Page 17

C

eea ce n-a ajuns însă - şi încă- la cunoştinţa tuturor este că în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Piteşti.” Iată un fragment sugestiv din carta lui Virgil Ierunca, ”Fenomenul Piteşti” [ed. Humanitas, București,1990] Alături de Virgil Ierunca, Aleksandr Solzhenitsyn, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1970, vorbeşte despre acest penitenciar drept “cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”, iar istoricul François Furet, membru al Academiei Franceze, priveşte fenomenul Piteşti ca şi “Unul dintre cele mai teribile experimente de dezumanizare cunoscute de epoca noastră.” Între anii 1945 şi 1951, distrugerea elitei societăţii a fost aproape completă :intelectuali, diplomaţi, preoţi, poliţişti şi politicieni au fost închişi; o mare parte a ţăranilor care erau proprietari de pământ au fost deportaţi în lagăre de muncă forţată. Pentru a masca aceste mişcări, cei menţionaţi anterior au fost etichetaţi ca “duşmani ai poporului”. Următorul pas a constat în anihilarea forţei sociale imprevizibile reprezentată de tineret. Pentru aceştia a fost pusă la punct formula “reeducare prin tortură”. Început la Penitenciarul in Suceava, acest fenomen a avut în vedere atât studenţii din Penitenciarul Piteşti, cât şi din alte unităţi precum Târgu-Ocna. Gherla, Canal, Târguşor. Cele mai barbare metode de tortura psihologică au fost aplicate asupra tinerilor prizonieri cu scopul de a-i determina să se umilească reciproc, să îşi renege familia, credinţa şi convingerile politice. Acest fenomen este cunoscut sub numele de “reeducare ideologică”. Prima etapă consta în instrumentarea torturii de către un grup de studenţi în frunte cu Eugen Ţurcanu. Dorinţa de răzbunare, ura, furia mocnită şi frica îi determina pe deţinuţi să ajungă la următoriul stadiu în care contribuiau la rândul lor la instigarea terorii prin tortură reciprocă. Victimele erau transformate în călăi: prizonierii erau torturaţi de proprii prieteni, de tovarăşii de suferinţă. Scopul? Reeducarea acestora prin chinuri fizice şi psihice, transformarea lor în atei, în susţinători şi membrii ai regimului comunist, în securişti. Conform mărturiei lui Marius Stan din “Dicţionarul Penitenciarelor din România comunistă”,

iniţiatorii acestui experiment au fost conducerea Ministrului de Interne, a Securităţii (DGSP), a Direcţiei Penitenciarelor şi a penitenciarelor din Suceava, Gherla, Târgu-Ocna, Canal şi Târgşor. Această iniţiativă a fost susţinută de miliţieni, gardieni şi deţinuţii care participau activ şi direct la torturi. Legionarul Eugen Ţurcanu era unul din elementele cheie ale acestui experiment. El a primit misiunea de a forma o echipă de torţionari în rândul condamnaţilor din Penitenciarul de la Suceava, urmând ca aceştia să răspândeacscă procesul de reeducare şi demascare a elementelor reacţionare legionare. Cel de-al doilea pol de acţiune a fost Penitenciarul de la Piteşti unde această echipă a fost transferată în primăvara anului 1949. Metodele de tortură folosite în acest process de reeducare depăşesc imaginaţia omului de rând.“Studenţii erau obligaţi să mănânce porceşte, folosindu-se numai de gură”, declară Dumitru Bacu în “Piteşti. Centru de reeducare studenţească”. Aşezat în genunchi, cu mâinile la spate, deţinutul sorbea lichidul pus în gamela din faţa lui la ordinul şefului de reeducare. Vasul era curăţat tot de deţinut, cu limba, pentru că apa din celulă era consumată de cei consideraţi reeducaţi. Nicu Ioniţă povesteşte în “Piteşti-reeducare prin teroare” despre chinurile prin care treceau până şi în timpul nopţii în vederea reeducării. “Ne culcam la ordin, întotdeauna după miezul nopţii şi după reguli bine stabilite: întinşi pe spate, înveliţi cu pătura până sub bărbie, cu mâinile pe pătură şi cu gamela drept pernă.” Orice încercare a modificării poziţiei menţionate anterior sau până şi mişcările involuntare din timpul somnului duceau la lovituri de ciomege din partea supraveghetorilor. Bătăile erau la ordinea zilei, Ţurcanu fiind cel care le declanşa printr-un semn stabilit în cadrul alcoliţilor săi. Acest semn diferea de la o cameră la alta pentru a nu fi depistat de studenţi: o mişcare bruscă a mâinii sau a altui obiect însoţită de un îndemn verbal, “Pe ei!”. În momentul acesta toţi se năpusteau asupra condamnaţilor care nu au fost încă reeducaţi şi îi loveau pînă la epuizare. Cei mai duri dintre aceşti acoliţi erau cei ce au fost transferaţi din Penitenciarul de la Suceava sau cei supravegheaţi permanent, dorind să dea dovadă de exces de zel. Majoritatea celor care loveau însă,

