş fi cautat-o eu atunci, dar şi acum, dacă priveam în urma mea, vedeam doar o masă compactă de vegetaţie, nici urmă de cărare....... Am ajuns în dreptul imensului taluz de pământ deasupra căruia se afla faleza superioară, ne-am oprit şi priveam întrebători către Eula. — Nu mă priviţi aşa , doar nu v-am adus până aici fără rost. În scurta pauză care urmă fu rândul Eulei să ne privească, căci nu se putea abţine să nu râdă la expresia care se citea pe feţele noastre, care spunea ceva de genul „ Sper că nu-şi bate joc de noi, e vreo glumă?” Imprenetrabilă, Eula continuă : — Malul apei era cândva străjuit de pereţi imenşi din pământ care se înălţau verticali, asemenea unor mici fiorduri, în care valurile băteau necontenit. Aici erau numeroase grote în care se spune că încă din vremuri memorabile stăteau de paza grănicerii acestor ţinuturi, ba chiar în anumite zone mai discrete, se ascundeau anumiţi paria ai timpului. Cu vremea, fluviul şi-a schimbat cursul, coborându-şi albia mai la sud, lăsând peretele malului înalt departe de albia lui. Urmarea a fost erodarea acestora, încetul cu încetul, de către ploi şi vânturi, în zilele noastre arătând aşa cum îi vedeţi, amenajat ca un taluz, plantat cu arbuşti, flori şi arbori exotici. Puţini cunosc faptul că atunci când armata şi detinuţii lucrau la aceste amenajări, aruncând în aer mii de tone de pământ, aici, în dreptul în care stăm noi, acum, au întâmpinat mari greutăţi din cauza unei stânci pe care nu au reuşit să o arunce în aer, astfel că s-a renunţat la eliminarea aceştia şi au acoperit-o cu pământ, uitarea aşternându-se peste această întâmplare. Întrucât nimeni nu spuse nimic, Eula continuă : — Vă rog să staţi aici, să închideţi ochii activând Floarea văzduhului şi să vă concentraţi asupra zonei pe care v-am arătat-o. Când am închis ochii s-a aşternut întunericul, apoi treptat, o lumină albă, venită parcă de undeva de departe, se făcu prezentă, că imediat să apară o imagine clară a acelei porţiuni din taluzul copleşit de vegetaţie. Culoarea verde a vegetaţiei dispăru ca la un semn nevăzut, lăsând locul unei frumoase nuanţe de violet, care la rându-i dispăru şi ea lăsând locul unei intrări prin care se zărea, undeva în adânc, o lumină verde deschis. — Nu deschideţi ochii, înaintaţi şi intraţi, în starea în care vă aflaţi, pe poarta care vi s-a deschis.

- 50 -


Zidul Fiarei Am intrat cu toţii ca nişte orbi care vedeau, încet dar sigur, până am ajuns în dreptul unor trepte. Înainte să mai facem un pas auzirăm glasul Eulei : — Puteţi deschide ochii şi să-i folosiţi căci nu mai aveţi nevoie de al treilea. Am deschis ochii şi am privit uimiţi în jurul nostru. Deoparte şi de alta a noastră, doi pereţi din stâncă dură, de o culoare nemaivăzută, care sclipea şi radia în jur o minunată nuanţă de verde deschis, care, curios dar adevărat, părea vie! Cel puţin aşa o simţeam eu, deoarece ea Imi pătreundea în tot trupul, revigorându-l, neoprindu-se aici, intrând şi în adâncul sufletului meu inunându-mă cu pace şi linişte. Am privit în spate dar nu am văzut nimic. Nici urmă de intrare, în locul acesteia apăru ceva de genul „gaura neagră” căci arăta ca o pâlnie cu faţa îndreptată spre noi şi care se rotea constant de la stânga la drepta, emitând totodată un sunet plăcut auzului, asemeni unei simfonii nescrise vreodată de vreun pământean! Eula urcă cele şapte trepte şi ne făcu semn să o urmăm. Am mers pe un drum asemănător celui de la intrare vreme de zece minute, tăcuţi, bucurându-ne de liniştea sufletească care ne cuprinsese, fără să ne dăm seama când am ajuns într-o sală imensă luminată ca ziua, dar tot de acea lumină vie, verzuie. Am privit curios în jurul meu. Sala avea şapte laturi egale. În mijlocul ei trona pe un piedestal, un uriaş cristal de cuartz transparent, cu patru laturi şi vârful piramidal. Pe latura din faţa noastră, a cristalului, se întrevedea o uşă conturată doar cu o linie energetică care vibra continuu. Pe fiecare latură a piedestalului era câte un pupitru dintrun material verzui transparent. În faţa fiecărui pupitru , puţin mai jos dar făcând corp comun cu acesta, era un cub de acelaşi material ca al piedestalului, pe care era o scobitură în forma unei palme cu un singur deget. Privea la toate acestea, cu o luciditate extraordinară, pe care nu o mai avusem vreodată. Parcă nelăsându-se văzute până atunci, în faţa întregului asambul descris mai sus apărură nişte scaune-fotolii, dintr-un material....dar nu era nici un material, era pur şi simplu aer....solid, care palpită făcându-şi astfel simţită prezenţa! Le priveam curioşi, neîndrăznind să le atingem, punându-ne în gând întrebări de genul: de ce de aer, de ce şapte, etc... În tot acest timp, acele sunete celeste pe care le auziserăm la intrare nu încetară nici o clipă să ne încânte, menţinându-ne în acea stare de beatitudine şi totodată făcându-ne să uităm de gândurile fireşti, atât de dăunătoare şi rău îndrumătoare câteodată în viaţa „normală”. Pur şi simplu aproape nu mai gândeam. Doar observam.Vocea Eulei risipi liniştea dumnezeiască ce ne înconjura, făcându-ne să coborâm cu picioarele pe pământ. Gata, ajunge cu tatonarea terenului, vreau să vă spun că sala aceasta este ca un altar în care stră-străbunii noştri luau contact permanent cu Universul. Toate aceste au rămas intacte datorită unui indestructibil câmp energetic anume creeat, ca protecţie a tot ce este malefic. Prin urmare, continua Eula, puteţi spune că odată ce a-ţi pătruns în acest lăcaş sacru, puterea acestuia a rezonat în adâncul conştiinţei voastre, purificându-vă, primind aprobarea şi binecuvântarea Lui. De acum înainte va trebui să lăsaţi în urmă definitiv, atenţie, spun definitiv toate gândurile egoiste. Acţiunile voastre să fie neinteresate la fel ca şi sentimentele ce vor trebui corect direcţionate. Dacă v-au fost şterse toate greşelile de pană acum, asta nu înseamnă că trebuie să o luaţi de la capăt. Pentru un moment se lăsa tăcerea. Era ca o pauză care parcă ne integra spaţiului inedit. Simţeam totodată, undeva în noi că suntem scanat de nişte forţe ascunse undeva în interiorul imensului cristal. — Vă rog să luaţi loc pe aceste scaune de aer, spuse Eula, fără a se simţi în tonul ei nimic poruncitor, dimpotrivă. Ne-am conformat. Cristi, Mirela şi eu în partea stângă, urma un loc gol la mijloc, apoi Eula, Ion şi Sandra în partea dreaptă. Eula puse palma stângă pe cubul - 51 -


Zidul Fiarei eteric din faţa piedestalului ce susţinea uriaşul cristal, acoperind amprenta ce era poziţionată în acel loc. Cristalul, parcă răspunzând unei tainice chemări, vibră uşor, îmbrăcandu-se într-o aură aurie care apoi se lumina puternic, dispărând instantaneu în interiorul cristalului, care începu să cânte. Nu în sensul strict. O muzică nicicand auzită, cosmică, ne făcu să vibrăm la unison. Ecranul se lumina, mai exact, una din feţele cristalului, cea dinspre noi, în care apăru prima imagine: Pământul. Apoi Soarele şi încet întregul sistem Solar. Priveam cu satisfacţie aceste imagini, lucru firesc întru-cât acest giuvaier cosmic mi se înfăţisa pentru prima oară în totalitatea lui. Întregul sistem solar părea că se îndepărtează. Întradevăr, acesta dispăru într-o mulţime de formaţiuni stelare dintr-un braţ al galaxiei noastre, Calea lactee. Nici nu am apucat să admirăm bine acest superb ansamblu căci se îndepărta şi acesta rămanand la un moment dat doar ca un punct ce se îndepărta. Atunci am înţeles: pornisem într-o călătorie către marginea Universului. Şi de data aceasta nici nu am sfârşit bine gandul, când acel punct dispăru undeva în planul îndepărtat, în prim plan apărând alte formaţiuni galactice ce dispăreau la rândul lor în planul al doilea ca niste mici puncte viu colorate , culminand intr-un uriaş complex de galaxii. Întregul complex se mişca spitralat în jurul unui centru nevăzut, dar şi acesta se îndepărta, dispărând intr-un imens roi de complexe galactice aliniate parcă pe o dreaptă invizibilă care le susţinea in incomensurabilul spaţiu, aninate de o forţă nevăzută. O astfel de aliniere formată din mii de miliarde de galaxii părea că alcătuiesc întreg Universul. Dar nu era aşa . Şi aceasta se îndepărta lăsand să se observe un alt Univers la fel „ aninat” pe o dreaptă nevăzută, în aparenţă paralel, de un centru nevăzut. Nici un gând de întrebare nu am apucat să formulez mental, când şi acestea din urmă se îndepărta lăsând locul , mai întâi la încă o „rază”, apoi la încă una şi tot aşa, în final, pe imaginea din ecranul cristalului rămanând doar o sferă formată dintr-o infinitate de Raze! Imaginea era incredibilă! Era Universul în totalitatea lui ! Mai exact o infinitate de universuri în totalitatea ei, văzută de undeva din îndepărtarea spaţiului întunecat ! Nu se mai evidenţia nici o galaxie, nici măcar un univers al Marii Sfere ci însăşi Marea Sferă. Un centru luminos radia în toate direcţiile, acea infinitate de raze spiralate care, după cum am spus întregea o sferă. O aură viu colorată tresărea din când în cănd în jurul acestui glob spaţial, parcă spunându-ne că este viu şi în permanentă „creştere”. Admiram tăcuţi această teribilă imagine. Eram parcă lasaţi să contemplăm Marea Sferă pentru luarea aminte. Dar nu dura decât câteva minute. Uimirea celor văzute se disipă. Fu zdrobită pur şi simplu de o altă imagine magnifică, care prin granduoarea ei ne aduse aproape de starea de leşin : Întregul Univers – Marea Sferă – începu să se îndepărteze şi el până rămase la rândul lui doar un punct. Acest punct viu, căci continuă să pulseze în depărtarea lui, fiind situat în partea de sus a unui uriaş cerc luminos, care era de fapt un curcubeu întregit, spre deosebire de cel pământean care ne desfăta privirile doar sub forma unui arc de cerc. Culorile acestui curcubeu erau atât de vii şi de puternice încât lăsau impresia unei posibile orbiri. Dar nu se întâmplă acest lucru. Ne inunda cu o undă de iubire greu de descris prin limbajul omenesc. Totuşi în mintea tuturor patrunse atunci gândul a două cuvinte : OM şi DOR ! Ce însemnau, sau ce vroiau să spună acele cuvinte nu am înteles atunci. Am înţeles totuşi că erau în limba romănă şi că sunau ca un mesaj. Pentru prima oară de când am cunoscut-o pe Eula şi am pornit în această călătorie spirituală, ne era teamă! Vorbesc în numele tuturor celor prezenţi întrucât am simţit empatic şi teama celorlalţi. Iată întrebările : Ce vrea să însemne această imagine finală? Cine suntem noi de am avut acces la ea? Privilegiaţi? De ce ? - 52 -


Zidul Fiarei Cu toate că nu am primit nici un răspuns , teama dispăru ca prin farmec, fiind străpunşi , din nou, de acel fior de iubire sublimă! Mintea noastră care până atunci fusese parcă voit blocată, lucra din nou. Interpretam acum imaginile vizualizate : Marea Sferă Universală fusese creată în interiorul Cercului Divin, asemeni unui copil în braţele Tatalui, care protejează şi susţine! De fapt acel cerc luminos era tot o sferă, iar poziţionarea universului energetic – material in partea de sus a Sferei Divine, partea nordică, arată conform oricui principiu dipolar , că eram poziţionaţi - energetic vorbind- pozitiv. Om este un cuvânt foarte vechi, folosit de stră-stră-strănebunii noştri, deci acum multe milenii în urmă. A fost folosit de însuşi Isus care a spus : Eu sunt Fiul Omului! Deci Omul este Dumnezeu, iar marea Sferă Universală a fost creată „la sânul”lui. Eula luă mâna de unde o ţinuse până atunci, imaginea dipăru, liniştea ne cuprinse. — Nu mă pot abţine, trebuie să vorbesc, exploda parcă Ion. ... — E atâta linişte şi pace aici, ce ai Americanule,întrebă Mirela surprinsă de reacţia lui Ion. — Nu pot trebuie să vorbesc, lăsaţi-mă, vă rog! Ne-am uitat cu toţii la el, apoi ne-am privit pe rând în ochi, ca apoi să îndreptăm privirile către Ion aprobator. — Vorbim adesea despre infinit. Îl percepem de regulă ca pe ceva fără capăt, nelimitat, nesfârşit. Ar exista un adevăr în toate acestea dacă le-am accepta ca atare. Este însă foarte greu să accepţi ceva ce nu are sfârşit. Undeva tot trebuie să se oprească. Dar dincolo de unde s-a oprit ce este ? Ca să înţeleg am plecat de la cuvântul Nimic! Cuvânt magic! Nimicul nu este! El nu există deci nu poate fi limitat....Îl acceptăm ca pe o simplă noţiune mentală, de aceea este magic. Aceasta duce la concluzia că nimicul este egal cu Infinitul. Infinitul il acceptăm ca ceva ce există, deci nu poate fi acelaşi cu Nimicul! Când de fapt sunt foarte aproape unul de celălat, ca să nu zic, identici. Amicul nostru avea privirea pierdută, undeva înspre faţa cristalului, de parcă ceva îl lovise tocmai în ce el crezuse până atunci. Nu se lăsa bătut şi continua: — Universul nu poate fi infinit pentru că el poate fi definit, el are o margine: într-adevăr această margine este în continuare expansiune dar, la un moment dat, el are o margine, o limita, deci tinde spre infinit dar nu este infinit. De aici se desprinde strania idee ca această expansiune se desfăşoară în interiorul Nimicului, unica noţiune pa care o putem accepta ca infinită, dacă acceptăm în acelaşi timp ca Nimicul există. Şi aşa o luăm de la capăt: dacă e Nimic cum poate exista?! RAŢIUNEA? Da, iată un posibil răspuns. Raţiunea există! Ratiunea Primară, apoi cea umană, limitată, dar cu posiblităţi nelimitate de evoluare, de pătrundere în profunzimea „tainelor” universale căci, NIMIC nu o poate opri. Pentru că ea Raţiunea, nu poate accepta ceva ce nu există, adică NIMICUL. Raţiunea este miezul care a explodat luminand universul. Puterea Raţiunii a fost atât de mare încât nu a putut să rămană limitată într-un miez concentrat, presiunea exercitată în interiorul ei fiind explozivă la simpla dorinţă de a fi. — Ioane, ceea ce spui tu este o nebunie . Dacă te-ar auzi un om de ştiinţă, adăugă Eula, ar zice că eşti „ plecat” dar, pentru noi nu contează, ai spus ceea ce ai simţit şi poate că în tot ce ai spus este şi un sâmbure de adevăr. Ion tăcea. Privea undeva în interiorul cristalului . Era ceva acolo care îl atrăgea. Între timp imaginile din cristal se derulau invers, apărând în final planeta pe care locuiam.Tăcuţi, priveam minunatul Pămant, atat de frumos, albastru şi parcă solitar în imensitatea universului. Dar nu era. Am văzut cu toţii măreţia universului care spunea clar: nu sunteţi singuri, suntem miliarde ca voi, trebuie doar să depăşiţi limitele pe care singuri vi le impuneţi.Atunci ne vom putea întâlni.

- 53 -


Zidul Fiarei — Vreau afară, vreau să vad natura, soarele, spuse agitat Ion care se ridicase de pe scaun şi se îndreptă către ieşire, spunându-ne astfel că nu mai are răbdare. Ceva mai puternic de voinţa lui, se părea că îl apasa, îl forţa să iasă cât mai repede în mijlocul naturii. Ne-am ridicat cu toţii şi am pornit spre ieşire. Ajuns afară, Ion căzu în genunchi. Cu mâinile mângâia iarba, iar trupul său puternic începu să fie scuturat de un tremur, de parcă ar fi plâns în hohote ,dar nu plângea. Era doar o puternică trăire interioară — Ioane, spuse Eula, te înţeleg: cele văzute nu sunt pentru orice om, dar te rog să-ti revii. Cu toţii am văzut acele incredbile imagini şi să nu crezi că am fost mai puţin şocaţi de ele. Chiar eu le-am văzut pentru prima oară căci până acum nu a fost posibil: trebuia o comuniune de cel puţin şase suflete reactivate pentru a putea „intra” în Cristal. Se lăsa iar tăcerea, dar nu dura mult. Ion se ridică şi îndreptă către Eula prinzând-o de umeri. — Îţi multumesc, spuse Ion — Pentru ce , întrebă mirată Eula. Americanul o privi la rândul lui mirat, spunându-şi — Cum pentru ce ? pentru că ai venit, pentru ca exişti în viaţa mea şi m-ai făcut şi pe mine să exist cu adevărat. Iartă-mă pentru ieşirea mea dar, simţeam nevoia să-mi dovedesc mie că încă mai trăiesc, că nu era totul doar un vis. Să vad lumea aceasta mică în care trăiesc, dar atat de magnifică: este lumea mea totusi! Da, trebuia să văd că mai exist după ce am fost pe acele cărări feerice ale unui basm cosmic — Ah, ce suflet sensibil ai iubitule, spuse Sandra luându-l în braţe . M-am îndreptat către Ion şi i-am întins mâna. — Îti mulţumesc şi eu Ioane... Fu rândul celorlalţi să mă privească miraţi — Îti mulţumesc pentru că ne-ai ajutat, dacă pot vorbi în numele celorlalţi, să trecem mai uşor peste şocul acesta, căci nu am fost nici noi scutiţi de el. Ne-am privit aprobator. Lucrurile intraseră iar în normal. Pentru că eram cam mulţi şi într-o zonă prin care nu prea umblau oameni, ne-am îndreptat către drumul de la mal Dunării. Doamne, de ce suntem atat de ignoranţi? De ce însinguraţi ne ducem crucea si timpul în spate? Primeşte-ne înapoi Doamne! Dezleagă-ne de orbire şi surzenie! Mă străfulgerau aceste gânduri, mă apăsau parcă asemeni unei poveri şi îmi aplecau umerii spre umilinţa şi ruga în faţa Marelui Creator. În spatele meu veneau Sandra, Eula şi Mirela, ţinunându-se de mână. Apoi Ion şi Cristi, care discutau, ei ştiu ce. Nu auzeam nimic. Gândurile mă asaltau ca un torent uriaş, izbindu-mi tâmplele. Înaintea privirii mele se aşternu o ceaţă în timp ce mergeam ca un somnambul printre mulţime, ceaţa care se destrămă imediat, transformându-se într-o imagine de o claritate extraordinară. Prin faţa ochilor mei se perindau chipuri de fiinţe ciudate, de diferite forme, înălţimi şi aspecte, deosebite de chipul uman, dar era clar că erau fiinţe raţionale. Brusc, aceştia au dispărut, apărând în schimb, chipuri umane în diferite ipostaze: tragedii, drame,multă, multă durere şi tristeţe pe chipurile acestor fiinţe care aveau cu toţii acelaşi cuvânt întipărit pe buze : AJUTOR! Cereau ajutor şi înţelegere dar, alte chipuri ciudate, hidoase, răspândite printre sărmanele fiinţe, râdeau, arătându-şi dinţii stricaţi, zâmbetul lor părând a zice: „aşa vă trebuie”. O scuturare involuntară a capului mă făcu se revin pe pământ tocmai la timp să pot evita o iminentă ciocnire cu o pereche de tineri, ce mă priviră ca pe „cetăţeanul turmentat”şi care făceau semnificativ din mână.Ma ocoliră şi trecură nepăsători mai departe. ▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒ - 54 -


Zidul Fiarei În timp ce scriau aceste rânduri, mă gândesc la acel om care mi le-a povestit şi încerc să redau cât mai fidel vorbele lui. Nu l-am mai văzut de câteva zile şi eram nerăbdător să-l reîntâlnesc. Mă tot întrebam atunci ce meandre ale vieţii şi subtilităţi ale soartei făcu posibilă întâlnirea mea cu acest om privilegiat. Avea vreun scop ori un sens această conjunctură? Nu am putut răspunde acestei întrebări, dar aveam să aflu în curând că nu există întâmplare. Ceea ce este predestinat întotdeauna se înfăptuieşte. Dar să continui de scris această „epopee” a necunoscutului meu povestitor : ▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒

Nici nu ne-am dat seama când am ajuns acasă la mine, îşi continuă Leo povestirea. Imediat Mirela s-a dus să pună de cafea. Hmm! Parcă nici nu trecusem acele incredibile praguri ale cunoaşterii. Eram iar oameni simpli. Mare este puterea de adaptare a acestei fiinţe atât de îndrăgite de Dumnezeu, care este Omul! Stateam îngândurat pe balcon privind nepăsarea lumii, sau mai precis fuga ei de adevăr. Parcă o forţă malefică îi împingea spre o plăcere perversă, plăcerea de a suferi, sa aibă pentru ce cere ajutor. Majoritatea preferau chiar să nu o facă şi să se stingă din această lume, singuri şi nepăsători. — Leo, vino te rog la o cafea, mă strigă Mirela, dezmeticindu-mă astfel din gândurile mele. Am intrat în camera de zi şi m-am aşezat într-un fotoliu, dar am ramas cu gândurile departe de locul unde mă aflam. La un moment dat am observat că nimeni nu mai vorbea. Toţi aşezară ceştile de cafea pe măsuţa centrală şi......dormeau. Cu ochii deschişi. Am crezut că se odihneau meditând, aşa că am renunţat şi eu la ceaşca de cafea şi ....dus am fost...Mai exact, mam dedublat şi am descins în marea sală a Cristalului. Stupoare, surpriză, spune-ţii cum vreţi. Toţi amicii mei erau deja, acolo. În această stare, desigur. — De ce a durat atât? Spuse Eula. Ai venit ultimul. N-am răspuns. Pe faţa celorlalţi am întrezărit un zâmbet, care mă făcu la rându-mi să zâmbesc. — Comuniunea sufletelor noastre a fost definitivată, spuse Eula. — De ce acum? Întrebă Cristi, credeam că s-a făcut încă de când ai apărut prima dată pe malul Dunării în acea noapte, când eram la pescuit. — Atunci a fost doar începutul, acum, când am gândit toţi, la unison, acelaşi lucru şi anume de a ne aduna în faţa Marelui Cristal, comuniunea noastră s-a realizat cu adevărat. Acum suntem unul! Un întreg care poate avea forţă şi voinţa necesară pentru a lupta.... — Să luptăm? Cu cine să luptăm? Se auzi întrebarea . — Cu zidul fiarei, iată duşmanul nostru. Acestea fiind spuse, Eula activă singură una din feţele Cristalului. — Numai în starea în care ne aflăm putem vedea duşmanul care la rândul lui acţionează asupra oamenilor tot din din acest plan subtil. Imaginea se clarifică pe ecranul Cristalului. — Leo, nu numai tu ai avut acea viziune în care ai putut observa cum oamenii cereau ajutor şi cum printre ei, acele entităţi rânjeau bucuroase că pot face atâta rău printre oameni. Semănând teama, ura, dispreţul şi crima printre fiinţele umane. Priviţi, mai spuse Eula şi apoi tăcu. Pe ecran se derulă aceleaşi imagini pe care le văzusem în viziunea mea, numai că de data asta, se observă clar şi un alt aspect incredibil:intre aproape toti oamenii,era un fel de ecran,rosu aprins, care radia într-o parte şi în cealaltă un fel de fascicole luminoase ce penetrau capetele celor aflaţi de fiecare din părţile laterale ale acestui....zid! - 55 -


Zidul Fiarei — Observaţi cum oamenii sunt „otrăviţi” de aceste raze malefice, pe care acele entităţi invizibile în mod normal – le trimit şi care penetrează aurele oamenilor. — Am înţeles, penetrează, dar de ce? întrebă Sandra. Zidul desparte om de om, iar radiaţiile lui inspiră ura, multă ură şi indiferenţă faţă de cel de aproape. Astfel, acest popor este atât de dezbinat. Mă refer la români, descendenţi ai getodacilor şi la aceste meleaguri dintre munţii Carpaţi, Dunăre şi mare, care poartă această cruce de foarte mult timp, spuse Eula, iar după câteva clipe, adăugă : — Această zonă a fost protejată dintotdeauna de forţe cereşti superioare şi tocmai datorită acestui fapt, o altă forţă, malefică, se străduieşte asemeni unui crud blestem, să distrugă omenirea, care a avut privilegiul să trăiască în acest areal. Aceste entităţi trimise de Fiară, interpun aceste ziduri între oameni, pentru ai face să se autodistrugă, ca în final, fiara să-şi poată striga victoria. Numărul mare de mânăstiri şi de credincioşi adevăraţi care se roagă în aceste lăcaşuri, au ţinut până acum această naţiune să nu se destrame. Dar nu este totuşi deajuns. Suntem la limită! Va trebui să distrugem zidul fiarei. Iată lupta noastră ce va trebui să o ducem. Ca o cruce de lumină, mare si puternică va fi arma noastră cu care vom străpunge aceste ziduri, distrugând în final originea lor, Fiara. — Dar cine este această fiară? — Marele decăzut, adevărata bestie a răului, a trimis pe aceste meleaguri o entitate puternică şi anume cea numită Fiara, care la rândul ei a împânzit lumea cu mici entităţi malefice, pentru a crea acele perfide ziduri între oamenii acestui pământ sfânt. Priveam, în timp ce Eula ne spunea aceste lucruri, imaginile stupefiante de pe faţa Cristalului, care redau atât de clar cauza dezbinării acestui popor, de altfel atât de iubitor de cele sfinte. Ştiam din viaţa mea, din experienţele anterioare, că aceşti oameni, iubitori şi ospitalieri, nu şi-au pierdut cu totul sufletul bun, cu toată lăcomia si indiferenţa care câştiga din ce în ce mai mult teren in viaţa de toate zilele, începând mai ales, de la inalt nivel. Acest fapt îmi aduse aminte de o vorbă spusă de mine, nu de mult, într-un anturaj colegial în urma unor discuţii pe tema corupţiei care lua amploare : „Este imoral să furi legal”. Dacă furi este ilegal, deci vei fi pedepsit. Dar să furi „legal”? Să fii acoperit de înalte funcţii în stat ori de un anumit fel de imunitate, este într-adevăr ....imoral.... Acest popor care a fost învăţat să supraveţuiască sărăciei totalitare sustrăgând diferite bunuri material comune, este din nou forţat să facă acest lucru datorită lipsei de legi ferme, a haosului guvernamental şi a prostului exemplu pe care îl dau marii demnitari, care în mod „imoral”, fură legal. Zidul fiarei îşi face efectul, atingându-şi astfel scopul pervers. Mă uitam atent la imaginile din cristal şi observam cum acele entităţi se strecurau printre oameni. La început am crezut că, pentru a realiza acest lucru (zid), trebuiau să se aşeze, pur si simplu, între doi oameni. Dar nu era aşa. Răutăţile acestea roşii erau mult mai perfide: se mişcau printre mai mulţi oameni deodată, deplasându-se în linii curbe ori spiralate, ca un păianjen care lasă în urma lui un fir, astfel încăt, o singură entitate putea interpune acel zid nefast între o mulţime de oameni. Pătrundeau în locuri aglomerate, astfel ca ajungeau doar câteva „braţe” ale fiarei pentru a infesta o întreagă populaţie. Toţi priveau şi au înţeles acest lucru. — Fiara pare a fi şi economă, încerca să glumească Cristi, cu toate că pe faţa lui era întipărită tristeţea. — Este în avantajul nostru, spuse Eula. — De ce, întrebă unul dintre noi. — Pentru a distruge Fiara, trebuie să distrugem mai întâi braţele acesteia. Aceste ziduri roşii sunt de fapt nişte ramificaţii, braţe energetice ale bestiei, cu care lucrează atât de eficient. — Nu putem ucide direct fiara?

