Mircea Eliade - Maitreyi

― Nu ştiu, dar bănuiesc că nu. Pudră.

Avu o uitătură de dispreţ. ― Pudra se spală. D-stră v-aţi pudrat cînd eraţi mic? ― Nu, nimeni nu se pudrează cînd e mic...

Mă privi fericită. ― Dacă vă pudraţi, vă îmbolnăveaţi. Şi Tolstoi spune aşa.

Iarăşi mă mirai, şi o priveam probabil foarte amuzat, căci numaidecîţ deveni serioasă. ― Nu cunoaşteţi pe contele Lew Tolstoi (pronunţă pe Lew în englezeşte: Liu), marele scriitor rus? Scrie foarte frumos; şi a fost bogat, dar la bătrîneţe a lăsat totul şi s-a retras în pădure; parcă ar fi fost indian... Îşi aduse aminte de terasă şi mă pofti. Urcarăm amîn-doi scările, eu puţin intimidat, pentru că trebuia să trec prin faţa odăiei femeilor, ea încercînd să vorbească tare, ca să o audă maică-sa şi ― cum mi-a mărturisit în urmă ― să ştie că "mă distrează". (Gazda mea nu dormise cîteva nopţi gîndindu-se cît de greu îmi va fi mie fără "distracţii": fără muzică, fără prieteni, fără patefon.) Cînd ajunsei sus, mă cuprinse deodată o nemărginită bucurie. Niciodată n-aş fi ghicit cît de schimbată se vede lumea de pe acoperişul unei case, cît de liniştită apare cetatea, cît de verde e cartierul nostru. Treceam în fiecare zi pe lîngă arborii din Bhowanipore, dar niciodată n-aş fi crezut că sunt atît de mulţi. Mă rezemai de parapet şi privii în jos, in curte. Îmi amintii ziua cînd am zărit-o pe Maitreyi trîntîtă pe trepte şi rîzînd. Mi se părea c-au trecut ani de-atunci. Trecuseră ani şi de cînd Maitreyi venise să mă întrebe, fricoasă, la uşa odăiei mele: "Vă rog să-mi spuneţi cînd se întoarce tata"... N-o înţelegeam; mi se părea că e un copil, o primitivă. Mă atrăgeau vorbele ei, mă încîntau gîndirea ei incoherentă. naivităţile ei, şi multă vreme, mai tîrziu, mi-a plăcut să mă consider om întreg alături de această barbară. ― Sora mea nu vorbeşte bine englezeşte, îmi spuse venind cu Chabù de mînă, dar înţelege totul. Vă roagă să-i spuneţi o poveste... Şi mie îmi plac poveştile.

Rămăsei iarăşi sec şi inert în faţa fetelor astea, care se ţineau de mînă, sub cerul unui început de seară aşa cum niciodată nu văzusem. Am avut o senzaţie ciudată de vis, de decor schimbat într-o clipită. Parcă s-ar fi ridicat de undeva o cortină. Sau poate mă schimbasem eu; nu ştiu. ― N-am mai citit de mult poveşti, răspunsei după o destul de lungă pauză. Şi apoi, mai e ceva: eu nu ştiu să povestesc. E un dar ăsta al poveştilor. Nu-l are oricine.

Se întristară amîndouă, atît de spontan şi de sincer, încît mă simţii vinovat şi începui a mă gîndi dacă nu cumva tot îmi mai aduc ceva aminte din toate poveştile pe care le citisem în copilărie. Nu-mi venea nici una în minte. Mă simţeam neghiob, şi conştiinţa opacităţii mele mă paraliza. Trecui repede în revistă: Perrault, Grimm, Andersen, Lafcadio Hearn. Mi se