se asigurau să facă mai mult zgomot decât daună fizică, înţelegând la rândul lor ce înseamna să treci prin astfel de torturi. Totul era înfăptuit pe ascuns deoarece la prima dovadă de ezitare, călăii treceau din nou în stadiul de victime. Datorită bătăilor repetitive şi tratamentului inuman din partea colegilor de suferinţă care sugera o răsturnare a valorilor la care nu s-ar fi aşteptat, cei cu fire mai slabă şi cu character în care dorinţa de apărare şi supravieţuire era pregnantă treceau la rândul lor de partea agresorilor. Aceste cazuri nu au fost însă foarte multe, “cele mai notabile fiind ale lui Pafnutie Pătrăşcanu şi Maximilian Sobolevschi, ambii fiind ulterior implicaţi în procesul Ţurcanu şi executaţi de regim.”, după afirmația lui Alin Mureşan în “Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate.” Exemple de tortură psihică sunt mai multe decât am putea îndura în societatea actuala. Pentru a le reconstrui valorile, în Seara Paştelor, prizonierii care refuzau o “demascarea morală publică” prin care îşi denunţau convingerile, ideile personale, erau forţaţi la o Împărtăşire cu fecale. De Crăciun, un prizonier era forţat să stea pe hârdău pentru ca ceilalţi să ia parte la„naşterea lui Iisus” şi să se închine în faţa lui. Cei care erau suspectaţi de ascun-

derea informaţiilor asupra mişcărilor anticomuniste din cadrul prizonierilor, aveau capurile scufundate în hârdăul cu urină. Prizonierii erau obligaţi să scuipe în gura liderului mişcării anticomuniste, pentru a-l forţa pe acesta să demaşte membrii acestei mişcări din răzbunare. Acestea sunt doar câteva dintre metodele utilizate în procesul de reeducare. În cele din urmă cei mai mulţi dintre cei reeducaţi au concluzionat faptul că meritau aceste degradări şi că au putut fi reabilitaţi doar parţial, ei înşişi ajungând călăii noilor prizonieri. Pentru cel mai mic semn de ezitare erau supuşi la alte modalităţi de tortură. Deţinuţii pierdeau tot: posibilii prieteni, credinţa, religia, ideile, propria persoană. Identitatea era anihilată şi înlocuită cu idealul comunist: un cetăţean creat pentru a păstra unitatea acestui regim prin instalarea terorii. Operaţiunea diabolică de depersonalizare şi asasinare morală a început în Decembrie, 1949, la Penitenciarul din Piteşti, şi a fost continuată, cu un grad mai scăzut de intensitate, la penitenciarele din Gherla şi Târgu-Ocna. Experimentul de la Piteşti este considerat unic în gama de metode care au ca scop distrugerea identităţii umane. [Tania Bulz, Radu Pop]

Eugen Turcanu

Născut în 1925, în Dârmoxa (astăzi Broșteni, județul Suceava), într-o familie numeroasă. Studiile și le-a făcut la Liceul „Dragoș Vodă” din Câmpulung Molodvenesc. A studiat apoi la facultatea de Drept din Iași. Inițial apropiat de Frățiile de Cruce, a renunțat la activitate, înscriindu-se în PCR în 1947. ”Imaginaţia delirantă a lui Ţurcanu (şeful torţionarilor) se dezlănţuia mai ales atunci când avea de-a face cu stuenţi care credeau în Dumnezeu şi se străduiau să nu renege. Astfel, unii erau botezaţi în fiecare dimineaţă: scufundaţi cu capul în hârdăul e urină şi materii fecale, în timo ce ceilalţi în jur psalmodiau formula botezului. Acesta dura până ce conţinutul făcea bulbuci. Când deţinutul recalcitrant era pe punctul de a se îneca, era scos, i se dădea un scurt răgaz să respire, apoi era scufunat din nou. Unul dintre aceşti botezaţi căruia i se aplicase sistematic tortura, ajunsese la un automatism care l-a ţinut vreo două luni de zile: mergea în fiecare dimineaţă şi-şi băga singur capul în hârdău, spre hazul reeducatorilor.” [Virgil Ierunca. ”Fenomenul Piteşti” [ed. Humanitas, București,1990]

17

Fundatia Culturala Negru Voda - nr.1 - Ianuarie 2013  

Prima editie a ziarului Fundatiei Culturale Negru-Voda, Fagaras, lansat cu ocazia incheierii proiectului Tineret in Actiune, Actiunea 1.1, "...

Fundatia Culturala Negru Voda - nr.1 - Ianuarie 2013  

Prima editie a ziarului Fundatiei Culturale Negru-Voda, Fagaras, lansat cu ocazia incheierii proiectului Tineret in Actiune, Actiunea 1.1, "...

Advertisement