- 56 -


Zidul Fiarei — Nu Ioane, aceasta este foarte inteligentă şi se fereşte să iasă la lumina, pe care fireşte că o detestă. Tocmai de aceea îşi foloseşte braţele asemeni unei caracatiţe. — Să ucidem deci braţele , spuse Sandra. — Exact, vă voi explica cum o vom putea face. — Eula, iartă-mă că te întreb, cum se face că nu ai făcut-o până acum tu, care ai ştiut de acestea înaintea noastră.. — Nu am ştiut până acum acest fapt. De foarte mult timp am cautat să aflu cauza înrăirii acestui popor, dar nu am reuşit până acum să aflu mai nimic.V-am spus şi atunci când am activat împreună Cristalul, că era nevoie de cel puţin şase, şapte suflete compatibile, ca să pot face acel lucru. — De ce şase, nu se putu abţine Ion. Cifra şapte este puternică şi unică în univers, dar, este deajuns deocamdată şi şase. Pe al şaptelea încă nu l-am găsit. Dacă am fi fost şapte, puterea noastră ar fi colosală dar, din nefericire, vom acţiona doar noi şase, chiar şi aşa avem puteri extraordinare, îndeajuns pentru a penetra acele ziduri şi a distruge la fiecare atac un braţ al fiarei. — Cum vom proceda, că abia aştept să trecem la acţiune şi să termin odată pentru totdeauna cu Fiara aceasta diabolică, spuse Ion, care puse în vorbele lui multă ură şi violenţă. — Nu aşa Ioane. Trebuie mult calm şi iubire. Iubirea din noi, nu pentru acele entităţi. Numai aşa le vom putea distruge. Nu uitaţi acest lucru, sublinie Eula. — Da aşa este, se corecta Ion. Am continuat cu toţii să privim acele imagini. Studiam modul de acţiune al „răutăţilor roşii”. Eula rupse tăcerea, spunând: — Este într-adevăr foarte trist ceea ce vedem: priviţi acel om care s-a împiedicat şi a căzut lovindu-se grav într-un colţ metalic al unei tarabe. Îi săngerează rău genunchiul şi este transfigurat de durere. Nimeni nu îl ajută, nici măcar nu îl întreabă nimic despre un eventual ajutor. Îl privesc indiferent şi trec nepăsători mai departe, bucurându-se parcă de norocul că nu el a fost îmbrâncit şi accidentat. — Oameni, dragii de voi, iubiţi-vă, nu vă urâţi, spuse Sandra, în al cărui glas era multă căldură, dar şi durere. — Acum înţeleg, spuse Ion . Vă mai aduceţi aminte când am văzut acele explozii dintre aurele acelor oameni care s-au urcat în autobuz? O astfel de reacţie nu ar fi fost posibilă dacă acei oameni nu se urau, sau mai exact, dacă s-ar fi iubit cât de cât, aşa ca semeni, ar fi renunţat la aceea indiferenţă generată de un egoism exacerbat. —Într-adevăr Ioane, spuse Eula. Îţi mai aminteşti, desigur, cum între câţiva dintre ei nu se întâmplă acest lucru; acei oameni se simpatizau, se agreau, lucru din ce în ce mai rar pe aceste meleaguri. Degeaba îţi iubeşti doar mama, copiii, dacă faţă de alti semeni ai tăi împărtăşeşti doar silă şi totală indiferenţă, de parcă numai tu contezi în acest univers. Aceste fiind spuse, parcă la un semn făcut de cineva necunoscut, ne-am trezit cu toţii în camera de zi de unde plecasem, reintegrându-ne în trupul fizic. Trecerea de la dimensiunea astrală la trup fizic şi invers ne-a obosit, asa că acum, când eram din nou „vii”, ne simţeam puţin cam ciudat. Dar ne trecu repede această stare. A urmat, în zilele următoare, un fel de antrenament. Ne dedublăm, descindem în camera Cristalului, priveam imaginile în Cristal, învăţăm modul de acţionare al bestiei, apoi ne întoarcem în lumea fizică şi medităm. Căpătasem în aceste câteva zile, îndemânarea şi usurinţa de a trece dintr-o stare în alta, fără a mai simţi vreun şoc ori oboselă. Eram apţi de luptă. Lupta neamului românesc pentru neamul românesc! Vom reuşi oare? ▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒ - 57 -


Zidul Fiarei Merg pe malul Dunării purtându-mi tristeţile în suflet cum îmi port rucsacul în spinare. A trecut şi mai mult timp de când nu l-am mai văzut pe eroul acestor întâmplări. Gânduri şi iar gânduri. Cum ar putea omul să facă a nu mai gândi? Fie măcar pentru o secundă. Câtă uşurinţă şi pace ar afla! Dar se pare că acest lucru este imposibil. Mă gândesc la cele povestite de prietenul meu necunoscut şi înteleg căt noroc au unii, când pot să îşi trăiască viaţa cu adevărat, dându-i un rost. Viaţa mea a fost –până acum- fără un sens, ştiut neştiut, o viaţă plină de eşecuri. Am încercat să iubesc, să-mi întemeiez o familie, să cresc un fiu, dar s-a destrămat şi acest vis. Am ales greşit. Întotdeauna m-am apropiat doar de oameni egoişti, răi şi interesaţi. Încrederea mea în oameni a fost prea mare. Îmi vine să cred că am fost de o naivitate stupidă. De câte ori am iubit ori ajutat pe cineva, am primit doar o palmă şi dezamăgiri. Acest om, pe care l-am întâlnit de curând şi a cărei povestire încerc greu, să o redau aici, a adus in viaţa mea clipe de inedite trăiri, de parcă eu însumi aş fi fost protagonistul acelor extraordinare fapte. Calc pe nisipul falezei îngândurat, dar parcă în sufletul meu simt zorile unor noi speranţe. Oare ce să însemne aceasta? Aveam să aflu reăspuns nu peste mult timp. Din nou sufletul meu se afundă în tristeţea neîmplinirilor vieţii. Este posibil ca un om să trăiască fără rost o întreagă viaţă? Ce am realizat eu în scurta mea viaţă de până acum? Nimic! Iată răspunsul care îmi lasă un gust amar în străfundurile conştiinţei.Ceva ma atrase spre locul unde l-am întâlnit pentru prima oară pe acel om magnific în felul său. Mă aşez la malul apei şi îmi desfăşor arsenalul de undiţe pentru pescuit....Nu am apucat să-mi încep adorabila mea ocupaţie, când se întâmplă ceva ciudat: în dreapta mea, în amonte, lângă o salcie bătrână dar încă falnică, apăru ......o femeie, îmbrăcată în violet. Frumuseţea ei era atât de fascinantă, încât am scăpat undiţa din mână, rămânând cu privirea la acea fiinţă apărută parcă din senin. Atunci am ştiut: semăna cu femeia despre care îmi povestise enigmaticul bărbat. Da, era Eula! Sau poate mi se părea doar mie...... O broscuţă îmi sări din apă pe picior distrăgându-mi pentru o secundă atentia. Am îndepărtat-o scuturând uşor piciorul, iar când am privit în amonte, strania femeie dispăruse. Ciudat! Acum o clipă era acolo. Să fi fost oare o închipuire de a mea? Nu cred. Eram cât se poate de lucid, iar vedenii ori halucinaţii nu avusesem în viaţa mea. Eram un om normal....Atunci? Nu peste mult timp aveam să aflu răspunsul şi la această întâmplare, dacă a fost întradevăr o întâmplare. Nu mai aveam acum nici chef de pescuit. Toate gândurile mele aparţineau acum acelei stranii apariţii. Frumuseţea acelei femei continua să mă fascineze şi în lipsa ei. Am început, îngândurat, să strâng echipamentul de pescuit când, deodată, tot din amonte, apăru în deptare, venind spre mine, pe dig, prietenul meu enigmatic. Am rămas nemişcat. Îmi era teamă parcă să nu dispară şi acesta cum dispăruse fascinanta femeie. Dar nu se întâmplă acest lucru. Apropiindu-se, se opri în dreptul meu, afişând un zâmbet pe faţă care spunea : „ bucuros de întâlnire”. Într-adevăr, eu cel puţin mă bucuram nespus de această revedere. Am lăsat totul la malul apei şi am urcat panta uşoară a digului, cu mâna întinsă, mână care mi-a fost strânsă cu căldură de către noul venit. După banalele formule de politeţe, ne-am relaxat. L-am invitat apoi să ocupe scăunelul meu de pescuit şi stând aproape, pe o piatră de la malul apei, am discutat despre minunata vreme şi despre minunata natură înconjurătoare care ne îmbrăţişa de peste tot, matern. Ceva în mine nu avea stare. Trebuia să-i spun despre ciudata apariţie. Lucru pe care l-am şi făcut. — Ştii, acum câteva minute în urmă, am avut un fel de viziune....reală. Se uită la mine întrebător . — O femeie, îmbrăcată în violet, a apărut ca din senin acolo, lângă salcia din dreapta mea. — Cum? - 58 -


Zidul Fiarei Omul sărise în picioare tremurând uşor şi nerăbdător, întrebă din nou. — Cine a apărut? Cum arăta? Atunci i-am povestit mai amănunţit, apariţia şi dispariţia, amândouă la fel de misterioase, a acelei superbe fiinţe, spunându-i, totodată, că mi se păru că seamănă cu Eula, femeia despre care îmi povestise atâtea.Aşezându-se din nou, a rămas pentru pentru cateva clipe, gânditor. — Ea este! O aştept de foarte mult timp. Vezi desigur părul meu alb. Tăcu, apoi după un timp adăugă: — Am crezut-o pierdută în nemărginirea acestui univers. De şapte ani o caut necontenit şi nu am putut să o aflu niciunde. Vestea pe care mi-ai dat-o este ca un izvor de viaţă pentru mine. Am să-ţi povestesc acum despre cele întâmplate şi despre dureroasele clipe trăite de către mine de la dispariţia ei. — Dar dacă, în urma celor povestite de tine, am avut doar o imaginaţie pe care voinţa ori dorinţa mea a materializat-o între realitate şi irealitate? — Nu, nu se poate acest lucru. Această femeie nu poate fi văzută decât când vrea ea şi de cine doreşte ea. Totdeauna au un rost apariţiile ei. — Nu înţeleg, am spus eu oarecum mirat, surprins de tonul subtil. — Categoric, eşti al şaptelea! L-am privit întrebător, dar nu am spus nimic, aşteptând. Se lasă o tăcere profundă între noi, de parcă ceva deosebit avea să se întâmple.... ▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒

Să lăsăm, pentru moment, aceste întâmplări şi să continuăm incredibila „călătorie” în lumea în care ne-a introdus Leo, căci aflasem cum îl cheamă acum, el singur recomandându-se, probabil impulsionat de bucuria veştii pe care i-o dădusem. Iată cele povestite de el: Eram după cum spuneam cu toţii în apartamentul meu, odihnindu-ne după acel lung antrenament de tatonare a „arenei” de luptă, ce aveam să o ducem în curând împotriva teribilei Fiare. Mai exact, a zidului fiarei, pe care trebuia să îl anihilăm, parte cu parte, până la dispariţia completă. Din nou ne puneam aceeaşi întrebare : oare vom reuşi? Dar nu am stat prea mult pe gânduri. Eula ne impulsionă imediat pe toţi. — La fapte dragii mei. Am privit-o nerăbdători. — OK, se auzi glasul Sandrei. — Vom face din trupurile noastre eterice o cruce, cu a cărei putere energetică vom penetra şi distruge astfel, ziduriel fiarei. Se vedea că eram hotărâţi. Am simţit la unison acest lucru. Parcă o ură sălbatică ne încrâncenă dar ne-am adus imediat aminte, că nu ura era arma noastră, ci iubirea faţă de oameni. Am plecat apoi cu toţii spre faleza, unde am pătruns discret, în sala Cristalului. Liniştea şi pacea dumnezeiască de aici ne-a dat puteri noi şi o credinţă totală în victoria noastră : vom reuşi. Eula ne arătă nişte mici platforme din „aer solid” parcă special făcute doar pentru un singur om. Ne-a întins pe rând, deasupra, formând o cruce din trupurile noastre, după forma în care erau aşezate acele platforme. După inevitabila şi indispensabila relaxare, ne-am desprins trupurile astrale de cele fizice şi am descins în oraş, într-o piaţă. Fiara era la lucru.

- 59 -


Zidul Fiarei Am localizat imediat firul zidului şi am lovit toţi fulgerător. Se auzi un urlet, parcă de surpriză, pe care doar noi îl puteam percepe şi apoi.......linişte. Lumea din piaţă fu trezită parcă dintr-un lung coşmar. Domnea, acum peste tot, o amabilitate dar şi o bucurie de a trăi, bucurie pe care acei nefericiţi oameni nu o mai trăiseră de mult. Am simţit şi noi aceeaşi bucurie: învinsesem. Era un început bun. Era, deci posibil. Am continuat în aceea zi să penetrăm zidurile fiarei, până am simţit o uşoară stare de oboseală, fapt care a acţionat ca un semnal de alarmă, iar drept urmare ne-am retras în corpurile fizice din sala Cristalului. Începutul era făcut. Oare vom aduce bucuria din nou în sufletul acestor oameni? Acea tristeţe, pe care o citeam în privirile ferite ale românilor doream noi să o înlăturăm pentru totdeauna. Ce altceva ne mai puteam dori? Era pentru noi suprema satisfacţie. Era acel bine pentru care merită să trăieşti. DA! Vom lupta! În fiecare zi de atunci, am continuat lupta, neoprindu-ne decât când simţeam acel semnal de alarmă. Într-o noapte când eram la lucru, am simţit cu toţii o senzaţie ciudată. Parcă cineva sau ceva, încerca să absoarbă din noi viaţa. Să ne lase fără putere. — Atenţie dragii mei, vom fi atacaţi ! Fiara ne-a simţit şi vrea răzbunare. Nu urâţi, iubiţi. Acestea fiind spuse de Eula, ne-am retras imediat în sala Cristalului. Nici nu ne ridicasem bine de pe locurile noastre, că întreaga încăpere fu zguduită puternic şi un urlet înfiorător se auzi dinspre exterior. Parcă venea de undeva, din măruntaiele pământului. — Eula, ce se întâmplă, am întrebat eu. — Este Fiara. Spumegă de furie şi încearcă să pătrundă aici. Nu vă temeţi. Îi vom da o lecţie, să ştie cu cine are de a face. Aşezaţi-vă cu toţii, aici, în faţa Cristalului, astfel încât trupurile noastre să alcătuiască o cruce şi gândiţi-vă la ceva mult drag vouă, în sufletul vostru, născându-se astfel, multă iubire. Aşa, la semnalul meu, cu mâna îndreptată către exterior, trimiteam împreună aceste gânduri-forţă. Am procedat întocmai, iar efectul nu se lăsa aşteptat: se auzi un râs sinistru, apoi un urlet ameninţător şi la urmă linişte...! Fiara dispăru înţelegând că de acum înainte are un puternic adversar. Va trebui deci, ca de acum înainte să ne luăm serioase măsuri de protecţie şi să acţionăm prudent şi fulgerător, pentru a nu fi surprinşi nepregătiţi de această perversă entitate. Nu-i cunoşteam însă, cu adevărat puterile. Faptul că eram un grup şi nu unul singur, faptul că înlăturasem ura din arsenalul nostru şi acţionam doar în numele iubirii, ne făcea să fim imposibil de distrus, lucru de care aveam să ne îndoim în viitor. În urma atacului fiarei, am hotărât să luăm o pauză prelungită pentru a distrage vigilenţa acesteia, făcând-o să creadă că am ...renunţat. Eram grupaţi în casa de vacanţă, cum numeam acum apartamentul meu. Ne relaxam, conversam pe diferite teme, aferente, bineînţeles, acţiunilor noastre trecute şi viitoare. Am stabilit chiar anumite puncte „fierbinţi”, unde aveam să lovim fulgerător la reluarea luptei. Ducând această viaţă „normală”, era firesc să şi simt „normal”. După atâtea lupte cu acele teribile braţe ale fiarei, când nu mai aveam posibilitatea să mă gândesc şi la altceva, acum, când eram un om ca toţi ceilalţi, simţeam ca atare . Golul acel gol imens din pieptul meu, îmi punea întrebări: ce faci Leo? Nici acum nu ai curajul? Te temi că vei face iarăşi o greşeală? Eram singur pe balcon în noaptea liniştită. Trăiam ! Da, simţeam că trăiesc . Dar nu aveam curajul să mi-o mărturisesc. Gândul că alături era Eula îmi umplea sufletul şi inima de o căldură nemai simţită până atunci. Iubeam cu toată fiinţa şi nu aveam curajul să o recunosc. Îmi era oare teama de ceva? De mine? Sau de iubire?! - 60 -


Zidul Fiarei Imposibil. Am aşteptat o viaţă să simt astfel, iar acum fugeam... Nu am să fug. Voi ieşi în întâmpinarea acestui sentiment. Cu sinceritate şi curaj îmi voi recunoaşte mie însumi iubirea năvalnică ce mă inundă. Voi lăsa petalele acestei flori unice să se desfacă în corola inimii mele. Să-i simt parfumul dumnezeiesc, fără să-mi fie teamă. Se spune că din prima iubire nu mori niciodată, dar din ultima şi mai ales, unica, se poate muri. Sau poate chiar şi mai rău, puterea acelui sentiment, cand este pur, te poate, pur şi simplu, dezintegra sufleteşte la o neîmplinire. Am lăsat totuşi aceste frumoase gânduri şi am revenit în mijlocul celorlalţi. Privirea mea se abătu fără voie asupra chipului Eulei. Doamne cât era de frumoasă! Parcă simţind acest lucru, Eula avu o uşoară tresărire şi mă privi. O privire caldă, plină de iubire......Dar aşa era ea. Ne iubea pe toţi. Era iubirea însăşi. Nu credeam că mi se adresează exclusiv acea privire. „Vezi Leo, iar nu ai curaj nici măcar să speri. Nu recunoşti iubirea? Am auzit iar întrebările de undeva din subconştientul meu. Da, nu aveam curaj. Tăceam. Sufeream. „Crezi că o asemenea fiinţă nu te poate iubi”. Este prea mult Doamne pentru mine. Chiar şi speranţa îmi este acum ceva prea mult. „Este prea mult? Dar ce este iubirea fără să fii iubit? „ Doar o jumătate dintr-un întreg. Numai întregul înseamnă împlinire, îmi vorbi din nou inima. — Droguri în alimente, mesaje subtile audio-video în media, întărite de difuzarea filmelor care cultivă doar crimă, mult circ televizat, salarii de mizerie, nerespectarea legilor muncii şi a drepturilor omului, prestări de servicii absente dar care pretind preţuri aberante, termină de enumerat Eula, aceste plăgi sociale care infectează şi însângerează oamenii acestor meleaguri. Cufundat în gândurile mele, nu auzisem discuţia de la început. Dar nu are importanţă, mi-am spus eu, voi urmări de acum încolo despre ce este vorba, numai să-mi abat în altă parte gândurile ce mă dor. — De unde toate acestea? Ce minte diabolică le-a creat? Întrebarea o pusese Cristi. — Este urmarea, sau poate efectul acelui zid al fiarei, răspunse Eula. — Într-adevăr, adăugă Mirela, efectul „zidului” încrâncenează mintea oamenilor , făcând-o să inventeze ori să reia din vremuri apuse, cele mai distrugătoare şi abjecte modalităţi de subjugare şi îndobitocire ale maselor. A doua zi, dimineaţă, am hotărât ca fiecare să plece pe la casele lor, cum se spune. Era necesar. Trebuia ca fiecare să îşi vadă familiile, sau să-şi pună la punct afacerile ori problemele legate de activitatea fiecăreia. Am rămas singur. Aproape o lună de zile. Mi-am ocupat timpul punând la punct problemele legate de acea invenţie legată de poluarea aerului. Degeaba! Simţeam permanent lipsa prietenilor mei. Într-o zi mi-a venit ideea să vizitez locurile unde ştaim că se aflau. Zis şi făcut. M-a aşezat într-un fotoliu. După o scurtă perioadă de relaxare, m-am desprins de trupul fizic şi.....am descins într-o încăpere, unde Ion era în sedinţa de afaceri cu membrii consiliului de administraţie al societăţii comerciale pe care o patrona. Am apărut, undeva lângă un perete, ca o formă umană.....în ceaţă... Ion mă zări, zâmbi enigmatic, dar imperturbabil, îşi continuă discuţia. Ştia că doar el mă putea vedea. Cei din sală observară vaga tresărire ce apăru pentru o clipă pe chipul şefului lor, dar, întrucât aceasta a dispărut imediat, nu au dat importanţă acestui lucru. Dacă am văzut că este posibil şi vizitez prietenii în această stare, mi-am potolit dorul de ei, vizitându-i, pe toţi. Doar pe Eula nu aveam curajul să o vizitez. Dorul de ea mă mistuia. Cu părere de rău, mi-am dat seama însă că nu ştiam unde este. Am continuat totuşi să ” bântui” mai multe locaţii unde credeam că ar putea să fie. Degeaba. Nu am găsit-o nicăieri. Totuşi, în peregrinările mele, neintreprinzând nimic, observam din fugă acţiunile acelor nefaste braţe ale - 61 -


Zidul Fiarei fiarei. Doamne, câte ziduri roşii am mai văzut în toate locurile pe unde am umblat! Asta m-a făcut să fiu nerăbdor la clipa când aveam să-mi revăd amicii, în vederea unor noi bătălii, căci pretutindeni oamenii sufereau de parcă ceea ce distruseserăm noi nu de mult timp, nu ar fi avut nici un efct. Cel puţin, nu de lungă durată. Alarmă! Asta am simţit la un moment dat şi m-am întrebat ce vrea să însemne asta? Dar nu era timpul de întrebări. Simţeam cum mi se scurge întreaga energie. Eram singur, asta era. M-am refugiat fulgerător în sala Cristalului. Steam nemişcat şi asculatm. Nimic. Inima îmi tresări totuşi, căci apăru cineva....Era Eula. Doamne ce bucurie! Ne-am privit tăcuţi pentru o clipă, apoi telepatic, Eula spuse : — Leo, nu ştii că este periculos să acţionezi de unul singur? — Ah, Eula, dar nu am înteprins nimic, totuşi cum ai ştiut? — Lasă asta acum, dar trebuie să ştii că de când am format acest grup suntem în permanenţă urmăriţi când ne aflăm în dimensiunea astrală, de fiară. S-a deşteptat: aşa cum noi îi distrugem braţele, una câte una, tot asa procedează şi ea, încercând să ne surprindă, unul câte unul. — Îţi mulţumesc, eram dezorientat, nu ştiam ce mi se intâmpla.... — Unde îţi este trupul, mă întrerupse Eula, scutindu-mă astfel de emoţiile prin care trecusem. — Acasă. — Bine. V-a trebui, tot la fel de fulgerător, cum te-ai refugiat aici, să te reintegrezi trupului, acolo unde l-ai lăsat. Altădată s-o faci aici, unde ai protecţie sigură. Hai, dute. Te voi urma. Aşa am şi făcut. Eram acasă, din nou în propriul meu trup fizic, pe care avusesem imprudenţa să-l părăsesc atât de necugetat, fără a-mi lua măsurile de protecţie necesare. Imediat apăru şi Eula. În stare astrală. Comunicarea ce a urmat se făcu deci în mod telepatic. — Eula, am spus eu, mi-a fost dor de voi şi am avut îndrăzneala să vizitez locurile unde s-au aflat ceilalţi amici. Exceptându-te pe tine, căci nu ştiam de unde să te iau. Oricum, mi-ai îndeplinit dorinţa venindu-mi în ajutor. Îţi mulţumesc. — Dragul meu, lasă, mulţumirile nu-şi au rostul între noi. Suntem ca unul ai uitat? Când a spus „dragul meu”, mi-a tresărit inima, dar m-am liniştit imediat căci ştiam : aşa era ea, ne iubea pe toţi, fără diferenţă. Ah, tare aş vrea să-i pot spune şi eu „draga mea” dar ca de la bărbat la femeie. Linişteşte-te Leo. Dacă nu ai curajul, taci şi rabdă. Acesta e preţul „laşităţii”, mă luă în derâs glasul din interior. „Eu laş”? N-am fost niciodată!”, mi-am răspuns singur. „Cum nu? Dar acum”. Am lăsat-o baltă. — Leo, mâine ne vom reuni. Fiara este furioasă şi şi-a înmulţit braţele în lipsa noastră, după cum ai văzut şi tu. Trebuie să le distrugem. Nu trebuie în schimb să o lăsăm să înţeleagă că ne-am despărţit de frica ei. — OK Eula, dar te rog, te rog din suflet, să-mi spui cum te pot găsi atunci când am nevoie de tine....... — Vai Leo, nu trebuie să mă rogi dragul meu.Mă găseşti întotdeuna în sala Cristalului. Nu trebuie decât să te gândesti la mine cu multă iubire. Voi veni imediat. — Cu multă iubire ? Nu am putut să nu tresar la aceste cuvinte. Uitasem iar că între noi toţi nu era altceva decât iubire. Era condiţia noastră sine qua non. Totuşi mi s-a părut mie, sau am întrezărit pe chipul Eulei un zâmbet şăgalnic, puţin ferit, dar vizibil. Cred că am înnebunit de îmi permiteam astfel de iluzii. - 62 -


