Page 1

19 mai, 2010

Premiera Teatrul Naţional Timişoara - Teatrul Naţional Timişoara, regia: Rahim Burhan Teatrul Naţional Timişoara are plăcerea să vă anunţe cea mai recentă premieră a sa, care va avea loc duminică, 30 mai, de la ora 19:00, la Sala 2 Un text esenţial pentru orice actor, şi, în egală măsură, pentru orice spectator de teatru, Romeo şi Julieta este cea mai frumoasă poveste de iubire din toate timpurile. Producţia TNTm poartă semnătura regizorului macedonean Rahim Burhan, care a optat pentru o lectură teatrală a „esenţelor” shakespeariene. Scenografia spectacolului aparţine Velicăi Panduru, cîştigătoarea premiului UNITER în 2009 pentru un al titlu din repertoriul Naţionalului timişorean, Boala familiei M , iar muzica aparţine compozitorului Dan Simion. Distribuţia îi reuneşte pe actorii Cătălin Ursu, Dianna Praskot (Colegiul Naţional de Artă „Ion Vidu”, clasa a XI-a), Ion Rizea, Colin Buzoianu, Alecu Reus, Benone Viziteu, Georg Peetz (Teatrul German de Stat), Paula Maria Frunzetti, Alina Reus, Ana Maria Cojocaru, Romeo Ioan, Ioan Strugari, Irene Flamann Catalina, Adrian Jivan, Nicolae Pîrvulescu, Marius Lupoianu şi Cristian Brătoiu, cărora li se adaugă muzicienii Valentina Cotinschi (voce), Iuliana Birtea (violă), Sebastian Boboiciov (fagot) şi Gianluca Vanzelli (flaut).

foto:

paraddox.ro

Următoarele reprezentaţii ale spectacolului vor avea loc sîmbătă, 5 iunie şi duminică, 6 iunie de la ora 19, în aceeaşi locaţie. Totodată, am marea plăcere de a vă informa că rolul Teatrului Naţional Timişoara în viaţa culturală, artistică şi educaţională a oraşului a fost recunoscut în cadrul festivităţii din 21 mai 2010, din Aula Magna a Universităţii de Vest, cînd Ada Hausvater, directorul general al TNTm, a fost învestită Senator în Senatul de Onoare al Universităţii timişorene. Titlul i-a fost decernat de prof. dr. Ioan Talpoş, rectorul UVT. De asemenea, preocuparea permanentă a Teatrului Naţional de a susţine şi promova cultura timişoreană a fost recompensată în 20 mai 2010 prin Diploma de Excelenţă acordată doamnei Ada Hausvater de către Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional a Judeţului Timiş, distincţia fiindu-i înmînată de către conf. dr. Vasile Timiş, secretar de stat în Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, şi de către prof. dr. Violeta Zonte, director al Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional a Judeţului Timiş.


JOI, 27 MAI 2010 17:40 SCRIS DE ANDRA JEBELEAN

Romeo şi Julieta, la Teatrul Naţional Timişoara Cea mai recentă premieră a Teatrului Naţional Timişoara, spectacolul „Romeo şi Julieta”, de William Shakespeare, va avea loc duminică, 30 mai, de la ora 19, la Sala 2. Un text esenţial pentru orice actor, şi, în egală măsură, pentru orice spectator de teatru, „Romeo şi Julieta” este considerată drept cea mai frumoasă poveste de iubire din toate timpurile. Producţia Naţionalului timişorean poartă semnătura regizorului macedonean Rahim Burhan, care a optat pentru o lectură teatrală a „esenţelor” shakespeariene. Scenografia spectacolului aparţine Velicăi Panduru, câştigătoarea premiului UNITER în 2009 pentru un al titlu din repertoriul TNT, „Boala familiei M”, iar muzica aparţine compozitorului Dan Simion. Distribuţia îi reuneşte pe actorii Cătălin Ursu, Dianna Praskot (Colegiul Naţional de Artă „Ion Vidu”, clasa a XI-a), Ion Rizea, Colin Buzoianu, Alecu Reus, Benone Viziteu, Georg Peetz (Teatrul German de Stat), Paula Maria Frunzetti, Alina Reus, Ana Maria Cojocaru, Romeo Ioan, Ioan Strugari, Irene Flamann Catalina, Adrian Jivan, Nicolae Pîrvulescu, Marius Lupoianu şi Cristian Brătoiu, cărora li se adaugă muzicienii Valentina Cotinschi (voce), Iuliana Birtea (violă), Sebastian Boboiciov (fagot) şi Gianluca Vanzelli (flaut). Următoarele reprezentaţii ale spectacolului vor avea loc sâmbătă, 5 iunie, şi duminică, 6 iunie, de la ora 19, în aceeaşi locaţie.