Zidul Fiarei — Eula, iartă-mă indiscreţia, dar ai familie, rude? — Leo dargă, dar nu este nici o indiscreţie. Între noi nu încape vorbă despre aşa ceva.Nu, nu am pe nimeni. Am fost crescută prin case de copii. Făcu o pauză apoi continuă: — Am răzbătut cu greu în viaţă. Am învăţat şi m-am întreţinut singură, fiind nevoită să muncesc încă din adolescenţă. Dar asta este o poveste lungă. Să lăsăm pe altă dată te rog. O casă am totuşi şi eu, dacă asta vrei să ştii. E undeva la munte în Moldova. Este rodul muncii mele pământene. Altceva nu am, mai spuse gânditor Eula. — Da, înţeleg şi îmi este deajuns, iertare. — Leo ? — A da, am uitat iară, fără scuze, fără iertare între noi, am spus eu. Iubire, iubire şi eu care mă plângeam ca am să mor fără să pot iubi. Acum iubeam pe toţi oamenii ca om, o iubeam pe Eula ca un bărbat, natura am iubit-o dintotdeauna. Eram plin de iubire şi mă mai plângeam. Ce e şi cu firea asta veşnic nemulţumită a omului! ▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒

După ce ne-am reunit, lupta pe care am dus-o în urmoarele zile a fost crâncenă. Am fost prin cele mai aglomerate locuri : prin pieţe, supermarketuri, săli de spectacole, etc. Peste tot domnea zidul fiarei. După ce am curăţat cât am putut oraşul, ne-am îndreptat atenţia şi spre celelalte zone din ţară. Eram în zona Harghitei. O mare de oameni erau adunaţi să asculte promisiunile deşarte ale unui candidat la postul de senator în Parlament. Era perioada campaniilor electorale. Printre acei oameni, braţele fiarei erau atât de numeroase şi eficiente, încât Ion nu se putu abţine să nu exclame : — Incredibil, incredibil! De unde atâta ură între aceşti oameni? L-am privit cu toţii aprobator. — Aici sunt două etnii Ioane. De secole se duşmănesc – fără motive de fapt. Au fost împinse mereu de la spate de câteva minţi diabolice, interesate să obţină puterea asupra lor. — De fapt această duşmănie nu a avut niciodată o bază reală dar, fiara a găsit aici locul ideal pentru a-şi întinde braţele şi a semăna dezbinarea, spuse Cristi, ca o continuare la cele spuse de Eula mai înainte. Candidatul, despre care am amintit, tocmai îşi terminase discursul încheindu-l cu o promisiune pe care oamenii o aşteptau de mult timp şi care le dădea speranţa într-un trai mai bun, promisiune care nu avea să se împlinească vreodată. Între timp, noi am „ lucrat” majoritatea braţelor fiarei, distrugând în mare parte, acel zid îngrozitor care semăna atâta ură. Se petrecu ceva nemaivăzut pe acele meleaguri : maghiarii şi românii îşi dădeau mâna. Deci se poate si acest lucru, zâmbeam eu, satisfăcut de ceea ce vedeam. — Ia te uită, Ianoş dă mâna cu Vasile, glumi Cristi, uimit la fel ca şi noi de ceea ce vedea. La urma urmei, suntem cu toţii oameni, doar....Îmi vine în minte Einstein, care a spus cândva : „ Două lucruri sunt infinite : Universul şi prostia omenească dar, de univers mă îndoiesc”, completă Sandra, privindu-ne cu subînţeles. — Ha, ha, râse Ion. Mare adevăr. Ce altceva decât prostia omenească poate dezbina mai lesne oamenii? O prostie mai mare ca „să moară şi capra vecinului” , nu cred că există. Pe aceste meleaguri se luptă de secole prostia cu înţelepciunea dar, atâta timp cât va exista un „gard” între oameni iar dincolo de el o „capră” , nimeni nu va învinge. Jos gardul! Jos capra! - 63 -


Zidul Fiarei Strigă Ion, căci ştia că şi asa nu-l aude ori ascultă nimeni. Cu toate cele spuse de Ion, noi continuăm să fim uimiţi de cele ce vedeam. Se poate, se poate, îmi tot repetam eu în gând, se poate trăi şi omeneşte pe aceste plaiuri, frământate de veacuri în aluatul dospit al urii interentice! Seriozitatea noastră nu putea fi pusă la îndoială dar, pentru a ne amuza, am pătruns în plenul unei şedinţe parlamentare...Ceea ce am văzut şi auzit era atât de hilar, sau mai bine zis, melo-dramatic, încât amuzamentul nostru iniţial se transformă în tristeţe. În sală erau atât de multe braţe ale fiarei de puteai spune că însăşi fiara era prezentă acolo. Nu apucă să ia cuvântul, la tribună, un personaj, că imediat un braţ al bestiei interpunea un zid între acesta şi cei aflaţi în opoziţie. Era imediat, întrerupt prin interpelări hilare ori batjocoritoare, total lipsite de sens. Întreaga adunare, cât şi ceea ce discutau, era un talmeş-balmeş. Nimic nu se finaliza, nimic nu era coerent. Parcă îşi băteau, pur şi simplu, joc de poporul român. Am plecat din sală abătuţi şi scârbiţi, atât de amar ne era gustul lăsat nouă de cele văzute şi auzite. Nu am făcut nimic. Ce rost avea? Am plecat spre alte locaţii, pe alte meleaguri şi am continuat să străpungem zidul fiarei. Nu mai ştiu dacă am menţionat că în stare de dedublare astrală, simţurile noastre ereu extraordinare: puteam auzi sau simţi strigătele de ajutor ori trăirile intense ale durerilor oamenilor aflaţi în grea suferinţă. Am salvat astfel, mulţi oameni de la un dezastru iminent, chiar şi de la moarte. Voi povesti un caz care ne-a impresionat profund şi ne-a stăriut în minte mult timp: La graniţa dintre noi şi fosta Iugoslavie, mai exact la trecerea de peste barajul de la Turnu –Severin, se întâmplau lucruri de necrezut. Am ajuns totuşi prea târziu, căci mai multe crime fuseseră deja înfăptuite. Îmi vine greu să şi vorbesc despre aceste odioase şi abominabile fapte, care sfidează şi cea mai elementară noţiune de umanitate.Un grup de sârbi pusese în funcţiune o metodă „originală” de a face trafic cu aur. Metoda era ....of. Doamne, oare erau oameni născuţi de o mamă?! Dar să continui totuşi : intrau în ţară, doi bărbaţi şi o femeie, cu un copil sugar într-un cărucior. Când ieşeau din ţară, procedau la fel, adică tot perechea respectivă şi copilul în cărucior. Dar, de data aceasta , copilul era altul. Furat. Mort! Umplut cu aur! Pauză. Povestitorul se înecă din cauza nodului din gât. Avu totuşi puterea să continuie: — Da, lăsau copilul lor la nişte rude, apoi pândeau prin oraş când o mamă neglijentă, lasa nesupravegheat pentru câteva clipe copilul, care dispărea fulgerător, plânsetele şi implorările tardive ale mamei fiind zadarnice. Criminalii erau profesionişti. În ziua când am plecat scârbiţi şi dezamăgiţi din Parlament, am auzit un strigăt de ajutor : un copil mai „dotat” cu simţul autoconservării , a simţit în felul lui, primejdia şi plângea din toate puterile lui la apropierea celor ce urma să-l răpească, strigându-şi astfel mama care era ocupată într-un magazin-copilul fiind in faţa uşii de la intrarea sa, se certa cu o vânzătoare. Am descins exact lângă copil. Acesta simţind parcă ajutorul neaşteptat, încetă din plâns. Cu un minim efort, am reuşit să ne semi-materializăm, astfel că arătam ca nişte fantome. I-am înconjurat pe cei ce se apropiaseră periculos de mult de copil şi le-am transmis forţându-i telepatic, mesajul nostru de „bun venit”. „ Vă place iadul probabil. Ori vă doriţi o moarte îngrozitoare? Plecaţi şi nu mai faceţi ceea ce faceţi, căci astfel veţi suferi pedepse inimaginabile până în a şaptea generaţie de aici încolo. Criminali mizerabili. Dispăre-ţi pentru totdeauna de pe aceste meleaguri!” Cei doi, tremurau atât de tare încât credeam că se vor prăbuşi din clipa în clipă. Nici pe departe. Mizerabili au avut chiar puterea să o rupă la fugă, imediat ce noi am „dispărut în ceaţă, la fel cum apăruserăm în faţa lor. Întradevăr, de atunci nu am auzit de astfel de fapte pe pământul nostru, mai ales că am avut grija să facem în aşa fel încât poliţia să fie înştiinţată de faptele grupului criminal, ma refer şi la complicii lor. Au fost prinşi în totalitate şi au - 64 -


Zidul Fiarei mărturisit . Am constatat ulterior că erau foarte superstiţioşi, cu toate că puteau fi în acelaşi timp şi nişte criminali periculoşi. Cred că i-au „ajutat” foarte mult să se „căiască” şi amintirea fantomelor care i-au avertizat categoric. Şi acum îmi stăruie în minte acele fapte neomeneşti...Ce monştri umani naşte societatea coruptă şi fără credinţă în Dumnezeu! — Nu am putea oare să „ înspăimântăm” şi pe parlamentarii noştri ca să-şi facă totuşi treaba pentru care au fost aleşi, întreba Ion. — Zadarnic Ioane, răspunse Eula. Oamenii aceştia sunt atât de corupţi, încât nici dacă ar apărea însuşi Dumnezeu, tot nu s-ar potoli. Asta mă face să cred că „fantomele” noastre modeste, în acest caz, nu ar avea nici un efect asupra acestor oameni-neoameni, îmbibaţi până la suprasaturaţie de sângele otrăvit al fiarei însăşi. Am plecat la „lucru” şi am continuat să luptăm cu răutăţile roşii,distrugându-le zidul perfid pe care îl puneau necontenit între oameni. În timpul acţiunilor noastre, la un moment dat, am recepţionat empatic durerea care emana din strigătul de ajutor al unor fiinţe. Este vorba, după cum aveam să aflăm, despre un trafic de „carne vie” , ce se desfăşura pe meleaguri arădene. Un aşa zis om de bine, primea sub forma de ajutor, din occident, mobilier de tot felul şi diferite obiecte de uz casnic. Aceste obiecte urmau a fi distribuite pe la spitale, şcoli ori aziluri de bătrâni. Frumoase fapte. Dar, căci există din păcate şi un dar, acest „ om bine intenţionat”, la început, sfârşi prin a fi atras de niste decăzuţi şi de banii mulţi câştigati uşor, într-o afacere dubioasă şi inumană. În tirurile care intrau şi ieşeau în ţară, după ce descărcau mobilierul şi toate celălalte, la înapoiere în occident, erau transportate de cele mai multe ori şi un anumit număr de...tinere. Fără căpătâi şi mai ales...de bunăvoie! Numai că nu toate visurile pot deveni realitate. În aceste transporturi erau şi anumite cantităţi de diferite droguri. Iar când încapi pe mâna unor astfel de traficanţi, finalul este întodeauna tragic. Aceste tinere care, iniţial, speraseră la un venit în urma unor munci decente, erau drogate şi repartizate pe străzi ori în diferite localuri, pentru a se prostitua. Nimic deosebit până aici. S-au mai auzit de astfel de cazuri. Unele dintre ele s-au resemnat, cele mai multe însă au încercat să protesteze, fapt pentru care au avut un sfârşit.... tragic. Erau pur şi simplu, ucise şi date ....dispărute. Aceste fapte trebuiau oprite! Am descins în casa din Arad a acestui „patriarh” al binelui care devenise omul...Fiarei. Cu aceleaşi metode cu care i-am „îndulcit” şi pe sârbii criminali de copii, l-am convins şi pedepsit şi pe acest monstru bănăţean. Chiar în ziua în care am sosit noi, în curte, erau două tiruri gata de plecare, şi care aveau la bordul lor câte opt tinere gata de aventură. Sărmanele nu ştiau ce le aşteaptă. Acest fapt ne-a înlesnit realizarea unui flagrant care a dus la arestarea vinovaţilor din întreaga filieră. Nu mai vorbesc de spaima pe care a tras-o „patriarhul” la vedera fantomelor noastre atât de hotărâte să pedepsească până la a şaptea generaţie. Fapt care l-a făcut să spună şi laptele care l-a supt de la sărmana lui mamă, care nu a ştiut că a dat naştere unui decăzut. La sfârşitul acestei acţiuni, am simţit pericolul cu toţii. Mai ales Eula. Parcă era vampirizată de energie. Tremura şi aproape nu mai putea comunica cu noi. Atunci a strigat: — Repede, în sala Cristalului! Eram acum la adăpost şi aşteptam parcă ceva. Ce? Dar nu aveam să aşteptăm prea mult. Din nou întreaga sală începu să se zguduie puternic, din ce în ce mai puternic.

- 65 -


Zidul Fiarei Văzând despre ce este vorba, ne-am aşezat în forma de cruce şi am trimis spre exterior, cum am făcut şi prima oară, o puternică rază energetică comună. Pentru câteva clipe se aşternu liniştea. Nu se mai auzea nimic. Tocmai când începusem să ne relaxăm, se auzi un urlet îngrozitor, iar sala Cristalului începu să se zguduie ameninţător. Era mai mult decât alarmant. Degeaba am încercat să mai trimitem energia noastră spre exterior. Ne-am privit căci nu ştiam ce se mai facem. Atunci Eula spuse: — Pe mine mă vrea, pe mine o să mă aibă. Suntem însă slăbiţi. Uitaţi cum facem. Concentrţi-vă toţi şi trimiteţi-mi energia voastră. — Dar nu este altă soluţie? Nu , nu, ascultaţi-mă şi faceţi ce v-am spus, vă rog ! Am încunviinţat, ştiind că Eula cunoştea mai bine despre ce este vorba. După ce-mi veţi redirecţiona energia voastră, voi abate fiara de aici, pe urmele mele. Voi aşezaţi-vă imediet pe micile platforme şi reâncărcaţi-vă cu noi forţe din Cristal. Din Cristal, sublinie Eula, cereţi Cristalului, mental să vă energizeze, apoi domnul să fie cu voi! Aşa am făcut. Eula se aseză şi ea pe una din platforme si aproape instantaneu corpul ei astral ţâşni prin peretele sălii Cristalului spre exterior şi dispăru în neant. Zguduirile încetară brusc. Am rămas cu toţii întinşi pe locurile nostre şi am făcut cum ne sfătuise Eula. Simţeam cum în trupurile noastre pătrunde energia colosală a Cristalului, înlocuind-o pe cea ce o dăruisem cu toată iubirea Eulei. În timp ce ne reîncărcam, o latură a Cristalului se lumină şi se înfăţişă nişte imagini incredibile: un bulgăre de lumină se deplasă pe bolta cerească cu o viteză extraordinară, urmărit de o săgeată în flăcări dar care nu-l putea ajunge. Globul luminos (al Eulei), se deplasă ca mingea într-un joc de tenis de masă, de la un astru la altul. Săgeata în flăcări o urmărea când într-o parte, când în cealaltă, într-un ritm infernal, care cu timpul se mai slăbi. Mai precis, săgeata părea să obosească (scena aceasta desfăşurându-se sub privirile noastre) îndepărtându-se din ce în ce mai mult în străfundurile cosmosului. Apoi, nu am mai văzut nimic. Atât Eula cât şi Fira dispăruseră undeva, dincolo de constelaţie Orion. Imaginea se stinse treptat, iar noi am căzut într-un somn adânc, de refacere. Doamne, ce mai somn! Probabil fuseserăm total secătuiţi de puteri. Acest lucru a arătat cât de mult o iubeam pe Eula, căci i-am transmis până la ultima picătură energia noastră. Când ne-am trezit, nu ştiam ce să facem, eram cu totul dezorientaţi. Primul care rupse tăcerea fu Ion : — Ce facem? O aşteptam pe Eula aici ori mergem la casa de vacanţă ? — O vom aştepta aici, spuse foarte încet, Sandra. — Bine, dar cât? — Nu ştiu, tăceţi. Ea se luptă undeva, departe, cu Fiara, iar noi ne întrebăm unde să o aşteptăm.... — Am întrebat aşa, pur şi simplu, că nu ştaim ce să facem. Să pornim pe urmele ei nu putem pentru că nu ştim încotro. Să aşteptăm aici, fără să facem nimic mi se pare lipsit de consideraţie faţă de ea, atunci? — Nimic, vom aştepta şi poate soluţia va veni de la sine. În tot acest timp Sandra se plimbă de colo colo, neavând astâmpăr. Într-adevăr, ce trebuia să facem? Am aşteptat, am aşteptat, chiar foarte mult. Nu ştiam nici dacă au fost zile ori ore de aşteptare, atât eram de îngrijoraţi. Răpuşi de foame şi sete, am ieşit afară, pe drumul de la malul Dunării. Ne-am îndreptat apoi, abătuţi spre casă. Aveam să hotărâm acolo ce vom face. Dar, vai, nu avea să fie asa. Au trecut şapte ani de atunci....... - 66 -


Zidul Fiarei

Eu, cel puţin, eram complet distrus. Ceilalţi, după multe aşteptări şi discuţii au plecat dezamăgiţi şi abătuţi pe la treburile lor, ca într-o vacanţă forţată. Nu am vrut nici unul să acţionăm în vreun fel. Am apelat de mai ori la Cristal, dar acesta rămânea de fiecare data „mut”. Nici o imagine, nici un semnal de la Eula. Tot felul de gânduri se abăteau asupra noastră : trăieşte? A murit? Simţeam cu toţii acut lipsa Eulei. Eram neputincios şi distrus sufleteşte. În toţi aceşti şapte ani, am căutat-o printre aştri. Riscând să fiu prins descoperit, de către Fiară, am călătorit astral căutând-o dincolo de constelaţia Orion. Nimic. Nici măcar o urmă, o amprentă energetică. Nimic. Mă întorceam epuizat şi o luam de la capăt, după ce mă întăream în sala Cristalului. Stăteam ore întregi şi priveam trupul Eulei care stătea nemişcat pe platformă lui, de şapte ani. De câte ori nu am plâns, de câte ori nu am râs, sperând că va reveni şi totul nu este decât un vis urât. Dar nu era un vis, era un lung coşmar. Doamne, nici nu am apucat măcar să îi spun cât de mult o iubesc! Laşitatea asta, tipic masculină, m-a făcut să nu o fac. Atunci am albit complet. Nu mai puteam sta in această singurătate. Am hotărât să-i convoc pe toţi şi să ne sfătuim ce să facem.Privind cu drag trupul inert al Eulei, am lansat în eter un gând de iubire către camarazii mei rămaşi pe pământ. Nu a trecut nici un sfert de oră, că erau cu toţii în marea sală a Cristalului. În stare dedublată, desigur. Bucuria care mă cuprinse era nemărginită. — Bine a-ţi venit dragii mei, am spus eu. — Leo, dacă ne-ai chemat, sperăm că ai noutăţi căci noi nu avem niciunul. — Aşa este dar, ce, vouă nu v-a fost dor deloc de umila mea fiinţă, am răspuns eu în glumă. — Fireşte, dar nu aceasta este problema. Ne-am luat cu cele lumeşti ca să trecem peste durerea care ne-a măcinat în toţi aceşti ani. Lipsa Eulei ne doare încă şi nu va înceta decât atunci când o vom revedea printre noi , spuse Ion, în numele tuturor. — Uite ce este, dragii mei: veţi pleca toţi şi veţi reveni în trupurile voastre. Ne vom întâlni la casa de vacanţă şi atunci vă voi da veşti noi. Până atunci, la revedere . Acestea fiind spuse, amicii mei dispăruseră oarecum dezamăgiţi dar cu speranţa în suflet. Draga de ea. Tot ultima moare. Mă refer la speranţă, desigur. Nu trecu nici o săptămână şi eram cu ţoţii reuniţi la casa de vacanţă, în afară de Eula, binenţeles. Când ne-am văzut în sfârşit împreună, am încercat să sărbătorim evenimentul, dar gândul nostru era invariabil numai la Eula. — Spuneai că ai noutăţi Leo, spuse timidă Mirela. — Da, dar mai întâi o să vă povestesc ce mi s-a întâmplat în ultima vreme. Mă priviră întrebător şi nerăbdători. — Nu de mult timp, am cunoscut un om, am continuat eu. Un pasionat al pescuitului amator ca şi noi de altfel. Am intrat în vorbă şi ne-am împrietenit foarte repede. Probabil felul acestui om de a asculta şi mai ales nevoia mea de a mă destăinui cuiva. Am simţit imediat că acestui om îi voi putea spune ce am pe suflet. — ? — Încetul cu încetul i-am povestit tot ce trăisem în ultimii ani, mai precis de când a apărut Eula în viaţa noastră. Iar mă priviră cuiroşi, iar Ion mă întrebă : — Şi nu te-a crezut nebun? Nu a fugit? Întrebarea lui mă făcu să zâmbesc.

- 67 -


Zidul Fiarei — Nu Ioane, acel om se vedea că e mai încrezător în cele relatate de mine, decât eram eu însumi, care, în ultimul timp, începusem să cred că totul nu a fost decât un frumos vis. — Bine, continuă să povesteşti, suntem nerăbdători să aflăm şi restul. — Ieri am făcut o plimbare pe faleza fluviului, scuzaţi-mă, nu ieri ci acum o săptămână, dar am uitat că a trebuit să aştept să ne reunim. — ? — Deci, cum spuneam, în plimbarea mea, nu mică mi-a fost plăcerea când l-am văzut pe acel om. Când m-am apropiat am constatat că aceeaşi bucurie o manifesta şi el , la neaşteptata revedere cu mine. Asta cu atât mai mult cu cât nu ne văzuserăm de foarte mult timp. Din vorbă în vorbă, acesta îmi mărturisi, oarecum jenat, un fapt pe care îl trăise cu puţin timp înainte de venirea mea: lângă o bătrână salcie de la malul Dunării, apăruse o femeie îmbrăcată în violet şi deosebit de frumoasă. — Cum ? — Spune mai departe... Toţi erau în picioare şi Ion mă zgâlţâi de umeri . — Răbdare, oameni buni, doar nu vreţi să mă omorâţi înainte de a termina...... Se relaxară până la urmă şi acum mă ascultau liniştiţi, aşezându-se fiecare la locul său. — Da, o femeie frumoasă, îmbrăcată în violet, dar care dispăru subit fapt care îl uimi peste măsură pe omul meu. — Eula, era Eula, strigă Sandra. — Eula? Dar cum este posibil să se arate unui străin, iar pe noi să ne lase să suferim atâţia ani, de grijă şi dorul ei? Spuse Mirela. — Dragii mei, oare speranţa că o vom revedea nu este de ajuns? De ce să ne întrebăm altceva, de parcă ne-am îndoi de fidelitatea Eulei: era ea, sunt sigur. Ea nu se arată oricui şi ori unde. Todeauna are un scop. Vă mai aduceţi aminte când a luat contactul prima oară cu noi? Ei bine, a-ţi văzut cu toţii de ce a făcut-o şi a-ţi trăit cu toţii de atunci şi până acum acele incredibile clipe total inedite, alături de ea: eram oamenii de care ea avea nevoie, eram apţi. — Ce vrei să spun Leo, întreabă Cristi, că dacă s-a arătat acelui om, atunci are ea un motiv anume? Nu cumva acel om este... al şaptelea? — Al şaptlea? Se pare că da, am răspuns eu. Mă priveau atent şi oarecum uimiţi de ultimele evenimente, dar străbătuţi de bucuria revederii cu Eula ce părea iminentă. — Crezi că acel om are calităţile necesate pentru a fi ... al şaptelea? — Te îndoieşti de Eula, Ioane? — O, nu, ai dreptate, dar atat de nerăbdător să-l cunosc, dar şi mai mult să o revăd pe draga, iubita noastră Eula, spuse cu lacrimi în ochi Ion. În acea clipă se auzi soneria de la uşă. Ne-am privit pentru o clipă umiţi şi am pornit gtămadă, împiedicându-ne unul pe altul, spre uşă. — Cine ar putea fi, nu ştie nimeni de noi aici, doar dacă nu este............. — Eula, completă Sandra. Uşa fu deschisă în sfârşit şi în prag apăru... exact, Eula. Sandra era aproape să o sufoce cu îmbrăţişarea ei, noi, ceilalţi nemaiavând locsă o facem. — Eula, draga noastră Eula, strigai eu şi mă prăbuşii într-un fotoliu. — Dragii mei liniştiţi-vă, vă înţeleg. Am lipsit atăt de mult. Răbdare, vă rog, se auzi glasul Eulei atât de drag şi atât de mult aşteptat de noi. — Of, Doamne, spuse Mirela şi începu să plângă. Eula o îmbrăţişă şi o linişti. — Este emoţionant să vezi atâta iubire în jurul tău. Să nu credeţi însă, că mie mi-a fost mai puţin dor de voi. V-am simţit acut lipsa în aceste clipe cât am lipsit. Şi ce clipe! - 68 -


Zidul Fiarei — Clipe? întrebă mirat Ion. Să mergem în sala Cristalului, spuse Eula, căci avem multe să ne spunem şi avem nevoie de liniştea şi protecţia de acolo. Am plecat spre faleza, bucurându-ne de revenirea Eulei. Când am ajuns, în dreptul secret al intrării în sala Cristalului, ne-am luat măsuri de precauţie uitându-ne în toate părţile şi când am constatat că nu suntem văzuţi de cineva, am pătruns în sală. Doamne, ce bine ne simţeam aici! Imediat ne-am relaxat şi acea pace divină ne-a cuprins, învăluindu-ne în braţele ei ca o mamă ce îşi mângâie şi protejează copii regăsiţi. Ne-am aşezat pe locurile din faţa Cristalului. — Dragii mei spuse Eula, dacă aş avea un ceas la mână şi l-aş privi, îmi voi da seama că de fapt nu au trecut decât şapte secunde!.... Am rămas cu toţii uimiţi, stupefiaţi... Da, şapte clipe, şapte ani! Tăcere , uimire, aşteptare. Eula continua: — Cinci clipe de la voi una de la mine, una de la ei.... Din nou uimire,tăcere, aşteptare. — Energia primită de la fiecare dintre voi, mi-a ajuns, câte o clipă timp în care am parcurs distanţe enorme cu Fiara pe urmele mele. Bine, dar....încerca să articuleze Mirela. — Da, o clipă, a însemnat pentru voi, un an. —Înţeleg, spuse Ion, la viteza cu care fugeai tu de Fiara si la distanţele interstelare pe care le-ai parcurs, timpul aproape ca a încetat să mai existe dar, pentru noi curgea normal. — Dar atunci, de unde cea de a şaptea clipă, că noi suntem cinci, cu tine şase ? — Asta este o altă poveste, ca să zic aşa, pe care o voi spune imediat. După câteva clipe Eula îşi începu povestea celor şapte clipe : — Când am ieşit din sala Cristalului, aproape imediat Fiara, când şi-a revenit din şocul surpriză al apariţiei mele neaşteptate, în imediata lui apropiere, s-a repezit asupra mea.Atunci am privit cerul şi am fixat un astru, la întâmplare. M-am proiectat în vecinătatea acestuia. Fiara după mine. Am schimbat imediat sensul de deplasare, spre un alt astru ce se afla în direcţia opusă primului...Două clipe, doi ani! Pentru voi....De altfel a-ţi văzut, graţie Cristalului şi a voinţei mele, fuga mea prin universul infinit, cu Fiara dupa mine . A-ţi trăit şi voi, oarecum, acele clipe, şase la număr, împreună cu mine. Cea de-a şaptea, de fapt, nu a-ţi putut-o vedea. În timp ce Eula ne relata acestea, faţa Cristalului se lumina prinzând viaţă, imaginile ce apărură arătându-ne astrele pe unde „umblase Eula”. — Cu timpul, continuă Eula, am observat că energia Fiarei începea să scadă. Ea nu beneficiase de darul primit de mine de la voi. Văzând aceasta, am prins curaj şi am plimbat-o încă patru ....clipe de la un astru la altul. Simţind şi eu o scădere a propriei energii, am crezut că voi fi ajunsă din urmă. Dar nu se întâmplă aşa. Chiar în acea clipă, am simţit o forţă de atracţie, blândă dar fermă, spre o destinaţie necunoscută şi pe care o simţeam salutară. Întradevăr, căci m-am trezit într-o lume total necunoscută. Ascultam tăcuţi, curioşi şi nerăbdători de a afla continuarea celor întămplate acestei unice fiinţe care era Eula. — Am să vă descriu această lume aşa cum mi-au explicat-o cei de acolo. La început am fost puţin dezorientată, dar experienţele mele m-au făcut de mult să nu mai pot fi surprinsă aşa uşor. Lumea în care am descins forţat, era de fapt, o centură în jurul planetei noastre, ca un câmp astral, format din particole solare, materializate doar în plan subtil. Ca un părinte ce îşi protejează copii, Soarele a interpus între noi şi nemărginirea rece a universului, acest scurt, populat.....da, populat, a continuat Eula, ca un răspuns la privirile noastre întrebătoare şi uimite. Era populat de oameni asemeni nouă, de toate culorile şi înălţimile ori aspectele proprii rasei umane. - 69 -


Zidul Fiarei Dar ce oameni ! Domnea acolo o pace şi o înţelegere între tot şi toate, care, dacă ar fi putut fi văzută de locuitorii Terei, ar fi avut la ce medita. Armonie. Aceasta este cuvântul potrivit pentru a descrie acea lume. Ce lume : arbori uriaşi ocupau cea mai mare parte a spaţiului iar, printre ei curgeau râuri limpezi ce mângâiau pajişti verzi şi flori, foarte multe flori. Pentru o clipă am crezut că am murit şi am ajuns în Rai. Dar nu era aşa, era întradevăr, un rai dar.....real. Material şi viu! Un lucru care îmi atrase atenţia imediat fu privirile oamenilor : nicicând nu am văzut pe pământ acele priviri liniştite, mulţumite şi iubitoare. Nimic şi nimeni nu părea că le tulbură gândurile şi simţurile. M-au primit atât de călduros de parcă mă aşteptau de mult. Când am sosit în acea lume, am făcut-o pe un pod frumos împodobit ce se arcuia majestuos peste un râu şi care ducea spre o clădire, palat, nu ştiu cum să o numesc, atât de nemaivăzută pentru ochii mei era. Alcătuirea ei era din arbori, astfel asezaţi, pe diferite trepte de pământ, încât totul compunea o clădire, cu vaste încăperi înverzite, pardosite cu un material necunoscut mie dar, cu toate că era foarte dur, era totodată plăcut la atingere şi de culoarea safirului. În anumite locuri arborii -işi modelau astfel ramurile, încât creau ferestre romboidale care, lăsau lumina să prundă în interior într-un mod fantastic: lumina perfect, din toate unghiurile Aceste ferestre aeriseau totodată într-un mod ingenios, tot spaţiul înconjurător. Înconjurată de cei care mă întâmpinaseră la sosirea mea, am păşit în interiorul acestui minunat edificiu natural. — Bine ai venit în Cercul Vieţii, Eula, spuse un bătrân care apăruse de undeva. Aici Eula se opri puţin, ne privi. — Nu, Eula, am spus eu. Ştim cu toţii că aşa zisele basme pe care le auzim în copilăria noastră, de la bunci ori de la părinţi sunt inspirate din fapte reale. Sunt doar frumos narate, pentru tâlcul lor să poată fi lesne de înţeles de cei mici, pentru a trage învăţăturile dorite de povestitor. De fapt ele se adresează, nu în ultimul rând şi celor mari! — Este foarte adevărat, Leo, dar lumea despre care vă povestesc eu acum, era ceva mai presus de orice basm pe care îl auzisem eu până atunci. Vă amintiţi desigur, cum l-am asemuit cu Raiul însuşi. — Este firesc să faci acest lucru, o astfel de lume, după cele spuse de tine, nu poate fi comparată decât cu o lume de vis. — Bine Leo, mulţumesc de ajutor, dar să continui : acel bătrân distins mi-a spus despre acesată lume şi despre rostul ei în imediata vecinătate a Terei. Era, după cum am spus, o pavăză de strajă a oamenilor de pe Tera. Fără ea, Pământul ar fi fost demult dezintegrat de forţele colosale care vehiculeză cosmosul. Deci, după salutul pe care mi l-a adresat acel om care părea a fi lider în acea lume, am fost invitată să mă aşez. Să nu vă închipuiţi că am fost tratată, în virtutea ospitalităţii fireşti, cu bucate, băuturi etc. Nu. În acea lume nu era nevoie de aşa ceva. Nimic nu era ucis ori cules pentru hrană : era atâta energie în acea atmosferă, încât simţeai cum toate celulele corpului funcţionau perfect, „hrănite” de energia ambiantă. — Eula, spuse bătrânul, după ce îmi făcu cunoştinţă ce acea lume şi alcătuirea ei, această lume este însăşi viaţa. Viaţa Terrei. Faptul că trupurile noastre sunt în stare subtilă, astrală, nu diminuează cu nimic forţa noastră, dimpotrivă. Cercul Vieţii, cum ar trebui să-l numiţi voi, pământenii dacă a-ţi avea cunoştinţe de el, este voia şi creaţia Vieţii. Viaţa înseamnă Dumnezeu. Nu a fost populat de la început, simpla lui prezenţă era de ajuns. Noi am fost oameni care am trăit pe Terra. Am trăit acolo ca adevăraţi oameni! Nu am făcut rău, am crezut în frumos şi în bine. Spiritele noastre fac de veacuri un popas aici – mă refer la cei care merită acest lucru – care pentru noi înseamnă doar câteva clipe, după care

- 70 -


Zidul Fiarei purcedem mai departe spre CASĂ. Spre Dumnezeu. Rostul nostru aici este de a proteja şi ajuta lumea terestră să depăşească mileniile de suferinţă. Să treacă pragul dintre bine şi rău. Omenirea se mişcă greu spre acest ţel dar se mişcă totuşi. Tu eşti una din acele fiinţe, pământene, căreia i-a fost predestinată misiunea de a ajuta şi de a apăra oamenii care merită acest lucru, la faţa locului. Vei trece apoi şi tu prin această lume a Cercului Vieţii, încununându-ţi, astfel, misiunea prin super protecţia astrală pe care vei avea posibilitatea să o dedici de aici, oamenilor de pe Tera. După o pauză, în care Eula păru cu gândurile pierdute undeva, departe, spuse cu foarte multă căldură : — Dragii mei, stăteam şi ascultam pe acel bătrân, în gândul meu înfiripându-se în sfârşit adevărul despre rostul meu pe pământ, căci de foarte mult timp, adică din totdeuna, mam întrebat cine sunt de am fost dăruită cu atâtea cunoştinţe tainice. Aflam acum răspunsul. Ştiam, în sfârşit care era menirea mea. Bătrânul nu mă lăsa prea mult să gândesc la aceste lucruri şi îmi spuse : — Grupul format de tine pe Tera este foarte puternic dar nu deajuns. Primeşte pe al şaptelea. Atunci nimeni şi nimic nu va mai putea abate de la drumul vostru. Distrugeţi Fiara! La faţa locului. Eliberaţi oamenii de ura care şi-a făcut cuibar în sufeltul lor. Poporul din care faci parte este unul deosebit de celelalte popoare. El sălăsluieşte în crucea Terei, acolo unde sunt cele mai mari şi condensate forţe pozitive. Tocmai de aceea sunteţi atacaţi de forţele răului: pentru a vă împiedica să depăşiţi pragul. Se ştie, că aşa cum cel bun se bucura când cel rău se căleşte, tot asa cel rău nu acceptă să scape din gheara lui pe cel curat şi caută să-l cufunde tot mai adânc în murdăria lui. Acest lucru se întâmplă cu poporul tău! Fiara se strecoară în sufletul vostru. În voi sunt două spaţii. Ca două încăperi: încă înainte de naştere spiritul intră prin spaţiul deschis din creştetul capului, numit fontanelă, trece prin camera cea bună, după naştere şi sălăsluieşte acolo, până ce fontanela se închide. Trece apoi, în camera răului, unde rămâne prizonier datorită contactului fiinţei umane cu răul ambiant, autocreat de semeni. Toată viata se zbate să evadeze pe drumul de întoarcere, în camera binelui, apoi, prin fontanela, să se elibereze de trupul uman, să poposească în Cercul Vieţii şi apoi spre CASA. Eula, toate acestea seamănă cu o „teorie a vieţii”, dar să ştii că este purul adevăr. Când vei pleca de aici, lucru pe care îl vei face imediat, căci a trecut clipa, vei descinde într-un loc unde îl vei vedea pe al şaptelea. Să te încrezi In el. Vei aduna şi pe ceilalţi din grup şi îl veţi adopta. Astfel veţi continua să luptaţi împotriva fiarei. Dar, atenţie! Nu faceţi greşeli. Fiara nu vă va putea învinge. Pericolul poate veni doar din interiorul vostru. Să credeţi! Credinţa în Dumnezeu vă va mântui poporul. Deviza voastră să fie: „vreau ca atunci când El va veni, să locuiască la mine”. Nici nu a terminat de spus aceste cuvinte, că m-am trezit lângă o salcie pe malul Dunării, în oraşul meu de pe Terra. Restul îl ştiţi. Am revenit la voi şi vom merge să-l cunoaştem pe cel de-al şaptelea. ▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒

După cum spuneam, înainte de a scrie cele de mai sus, în ziua când l-am reîntâlnit pe Leo şi i-am povestit ciudata întâlnire cu femeia în violet, cât şi misterioasa ei dispariţie, între noi se lăsă o tăcere adâncă. Apoi, Leo se ridfică, îşi luă cu regret la revedere şi pleacă oarecum abătut. Nu am protestat : ceva în mine îmi spunea că aveam să-l văd curând. M-am dus acasă, dar, târziu în noapte, nemaiputând sta locului, am ieşit la plimbare, fără să fiu conştient pe unde sau spre ce, căci gândurile nu-mi dădeau pace: avusesem o viaţă simplă. - 71 -


Zidul Fiarei Doamne, îmi spuneam, există un singur om pe care aş vrea să-l cunosc mai bine : omul care ar fi trebuit să devin. Nu am cerut nimic, nu am aşteptat nimic şi nu am primit nimic deosebit de la viaţă. Tot timpul am făcut ce am vrut, niciodată ce ar fi trebuit. Mă judec prea aspru, mi-am spus, scuturând din cap pentru a mă dezmetici, din asprele critici pe care mi le aduceam , de parcă sosisem la judecata de apoi. Viaţa este frumoasă, doar supraveţuirea este un chin. Ei, poftim, iar o luam razna; amintindu-mi, se vede, de vorbe auzite ori citite pe undeva, cândva. Probabil, că toate acestea erau urmarea visului bizar pe care l-am avut, că mergând pe un drum străjuit de arbori falnici, care nu lasă să se strecoare lumina prin ramurile lor, am fost atacat de un grup de fantome ceţoase şi dus într-un fel de temniţă sau încăpere ciudată, unde eram supus la un interogatoriu drastic. Am fost trezit de zgomotul unui motor de maşină, venit din stradă, asa că nu am mai avut plăcerea să aflu sfârşitul acelui vis. Acum bântuiam şi eu, asemeni unei fantome, la miezul nopţii, printre copacii de la malul fluviului. Norocul meu că nu m-am speriat prea tare, când am fost realmente, încadrat de niste fantome„reale”. Da, nişte forme abia întrezăribile, ceţoase, mă flancau privindu-mă curioase. Am rămas nemişcat pentru un moment, dar fiind într-o dispoziţie destul de bună, am bravat spunând : — Hello! Nici un răspuns. Fantomele au dispărut instantaneu. — Mi s-a părut mie, sau acele fantome, înainte de a dispare,au zâmbit? „ Ai înnebunit Petru „ , îmi spusei în gând. Dinspre amonte, se auzira glasuri de oameni şi într-adevăr, după o curbă a drumului, apărură şase oameni, trei femei şi trei bărbaţi. Am continuat să înaintez, întâlnirea era orecum inevitabilă. Când am ajuns în dreptul lor, cei şase oameni se opriră şi unul dintre ei care avea o statură herculeană, spuse celorlalţi : — Cum, nu-l cunoaşteţi pe unul, Petru îi zice, care umblă noaptea împreună cu fantome după el? Am tresărit, aducându-mi aminte de clipele trăite nu cu multe minute în urmă, când am fost ”atacat” de frantome. Să fie oare o coincidenţă, m-am întrebat eu, în timp ce priveam la ciudaţii plimbăreţi nocturni. Deodată, grupul plimbăreţilor veseli, pufni în râs. Îi priveam mirat şi mă gândeam, să o rup la fugă că am dat peste nişte nebuni. De luptat nu se punea vorbă, mai ales dacă îl priveai doar pe cel cu o statură de uraiş, venit parcă direct din Atlantida. Chiar când luasem hotărârea să plec, o femeie din grup, de o frumuseţe ieşită din comun, mi se adresă pe nume, cu un glas care mă linişti imediat şi care îmi pătrundea direct în suflet : — Iertare, domnule Petru, pentru gluma amicului nostru. Nu vă alarmaţi. Noi vă cunoaştem, însă dumneavoastră nu. Vă vom explica despre ce este vorba, dacă ne urmaţi. Am privit-o fascinat şi la fel am şi urmat-o, de parcă mi-ar fi legat o funie de gât şi mă trăgea după ea, fără voia mea, cu toate că nu mă împotriveam de fel. Mergeam liniştit după ea spre întunecimea desişului de la poalele taluzului împădurit care mărginea drumul de la malul apei. Deodată, malul se „deschise”, lăsând să se vadă o intrare sclipind într-o ciudată lumină verzuie. I-am urmat prin acea intrare inconştinent sau, mai bine zis, fără să-mi pese. O pace stranie îmi inundă sufletul, de îndată ce am pătruns înăuntru, de parcă fusesem dintodeuna acolo, ca în propria mea casă. Am ajuns apoi, în sala Cristalului, după cum aveam să aflu, mai târziu, că se cheamă, şi am fost invitat de fascinanta femeie să iau loc şi să ascult ce avea să-mi spună.

- 72 -


Zidul Fiarei Am aflat atunci, totul despre grupul lor şi despre faptele lor, cât şi despre acel al şaptelea, pe care îl căutaseră. — Ce legătură am eu cu toate acestea, am reuşit să articulez în sfârşit o întrebare, uimit fiind până atunci de toate ce mi se întâmplase în ultimele ceasuri. — Se pare, că tu eşti al şaptelea, spuse aceeaşi plăcută voce feminină. — Eu? — Iertare, că mă repet, dar se pare ca da, adică nu se pare, ci eşti sigur. Atunci, printre ei, l-am recunoscut pe Leo şi toate cele povestite de el până atunci au prins contur real în mintea mea. Era, întradevăr, Eula despre care îmi povestise atât de multe. Era Ion uriaşul, Cristi şi Mirela, şi nu în ultimul rând, timida şi retrasă, undeva lângă consola Cristalului, Sandra. Erau toţi. Aceşti oameni minunaţi despre care îmi povestise atât de frumos, Leo. Deci, gândeam eu, să fiu al şaptelea? Dar ce merite am eu pentru a avea această onoare? — Nu Petru, tu meriţi toate acestea. Se pare că te subestimezi, dar acest lucru dovedeşte nobleţea caracterului tău. Mă privi câteva clipe, zâmbind cu subânţeles şi spuse : — Nu ai avut tu, încă din copilarie, anumite comportări...să le zic , ciudate? — ? — Îţi aminteşti, desigur, continuă Eula, cum, fără voia ta , mai precis fără să fii conştient de darurile tale de la natură, ai manifestat anumite capacităţi, uimindu-ţi colegii şi profesorii? Nu ai dat tu foc la laboratorul de chimie pentru că profesorul te lovea când greşeai? — Bine, dar.... — Nu făceai tu sa zboare obiectele pe care-ţi puneai privirea? — Da, ai dreptate, dar..... — Cea mai hazlie „acţiune” a ta şi care a rămas, mult timp, în mintea celor care au avut ocazia să fie de faţă, a fost atunci când, văzând că echipa de fotbal a şcolii tale este pe cale să piardă meciul cu o şcoală rivală, ai trimis, doar cu o simplă privire, mingea în plasa adversă, chiar din piciorul unui adversar? Toată lumea, a rămas atunci, stupefiată. Suporterii au sărit în sus, strigând urale, cu toate că erau nedumeriţi de cele întâmplate. —Da, îmi aduc aminte şi încă cu plăcere. Ulterior, dirigintele şi antrenorul echipei m-au invitat la... o discuţie. Mamă, mamă, ce frecuş mi-au tras atunci, căci cunoşteau faptele anterioare ce planau asupra mea, cu toate că aveau anumite îndoieli, altfel m-ar fi trimis la un spital special. Dar am încetat de atunci, de frica urmărilor, să mă mai manifest şi aproape am uitat de toate, spunându-mi autosugestiv, că a fost doar....un vis. — Aceste capacităţi ale tale sunt colosale. Puţini oameni pe pământ le au , iar dacă le au, este pentru un anumit scop: să le folosească în avantajul oamenilor, nicidecum împotriva lor ori pentru propriu interes. — Am pătimit atâtea din cauza lor, mă refer la faptele necugetate din adoleşcenţă, încât am crezut că sunt stăpânit de diavol. Tocmai de aceea am făcut totul ca să uit şi să mă controlez, căci cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu mine. Puteam fi acum, ori într-un spital de tipul numărul nouă, ori undeva într-o cuşcă la NASA. — Puterea de autocontrol de care ai dat dovadă, este încă o calitate care dovedeşte dreptul de a fi al şaptelea. — Bine, dar voi sunteţi puternici, curajoşi, eu am un vag sentiment de laşitate. Am trăit toată viaţa de până acum, ca o persoană ce suferă o dramă în sufletul lui, când vedeam în jurul meu doar nedreptate şi multă, multă prostie omenească, născută din mândrie, egoism ori lăcomie. Fiinţa mea era şi este şi acum, revoltată împotriva acestor lucruri şi totuşi nu am făcut nimic.

- 73 -


Zidul Fiarei — Poate nu a fost momentul atunci, spuse Eula, încercând să mă liniştească, văzând cât de zdruncinat eram în timp ce vorbeam despre cele de mai sus. Discuţia se opri, deocamdată, aici. Eula şi ceilalţi, au ţinut să mă instruiască, făcându-mă să trec şi eu prin toate fazele prin care au trecut şi ei : am privit mecanismul „vieţii”, am fost „lucrat” pentru armonizarea Florilor Vieţii şi apoi am privit acele incredibile imagini oferite de generosul Cristal. Curios, nimic nu m-a uimit. Simţeam în mine o enormă putere, pe care, parcă o aveam dintotdeuna. — Mă, dar omul acesta nu poate fi uimit cu nimic, pur şi simplu stă şi priveşte, ascultă şi atât. Nu tresare, nu spune nimic, spuse, oarecum invidios, Ion, privind întrebător către ceilalţi. — Ioane, nu fi supărat pe mine.... — Supărat? Nicicum Petru, dar..... — Ioane, cum să-ţi spun, simt în mine ceva straniu, ceva ca o fereastră, prin care intră necunoscutul.....transformându-se instantaneu în ceva cunoscut. Împins parcă de un instinct ascuns, am întins mâna dreaptă şi am asezat-o în centrul suprafeţei – pupitru, de la baza marelui Cristal. Ceea ce a urmat, a reuşit să uimească chiar şi pe Eula, care stătea stupefiată şi privea imaginile din Cristal, alături de ceilalţi. Ecarnul se înroşi, apoi deveni violet, ca în final să devină de un alb strălucitor, mărginit de o centură neagră. Între alb şi negru era un cerc imens de culoarea curcubeului. Parcă proteja albul de atingerea rece a negrului, care nu era altceva, decât spaţiul lipsit de consistenţă. Din partea de nord a acestui super cerc cosmic, pornea un fascicol de raze aurii îndreptate spre partea de sud al acestuia, oprindu-se într-un anumit punct, invizibil deocamdată datorită imaginii de ansamblu a acelei colosale perspective oferite de Cristal. Acest punct începu să se mărească, extompând imaginea de ansamblu sfârşind prin a se contura în galaxia noastră, apoi în sistemul solar şi oprindu-se pentru o clipă pe imaginea Pămantului. Acesta era superb, părând o minunată perla albastră aruncată în imensitatea universului înconjurător. Raza care venea din nordul Marelui Cerc, se oprea, undeva pe Pământ. Pe imaginea din ecranul Cristalului, apăru... România, cu acel contur unic pe harta lumii. Undeva, aproximativ la centrul ţării, dar mult spre sud, raza se pierdea în străfundurile solului. Deasupra României se afla un arc de cerc ( porţiune din Cercul Vieţii, despre care am vorbit cu ocazia dispariţiei Eulei în acei şapte ani), care intersecta raza strălucitoare, perpendicular, formand o cruce imensă ce lumina până dincolo de graniţele ţării, pierzându-se spre orizonturi. Atunci fără să-mi dau seama de unde îmi venise acele vorbe, am spus: — Iată Crucea neamului românesc, pe care o purtam ca pe o binecuvântare sau poate , ca pe un blestem, de milenii. Mă priviră toţi, consternat, aprobator, fapt citit de mine în ochii lor. Am stat mult timp aşa, privind acea imagine, care întarzia să dispară parcă intenţionat, încercând prin aceasta sa ne atenţioneze, de semnificaţia şi importanţa ei profundă. Se ascundeau aici, taine şi mistere pe care mintea noastră nu le putea pătrunde, cu toate darurile cosmice cu care fusesem daruiti. Am rămas în continuare, tăcuţi, şi oarecum dezorientaţi, neştiind ce să facem. Dând deşteptarea, dintr-un adanc somn al cunoaşterii, Eula spuse tare: — Dragii mei, sper că nu a-ţi uitat de lupta noastră? Lupta cu zidul fiarei, care împăienjenează cu braţele ei malefice neamul românesc. La fapte! Stropiţi parcă cu apă rece de izvor, am tresărit toţi şi am privit-o cu bunăvoinţă. Draga de ea, nu ne lăsa niciodată să ne pierdem. Era un adevărat lider. Cum era şi de aşteptat, am trecut imediat la fapte. Este greu sămi amintesc, acum în care locuri am fost si am distrus mii de ziduri ale bestiei.

- 74 -


Zidul Fiarei La un moment dat, avurăm sentimentul că nu vom reuşi niciodată să epuizăm resursele acestui perseverent duşman: parcă făceam o groapă la baza unei dune de nisip. Mereu şi mereu nisipul reumplea locul pe cere îl eliberam. Puţin obosiţi, dar şi pentru o clipă reală de relaxare, stăteam intr-una din zilele însorite de primăvară târzie pe malul apei, unul lângă celălalt, sub o salcie plângătoare. La picioarele noastre bătrânul fluviu călătorea aval, spunând poveşti. Poveşti de iubire şi balade triste, pe care le-a văzut din timpuri uitate şi până astăzi de-lungul ,malurilor sale. Da, Dunărea spunea poveşti, curgând agale, catre mare. Natura înconjurătoare le asculta, plină de înţelegere. Omul, numai omul o ignora. Nu o putea auzi. Omul are urechile înfundate, de mizeria ocupaţiilor zilnice, mă refer la cele inutile. Dar să nu-l condamnăm. Nu el a inventat necesitatea de a munci pentru a se întreţine, nu el a inventat minciuna necesară de cele mai multe ori supravieţuirii. Dacă nu el cine, întrebai retoric. De undeva din văzduh, se auzi un glas: „Ba el, omul, a inventat toate acestea şi se pare că celor mai mulţi dinspre ei le şi face plăcerea să sufere, înfundându-i şi pe ceilalţi din jur în suferinţă. El, omul! Atenţie la om!” Este în legea firii ca răul să-i fie parte. Natura însăşi îşi are partea ei de rău. Atât plantele cât şi animalele luptă pentru supraveţuire una împotriva celeilalte. Sunt doar ucigaşi şi ucişi. Consumaţi şi consumatori, cuceritori şi cuceriţi. Priveam cu drag apa aceasta ce curgea la picioarele mele şi pe care o iubeam atât de mult. Da, Dunărea apunea poveşti de iubire şi balade triste, lovind cu blânde valuri de cuvinte tăcute, malurile înverzite, de-alungul cărora lenevea etern, şerpuind. O, Dunăre, oare nu poţi tu să le povesteşti oamenilor cum, că „ au fost o dată ca niciodată”, pe aceste meleaguri şi oameni care se iubeau, se respectau şi nicicând vreodată fiara nu putea să-şi întindă braţele scârbavnice printre ei? Oare acele vremuri au murit pentru totdeauna? Oare binele poate muri? „ Nu, spuse vocea din văzduh, nu, binele nu moare, el învinge şi există etern. Dar pentru asta trebuie a lupta!” Parcă citindu-mi gândurile, Eula spuse: — La luptă, dragii mei! — Da, la luptă, că doar pentru asta am fost să fim. Totul era atât de frumos în jurul nostru, de parcă pe lângă noi, curgea fericirea vieţii în râuri, dar noi nu aveam habar de ea. Dar lasă, că şi ceilalţi, ba chiar toată lumea, o scapă printre degete! Ce e? Simplu: nu avem timp pentru ea. Păi când să mai avem timp pentru ea, dacă ne preocupă doar partea materială a vieţii? Dăm cu parul, primim şi noi pari în cap şi uite aşa, viaţa trece. Ce am realizat? Cum ce? Am făcut şi noi gard nou la casă, am pus şi noi tablă zincată pe acoperiş, ori termopane la uşi şi ferestre, că de, „să moară veciunul de ciudă”ori „de ce vecinul să aibă şi eu nu”? Oare viaţa aceasta, care ne-a fost dată, cu atâta generozitate nu are un scop? — La luptă, dragilor, se auzi şi glasul lui Leo. Am lăsat toate aceste gânduri baltă şi împreună cu ceilalţi, m-am concentrat asupra acţiunilor viitoare. Folosindu-mi toate simţurile cu care fusesem dăruit, am perceput un înfiorător strigăt de alarmă, pe care întrega natură îl transmitea din aproape în aproape. Văzduhul însuşi „telegrafia”prin vibraţiile lui nefireşti, pericolul. Oameni buni, am spus eu, se pregăteşte ceva groaznic pe melegurile acestea. Am ascultat, pentru o clipă aerul şi am continuat: — Prin aceste locuri v-a trece diavolul, în tranzit, dar va face mult rău, aşa cum îi este firea. Vom avea o luptă grea. — Despre ce este vorba, Petru, întreabă Eula, care pentru prima oară nu luase ea iniţiativa. - 75 -


Zidul Fiarei — Va trebui să aflăm mai exact, despre ce este vorba, iar pentru asta vom face o călătorie prin împrejurimi, în stare de dedublare, desigur. Înţelegând despre ce este vorba, ne-am ocupat locurile pe micile platforme individuale şi aproape instantaneu, am descins toţi în spaţiul din exteriorul sălii Cristalului. Fiind îndrumaţi, parcă, de o mână necunoscută, ne-am trezit pe puntea unui vas, care naviga pe coasta Mării Negre, pentru a intra pe gurile Dunării. — Ce ascunde balaurul acesta în pântecele lui, întrebă Ion. — Păi să vedem, dragii mei, spuse Eula. Am început să „bântuim” pe navă. La bord se vorbeau mai multe limbi, fapt care pentru noi nu conta. Într-una din cabinele de sub puntea principală, se vorbea araba. — Al Tahar, ne apropiem de zona vamală...... — Şi ce, răspunse un altul, care se numea Al Icub. — Am auzit că vameşii români sunt al naibii de vigilenţi, să mă ierte Alah. — Nu intra în panică, nu ne putem permite aşa ceva, răspunse Al Icub. Nava sub pavilion Irakian, numită „Card I” înainta liniştită, spre rada marelui port românesc, Constanţa. Sper că românii nu au o tehnologie care să le permită să vadă prin plumb... — Linişteşte-te, scula este bine camumflată, răspunse Al Tahar. Când am auzit acestea, mi-am ascuţit simţurile la maxim. Am căutat fiecare colţişor din navă. Nu mi-a fost greu să găsesc „scula” : în santina plină cu reziduri de apă, motorină şi ulei, am descoperit un container din plumb, in care se afla, nici mai mult nici mai puţin, decât o mică bombă...nucleară! Incredibil, oameni buni, de unde naibii aveau aceşti fanatici terorişti, aşa ceva? Ce reptile umane au putut vinde acestor năpârci o bombă nucleară? Aceşti demenţi, iubitori de Alah, şi-au băgat în cap, că ei sunt buni sau cei mai buni de pe planetă. Ceilalţi trebuie să moară ori să-şi facă transferul la religia lor. Oare tata lor, Alah îi învăţa să ucidă?! Nu cred. Ca orice religie cu tradiţie, mai ales una monoteistă, îndrumă doar la pace, toleranţă şi iubire între oameni. Atunci, de unde ideea asta o jihadului? Prostia, prostia omenească, iată care este sursa. Păi ce altceva poate să ducă la lăcomie, la distrugătoarea dorinţă de dominare şi de putere absolută asupra celorlalţi? Prostia, desigur. A face de râs omul, această dorinţă înzestrată cu raţiune, (care nu este totuna cu prostia), prin jihadul lor, pentru fanaticii orientului nu înseamnă... nimic. Probabil le-au intrat prin nas şi urechi, prea mult nisip care treptat a luat locul creerului. Drept urmare, le-am tras un frecuş, să ţină minte că au intrat într-o ogradă românească. Deci, după ce am descoperit containerul din santina vasului, am venit în cabina unde locuiau cei doi, Al Tahar şi Al Icub, concentrându-mă, nu prea tare, că nu meritau atenţia mea întreagă. De fapt, în alte împrejurări, nu ar fi meritat-o de loc: astfel de oameni ar trebui să-l aibă ca fiu pe fratele lor - iertaţi-mi gândurile dar, niciodată nu am putut să suport ucigaşi de oameni nevinovaţi. Mai ales de copii, căci o astfel de bombă nu iartă pe nimeni. Am luat cabina la „răscolit” şi am făcut să zboare prin interiorul ei toate obiectele, cele mai casante, spărgându-le în capul fanaticilor prin care se scurgea sângele lor amestecat cu şerbet şi rahat. Le-am mai transmis nişte şuierături a la „fantomas”, şi cu o cutie de cremă de ghete, le-am lansat şi un mesaj scris pe melamina albă a cabinei: „ jihadul este un rahat de cămilă constipată” Când au văzut toate acestea, s-au înspăimântat, nevoie mare şi au luat-o pe scara de pisică, spre puntea superioară, strigând ” Alah, Alah”. Imediat ce au întins-o din cabină, am lansat mental o săgeată de foc. Cabina a luat foc. Incendiul a alarmat atât echipajul, cât şi autorităţile portuare. Astfel, nava a fost oprită să mai intre în port pentru a tranzita şi fu reţinută în radă. Pericolul fusese îndepărtat. - 76 -


Zidul Fiarei Ştiam acum ce voise să facă: considerând ţara noastră mai uşor de tranversat cu o astfel de „marfă”, ne-au ales pentru a face acest lucru. Dar s-au înşelat, după cum s-a văzut. Nu ştiam însă care a fost ţinta lor iniţială. Oricum, acum vor trebui să modifice destinaţia. Amicii mei au privit amuzaţi tot „ scenariul” acţiunilor mele, iar acum asistam cu toţii, cum nava face cale întoarsă spre Mediterana, prin Bosfor şi Dardanele. Adio, calătorie sprâncenată, pe curând. Într-adevăr, pe curând, căci nu aveam de gand să-i las să-şi facă de cap, oriunde s-ar fi îndreptat. — Măi, dar ştiu că ai talent regizoral nu glumă, glumi Americanul râzând — Ioane, acest soi de oameni, dacă îi pot numi astfel, au apărut de câteva decenii încoace, ca nişte şerpi veninoşi, ca nişte căpuşe peste neamul omenesc. Acest soi rău de creaturi leneşe, cărora niciodată nu le-au plăcut munca, au acum, datorită aurului luat în schimbul petrolului, posibilitatea să facă .... ceva. Se plictiseau tare, aşa că le-au venit ideea jihadului. Da, se plictisiseră de haremurile lor imorale, de lipsa războaielor dintre triburi. Ce să facă? Şi astfel, au perfecţionat terorismul, cu noile mijloace ce le puteau avea acum la îndemână. Cică, noi creştinii suntem păgâni, adică fără de Dumnezeu, iar ei au unul: pe Alah. Să mă ierte Alah al lor, care îndrumă doar la bine, dar copii lui,după cum am mai spus, au făcut transplant de creer. Cu nisip. De fapt nisipul nu moare, e mai rezistent şi-or fi zis ei, treaba lor. Treabă mare, care s-o facă în ograda lor. Nu să împrăştie nisipul lor, prin întreaga lume, după ce au fost primiţi cu braţele deschise pretutindeni, după ce au fost găzduiţi şi şcoliţi în instituţii de înaltă clasă, trataţi omeneşte, egal şi cu mare căldură. — Petru, spuse Eula, întrerupându-mi şirul gândurilor, acesti fanatici posesori de arme, şi ce armă, trebuiesc opriţi. Nu este deajuns că i-am îndepărtat de România, copii nevinovaţi sunt în toată lumea. —Bineînţeles, Eula, dacă nu aveţi nimic împotrivă, lăsaţi să duc eu treaba asta până la capăt. Voi ocupaţi-vă, între timp, de zidul fiarei. — De acord, fii însă receptiv la eventualele noastre apeluri. Nu uita că eşti al şaptelea şi că fiară va putea prinde din nou curaj să ne atace dacă îţi va simţi lipsa. — Atenţia mea va fi distributivă. De altfel voi termina repede cu episodul acesta de „rahat de camilă” . — Ha, ha râse Sandra, dar se vede clar cât de mult îi iubeşti... — Aici nici nu poate fi vorba de iubire dar, dacă va veni vorba, dragostea mea este atât de mare, încât aş pune mătura în doliu la dispariţia acestora. — Hopa, dar tu chiar că-i iubeşti nespus, nu se putu abţine nici Americanul — Dragii mei hai să lăsam gluma şi pe terorişti în plata lui Petru deocamdată şi să ne vedem de treabă cu zidul fiarei. —Prieteni, spusei eu atunci, mergeţi, vă rog, în Bucureşti şi curăţaţi-l de porcii care pocnesc de grăsimea acumulată pe spinarea oamenilor cinstiţi. Acest oraş, după cum îi spune şi numele, ar trebui să fie un oraş al bucuriilor, nu un oraş al plangerii. Ucideţi braţele fiarei şi dărâmaţi zidul dintre omenie şi neomenie, vă rog! ▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒

Tot timpul am făcut doar ce am vrut. Niciodată ceea ce trebuie. Parcă am a mai spus-o, numai, ştiu. Cert este că acum voi face ceea ce trebuie. Gândindu-mă în liniştea şi pacea din sala Cristalului, la bomba pe care o transportau jihadiştii aceia inconştienţi, nu puteam să nu fac o comparaţie: acea bombă închisă într-un mic container, mă ducea cu gândul la un duh închis într-o sticlă, sau într-un oarecare vas străvechi, cu un dop. Dacă cineva naiv ori doar curios, ar fi scos dopul, duhul ar fi fost eliberat imediat, dar duhurile pot fi bune ori rele.

- 77 -


Zidul Fiarei Dacă un singur buton de la mecanismul aflat în interiorul acelui container, ar fi fost apăsat, nu ar fi eliberat un simplu duh. Ar fi slobozit pe însuşi diavolul pe pământ. De parcă nu am avea, deja printre noi, o mulţime de slujitori ai acestuia, care ne fac viaţa un coşmar. Otrăvit de aceste gânduri am descins fulgerător la bordul navei, „CARD I”, nume pe care nu l-am înţeles, decât citindu-l invers. Odată ajuns aici, am constatat imediat două lucruri: tot echipajul era în stare de ebrietate şi al doilea lucru, că tocmai se trecea prin Bosfor. Ce păcat. Aceşti oameni, nici măcar nu se bucurau de frumuseţea acestor locuri, atât de înrăit le era sufletul. Stăteam la prova vasului şi priveam fascinat, peisajul. Marea părea că vrea să se închidă la orizont, pentru a nu ne lăsa să mergem mai departe si să părăsim aceste locuri frumoase. În mărinimia ei, ne îmbrăţişa astfel, înainte de a trece în Mediterana. Casele de pe ţărm coborau până la malul mări, livezi de portocali şi lămâi, lăsau în atmosferă un parfum de rai, care amestecat cu mirosurile de iod şi sare ale mării te îmbiau la visare. Bucuria de a trăi plutea în jurul tău. O, natura, tu, care eşti atât de darnică, iar noi atât de nerecunoscători! Pe punte apărură cei doi jihadişti şi căpitanul. — Căpitane, spuse Al Tahar, vom urma ruta pe care am stabilit-o? — Desigur, la viteza pe care o avem, voma junge pe costele Franţei foarte curând. — Da, spuse si Al Icub, aceşti păgâni, care au adus pe pământurile noastre numai nedreptate, vor fi pedepsiţi în sfârşit, Slăvit fie Alah! — Să nu ne grăbim fraţilor, spuse căpitanul. Mai întâi va trebui să descărcăm marfa la Napoli, în Italia, apoi vom naviga spre Franţa, pe coastele de est ale acesteia. — Căpitane, această „ pedeapsă” a jahidului, pe care o avem în cală, nu poate distruge decât un orăşel, dar de ajuns pentru a face cunoscută voia lui Alah. — M-aţi plătit, iar eu vă transport, restul nu mă interesează, spuse apatic, căpitanul, care de felul lui era un ateu convins, nepăsător în faţa oricărei religii. Religia lui era banul şi singuratea, în nemăginirea mărilor şi oceanelor. Sărman om! Oare viaţa dură care o ducea, să-l fi făcut atât de indiferent şi inconştient faţă de tot ce îl înconjoară? Totuşi. ...genocidul pe care îl puneau la cale jihadiştii, ar fi trebuit să-i alarmeze cumva. Dar, vai. Băutura îi amorţise simţurile umane, iar singurătatea îi paralizase sufletul. Ştiind eu, acum, unde doreau să ajungă şi ce voiau să facă, aceşti răzbunători trimişi a lui Alah, am hotărât să profit de timpul rămas până la destinaţia navei şi am revenit în sala Cristalului. Aici, pe micile platforme individuale, erau trupurile prietenilor mei. Deci erau în misiune. Am reintrat şi eu în propriul trup, am ieşit pe malul apei şi m-am aşezat pe o bancă. Acum eram în Bosfor, acum sunt pe maul Dunării, gândeam eu. Aceste posibilităţi extraordinare mă copleşeau încă. Întelegeam acum, de ce oamenii obişnuiţi, nu se puteau bucura de aceste „ puteri”, pe care le aveau de drept: lumea nu este încă pregătită. Fiara încă îi ţine înlănţuită în ghearele ei. Bunătatea şi pacea încă nu făceau casă bună cu omenirea. Egoismul continua să predomine. Dacă toţi ar avea cunoştinţa acestor puteri, s-ar fi distrus reciproc. Ura si răzbunarea ar fi condus, nu iubirea. Atunci noi ce suntem? Avangardă? Înţelegeam că trebuie să ajutăm doar şi să ghidăm. Era o sarcină grea. Câte vieţi va trebui să avem, ca să ducem la bun sfârşit ceea ce am început? O viaţa a noastră, apoi acelor ce vor veni după noi şi tot aşa, până când omenirea va realiza „saltul”. Să evolueze spre o lume armonizată în întregime. Alte lumi şi alte universuri ne aşteaptă, dar nu ne pot primi atâta timp cât insistăm şi perseverăm în egoism şi individualizare. Parcă ruşinat, de faptele semenilor mei, priveam în pământ, la iarba ce se aşternea la picioarele mele. Pe betonul digului, chiar la marginea stratului de iarbă, înaintă într-un dute-vino, un şir de furnici, care erau împovărate de sarcini de cel puţin trei ori greutatea lor. - 78 -


Zidul Fiarei Păreau neobosite şi foarte preocupate de ceea ce faceau. Şirul lor de pierdea undeva în lungul digului, probabil la muşuroiul lor, asemeni gândurilor mele, care şi ele se pierdeau, undeva, în noianul întrebărilor, fără răspuns (ori cu răspunsuri evidente, prea evidente ca să le pot admite cu uşurinţă). Drama sufeltului meu a fost, dintotdeauna şi este si în prezent, răutatea sufletului uman. Cât de rău ne putem face unul altuia! Există oare un scop în toate acestea care să justifice faptele? Eu nu am găsit niciunul. Totul este doar EROARE umană! Priveam în continuare furnicile harnice şi neobosite, la un moment dat venindu-mi dorinţa să întind mâna şi să le mângâi.Dar nu am facut-o. Păreau atât de fericite! Sau poate că puţin le păsa de fericire ori mai ştiu eu ce alte „ comori” neaflate de oameni. Erau, pur şi simplu, mulţumite că existau şi mulţumeau, prin neabaterea de la drumul lor, lui Dumnezeu pentru că le lăsase să fie. Oare omul, nu poate şi el să mulţumească în scurta lui viaţă, pe care o are pe pământ, Creatorului, urmându-şi doar calea menită? Căci şi omul are o menire: să sfinţească locul. Aş. A-ţi văzut vreodată un om care să sfinţească ceva? Nu, desigur. Omul, mai devreme ori mai târziu, va sfârşi prin a-şi da arama pe faţă şi va distruge locul. Conştient, ori nu, o va face. Amintindu-mi de trupurile dragilor mei amici, am plecat spre sala Cristalului, m-am strecurat discret în interiorul ei şi priveam, întins pe mica mea platformă, la marele Cristal, gândindu-mă la tainele care l-au putut crea şi instala acolo. Am renunţat însă la a mă întreba, căci ştiam că oricum nu aveam cum să aflu vreun răspuns şi m-am dedublat. Plecând astfel, în căutarea amicilor mei, am efectuat mai multe cercuri concentrice deasupra bucureştilor şi am localizat poziţia unde amicii mei luptau cu zidul fiarei. — Dumnezeu cu noi, am spus lui Leo, care mă observă primul. — O, Petre, dar ce faci aici? — Ai venit să ne ajuţi, întrebă Sandra, care văzându-ma se bucură sincer . — Nu, draga mea, am profitat de o pauză doar, până când acei criminali vor ajunge la destinaţie şi am venit să văd ce mai faceţi. — Mă, ţie ţi-a fost, pur şi simplu, dor de noi, spuse Americanul, voios nevoie mare. Câtă dreptate avea! Întredevăr, voisem să-i revăd, ca în felul acesta să uit de durearea din sufletul meu. Să văd oameni adevăraţi, oameni care iubesc si ajută oamenii. Eram atât de bucuros de revedere, încât imi venea să-i îmbrăţişez dar, nu puteam să o fac, dat fiind starea în care ne aflam. M-am mulţumit să o fac în gând şi cu privirea, fapt pe care l-au înţeles imediat şi ei. — Ei, dacă tot ai venit, la treabă, spuse Eula. Am privit, în jurul meu şi am văzut la ce fel de treabă se angajaseră amicii mei : erau într-o sala de judecată, unde un magnat autohton al petrolului era acuzat de faptul că fraudase statul cu sume mari, în urma unor licitaţii dubioase. Dar, atenţie, acest om furase mii de miliarde din avutul naţional, în detrimentul nu numai a acestuia, cât şi a celor care erau afectati direct. Îşi însuşise domenii şi rafinării, pe care le folosea acum în interes propriu şi râdea, in răutatea şi nesimţirea lui, în faţa celor care îl judecau. De fapt, nici nu era o judecată adevărată, era un circ menit să închidă gura proştilor. Adică a oamenilor şi a statului. Unii păgubiţi, alţii complici. Între aceşti nesimţiţi şi cei aflaţi în sala de judecată, era un zid al fiarei, de culoare roşie, care vibra parcă de bucurie că poate face atâta rău în mintea acelui individ deosebit de avid. Fulgeror, Eula penetra cu toată forţa ei acel groaznic zid, făcându-l să explodeze într-o ploaie de scântei care pluti pentru o clipă deasupra celor adunaţi în sală, apoi căzu peste ei şi dispăru. Binenţeles, că cei din sala de judecată nu avură cum să vadă toate acestea.

- 79 -


Zidul Fiarei Pentru o clipă, faţa acuzatului îşi schimbă expresia: la început se înroşi, parcă fiindu-i ruşine, conştient fiind acum de faptele sale. Imediat însă, se transfigură, afişând o şi mai mare ură şi dispreţ faţă de toată lumea care îl privea. „Puţin îmi pasă mie de voi, îşi spunea în gândul lui, de prostia voastră. Nu voi păţi nimic. Banii şi complicitatea politicienilor implicaţi mă fac infailibil. La urma urmei ce vor de la mine? Întotdeauna este posibil orice în ţara asta. Este deajuns să fii la locul potrivit în momentul potrivit.” Fiara îşi întinse, aproape imediat un al braţ, între acuzat şi ceilalţi. Observând acest fapt, am trimis toţi, simultan energia noastră în plin zid. Din nou, acesta explodă dar nici un foc nu se mai văzu, nici o ploaie de scântei. Dispăru pur şi simplu.Sătui de faptele acestor aşa zişi oameni mari ai ţării noastre, au părăsit sala de judecată. Astfel de lucruri erau peste tot în ţară. Politicienii şi magnaţii sfidau orice raţiune ori bun simţ, acţionând după bunul lor plac, în detrimentul poporului român. Strigau în gura mare „pentru prosperitatea şi bunăstarea voastră vom face, vom drege”, dar imediat ce dispăreau din lumina reflectoarelor, ori din mijlocul unei băi de mulţime, sfidau şi râdeau în sinea lor : „ — Prostii, dă-le circ, promisiuni şi ei singuri tac şi înghit”. Vezi Doamne, ei sunt singurii destepţi, iar noi, restul, doar nişte proşti care nu avem decât să acceptăm vrând-nevrând, faptele reprobabile ale „ deştepţilor”. „ — Până când oameni buni? ” Strigătul meu se pierdu, undeva în văzduh. Nimeni nu-l auzi. Chiar dacă l-ar fi auzit cineva, tot degeaba, fiara lucra suficient în sufletul acestui neam. Nu vrea şi gata, să trăiască bine, să prospere. Pentru că această reacţie inexplicabilă să funcţioneze bine, au mai apărut şi diferiţi „catalizatori”. De exemplu, acea mică şi mijlocie clasă de burghezi, ce constituiau cea mai periculoasă tagmă de hoţi, întrucât ţine marea masă a oamenilor într-o „ hipnoza” de eventuale îmbogăţiri imediate, adormind astfel, toate simţurile în faţa unei evidente realităţi, facilitând şi terenul de acţiune al politicienilor cu funcţii mari, teren pe care poate opera oricine nestingherit, atâta vreme cât majoritatea doarme. — Eula, am spus eu, vă las să luptaţi voi aici, eu voi pleca pe nava care este pe cale să aducă o groaznică moarte, undeva pe teritoriul unei ţări prietene. — Ai grijă Petru, dacă ai nevoie de ajutor, este deajuns să te gândeşti la noi şi noi vom veni. Am plecat la fel cum am venit, adică trist. Peste tot era la fel. Răutate, asuprire, mascată ori nu, cruzime şi minciună. Este adevărat că cei care ajung la putere, sunt prinşi imediat în efectul acesteia, adică uită de realitate. Puterea, odată obţinută îţi dă în aparenţă mari satisfacţii, când în fapt, te face să mergi în patru labe : este foarte greu să mergi cu puterea în spate – este cam grea- în două picioare, atâta timp cât uiţi că eşti om, nu zeu. Înghiţind şi această amară pastilă a alchimiei faptelor omeneşti, am descins la bordul navei „Card I”. Ca un marinar, mi-am luat „cartul” în primire la prova vasului, urmărind ce mai puneau la cale jihadiştii, care printr-o simplă întâmplare, se aflau şi ei pe punte, în imediata mea apropiere. De data aceasta erau nebăuţi.Animalele acestea cu chip de om, vroiau să fie cu mintea limpede când vor omorî câteva sute de mii de suflete nevinovate. Dar vai de pielea lor, că mai eram şi eu pe acolo. La orizont, se întrezăreau coastele estice ale Franţei. — Căpitane, după cum am înţeles eu, vei sta la cheu cam două săptămâni, până descarci şi până îmbarci provizii şi apă, spuse Al Tahar. — Da, aveţi timp destul. Dar să ştiţi că nu voi aştepta nici un minut în plus. La ora şi data stabilită, să fiţi la bord, eu voi ridica ancora oricum.

- 80 -


Zidul Fiarei — Vom „programa” bomba să ia foc, astfel încât să avem timp să ne îndepărtăm suficient de departe când va exploda, spuse Al Icub. — Să recapitulăm : instalăm „pedeapsa” în interiorul ţării la locul stabilit, cam la douăzeci de mile de coastă, în peşterile ”Sihastrului”, pe lângă orăşelul X. Dus întors, o săptămână, deci vom ajunge la timp la navă. Stăteam şi ascultam cu câtă calmitate si indiferenţă, aceşti criminali puneau la cale genocidul, de parcă vorbeau de o simplă partidă de vânătoare. Iritat şi furios, am început să bântui” nava pe punte, apărând chiar şi în faţa jihadiştilor, încercând astfel să sperii cu apariţia mea fantomatică. S-au speriat într-adevăr, ba chiar au descărcat inspre mine, un întreg încărcător de cartuşe, dar văzând că nu dispar, au intrat în panică. — Al Tahar, a venit diavolul peste noi, strigă înfricoşat, Al Icub. E diavolul de pe aceaste meleguri, frate. Nu poate să ne abată de la ţelul nostru. E un semn că trebuie să-i distrugem pe aceşti necredincioşi. — Ba e un semn că trebuie se renunţăm..... Atunci am stârnit un vârtej de energie în jurul lor, dar tot nu i-am făcut să îşi schimbe planurile. Al naibii fanatici, mi-am spus eu, aştia nu sunt oameni. Orice om normal ar fi intrat la idei şi ar fi renunţat, dar aştia aveau nisip în loc de materie cenuşie, după cum am spus-o. Am privit atunci spre orizont. Până la continent mai erau cam o sută şi ceva de mile, deci şase ore de navigat. Am luat o hotărâre: voi scufunda nava. Nu doream să ucid pe nimeni. Probabil ca anumiţi membrii ai echipajului nici nu ştiau despre intenţiile criminale ale teroriştilor. Atunci mi-am făcut un calcul rapid şi am constatat că bărcile de salvare ale navei, vor putea transporta uşor şi la timp, tot echipajul. Am intrat în sala motoarelor şi am descoperit un rezervor de gaze. I-am trimis o „scânteie” direct în centru. Aceasta nu întarzie să explodeze, făcând o frumuseţe de gaură în bordul tribord al navei, sub linia de plutire. Cum era şi de aşteptat, nava luă apă rapid. Tot echipajul intră în alertă. Căpitanul dădu ordin să se astupe gaura din bord, prin exteriorul navei, folosind un paiol tip „ Macarov”. Acesta era format dintr-o foaie de cort impermeabilă , prinsă lateral cu mai multe parame subţiri, cu ajutorul cărora putea fi manevrabilă astfel încât să poată fi trecută pe sub chilă şi aşezată exact în dreptul găuri, presiunea apei făcea restul : ţinea foaia de cort presată pe spărtura din bordul navei, înlesnindu-i astfel, deplasarea până la ţărm, pentru reparaţiile necesare.. Când am văzut că au găsit repede o soluţie şi că tot echipajul era strâns la prova navei şi participa la aceste manevre, m-am ridicat puţin deasupra navei şi am trimis o altă scânteie de a mea, direct la pupă de data aceasta de zece ori mai „concentrată”. Pupa navei explodă în mii de bucăţi. În aer puteau fi văzute plutind bucăţi mari din suprastusctura navei, ba chiar şi elicea zbură o clipă prin aer, apoi căzu în mare împroşcând cu apă tot echipajul aflat la provă. Toţi se întrebauce naiba s-a întâmplat. Atunci mi-am făcut apariţia, sprijinit de un catarg ce mai era încă teafăr, iar cu mâna întinsă le făceam cu degetul arătător, mişcându-l în sus şi în jos, transmiţându-le astfel, mesajul înţeles în orice limbă :” nu a-ţi fost cuminţi, a-ţi fost pedepsiţi”. Priveau cu toţii stupefiaţi la „fantoma” mea, dar văzând că nava se scufundă, au sărit în bărcile de salvare care mai rămăseseră întregi şi se îndepărtară de navă cu toată viteza. În tot acest timp nu au încetat să privească la fantoma de pe navă, care le făcea cu degetul. Pentru un moment, m-a incercat nevoia de ai scufunda, dar m-am răzgândit. A ucide nu era verbul meu preferat, dimpotrivă, aşa că m-am abţinut şi am dispărut, lăsându-i pe aceşti criminali să-şi rumege singuri gândurile şi poate că în conştiinţa lor vor analiza faptele şi vor realiza ca o concluzie finală, că moartea nu este o jucărie, pe care orice copil dement al

- 81 -


Zidul Fiarei jihadului, o poate manevra. Alah să-i lumineze şi să nu-i mai lase la îndemâna unor capete cu turbane pline de nisip, ale unor lideri care urmăresc doar propriul lor interes. Am părăsit teatrul acelei drame şi am descins în sala Cristalului în trupul meu, dar parcă nu prea bucuros de data aceasta, pentru că era un trup de om, asemănător acelor oameni care erau capabili de atâta cruzime...inumană. Eu am iubit întotdeuna oamenii, indiferent de rase ori religie: toţi au în ei şi părţi bune, pe care am dorit şi sperat mereu, să le pună în aplicare, Dumnezeu îmi este martor şi să uite, odată pentru totdeuna, de tradiţii dăunătoare ori de ideile preconcepute, izvorâtoare de rău. Am plecat spre casă, unde nu mă aştepta nimeni ca întotdeuna. Dar acest lucru nu mai conta. Aveam acum prieteni minunaţi, care îmi umpleau golul singurătăţii de până acum, la simplul gând că existau. Doamne, iţi mulţumesc că mi-ai redat viaţa şi un ţel în cuprinsul ei. Îngenunchez sufletul meu în faţa Ta, la picioarele Tale şi îţi aduc slava! Pentru că nu am mai trecut de mult timp, pe acasă, la căsuţa poştală se aflau o mulţime de scrisori şi facturi. Aşa că m-am ocupat pentru un timp de rezolvarea acestora, uitând pentru un moment de ultimele evenimente prin care trecusem, viaţa domestică fiind un fel de pauză de odihnă, care mi-a ajutat astfel sufletul să se mai liniştească. Dar nu avea să fie pentru mult timp. Alte nenorociri aveau să mă cheme, alături de amicii mei pentru a ale preveni. Apele îndepărtate, nu-ţi potolesc niciodată setea, gândeam eu. Departe era izvorul liniştii mele din care doream cu atâta ardoare, să-mi potolesc setea de iubire şi linişte sufletească, împreună cu naţiunea acesta, care îmi făcu onoarea să-i aparţin. După ce am rezolvat cele de trebuinţă la domiciliu, căci, înainte de toate eram şi eu om ca toţi ceilalţi şi nu am uitat acest lucru, am plecat spre malul Dunării, mai întâi cu gândul de a face o simplă plimbare. Tot mergând pe faleză, am ajuns în dreptul intrării din sala Cristalului. Nu mă gândeam la acest lucru dar, de undeva din adâncurile mele, am simţit o vibraţie puternică. Nu era una liniştitoare, era alarmantă. M-am concentrat intens.Vibraţia se accentua, îngrijorător de mult. Ştiam acum : venea dinspre sala Crustalului. M-am pierdut, discret, printre copaci şi mam ascuns după unul mai gros, astfel să nu pot fi văzut de oamenii care se plimbau liniştiţi pe drumul de la malul fluviului. Simţeam, din ce în ce mai intens prezenţa amicilor mei din interiorul sălii Cristalului. Am încercat să comunic telepatic, dar nu am reuşit. De ce? Nu înţelegeam. Parcă între mine şi ceilalţi, era un zid de nepătruns. Pricepând, oarecum, despre ce este vorba, m-am lăsat să alunec uşor, cu spatele lipit de trunchiul copacului, am aşezat fruntea pe genunchi, iar mâinile le-am lăsat să se relaxeze pe lângă corp. Imediat m-am desprins din corpul fizic şi am privit în jurul meu. Doar o fracţiune de secundă. Mi-a fost de ajuns. Am văzut-o. Era ea, fiara! O formaţiune diformă, parcă alcătuită din flăcări de nişte culori nemaivăzute, se zbătea pe partea din afară de la intrarea în sala Cristalului. Trimitea, spre locul respectiv, bulgări de foc, roşii, portocalii. Se deplasa când la stânga, când la dreapta, dar văzând furioasă că nu poate pătrunde in interior, lua diferite forme, care mai de care mai înspăimântătoare. Deodată, doi ochi roşii de foc, din mijlocul acelei hidoase apariţii, mă descoperiră şi mă priviră, cu ură, pentru o clipă. Nu am aşteptat atacul. Imediat am revenit în trup, dipărând astfel din raza vizuală a creaturii. Am privit, la rândul meu, împrejur. Nici urmă de fiară. Desigur, nu o puteam vedea în stare normală, aşa cum nu mă putea percepe şi ataca decât în stare astrală. Pentru moment, nu ştaim ce să fac. Apoi mi-am adus aminte, că încă din copilărie, avusesem puteri supranaturale deosebite, fără să cunosc taina dedublării astrale şi mi-a venit o idee, ca să pot sări în ajutorul celor aflaţi în sala Cristalului. Deci, concentrându-mă, m-am dedublat din nou, şi am transmis către amicii mei următorul mesaj: „aprindeţi Cristalul!”. - 82 -


Zidul Fiarei Apoi, înainte ca fiara să mă poată ataca, am revenit la starea normală, păcălind-o pentru o clipă. A fost de ajuns. Amicii mei au primit mesajul, au activat Cristalul şi au privit imaginile de pe una din laturile acestuia. Aşa în stare fizică, m-am conectat mental cu Cristalul şi am proiectat pe ecranul acestuia, chipul meu. Legătura dintre mine şi cei din interior fusese astfel realizată, fără ca fiara să ştie acest lucru. În această situaţie, puteam să comunicăm telepatic. Simţeam cum sunt privit de ei, dar mi se transmitea totodată şi presiunea lor din interior, din ce în ce mai puternică şi teama lor, împreună cu speranţa binevenită, odată cu sosirea mea prin preajmă. „Nu vă fie teamă , vom rezolva şi această problemă, doar suntem toţi şapte acum” le-am transmis eu. „— Petru, răspunse Eula, va trebui să atacăm simultan şi fulgerător : tu din exterior iar noi de aici, înţelegi? „ — Da, dar eu, în clipa când mă fac vizibil fiarei, sunt atacat de aceasta iar voi nu puteţi interveni. „— Tocmai aici intervine ideea : vom ataca simultan, după cum am mai spus”. Te vei dedubla pentru o clipă şi exact în acea clipă vei trimite focul tău spre centrul fiarei, înainte ca aceasta să fi avut timpul să atace. În acelaşi timp, noi vom trimite energia noastră spre aceeaşi ţintă, de aici din interior : totul este sincronizarea perfectă.” „— Tocmai de aceea am răspuns eu, am făcut conexiunea cu Cistalul. Mă veţi privi cu atenţie, iar la semnalul meu (voi închide ochii), să trimiteţi energia voastră spre fiară. Aşa am procedat. În timp ce fiara se zbătea în continuare să distrugă intrarea, furioasă şi luând de data aceasta, o formă mult mai înspăimântătoare, aruncă şuvoaie de foc spre intrare, privind neîncetat în jur. Cred că mă caută. Dar nu i-am dat răgaz. Am lovit-o cănd nici nu se aştepta. Am închis ochii, m-am dedublat, am trimis focul spre ţintă, am revenit în trup. Totul a durat mai puţin de o zecime dintr-o secundă. Cei din interior privind chipul meu din imaginea Cristalului, au văzut semnalul şi au făcut la fel: au ţintit centrul fiarei cu toată forţa lor, simultan cu mine . Acea fracţiune de secundă, am putut zări totuşi, efectul focului nostru susţinut. O uriasă explozie, dezmembră, pur şi simplu, norul energetic al fiarei care, parcă azvârlită de o uriaşă forţă nevăzută, dispăru în zare, peste munţii aflaţi dincolo de malul opus al Dunării. Se făcu linişte . Şi în sufletul meu. Acum fiind în siguranţă, am pornit spre intrare şi am pătruns înăuntru, unde ceilalţi mă aşteptau. — Cum se face că a-ţi fost iar atacaţi atât de violent? Nu am putut să nu întreb eu, dată fiind situaţia alarmată în care i-am găsit când am poposit în preajma Cristalului. Pentru o clipă, mă priviră tăcuţi, apoi Cristi spuse: — Petru, ne-am băgat unde nu-i convenea fiarei. —? — Am descoperit, mai precis Sandra a descoperit, o reţea de trafic de copii. Aici interveni Mirela. — Petru, o bandă de ţigani unguri, au organizat cea mai execrabilă, odioasă, nu ştiu cum să-i spun, reţea de necrezut, pentru pedofili... — Cum? nu m-am putut eu abţine, simţind cum mă cuprinde o furie extraordinară. — Da, cum auzi, dar să-ţi explice Eula mai clar, că mie mi se face rău. — În inima Clujului, începu aceasta, opt tigani, cu dare de mână, au pus la cale o afacere prosperă. Aceşti indivizi, fără inimă, fură copii de pe cuprinsul întregii ţăti, îi sechestrează ani la rându, răpindu-i de la sânul mamelor lor, şi apoi îi „licitează” pe ....Internet....oferindu-i celui care dă mai multi euro. - 83 -


Zidul Fiarei Lăsând la o parte furia care mă cuprinsese, am spus: — Această rasă de oameni, nu a avut niciodată drag de o muncă cinstită. Tot timpul au inventat tot felul de metode de a face bani, speculând bineînţeles, acea tagma a „deştepţilor” naivi ori lacomi, după cum ei singuri o numesc. Mai exact, speculand slăbiciunile acestora. — Bine, dar copii mă? intreveni şi Ion, strângând cu putere din pumni. —Pentru felul cum gândesc ei, dacă o fac cumva, dacă iese bani, nici mama lor nu este scutită de a fi vândută, spuse Sandra. — Dacă proprii lor copii sunt schilodiţi imediat după naştere pentru a fi astfel „calificaţi” să cerşească, ce vă mai miră? — Dragii mei, spuse Eula, eu ştiu prea bine că nici unul dintre noi nu este rasist ori şovin. Acest lucru de altfel, ne este interzis. Întodeauna am iubit oamenii de orice fel, rasa ori culoare. Aceste situaţii fac parte din noianul de păcate umane. Noi iubim. Nu uitaţi: doar iubim. Chiar dacă îndreptăm aceste reprobabile fapte, nu am ucis pe nimeni. Oricine are dreptul la o a doua şansă. Aşa vom proceda şi de această dată, încheie Eula, privindu-l îngrijoarată pe Ion, care deborda de furie. În tot acest timp, Leo nu spuse nimic. Stătea îngândurat şi ne asculta. Se deplasa în paşi mărunţi de la un capăt la altul dintre micile platforme. În cele din urmă spuse: — Să analizăm atenţi, cele spuse de Eula şi cele observate până la venirea lui Petru: în acea clădire, nu are importanţă acum care, din inima oraşului transilvănean, ştim că se afla la subsol, camere unde sunt ţinuţi acei copii. În prezent se afla acolo trei băieţei, unul de şapte, altul de zece si altul de opt ani. Aceştia sunt daţi dispăruţi de aproape un an. S-a scris despre dispariţia lor şi în ziare. Nimeni nu a dat de urma lor până acum. —Iartă-mă că te întrerup Leo, spuse Mirela, dar cine licitează? — Da aici se vede treaba că romanii sunt excluşi, cel puţin din ce am aflat până acum. Belgienii sunt în capul listei. Acesti oameni au aflat despre marile posibilităţi ce le oferă ţara noastră lipsită de legi şi condusă de politicieni corupţi. Ei cred că sunt nevăzuţi aici de către compatrioţii lor, astfel putându-şi satisface îngrozitoarele lor pofte de oameni handicapaţi serios sufleteşte şi trupeşte. Aceste scursuri ale societăţii umane vin în România, unde alte scursuri, de pe aceste frumoase plaiuri, au găsit de cuviinţă că un copil nu este cu nimic deosebit de orice altă marfă ce poate fi vândută. — Să iubim Doamne, să iubim, să iertăm Doamne, să iertăm şi să nu ucidem, răbufni Americanul, care nemaiputându-se stăpâni, sări în picioare şi înălţă ameninţător braţele cu pumnii înclestaţi şi faţa congestionată de o furie, pe care oricât se străduia, nu o putea stăpâni, cu atât mai puţin să o ascundă. — Linişteşte-te Ioane, pentru numele lui Dumnezeu, zise alarmată Eula. Furia ta ne poate distruge pe toţi. Ion o privi pentru o clipă uimit, apoi, dându-şi seama că a întrecut măsura se calmă, se aşeză pe una din micile platforme şi dispăru în astral. — Dragii mei, spuse îngrijorată Eula, astfel de scăpări nu ne sunt permise. V-am atenţionat, încă de la început. Nu numai că ne pot distruge, dar ne pot luate puterile primite în dar şi trimite ireversibil, undeva in adâncurile neştiute ale universului. — Activaţi Cristalul, am spus eu. Imediat! Am aşezat toţi palmele pe locurile ştiute pe piedestal de la baza Cristalului si am activat una din laturile acestuia. Pe ecran apăru nici mai mult nici mai puţin decât.......Luna. Undeva pe aceasta, apăru, mărindu-se porţiunea respectivă, o formaţiune de sol cu aspect bizar. Era parcă un cub cu mai multe ramificaţii în formă de raze, iar în centrul lui, mai bine zis deasupra acestuia, stătea Ion. În genunchi şi se ruga. Cu faţa îndreptată spre panorama înstelată din univers.

- 84 -


Zidul Fiarei — Ion dragă, revino la noi. Eşti puternic, nu trebuie să cedezi aşa uşor. Revino, avem nevoie de tine, spuse cu lacrimi în ochi Eula. Galsul ei, pe care îl auzeam cu toţii, era atăt de cald, de rugător, încât ne înduioşa pe toţi, inclusiv pe Sandra plângând în hohote înăbuşite. Trupul lui Ion de pe platformă se ridică uşor în capul oaselor. Revenise. Stătu o clipă privindu-ne cu remuşcări în priviri si apoi se aruncă in braţele Sandrei, mai precis, o adună el în braţele sale puternice şi scuturat de plâns, spuse: — Iartă-mă dragă. Iertaţi-mă toţi, vă rog. Atunci, nerugat de nimeni, ascultând doar de un tainic impuls interior, a început să ne povestească drama pe care o trăise în adolescenţă: — Aveam nouăsprezece ani când s-a întâmplat cele ce vă voi povesti. Până acum nu am spus nimănui despre acestea, nici măcar părinţilor. Făcu o mică pauză, parcă nehotărât, dacă să ne povestească ori nu dar, aducându-şi aminte, probabil de reţeaua de pedofili, se înroşi la faţă, se stăpâni imediat şi continuă : — Aveam o bărcuţă la Dunăre, cu care mergeam din cănd în când, la pescuit, pe celălalt mal al apei, în preajma satului de vizavi. Într-o zi am plecat la pescuit, încă din zorii zilei, luându-l şi pe frăţiorul meu, care era nebun după astfel de plimbări. L-am privit cu toţii întrebători, mai ales Sandra care auzea pentru prima oară că Ion are un frăţior. — Da, nu mă priviţi aşa. Am un frate, cel mai drag şi mai cuminte frate pe care l-a avut vreodată cineva. Când aveam patru ani, un vecin pe nume Radu, de câte ori mă prindea, mă bătea, aşa de plăcerea lui, căci nu avea vreun motiv. Eu sufeream în ascuns şi nu spuneam nimic nimănui, nici măcar părinţilor. Îmi era ruşine. Cred că eram de pe atunci un încăpăţânat. Voiam să rezolv singur situţia. Într-o zi, mama m-a prins cum mă rugam în camera mea, la icoana din perete, să-mi dea Dumnezeu un frăţior mai mare care să-l bată pe Radu. Mama mă lua în braţe şi mă săruta tandru. Mă întrebă atunci, de ce să îl bată pe Radu, dar nu i-am spus nimic. Încăpăţânat ca întotdeuna, ce mai. Şi iată că acum aveam un frate, dar mai mic. Pe Radu l-am aranjat eu singur, când am mai pus ceva muşchi pe mine. Cum vă spuneam, am plecat cu noaptea în cap la pescuit, vâslind către celălalt mal al Dunării. Plimbarea în zorii zilei pe această minunată apă curgătoare, cu aburii şi miresmele ce pluteau împrejur, era o bucurie. Frăţiorul meu nu spunea nimic, se lăsa legănat de mişcările bărcii şi contempla ca un mic filozof, aceste clipe minunate. Îl simţeam cum se bucură de aceste trăiri, alături de mine. Am stat toată ziua la pescuit, neputându-ne sătura de minunatele clipe. Am prins peşte, fapt care l-a bucurat nespus pe frăţiorul meu. Spre seară, ne aflam încă pe malul opus, iar înainte să plecăm sper casă, am spus frăţiorului meu să stea lângă barcă şi să o păzească, ca eu voi megre în lanul de porumb din apropiere, pentru a lua nişte ştiuleţi „ în lapte”. Ştiam că îi plac foarte mult micuţului. — „ Da vin şi eu, spuse el” . — “ Nu se poate, barca trebuia păzită...” L-am convins până la urmă că trebuie să stea acolo, întrucât aveam să mă întorc repede. Am plecat spre lan şi am pătruns adânc în interiorul acestuia, căci la margine – nu prea aveam ce să culeg, deoarece mi-o luaseră alţii înainte.Tot căutând ştiuleţii cei mai buni, am auzit la un moment dat un ţipăt. Am ascultat atent. Era ţipătul frăţiorului meu. Am aruncat ştiuleţii la pământ şi am fugit spre barcă. Când am ajuns, am văzut ceva ce cu greu am putut să uit ulterior. O ură şi o putere năprasnică mă cuprinse din tălpi până în creştetul capului şi în adâncul fiinţei mele. Trei matahale, fiind de cel puţin de trei ori mai mari ca mine, se aflau în preajma bărcii. Doi stăteau pe marginea bărcii şi râdeau, privind cum al treilea îl bătea pe frăţiorul meu, pentru că nu stătea cuminte să-şi dea pantalonii jos şi să îl violeze. Când am realizat toate acestea şi gândindu-mă la ce ar fi urmat dacă mai întârziam, ura din mine se intensifica la maxim. - 85 -


Zidul Fiarei Ion se opri aici, strânse pumnii şi o lacrimă îi aluneca din ochii lui. — O singură clipă dacă mai întârziam, frăţiorul meu ar fi fost violat, spuse Ion şi un pumn se abătu pe una din platormele din sala Cristalului, făcând-o să se zguduie de parcă era fiara la intrarea acesteia. Atunci ,,a continuat el, m-am repezit spre animalul care era ocupat să-mi violeze frăţiorul şi care nu m-a putut observa la timp, l-am răpus cu un singur pumn pe care l-am aplicat în creştetul capului bestiei. Acesta căzu lat, cât era de mare, scăpând din mâinile lui murdare pe frăţiorul meu, care fugi imediat în lanul de porumb. Ceilalţi doi, văzând acestea, se repezi la mine cu intenţia clară de a mă omorî, căci unul avea în mână un cuţit iar celălalt o secure cu coadă scurtă. Am luat şi eu repede un par, de fapt o creangă mai groasă din mulţimea care se aflau din belşug prin preajmă şi m-am pus în gardă pentru a mă apăra de namilele acelea care voiau sămi facă felul ; nu aveau nevoie de martori la viol, vezi Doamne. Nu ştiu de unde am avut forţa necesară şi curajul să înfrunt pe aceşti potenţiali criminali. Ştiu doar că, după căteva minute lupta încetă. Ambii erau la pământ, morţi, plini de sânge. Unuia îi zdrobisem un braţ şi partea din spate a capului, iar altuia, ferindu-mă de securea lui de ucigaş, i-am aplicat o lovitură de par între picioare, apoi i-am dat o altă lovitură în frunte. Între timp, primul, care încercase să-mi violeze frăţiorul, îşi revenise şi încercă să mă atace pe la spate, furişându-se. L-am simţit la timp şi m-am întors spre el şi pentru o clipă neam privit în ochi. Nu era înarmat. Atunci, cuprins de o furie oarbă, am aruncat şi eu parul, miam încleştat pumnii şi am aşteptat atacul. Văzându-mă jumătate cât el, se repezi spre mine cu dispreţ. Am lovit cu atâta încrâncenare, încât nu simţeam loviturile năucitoare pe care le primeam la rândul meu. Loveam, loveam, pumnii mei parcă erau din fier. Nu mai simţeam nici o durere. Mă aşezam înadins în calea lovituirilor. Fiecare lovitură ce o primeam, mă întărea. Ura mea era imensă. Loveam şi iar loveam. De mult adversarul meu era întins la pământ, dar eu continuam să lovesc. Am lovit aşa, inconştient, câteva minute, până când am observat că faţa celui căzut nu mai avea nici o formă. Pumnii mei, erau şi ei fără o formă clară,fiind plini de sânge. M-am ridicat şi am luat parul, căci pumnii mei nu mai erau buni de nimic. I-am luat la rând pe ceilalţi doi, până am văzut că prin pantaloni le ieşea aşchii din oasele picioarelor zdrobite. Atunci m-am oprit. Aducându-mi imediat aminte de făţiorul meu, am alergat cu ultimele puteri pe care le mai aveam, Dumnezeu ştie de unde, spre lanul de porumb, unde l-am găsit pe frăţiorul meu stând în şezut, cu un ştiulete de porumb în mană şi spunând cuvinte pe care nu le înţelegeam, aproape nerecunoscându-mă. Am rămas o clipă descumpănit, dar m-am adunat imediat. L-am luat în braţe şi am alergat spre barcă, ţinând căpuşorul fraţiorului astfel ca să nu poată observa în iarbă cele trei cadavre. Am urcat în barcă ţinându-l în braţe si am vâslit către celălalt mal. Nu i-am dat drumul din braţe de teamă să nu cadă ori să nu vrea să se arunce singur în apă şi să se înece. Când am ajuns acasă o altă nenorocire... Mama, văzând starea în care se afla frăţiorul meu şi-a dat seama că ceva grav se întamplase. M-a luat la pumni, strigand: ce i-ai făcut derbedeule, ce i-ai făcut? Tăceam şi primeam loviturile mamei fără să le simt. De parcă mai puteam să simt ceva.... Luand un băţ mai gros, văzând că nu simţeam nimic, mama a continuat să mă lovească. Eram din nou plin de sânge, căci mă nimeri în arcada dreaptă, spărgându-mi-o, iar sângele curgea şiroi pe obrazul meu. Obosind în cele din urmă, mama căzu alături de frăţiorul meu, care aşezat pe jos, cânta „zărzărică, zărărea”, un cântecel pe care îl auzise el undeva şi care îi plăcea foarte mult. Înnebunise de durere. Deodată am dispărut în fundul curţii, sub un nuc bătrân şi am zăcut sub el, pe jos, până dimineaţă. Nu vă mai spun că a venit tata, m-a găsit zăcând sub nuc, dar asta nu a contat pentru - 86 -


Zidul Fiarei el, că m-a luat şi el la bătaie. Dar nu-mi mai păsă de nimic. Ceea ce se întâmlase cu frăţiorul meu mă marcase îndeajuns de tare pentru a nu mai simţi nimic. Îmi doream în acele clipe, pur şi simplu, să mor. Între timp părinţii mei văzând că de la mine nu pot afla nimic, l-au dus pe micuţ la o mulţime de doctori, concluzia unanimă fiind: stare de şoc în urma unei traume psihice. Eu am umblat pe străzi, pe maidane, pe aiurea, căci nu ştiam nici o clipă pe unde mă aflam, sau ce făceam. Un gând însă mă obseda tot timpul: să mă duc ori nu la miliţie. Omorâsem trei oameni! Nu m-am dus la miliţie. Am aşteptat să vină ei să mă aresteze, că poate atunci voi avea puterea să mărturisesc şi să realizez cele întâmplate. Dar nu se întâmplă nimic din toate acestea. Tot aşteptând, atrecut aproape o lună. Frăţiorul meu continua să cânte „zărzărică, zărzărea”. Mi se rupea inima. Îmi venea să-i caut la cimitir pe cei trei şi să-i mai omor odată. Dar Domnul se îndură de mine, tocmai când mă aflam în pragul nebuniei. Am aflat, nu mai spun de unde, că cei trei nu muriseră. Au fost găsiţi aproape morţi, zăcând pe plajă, de consăteni lor. Când au fost capabili să vorbească, au declarat, că beţi fiind, s-au întalnit cu alţi golani ca ei, sau luat la bătaie iar restul nu-l mai ştiu. Aici Ion se opri. Plecă ochii spre podeaua sălii... — Vă rog, vă rog din suflet să mă iertaţi... pentru indiscilpina de mai înainte, datorită acelor pedofili despre care mi-aţi povestit... — Nici nu se pune vorba, Ioane, iartă-ne tu pe noi, că nu am ştiut despre ceea ce ţi s-a întâmplat. Sandra plangea. Ion se duse spre ea şi o îmbrăţişă din nou. Întortocheată mai este şi viaţa asta, gândeam eu. Momentele relatării acestor fapte inumane, l-au făcut pe Ion să retrăiască acele clipe de coşmar dar, s-a adunat sufleteşte, revenindu-şi şi demostrându-ne astfel, cât de puternic era acest brav şi minunat tovarăş. Chiar el a luat iniţiativa, imediat ce am adus vorba despre reţeaua de pedofili din acel oraş transilvănean. — Pe aceşti neoameni, vă rog să-i lăsaţi în seama mea, spuse calm Ion. — Bine, dar... încearca să spună Sandra. — Ioane, ţi-am mai spus, interveni Eula, nu trebuie să te laşi stăpânit de sentimente personale în astfel de acţiuni... — Ştiu, este lupta mea dar promit să fiu total detaşat, sper... Ştiind cu toţii, că o promisiune făcută de Ion este respectată întodeauna, am trecut la întocmirea unui plan de acţiune : Ion va fi vârful de lance, noi îl vom seconda, supraveghindu-l permanent, gata să intervenim dacă va fi nevoie. Pe o stradă liniştită din oraşul transilvănean, era o frumoasă vilă, împodobită cu stocaturi vechi şi un gard de fier forjat. În spatele acestei vile era o imensă grădină bine întreţinută, iar undeva spre fundul acesteia, era un fel de capelă, din piatră, cu cruce deasupra. Probabil ctitorii fuseseră foarte credincioşi, de au ţinut să-şi construiască la ei, în curte un lăcaş unde să se poată ruga. Nimic la exterior nu lasa se se bănuiască o altfel de întrebuinţare a locaţiei. Însă, ochii pătrunzători ai lui Ion, descoperi o tăinuită intrare, chiar sub micul altar aflat în interiorul capelei. Cum nu era o problemă pentru Ion să pătrundă în interior, acesta nu se obosi să caute mecanismul ascuns, care ar fi înlesnit intrarea. A pătruns sub altar, unde nişte scări duceau la un tunel care, încă de la început părea foarte lung şi întortocheat. Într-adevăr, era ramificat în mai multe braţe, unul din ele adăpostind un depozit-cramă, de vin şi alimente; părea destinat să poată păstra mult timp, orice fel de provizii. Un al doilea braţ, al tunelului principal, era foarte curat şi de-a lungul lui se puteaui vedea mai multe uşi din lemn, asemeni celor de la celulele din evul mediu, din lemn masiv de stejar, prevăzute cu - 87 -


Zidul Fiarei zăvoare ce pot ţine departe prizonierii periculoşi. Exista aici şi instalaţie electrică, cu lămpi fluorescente, cât şi sistem de aprovizionare cu apă potabilă. Ce mai, era un adevărat buncăr. Din spatele uneia dintre aceste uşi, se auzea un zgomot produs de un aparat de radio ori un televizor. Întradevăr, în interiorul acestei încăperi, un televizor funcţiona, pe ecran putânduse vedea un program de desene animate. Doi băieţaşi stăteau cuminţi şi priveau programul. În cameră se mai aflau tot felul de bunătăţi alimentare, pe o măsuţă foarte curată, iar, împrăştiate peste tot, erau multe şi felurite jucării. Văzând toate acestea Ion cercetă şi cel de-al treilea tunel secundar. De-a lungul acestuia, erau înşirate pe lângă pereţi, tot felul de lăzi şi containere, care mascau o uşă metalică, de culoarea peretelui, făcând-o de neobservat. Nu şi de privirea ageră a Americanului. Trecu prin ea şi se trezi într-o imensă încăpere circulară. În partea de nord a acesteia, erau mai multe monitoare, aşezate pe un banc acoperit cu pal melaminat, de culoare albastră. Pe scaunele cu rotile din faţa lor, erau aşezaţi doi oameni care priveau în permananţă monitoarele. Aha, gândi Ion, de aici urmăresc starea copiilor, cât şi licitarea catre pedofili! Acesta din urmă, putea fi urmărită de un monitor de ultimă tehnologie. Pe hol se auziră paşi, căci nu după mult timp, în încăpere pătrunse un nou personaj, un ţigan înalt, cu o imensă pălărie neagră pe cap şi pantofi din piele de crocodil, cu margine metalică la tălpi. — Probleme? Se adresă el în limba maghiară, celor doi care supravegheau monitoarele. — Nu Jale, totul este ca până acum, normal, răspunse unul din ei care răspundea la numele de Baros, după cum avea să afle Ion mai târziu. — Fiţi atenţi şi nu părasiţi în nici un caz aparatele. Poimâine va fi o licitaţie babană. Ce doi holbară ochii. — Da, ce vă uitaţi aşa? Nu s-a mai licitat demult, iar în ţara au intrat mai mulţi clienţi, printre care doi barosani rău de tot, plini de caşcaval; sunt doi belgieni care precis vor câştiga licitaţia. — Jale, vreau nişte wisky, din acela, ştii tu, bun rău, spuse atunci cel de al doilea, pe nume Pasăre. De fapt acestea erau doar porecle, după obiceiul celor certaţi cu legea. Prin tunelurile de sub vilă, începură să bântuie mai multe fantome, care treceau prin pereţi şi uşi, nestingheriţi de nici un obstacol. Când Ion observă fantomele, adică pe noi, o întrebă pe Eula : — Ce ai aflat despre locul acesta, al cui este? — Ioane, aici locuieşte de fapt un om de afaceri, nu contează numele şi care a cumpărat vila de la nişte unguri, care au plecat definitiv la Budapestea. Casa este astfel lăsată în grija lui Jale. Se pare că actualul proprietar, habar nu are de ce se întâmplă aici. Jale asta, este un ţigan cu şcoală, integrat cum se spune, de aceea proprietarul a avut încredere în el.Dar lupul nu-şi schimbă niciodată năravul. — Aha, exclamă Ion, care va să zică aşa stau lucrurile: barosanul pleacă, dă în grija lui Jale vila şi habar nu are de ce e în stare acesta din urmă, hmm! Spunând acestea, Ion se deplasă din nou în sala monitoarelor, căci discuţia avu loc pe coridorul exterior.Aici el observă, de acestă dată, luxul cu care era mobilată restul încăperii : în partea opusă monitoarelor, erau mai multe fotolii, un imens birou şi un bar extravagant, dotat după ultima modă. Pe una din părţile laterale, erau practicate două uşi frumos capitonate. Din nou Americanul exclamă: — Aha, acolo se vor săvârşi fărădelegile, bestiile! Dar, gata, am sosit eu şi nimic din toate acestea nu vor mai avea loc şi uitând pentru o secundă de promisiune îşi încleştă pumnii până se făcură albi. - 88 -


Zidul Fiarei — Aceste animale vor trebui distruse. O voi face eu. Cu mâinile goale, mai spuse în gând el şi dispăru din zonă. Noi, ceilalţi, ne-am deplasat în oraş, în anumite locuri, unde fiara îşi pusese braţele la treabă, iar acestea lucrau intens. Am lovit cu succes dezmembrându-le fulgerător. A doua zi am descins în tunelurile subterane ale vilei, dar ia-l pe Ion de nicăieri. Atunci am plecat cu toţii spre sala Cristalului. Corpul lui Ion nu era acolo. O idee mi-a trecut prin minte când am văzut acest lucru : — Eula, cred că Ion vrea să lupte cu acei indivizi fără „ trucuri astrale”, am spus eu. — Da, cred şi eu că ai dreptate, Petru. Tocmai de aceea îl vom seconda îndeaproape. Dar unde o fi acum? — Bănuiesc, că undeva prin tren, ori la volanul maşinii, gonind spre Cluj, spuse îngrijorată, Sandra. — Da, comfirmă şi Cristi, păi atunci nu ne rămâne decât să-l aşteptăm la faţa locului. Zis şi făcut : am plecat înapoi spre vilă şi observând că Ion încă nu a ajuns, ne-am făcut ocupaţie prin oraş, distrugând alte zeci de braţe ale fiarei, mai ales pe cele aşezate intre cele două etnii conlocuitoare. Când am revenit, am observat la vreo sută de metri de vilă, Nissanul lui Ion. Ne-am postat astfel în jurul maşinii, ca să putem fi văzuţi de acesta. — Ioane, ce faci , ce vrei să faci, spuse Eula acestuia, după ce ne zări. — Aici eraţi? Nimic deosebit. Vreau doar ca aceste „tentative” de oameni, să simtă pumnul meu. Da, ce mă priviţi aşa? Voi rezolva totul după reţeta proprie : pumnii în feţele lor de scatofagi. — Dar acei indivizi sunt foarte periculoşi, Ioane. Sunt înarmaţi şi mai numeroşi decât tine.... — Dar ce, nu v-aţi lămurit încă de ce sunt în stare? Întrebă el, înroşindu-se la faţă, apoi devenind alb ca varul. — Lasă, pentru numele lui Dumnezeu, furia asta cumplită, la o parte. Te poate pierde, adu-ţi aminte că am avut încredere în tine. — Dar nu trebuie să vă pierdeţi încrederea, este doar o reacţie firească a temperamentului meu, restul este calm în mine şi luciditate. Am nevoie doar de ajutorul lui Petru. — De ce, întrebai eu, fireşte. — Vei vedea, nu stiu, cred, spuse el şi tăcu privind undeva, în zare. Imediat, după această discuţie, l-am văzut pe Ion sărind gardul vilei, printr-un loc mai ferit de privirile curioşilor, unde erau doi castani ce creşteau chiar lângă gardul vilei, unul la exteriorul acesteia şi altul în interior, la câţiva metri de gard. Apoi, furişându-se ca un mohican, se duse spre capelă şi pătrunse în aceasta, după ce asculta câteva secunde zgomotele ori eventualele glasuri. Era linişte însă. Pătrunse apoi în sala cu monitoare, după ce străbătu precaut tunelul, uşa acesteia nefiind zăvorâtă, prin interior, atât de siguri si încrezători erau, cei aflaţi acolo. Erau atenţi la ecranul pe care se afişau sumele licitate de către pedofili, aşa că nu auziră nici măcar micul zgomot pe care-l făcu Americanul deschizând şi zăvorând apoi intrarea cu lacătul. Văzându-se norocos că nu fusese descoperit, Ion se ascunse în spatele barului şi privi ecranul.Sume incredibile se schimbau pe micul ecran, licitate de mai multe persoane, cu un indicativ propriu. La un moment dat, o anumită sumă încremeni pe ecran : era incredibilă suma de optsute de mii de euro.... „ Ce bestie de om poate arunca o astfel de sumă, doar pentru a-şi satisface poftele satanice şi distrugând viaţa unei făpturi atât de pure şi fragile cum este un copil? „ îşi spuse în gând Ion, încleştându-şi pentru a nu ştiu câta oară, pumnii. Trecură cam douăzeci de minute şi - 89 -


Zidul Fiarei atat suma cât şi indicativul licitatorului nu se schimbară. Pe un colţ al ecranului, apăru atunci un ceas, care începu să sune: licitaţia se încheiase. Pasăre, oacheşul care stătea pe scaun în faţa monitorului, apăsa pe una din taste şi privi în colţul din dreapta, sus, unde era scris un nume. Era scris : P.C..Belgia. Un alt buton fu apăsat şi pe ecran apăru un mesaj scris: „ Sosesc miercuri. Vreau să fiu luat de la aeroport. P.C.Belgia. Parola: Sfântul”. — Auzi la el, sfântul, lasă ca ai să vezi tu pe toţi sfinţii în curând, gândi Ion. Licitaţia fiind încheiată, afacerea având încă o dată succes, atât Jale cât şi ceilalţi parasiră încăperea şi se deplasară în vilă să se odihnească. De parcă până acum munciseră din greu, sărmanii.... Ioan rămase astfel singur în vasta încăpere, pe care o inspecta, cât şi cele două camere aflate dincolo de cele două uşi capitonate. Nu mai era nimeni. Ieşi atunci pe coridor şi se duse să vadă ce fac copii. Aceştia, neştiutori, priveau la aventurile gălăgioase ale unor personaje animate. Ion îşi dădu seama de un lucru atunci: nu va putea singur să salveze copii. Va trebui să ceară ajutor. Ieşi afară şi-i căuta pe amicii săi. Din nefericire, erau toţi în vilă şi ascultau ce mai puneau la cale criminalii. Voiau să-l ”tragă în piept” pe câştigătorul licitaţiei, şantajându-l. — Măi cioară ungurească, tu nu ai creere. Ai pene în cap, spuse mândru nevoie mare, Jale. — ?..... — Ce, vrei să ne stricăm firma, idiotule? Păi dacă înşelăm doar o singură dată pe un tâmpit din ăştia plini de caşcaval, nimeni nu va mai licita vreodată. Afacerea va muri, iar pe noi se va găsi cineva care să ne împuşte. — Glumeam şi noi, spuse Baros şi în numele lui Pasăre. — Să glumeşti la şatra lu măta, mă cap sec, se răsti Jale, ridicând un pumn cât un pepene gata, gata să-l aşeze fulgerător pe capul gol al celui împricinat. Dar se calmă şi-l privi dispreţuitor, adăugând : — Proşti mai sunteţi măi. Cu toate că a-ţi învăţat să puneţi şi voi mâna pe un calculator, tot proşti a-ţi rămas, mama dracului de zburătoare şcolite. — Gata şefule, am încercat şi noi, nu ştii că încercarea moarte n-are? — Ideile lasă-le pe seama şefului mă, voi sunteţi plătiţi doar să executaţi. Atât. Fără idei, ca va ia Zbenga! Între timp, Petru ieşi afară şi-l găsi pe Ion dând târcoale vilei. — Pe tine te căutam, am nevoie de ajutorul tău, spuse el. — Parcă ai spus că nu ai nevoie de..... — Da, am spus. Probabil că voi avea şi iată că am : nu am cum să scot copii din catacombele alea de unul singur, de altfel s-ar putea să nici nu mai apuc... — Las-o baltă, Ioane, uiţi că suntem toţi aici, iar tu nu eşti tocmai omul care să piardă aşa uşor. — Nu, nu ai înţeles, îmi trebuie încă un om care să fie „ în carne şi oase” şi care să poată lua şi transporta copii la un loc sigur. — Când se va produce urgia? — Miercuri, adică mâine noapte. — Bun, atunci, voi pleca acasă şi mă voi întoarce „normal” , cu maşina lui Eula. Îmi vei spune, când voi reveni , ce ai de gând. Nu uita însă să-i anunţi pe ceilalţi de ce lipsesc. — Ce, ai uitat? Poţi să o faci şi tu, telepatic, de oriunde. — Da, ai dreptate. Atunci să ne vedem curând, mai spuse Petru şi dispăru. Ceilalţi, sătui parcă de prostia şi nesimţirea criminalilor, ieşiră şi ei afară. Vazându-l pe Ion, după o superbă tufă de trandafiri, Eula îi spuse acestuia :

- 90 -


Zidul Fiarei — Am primit mesajul lui Petru, Ioane, noi vom vedea şi vom interveni când va sosi clipa. Ai grijă! A doua zi după amiaza, sosi şi câştigătorul licitaţiei : un grăsan, chel şi crăcănat, îmbrăcat cu nişte pantaloni în carouri mari. Îşi făcu intrarea în vilă, iar după o scurtă discuţie, merseră în sala monitoarelor. Aici belgianul se aşeză pe unul din fotolii din apropierea barului. A fost servit cu băuturi fine şi alte porcării pe care le cerea. Se îmbătase binişor. Se duse apoi la calculator şi în urma unor apăsări de taste, transferă suma de bani într-un cont anume, dar nu înainte de a privi pe ecran interiorul camerei în care, copilul stătea nepăsător neştiind ce îl aşreaptă, copil care acum îi aparţinea. Americanul privea, din locul în care se ascunsese de ceva timp, la toate aceste mârşăvii, gata-gata să sară peste ei. — „Ioane, ai răbdare, transmise Eula. Calm, suntem aici şi te vom ajuta imediat, chiar dacă tu nu vrei. Nu uita, la urma urmei, suntem o echipă” Nici nu termină Eula transmisia telepatică şi în sală apăru nici mai mult nici mai puţin decat nişte...fantome. Una era în aer, plutind deasupra monitoarelor, alta stătea zâmbind, în faţa uşii de la intrare iar alte doua chiar în faţa criminalilor. După câteva clipe toate „fantomele” începură să-şi schimbe locurile apoi reveneau ca într-o horă, în jurul lor si tot aşa până când se aşezară iar în poziţiile de la început. — Vedeţi şi voi ce văd eu? spuse belgianul. — Da, poate de vină este băutura, cred că nu este naturală, mama lor de comercianţi escroci, spuse furios Jale. — Nu, nu-i băutura, spuse Americanul ivindu-se de după bar si dintr-un salt fulgerător ateriză chiar în mijlocul bestiilor cu chip de om. — Cine dracului mai eşti si tu, de unde ai apă... Dar nu a mai avut timp să sfârşească fraza. Primi un pumn năpraznic chiar în locul pe unde îi iesise vorbele. Se prăbuşi peste belgian care încă nu realizase despre ce este vorba. Ceilalţi doi se repeziră imediat la Ion. Erau la rândul lor, nişte oameni deosebiţi de voinici. Pasăre lansă pumnul spre faţa Americanului, acesta se feri şi fu lovit doar în umăr în timp ce se aplecase. Când se ridică la loc, pumnul acestuia lovi de jos în sus bărbia lui Pasăre, care rămase pentru o fracţiune de secundă nemiscat, apoi ţeapăn ca un par se prăbuşi la pământ. O altă lovitură se abătu asupra lui Ion aplicată fulger de către Baros, care se folosi de un scaun. Acesta, scaunul, se frânse pe spinarea lui Ion, dar acestuia îi trebuiră doar două secunde să-şi revină. Un picior al lui pătrunse printre cele ale lui Baros, făcându-l să zboare prin aer câţiva metri şi care ateriză apoi (fără tren de aterizare) direct în barul din apropiere, care protesta cu zgomotele făcute de pahare sparte de către fuselajul zburătorului oacheş, care tocmai poposise neinviatat peste ele. Între timp Jale îsi reveni şi scuipând o duzină de dinţi şi măsele, care nu mai vroiau să stea în gura spurcatului, se repezi la un sertar de la biroul de unde vroia să scoată, probabil, o armă de foc. Nu apucă. Pe birou stătea Cristi şi făcea din degetul arătător semn că „nu e frumos ce faci” Jale păru că se sperie pentru moment, î-şi reveni însă repede, animalul, si lansă un pumn spre fata lui Cristi. Mai mare hazul. Pumnul lui nu găsi nimic consistent în care să se opreasă aşa că în elanul loviturii Jale o luă la vale, rău de tot, izbindu-se de peretele aflat în spatele biroului. Se auzi un „trosc” de bostan sec spart. Intrase cu propria greutate în perete, avand ca înaintaş, capul.

- 91 -


Zidul Fiarei Rezistent banditul. Îşi reveni imediet, scuturând din ce mai rămase din cap, şi se repezi iar spre Cristi, lovindu-l de data aceasta, în piept. Păţi la fel.Rezistent, dar prost rău. Păi dacă era deştept, învăţa din prima dată că se luptase cu morile de vânt. Dar el, ba.Lovea şi iar lovea. Foarte bine, poate învată. Nici gând. Tolomacul luă un scaun şi-l aruncă în Cristi, scaun care lovi însă direct de peretele din spatele acestuia, ţinta rămânănd tot pe locul ei neatinsă, dar zâmbind cu gura până la urechi. Jale să înnebunească, nu alta. Stătu o clipă, parcă gândindu-se, apoi înainte spre Cristi, întinse mâna sper sertar, care spre surprinderea lui, trecu prin trupul acestuia şi încercă să deschidă sertarul. Nici de data aceasta nu apucă să o facă. Între timp, Ion se lupta cu ceilalţi doi, la care se adăugase şi belgianul, făcându-l să zboare din ce în ce mai sus prin aer. Observă însă şi manevra lui Jale şi aruncă, într-un moment de răgaz, un scaun care se opri exact cu picioarele de jos, pe umerii lui Jale, iar cele de sus încadră capul, ca două coarne. Fundul scaunului nu fu de acord cu picioarele lui şi lovi atât de puternic in capul combatantului încât îl trimise iar în peretele unde, numai cu câteva minute mai înainte, se spărsese atât de promiţător. Avea într-adevăr, capul tare, Jale ăsta. Cred că se trăgea din Atilla. Dar minte tot nu avea. Văzând că nu se mai termină odată această luptă, Americanul manevră în aşa fel încât să-i adune pe toţi grămadă lângă el, chiar la peretele încercat atât de greu de Jale. Se băgă în mijlocul lor, primind voit, lovitura. Le căuta singur, după reţeta proprie. Îl întăreau. Apoi, când furia lui ajunse la apogeu, lovi atât de iute şi de puternic, încât în câteva secunde toţi erau la pământ. Irecuperabili, cel puţin pentru câteva ore. Cei căzuţi la pământ, donau sânge, neprogramaţi, pardoselii, prin diferite supape deschise de pumnii lui Ion, în diferite locuri, funcţie de cum avuseseră norocul încasatorii să-i primească. Văzându-i pe toţi în lumea visurilor, Ion se aşeză alături de Cristi, picior peste picior şi cu fundul pe birou. Aceştia se priviră o clipă unul pe celălalt, dar Ion văzând faţa lui Cristi, atât de caraghioasă, pufni în râs.Şi râdea, râdea, până pufniră cu toţii în râs. Se părea că nu se puteau opri. Când se mai domoliră totuşi un pic, Mirela întrebă : — Da ce este râs, măi oamenilor? — Ei şi tu Mirela, spuse Cristi, oare nu sunt destule lacrimi pe pământ? Ne mai bucurăm şi noi.... — Bine, bine, spuse resemnată Mirela, care tot nu înţelese de ce a trebuit să râdă atât de mult şi cu foc. Afară se auzi un semnal de automobil şi scrâşnete de roţi. Am ieşit la poarta vilei şi am văzut maşina Eulei, din care cobora Petru. Până să-i explicăm acestuia ce se întâmplase, în spatele maşinii, sosise alte două, de data aceasta ale Poliţiei. Petru îi conduse în clădire, împreună cu Ion, care deşi mirat, nu se opuse. Urmă apoi relatările celor întâmplate, descarcerarea copiilor sechestraţi şi explicarea funcţionării întregii reţele criminale şi în sfârşit, predarea şefului şi a complicilor lui. Am crezut pentru un moment că suntem liberi şi că totul se sfârşise. Dar nu fu aşa: poliţiştii, după ce văzură şi înţeleseră totul, se luă de Petru şi de Ion. Mai ales de Ion, căci acesta era plin de vânătăi şi de sange. — De unde ştiaţi voi toate astea, cum a-ţi reuşit să-i anihilaţi..etc., curgeau întrebile poliţailor, după cum le era obiceiul. — Cum de unde ştiam? replică furios Petru. Contează asta acum? — Nu este de ajuns că a-ţi fost înştiinţati? Nu este asta o dovadă a bunelor noastre intenţii? spuse la fel de revolatat , Ion. — Da, dar ceva pare suspect, am să vă spun...... - 92 -


Zidul Fiarei Atunci Petru se înfurie de-a binelea.... — Uite ce-i domnilor ofiţeri, v-am dat pe mână, cea mai tare reţea de pedofili pe care nici nu v-aţi imaginat-o vreodată. Vă veţi bucura de toate drepturile descoperirii acesteia, veţi primi toate laudele şi onorurile, poate şi o avansare. Nu vă este de ajuns? — Păi, să vedeţi... — Nu mai vedem nimic. Suntem obosiţi şi vrem să mergem acasă...sau poate vreţi să mergem cu dumneavoastră, să spunem că noi am descoperit totul şi am rezolvat cazul, etc? — Nu, vă rog să-mi permiteţi scuzele de rigoare, sunteţi liberi. Şi uite aşa, am putut noi să fim liberi, cu preţul anonimatului nostru şi un trasfer de drepturi şi merite, unor arivişti. Treaba lor. Treaba noastră s-a terminat aşa cum am dorit noi : fără trâmbiţe şi fanfară. Nu a mai fost nevoie să facem nimic. Copii au fost duşi la loc sigur. A doua zi eram cu toţii în oraşul de la Dunăre, adunaţi în sala Cristalului, tot discutând despre nesfârşita noastră luptă împotriva răului omenesc, pana la un moment dat ,cand ne-a cuprins pe toţi exact ceea ce nu trebuia : furia. O furie ca o haină prea grea ce ne apasă umerii şi pe care nu o puteam lepăda de pe noi. Ne-am înălţat cu toţii în văzduh şi am început să ne învârtim în cercuri concentrice deasupra oraşului. Apoi, din ce în ce mai sus şi mai rapid. Am depăşit limitele oraşului, ca în final, într-o viteză să cuprindem întrega ţară. Aruncam din fuga noastră fulgere de energie în nesfârşitele ziduri ale fiarei. Am continuat tot aşa, până când ne-am simţit epuizaţi. Ne-am întors în trupurile nostre şi am zăcut în sala Cristalului, trei zile, într-un somn de moarte. Parcă înţeleşi între noi, nu mai doream să revenim. Lupta noastră părea să fie zadarnică. Oamenii, odată ce-i eliberăm de un zid al fiarei, îşi autocreeau altul, datorită perseverenţei în partea întunecată afirii lor, înlesnind astfel drumul fiarei. Ne-am revenit totuşi. Doar eram luptători! Da, şi am luat-o de la început până când am căzut iar epuizaţi. Nu fizic. Nu energetic. Psihic! Eram dezamăgiţi – pentru a câta oară sufeletşte. Parcă ne lipsea ceva. Dar nu era aşa. Aveam să ne dăm seama, curând, că nu nouă ne lipsea ceva. Noi aveam totul. Aveam încrederea Lui. Şi credinţa în El. Oamenilor le lipsea ceva ; credinţa şi dragostea faţă de oameni, adică de semenii lor. Am lăsat pentru o perioadă, toate acestea departe de noi, dar nu foarte departe şi am încercat să trăim câteva clipe în lumea ....normală.Ne era dor de viaţă...de viaţa vie! Această minunată viaţă dăruită. Atât de generos şi cu atâta iubire, de către bunul Dumnezeu. Odată întorşi la viaţa normală, am simţit, cu mare bucurie, cum trupurile noastre pot fi patrunse atât de sentimente cât si de diferite trăiri, pe care numai când eşti ”viu” le poţi avea. Cele cinci simţuri fireşti, îşi reclamau prezenţa, făcându-se utile. Parfumul atât de variat al Naturii, sunetele muzicii, privelişti şi peisaje, atingeri tandre, toate ne făceau conştienţi încă o dată cât de frumoasă este viaţa. În lumea astrală nu simţi nimic. Totul este doar energie pură. Posibilităţile din această stare te fac un fel de zeu mic. Zeu lipsit de simţurile vieţii dar care respectă cu adevărat viaţa. Pentru viaţa adevărată, eşti mort. În stare astrală, mă refer. Acum înţeleg mai bine, versul pe care l-am scris într-o poezie, în adolescenţă „ „Adevărata viaţă, doar morţi-o preţuiesc”. Într-una din zile,viu fiind, mi-am luat sculele de pescuit şi încercam pe malul Dunării,să mă bucur de pasiunea mea lumească nevinovată. Parcă citindu-mi gândurile, Leo îşi făcu şi el apariţia pe malul apei, mărturisindu-mi că i se făcuse dor de discuţiile din trecut, vreme în care ne cunoaştem atât de puţin, fiind practic, ca doi străini unul faţă de celălalt. Din vorbă în vorbă, dacă tot era vremea mărturisirilor, Leo aduse la început foarte timid, vorba despre dragostea ce o purta Eulei. Ştiam despre iubirea lui – eram şi eu om şi simţisem – şi acum ascultam şi mă bucuram de faptul că se hotărâse, în sfârşit, să vorbească cuiva despre ea. — Petru, acestă iubire se pare că este interzisă . — De ce Leo? - 93 -


Zidul Fiarei — Eula este o fiinţă deosebită. Nu ştiu de ce, dar am certitudinea că dacă şi-ar permite să răspundă, total, la dragostea mea, ar fi pierdută. — Pierdută, pentru ce? — Pentru menirea ei. Nu uita, ea a fost şi în Cercul Vieţii, acea lume ce protejează toate cele aflate vii pe pământ. — Bine Leo, dar este şi ea vie, deci poate iubi, poate iubi la fel cum o iubeşti şi tu..... — Nu Petru, tu doar vrei să mă încurajezi, aşa cum face un bun prieten. Dar nu poate fi aşa. E ştiu, simt. Ea este o stea, o floare a cerului. Ea aparţine aştrilor şi sorilor. O simt aproape şi totuşi, asa de departe de mine. Iubirea pentru ea mă copleşeşte. — Leo, în afară de Dumnezeu, nimic nu este perfect. Toate celălalte au o nişă, o portiţă, bună sau rea, prin care se poate pătrunde. — Poate, dar fiinţa aceasta este perfectă. Aşa simt eu. Îţi mai aduci aminte desigur de cei şapte ani petrecuţi fără Eula. Pentru mine au fost o durere. Am trăit fiecare clipă, greu apăsătoare pe sufletul meu, doar cu dorul de ea şi-n dispererea continuă că nu va mai reveni .Am căutat-o printre stele. Prin galaxii. Păşeam pe stele, de pe una pe alta, în goana mea nebună de iubire, sperând s-o aflu eşuată undeva, să o pot salva. Ascultam muzica sublimă a cosmosului. Ce sunete! O mega simfonie scrisă de mişcarea miliardelor şi miliardelor de miliarde de aştri, sori şi galaxii. Nici un cuvânt omenesc nu ar putea descrie armoniile acelor sunete. Umpleau Universul cu divinitatea lor, ţinându-l întreg, dându-i adevărata consistenţă. Pluteam fulgerător, de la un astru la altul, căutând-o. În zadar. Atunci m-am întrebat: de ce? Şi mi-am dat seama. Nu o puteam găsi pentru că iubirea mea era interzisă. Ea era la doi paşi de mine, iar eu o căutam la mii de ani lumină. Ea era în Cercul Vieţii, iar eu călătoream de pe o stea pe alta, căutându-i căldura sufletului ei atât de drag mie. Aici în imediata vecinătate a Pământului, şi eu nu o puteam afla. Vezi? Dacă îmi era permis aş fi găsit-o şi i-aş fi spus căt de mult o iubesc. Nu am iubit nici o femeie, până acum. Nici una, nici una, înţelegi? Parcă ştiam, simţeam că va veni ea. Am aşteptat o viaţă să apară, iar când a venit, îmi este interzis a iubi. Mă bucur doar de sentimentul sublim, care a putut încolţi, în sfârşit, în inima mea. Doar atât. Restul este interzis să i-o spun. Îmi este interzis să o strâng la pieptul meu. Îmi este interzis să o mângâi, atât de tandru, cum numai eu ştiu, cu condiţia să iubesc. Da ,dragul meu prieten, iubirea aceasta mă doare, mă ucide. Doar viaţa astrală mă mai poate salva. Voi lupta până la ultima picătură de energie, împotriva fiarei. Voi uita astfel de rana vie din fiinţa mea. Am un rost, un ţel. Asta ar trebui să-mi fie deajuns. Şi-mi va fi. Nu-i voi spune nimic. Când nu voi mai putea suporta durerea dorului de ea, voi pleca şi voi asculta muzica universului. Ea, aceasta muzica, este singura care poate şterge din mine gândul la iubire. Divinitatea acestei simfonii face ca o iubire să pară banală, zero, fie ea chiar si atât de puternică cum este cea pe care o am pentru Eula. Da, acele sunete şterg orice sentiment, orice simţire. Liniştea şi pacea te pătrunde, inundându-te cu atâta fericire, încat dacă nu eşti conştient, fie măcar pentru o clipă, rişti să nu mai vrei să te întorci vreodată. Îl ascultam pe bunul meu prieten şi îl înţelegeam, chiar mai mult decât ar fi crezut el că o puteam face. Am trăit asemeni lui, clipe de dor şi neîmplinire. Dar m-am resemnat. Oare el va reuşi? Nu ştiu, mi-am răspuns în gand eu , în timp ce îl priveam cu dragoste. Într-un fel îl invidiam, (nu am găsit alt cuvânt), pentru că era capabil de o astfel de iubire. Mă durea şi pe mine iubirea lui. Mă durea pentru că mă făcea fericit. Fericit pentru că avusem norocul să am astfel de prieteni. Pentru mine capitolul iubire era încheiat. Iubire către o femeie, desigur, fie ea chiar de calitatea Eulei. Faptul că îmi găsisem în sfârşit, rostul, a fost deajuns să înlăture orice sentiment de acest fel. Doar bucuria de a putea să trăiesc în mijlocul naturii si telul pe care îl aveam acum, i-mi era deajuns. Ba chiar mai mult. Consideram încheiat capitolul vieţii mele de până acum. Fusese banală. Domestică. Dar cu un scop. De asteptare, de maturizare.

- 94 -


Zidul Fiarei Pentru a putea învăţa, experimenta, ca la final să pot fi contactat. Şi am fost. De către Eula şi prietenii mei. — Leo, iubirea asta pe care o ai pentru Eula, este ca un nepreţuit diamant aşezat pe fruntea ta, pe care purtai deja, coroana nobleţei tale. Acest diamant al iubirii tale curate, îţi dă calitatea unui giuvaier cosmic, de neînvins şi de nezdruncinat în drumul său. Este o onoare pentru mine să pot fi alături de un astfle de suflet ales. — Îţi mulţumesc prietene, pentru frumoasele vorbe. Ele îmi alină durerea din suflet şimi aduc aminte că toţi suntem tovarăşi într-o luptă nobilă, că suntem oricând gata de sacrificiul suprem, pentru liniştea şi pacea semenilor noştri. Da, îţi mulţumesc încă odată, pentru faptul că îmi eşti prieten. În jurul nostru natura era superbă ca întotdeuna. Sufletul verii plutea în aer. Trecusem acum parcă peste o limită ; un hotar între bine şi rău, între ce am fost şi ce sunt.Din iubirile căutate, din iubirile găsite dar neîmplinite, nu mai rămăsese nimic. Cât de neînsemnate mi se părea acum iubirea între un bărbat şi o femeie....O clipă de bucurie doar şi apoi...nimic! Întotdeuna, până la urmă rămâne.... nimic! Acum, iubirea mea depăşise orice limită lumească. Ceea ce se transformase în conştientul meu, nu putea fi decât de natură divină. Prin venele mele curgea acum aurul, aurul iubirii de oameni. Fără deosebire. Aur care mă făcea asemeni unui soare : mereu iubitor de viaţă. Iubitor de oameni. Ajunsesem, în urma celor experimentate alături de prietenii mei, să iubesc atât de mult oamenii, încât dacă vedeam pe cineva fericit, eram şi eu fericit; dacă cineva simţea durere, călcând greşit ori rănindu-se, durerea aceea mi se transmitea imediat. Asta nu înseamnă că tot timpul eram copleşit ori de durere ori de fericire. Nu! Duceam o viaţă normală. Se întâmpla doar dacă observam atent o persoană, conştientizând astfel faptul în sine. În rest îmi vedeam de viaţa mea, cu propriile-mi dureri şi bucurii. Faptul că putusem evolua atât de mult spiritual, îmi dădea aripi de argint, argintul nemuririi. Acum ştiu de ce Christos a fost ce a fost. Şi este. El iubea oamenii. Total! Necondiţionat. El vedea printre lacrimi, partea întunecată a omului şi cu lacrimile Lui voia să o lumineze. El iubea întradevăr oamenii! Această firmitură, de iubire cristică ce îmi pătrunse sufletul, a fost de ajuns să mă schimbe pentru totdeuna. Liniştea mea sufletească de care mă bucuram acum, era asemeni unui lac, cu o suprafaţă oglindă, neîncreţită de nici un val, cu excepţia lacrimilor reci ce îmi curgeau uneori din suflet, cănd vedeam pe cel iubit, pe om, cum greşea. Dar îmi reveneam imediat. Ştiam acum: greşeala face parte din perfecţiune. Păcatul propriu-zis, nu există. Este doar un experiment nefericit. Este doar o tranziţie a răului către bine. Dragostea pentru Eula, pe care mi-o destăinuise atât de sincer Leo, mă înfioară totuşi pentru o clipă. Era sublim în suferinţa lui. Suferinţa despre care ştiam, că era de fapt, izvorul unei imense fericiri. A iubi, iată fericirea! El putea încă iubi ca un bărbat, ca un om al vieţii şi asta îl făcea fericit. Iubea însă şi oamenii ca un om. Pe toţi. La fel ca mine, ca Eula şi ca toţi prietenii noştri din echipă. Dar, atâta timp, cât mai poţi iubi, în mod special, o fiinţă umană, exceptând-o de la regulă, iubirea Lui nu poate coexista. Ai făcut diferenţa! Nu este admis. Trebuie să iubeşti la fel, intens pe toţi. Fără excepţie. Gândurile acestea mă străbătură în timp ce Leo, alături de mine, rămăsese pentru câteva minute privind, absent, undeva în îndeptatele zări. Eram doi bărbaţi, doi oameni, care stăteau unul lângă celălalt şi totuşi trăiau încă diferit sentimentul de iubire. Eu îmi dăruisem viaţa fără a cere răsplată, pentru totdeuna oamenilor. El îşi dăruise inima unei fiinţe umane in special şi doar restulu oamenilor, în general. Căci întotdeuna este şi un rest. Eu încetasem să mai trăiesc pentru mine, el incă era viu.

- 95 -


Zidul Fiarei Intimitatea sufletească creată între noi, arăta încă o dată cât de misterioasă şi întortocheată este natura umană. — Petru, crezi că iubirea mea pentru Eula este un păcat? — Iubirea nu a fost niciodată un păcat. — Dar iubind, poţi păcătui.... — Atunci nu mai este iubire. Acest dialog, rostit într-o clipă de realitate a firii umane, faţă de care fusesem până atunci detaşaţi, îmi dădu încă o dată certitudinea că avusesem dreptate. Leo era un om sublim, care mai avea doar un pas de făcut să devină un om adevărat.

▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒

Dar nu făcu acest pas. Mărturisi. Lăsă furia să-l cuprindă. Furie care trezi revoltă sufletească. Era om, nu era deci vina lui. Se revoltă că îi fusese dată o viaţă de trăit, viaţa in care nu iubise. Acum, când iubea îi era interzis să se bucure de implinirea acestei iubiri. Luceafărul eminescian a dorit să renunţe la nemurire pentru a se înfrupta o clipă doar din fagurele amar-dulce al iubirii pâmântene. El, Leo, trebuia să renunţe la viaţă, la iubire, pentru nemurire! Nu înţelese, că darul divin cu care fusese hăruit, înseamnă nemurirea. Într-una din puţinele pauze pe care ni le puteam permite, din luptă cu teribelele braţe ale fiarei, Leo se afla singur cu Eula, în grădina casei acesteia, aflată undeva, într-un orăşel de la munte, din Moldova. Discutau, fireste, despre situaţiile variate şi multiple, pe care urmau să le rezolve pe viitor, dar mintea lui Leo era, undeva la iubire, numai la ce discutau nu. Eula, observănd că Leo era departe, îl întrebă : — Leo, ceva te preocupă, eşti departe de ceea ce discutăm noi aici. — Cum? A nu, mă gândeam.... — Nu, nu mai pot. Eula, iartă-mă, dar te iubesc! Mă doare, mă ucide această iubire. Încă o dată, iartă-mă, dar a trebuit să ţi-o mărturisesc..... — Ştiu Leo, ştiu de mult şi......eu te iubesc! — Cum?? Este oare posibil.... Leo stătea drept, în faţa Eulei. Era ca un zeu. Frumuseţea lui bărbătească era acum sporită de nimbul de fericire pe care-l avea desupra frunţii sale, dat de iubirea împărtăşită. Eula se apropie de el şi-l îmbrăţişă. Dacă cineva ar fi privit atunci aura celor doi, ar fi văzut minunatele culori care se născuseră la contactul lor. Stând strâns îmbraţişaţi, panglici multicolore aurii-verzi, ori de culoarea mărilor liniştite, se încolăceau între ele, fără să „explodeze”, dimpotrivă, se îmbrăţişau la rândul lor tandru. Leo o strânse puternic la pieptul lui. — Te iubesc, ah, cât de mult te iubesc, mă doare.... — Leo, mă zdrobeşti şi of, te iubesc atât de mult. Leo slăbi strânsoarea îmbrăţişării, o luă de mână şi o privi cum numai un bărbat care iubeşte cu adevat o femeie, o poate face. — Ce se va întâmpla cu noi, iubito? — NU ştiu şi nici nu-mi pasă. Stând puţin pe gândduri, Eula adăugă : - 96 -


Zidul Fiarei — Am trăit toată viaţa necunoscând ce este acest fel de iubire. Nu am ştiut sărutul ori îmbrăţişarea vreunui bărbat. Am trăit doar cu iubirea pentru oameni. În inima mea nu mai era loc pentru altceva. Până ai apărut tu. — Iubito, eu.... — Nu, taci. Simt că dacă nu continui mă voi opri de tot : m-am născut femeie dar nu am ştiut acest lucru, până nu ai apărut tu. Niciodată nu am privit un bărbat ca pe un bărbat. Tu m-ai făcut să simt altfel. Poate nici tu nu ai fi reuşit, dar undele iubirii tale m-au străpuns atât de sublim, de puternic, încât a fost cu neputinţă să le ignor. Atunci ceva în mine s-a desteptat, ceva care parcă până atunci dormise şi aştepta doar. Da, a fost imposibil să nu-ţi simt iubirea,era prea curată. Pentru un timp am fost şocată, apoi însă acel ceva care dormise în mine, în adâncul inimii mele, se trezi : era femeia. Femeia, care pe lume a fost creată pentru a fi iubită şi a iubi. Tu ai trezit femeia din mine. Am ascuns acest lucru până acum, deoarece eram încă reticentă, acest sentiment speriindu-mă, fiindu-mi total necunoscut. Dar iubito, cum poate ca iubirea să sperie pe cineva?.... — Ţi-am spus doar, pentru mine era ceva cu totul inedit, dar să-ţi mai spun ceva: atacurile din sala Cristalului ale fiarei, se datorează în mare parte si faptului că eu iubeam ca o femeie ...normală. Iubirea aceasta mi-a slăbit forţele şi m-a făcut vulnerabilă în faţa fiarei. Ea a simţit acest lucru si a atacat. Demult aştepta crearea unei breşe în apărarea mea, iar acest nou sentiment apărut în inima mea, a facilitat naşterea acelei portiţe prin care fiara a putut spera să pătrundă. I-am pus astfel şi pe ceilalti în pericol, de aceea mă întreb şi eu ca şi tine: ce va fi cu noi? — Nu ştiu şi nici nu-mi pasă, spuse Leo. Egoismul biruise încă odată firea umană! O apucă de braţ şi plecară către casă. Deasupra acelei case coborî însăşi Iubirea. Între un bărbat şi o femeie. Împrejur era atâta iubire, încât facura ca ramurele unui mar din apropiere sa infloreasca, cu toate că era în plină vară. Păsărele de toate felurile, se adunaseră pe acoperişul casei, două câte două, mărturisindu-şi parcă şi ele iubirea, prin minunatele triluri ce păreau a fi în acelaşi timp, un omagiu adus iubirii ce emana din interiorul căsuţei de la munte.

▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒

A doua zi, când ne-am întâlnit cu toţii, în sala Cristalului am ştiut : ochi celor doi radiau atâta fericire, încât orb să fi fost şi tot simţeai câtă fericire deborda din fiinţele lor. Mirela şi Sandra simţiseră şi ele ceea ce se întâmplase şi se bucurau sincer în sinea lor. Doar erau ... femei. Femei care iubeau. Ion şi Cristi mă priviră oarecum speriaţi pentru doar o clipă, apoi privirile lor au devenit întrebătoare. Cunoşteau pericolul. Eula pentru noi era liderul: fiinţa perfectă pentru o astfel de luptă aprigă, iar acum eram vulnerabili. ▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒♦▒

- 97 -


Zidul Fiarei Un vuiet puternic zgudui sala Cristalului. Era fiara. Simţise slăbiciunea liderului şi acum ataca. În timp ce ne ridicasem toţi in picioare Eula leşină, Leo reuşi să o prindă în braţe înainte sa cada pe pardoseala sălii. O duse apoi pe o mică platformă unde o aşeză uşor. Deodată din trupul Eulei izvorî dublura ei astrală, care dispăru, nu înainte de a mai apuca să spună: — Adio, dragii mei, adio, sunt pedepsită. Mă iau de aici şi mă duc departe forţe necunoscute. Adio...adio... Leo aproape că înnebunise. Scutura trupul Eulei care era inert şi rece. — Iubito, draga mea, trezeşte-te, spune ceva, revino.... Nimic. Trupul zăcea în continuare nemişcat. — Ia-mă şi pe mine iubito, dragostea mea, strigă Leo, sărutând ochii, gura şi fruntea Eulei. Lacrimi fierbinţi udau faţa Eule fără ca aceasta să dea vreun senm de viaţă. Odată cu dispariţia Eulei, dispăru şi fiara, care renunţă la atacul decisiv. Probabil se lansase în urmărirea Eulei. Nimeni nu ştie ce se întâmplase cu adevărat. Noi ceilalţi care priveam consternaţi şi trişti la această scenă nu spuneam şi nu făceam nimic. Nici nu îndrăzneam să ne mişcăm. Când se lăsă o linişte apăsătoare între noi Cristalul începu să vibreze, eliberând în jurul său o muzică divină. Una din faţetele lui prinse a se lumina. Apoi veni nimicitoarea veste. Pe ecran apăru un chip necunoscut nouă care ne vorbi: „— A-ţi primit darul vindecării oamenilor. Liderii voştri l-au nesocotit, cedând egoismului. Cea pregătită de noi, din generaţie în generaţie, a lăsat iubirea egoistă să o cuprindă. Acest sentiment este sublim, unic şi minunat doar în sfera pământeană, în lumea astrală este incompatibilă. În afară de Leo, care este la rândul lui pedepsit să-şi caute veşnic iubirea printre aştri, celorlalţi le vom retrage darurile. Nu uitaţi că noi vă iubim în continuare. Nu ştiu ce se v-a întâmpla cu Eula. Vom vedea, am zis. Ecranul se stinse şi se aşternu liniştea. O linişte atât de apăsătoare încât ne îngenunche în faţa Cristalului. Parcă eram în faţa unui altar şi ne rugam. La ce? La cine? Nu ştiam. Eram copleşiţi de ultimele evenimente. În afară de Leo, am ieşit afară, în lumea care nu ne refuza. Leo rămase îngenuncheat lângă platforma rece, pe care zăcea trupul Eulei cu capul rezemat de pieptul acesteia. O dată ajunşi afară, tăcerea continuă să persiste între noi. Tăcuţi mergeam, încotro nu ştiam nici noi. Ne-am despărţit, la fel de tăcuţi ca şi până atunci. Mirela cu Cristi, Sandra cu Ion, iar eu am plecat şi m-am aşezat la malul dragului meu fluviu, fireşte, lângă o salcie plângătoare. O lacrimă îmi atinse buza de jos a gurii, făcându-mă să-i simt gustul amărui-sărat. Atât de puţin să ţină fericirea mea? Căci fusesem întradevăr foarte fericit, în fiecare clipă trăită alături de prietenii mei bravi. Au trecut ani de zile de la dispariţia Eulei. Paşii galactici ai lui Leo, o căutau şi acum printre stele pe iubita lui, marea lui iubire, ce i-a dăruit doar o clipă unică de iubire. Nu l-am mai văzut pe malul Dunării, iar dacă mai este încă la capătul Eulei, în sala Cristalului, nu am cum să ştiu, căci accesul acolo, îmi este interzis.Doar pe Ion l-am mai văzut. De câte ori, poate, vine în oraş şi se plimbă trist prin dreptul intrării din marea sală a Cristalului, în speranţa că se va întâlni cu Eula şi vechii săi prieteni, ca să o poată lua de la început, în lupta cu fiara. Da, fiara poate uşor ucide iubirea dintre noi, cât şi cea pentru Dumnezeu. Întotdeuna omul reuşeşte să se autodistrugă. Mai devreme sau mai târziu, egoismul învinge! Fiara a învins din nou firea omenească, înlesninsu-i drumul, fără ca aceasta să se străduiască în vreun fel.

- 98 -


Zidul Fiarei Da, dragii mei. Fiara este în fiecare dintre noi, ea este egoismul. Întotdeuna cedăm. Nu ne putem detaşa spiritul de natura umană şi să recunoaştem evidenţa: suntem de origine divină! Iubirea totală este MARE, este chintesenţa iubirii cosmice. Ea creează megasimfonia universului în care trăim.Iubirea MICĂ, pământeană, este sublimă, dar creează doar simfonia vieţii. Fiara poate pune zidul ei chiar între iubirea cea MARE şi cea MICĂ,impiedicand transcendenţa.

- 99 -


Zidul Fiarei

MUGURI PE INIMA MEA

- 100 -


Zidul Fiarei

INVITAŢIE LA DANS Târziu în toamnă privesc cromaticul dans în mătasea veştedă a frunzei, Prin aer unele mai zboară, altele la pământ au rămas. Puţine mai stau pe degetele din crengi, cand vântul adie prin simţuri rebele un vals.

Lumea trece pe lângă mine eu nu am fost nicicând în ea. Iubit-o mă auzi? A sosit timpul să te invit la dans, departe, în lumea cu o singură stea...

AR TREBUI Pentru ca zilele de dinăinte să nu doară Ar trebui iubirii să fiu dar, apoi să pot muri. Pentru că toate vorbele să nu-şi fi luat zborul, Ar fi trebuit a şti cui să le spun.

Pentru că toate durerile din umbră Să nu se adune în sfera tăinuită, Ar trebui să urc mai sus decâ un cer Să pot privi soarele în ochi Trupul prăbuşind în aripi strânse-apoi Însetatului pământ de sânge clocotitor, Lăsând totul uitării cu braţe de mormânt. Pentru ca zilele de dinainte să nu doară, Golul ar trebui, cele rămase vii să-l umple Dintre atomii firii, rebeli ai neputinţei. Fiecare noapte să nu lovească în pieptul meu Îngenunchindu-mă căutărilor sfârşite-n neaflări

Viaţa-mi fost-a doar o urmă, în umbră de crespuscul Cu trupul lăsat valului pe ţărm, ca simplu bob Nisipului minuscul.

- 101 -


Zidul Fiarei

FĂRĂ FOC

Ard fără foc Aerul nu pot să-l respir In apă zbor nu înot Pe pământ plutesc, nu păşesc. Ard fără foc În lumina iubirii. Ard în frumos.

Ea ştie Soarele nu iubeşte veşnic El ştie Irisul lui cândva, Roşu va deveni Nu auriu Apoi alb disipând Vidul negru. Jurământ etern nu face Doar jumătate din „te iubesc” Ea ştie Nu plânge Se roagă Şi primeşte doar Jumătate din logodna inelului În semicercul curcubeului Soarele nu iubeşte veşnic.

- 102 -


Zidul Fiarei

Sanctuarul albastru Iubirea îşi are Lăcaşul în ochi Sanctuarul albastru A ceea ce simt Pe altarul lui trei entităţi veţuiesc Ura, iubirea şi tristeţea Fiecare cu lumânarea aprinsă În ochiul care priveşte. O uitătură rece Săgetează inima în rană, O alta caldă Reînfloreşte o petală Ofilită de dor, Tristeţea urmărindu-le Îndeaproape . Nu închideţi ochii Lasaţi-mă să vă privesc Să ştiu pentru ce Respir aerul şi de ce Vă iubesc.

- 103 -


Zidul Fiarei

SANCTA SIMPLICITAS Zidurile sunt peste tot depinde de noi dacă le lăsăm să ne împresoare în timp de o viaţă spre moarte. Talpa zidului din fiară acut trupuri zdrobeşte sângele cu pământul amestecând, într-o pastă a nevoinţei pe care apoi o dispune în piramide cu vârful în jos, adânc, adânc, în străfunduri de negări, prăpăstii crescande, morminte de uitări. Îmi strâng în pumn inima până după ajutor strigă în durerea ce a cuprins-o, şi zvâcnesc cu iuţeala luminii prin poarta din zid deschisă o clipă doar. Arunc lumina falsă a felinarelor din noaptea dintre ziduri şi prind lacom în palmă o rază de soare. Ah sancta simplicitas ce bine este aici, la picioarele tale.......

- 104 -


Zidul Fiarei

FIAT LUX Întunericul nu există cu adevărat. Este doar un loc unde lumina e stinsă. El poate fi oricând aprins în speranta întunecimii sale, că cineva va arunca un mănunchi de scântei din marele foc al vieţii în locaţia singurătăţii lui cosmice, disipându-l spre începuturi de infinit, integrându-l shakesperianului „ a fi” să poată purta crucea de-a şti pentru a iubi.

Singurătate

apăsare simt îngropat în adânca peşteră departe de fiinţă. intrarea se închide în norii de praf prăbuşit ai uitării. trupul zvâcneşte în fiorul dorit de revenire fisura recii stânci efemeră sclipire arată la care nu pot ajunge, şi mă sting în lumina vieţii visului perpetuu.

- 105 -


Zidul Fiarei

Aripi frânte Cândva o pasăre a poposit pe trupul meu am aşezat capul pe umărul ei penele ei de foc nu mai puteau zbura în sufletul meu se odihneau cu sangele ei am zburat pentru cum este a vedea lumea-n dedesupturi de cer şi am văzut, doar aripi frânte în zbor efemer.

Petic de viaţă Trupul sămânţă ratacit pe reci pietre, soarele mă arde de sus stânca usucă dedesupt, adiere divină mă înalţă-n plutire peste spaţiul de stele ape şi mă abandonează pe un petic verde să fiu în jur multă piatră zvâcnind trupul seminţei în rugăciunea purtării departe departe pe un petic de viaţă.

- 106 -


Zidul Fiarei

Hic et nunc Mă simt acolo todeauna acolo niciodată aici. mă înfăşor strâns cu braţele de aici dar văntul mă zmulge şi mă trezesc mereu acolo. un tunel am găsit prin care să pot ajunge aici. m-am rătăcit o rază urmând şi am descins tot acolo. multe păcate mai erau aici unde doream mult să exist şi am rămas ACOLO.

- 107 -


Zidul Fiarei

ÎNTREBARE 1 Spune-mi suflete al meu Vezi ce văd eu? Vezi frânte cruci pe turle-ntunecate ferestre oarbe pe case îngropate gunoaiele ce bat acut la uşă putrezind cu miresmele lor conştiinţele pierdute în cenuşă? Mă doare săngele să văd frunzele cum cad din ramura trunchiului retezat Si câmpiile mă plâng când florile din iarbă mor. Spune-mi suflete al meu Vezi ce văd eu? Ah, vezi cât singur mă am doar printre oameni, Când văd picăturile de apă ţinăndu-se de mână în hora nesfârşitului ocean şi mă arde refuzul mâinii întinse dintre prieten-prieten şi duşman? Vezi deşertul cum suportă soarele ce-i arde obrazul în riduri de dune? Spune-mi suflete al meu, vezi ce ce văd eu?

- 108 -


Zidul Fiarei

ÎNTREBARE 2 Are dreptul oare să-mi spună cineva dacă trebuie să fiu aici ori nu când pe dinăuntru ating ce pe dinafară încă mai caută? Ce curaj ai omule să-mi spui cum să iubesc într-o lume în care doar de supunere ai parte. Nu, nu pot rămâne-n tomul viu doar simplu semn de carte.

Altele dor

Nimic nu simte trupul nici frigul nici durere când visul poartă gândul dincolo de sfere nu doare cel care ar fi trebuit să devin dorul nu doare când rămâne doar dor timpul nu doare când clipele mor nu simt iubire nici ură în privirea ta doar pace în suflet liman ce desparte apă de nor durerea nu doare altele dor.......

- 109 -


Zidul Fiarei

Dincolo de fereastră Mă ţii de mână iubito? Dincolo e viaţă o vezi? Dincolo de fereastră, Rămâi cu mine de partea asta Nu fugi, te vor prinde Uite, o lacrimă din pleoapa mea A căzut pe ochiul ei Nu o şterge e darul meu pentru tine Lumina din geam, Să ştii iubito Altă lacrimă Nu am.

- 110 -

Zidul Fiarei  

Fantasy love fiction.

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you