Vin si eu.ro 25 iunie, 2010

Premiera teatru:"ROMEO ŞI JULIETA" - Timisoara Timis, Timisoara. Duminică 30 Mai 2010 19:00 Teatrul National Timisoara, Sala 2 Premiera teatru:"ROMEO ŞI JULIETA" de W. Shakespeare Povestea Romeo şi Julieta este cea mai cunoscută piesă a tuturor timpurilor, marele succes al lui sale timpurii, fiind considerată cea mai tipică poveste de dragoste a Renaşterii. Ura tradiţională dintre familiile veroneze Montague şi Capulet este pusă la încercare de iubirea care se înfiripă între Romeo, fiul lui Montague şi Julieta, din familia contelui Capulet. În ciuda faptului că tată ei o promisese lui Paris, Romeo şi Julieta sînt căsătoriţi în taină de către părintele Lorenzo, confesorul şi păstrătorul secretului celor doi. La foarte puţin timp după aceea, Tybalt îl provoacă pe Romeo la duel în piaţa publică. El refuză lupta, însă Mercutio va cădea sub spada lui Tybalt. Orbit de furie, Romeo răzbună moartea prietenului lui, ceea ce va duce la pedeapsa cu expulzarea. Între timp, Julieta se confruntă cu presiunea la care o supune tată ei, privind căsătoria cu Paris. La sfatul părintelui Lorenzo, ea va accepta căsătoria, urmînd ca în preziua nunţii să bea o poţiune care o va face să pară moartă pentru 24 de ore. El îl anunţă şi pe Romeo de acest plan, printr-o scrisoare care, însă, nu ajunge la timp. Romeo îşi găseşte iubita pe catafalc şi, cuprins de disperare, se sinucide. La puţin timp, Julieta se trezeşte şi, văzîndu-l pe Romeo mort, se sinucide. Familiile celor doi află de la fratele Lorenzo ce s-a întîmplat şi, cuprinşi de remuşcări, îşi dau mîinile deasupra trupurilor celor doi îndrăgostiţi. Autorul William Shakespeare (1564-1616) este considerat cel mai important scriitor de limbă engleză şi unul dintre cei mai importanţi dramaturgi din toate timpurile. A scris 37 de piese de teatru, dar şi poezie, fiind, printre altele, autorul celebrelor Sonete. Ca dramaturg, a scris tragedii, piese istorice şi comedii. Shakespeare a influenţat în mod hotărîtor literatura universală a ultimelor patru secole. Cele mai cunoscute piese ale lui Shakespeare sînt: Hamlet, Othello, Regele Lear, Romeo şi Julieta, Macbeth, Furtuna, Doi nobili din Verona, Mult zgomot pentru nimic, Visul unei nopţi de vară, Neguţătorul din Veneţia, Îmblînzirea scorpiei, Richard al III-lea, Henric al VI-lea, Henric al VIII-lea etc. Regizorul Regizor de teatru macedonean, născut în 1949 în Macedonia, la Skopje. Şi-a făcut studiile la Academia de film din Belgrad. Este cunoscut în Germania şi în Europa ca fondator, regizor şi director artistic al trupei de teatru „Pralipe” (care în romani înseamnă "frăţie"). În prezent trăieşte şi lucrează în Germania, la Neuss. Abordează în spectacolele sale cu precădere teme politice şi sociale. Rahim Burhan şi trupa de teatru Pralipe sînt angajaţi în mişcările antixenofobe. Multipremiat în Europa, teatrul lui Rahim Burhan şi al trupei Pralipe propune o estetică nouă, cu o identitate artistică bine definită. Cîteva din succesele pe care Rahim Burhan le-a avut ca regizor sînt Nunta însîngerată de F. G Lorca, Yerma de F. G. Lorca, Marat/Sade de Peter Weiss, Mutter Courage şi copiii săi de B. Brecht., Kosovo, mon amour etc. În 2001, Theater an der Ruhr a organizat un festival jubiliar la împlinirea a zece ani de la înfiinţarea trupei.


Blog Raul Bastean DUMINICA, 30 MAI 2010

Interviu cu Dianna Praskot

"Joc rolul Julietei pe care nu mi l-aș fi imaginat că-l voi juca vreodată." Interviu cu Dianna Praskot "Romeo și Julieta" – așa se intitulează cunoscuta piesă de teatru a lui Shakespeare montată pe scena TNT de renumitul regizor macedonian Rahim Burhan. O concepție extrem de actuală a unui text clasic, o mai altfel decât cea cu cu care ne-am obișnuit până acum. Un spectacol în care nonconformismul primează. Astfel, duminică, 30 mai de la ora 19 la Sala 2 a TNT va avea loc premiera piesei a cărui personaj principal feminin va fi Dianna Praskot. În prezent, Dianna Praskot este elevă la Colegiul Național de Artă "Ion Vidu" din Timișoara la secția actorie. A mai jucat în spectacolul "Teatru descompus" de Matei Vișniec în regia Mihaelei Lichiardopol, proiect al clasei de actorie în cadrul căreia se află. Raul Bastean: Ce a însemnat pentru tine șansa de a munci într-un teatru cu un regizor din străinătate? Dianna Praskot: În primul rând e o șansă mare pentru mine atât faptul că pot lucra în Teatrul Național Timișoara cu un regizor străin cât și faptul că joc rolul Julietei pe care nu mi l-aș fi imaginat că-l voi juca vreodată. Mi-a plăcut modul de lucru al regizorului și faptul că m-a ajutat să-mi creez personajul. R.B.: Povestește-mi puțin despre modul în care ți-ai creat propriul personaj în raport cu ideea regizorală. D.P.: Evident că Julieta care apare aici în piesă nu e o Julietă tipică, iar personajul a fost construit "pe mine". Și ceilalți actori profesioniști cu care am lucrat m-au ajutat să-mi


creez personajul pornind de la mine. Textul a fost modificat și adaptat vorbirii cotidiene dar se regăsesc și pasaje din varianta originală a textului. R.B.: Acesta este momentul debutului tău în lumea teatrală timișoreană. Îți propui o continuitate în lumea artei după terminarea liceului? Din acest punct de vedere, ce planuri de viitor ai? D.P.: Pot să spun că, deocamdată nu sunt foarte sigură de ceea ce voi face în viitor pentru că mie îmi place să experimentez. Îmi place teatrul la fel de mult ca și pictura, muzica sau arta în general. Practic, îmi place să creez. Printre altele mi-ar placă să și călătoresc. Oricum, visul meu este să-mi deschid o ceainărie. În privința teatrului... dacă voi mai avea oportunitatea de a colabora cu Teatrul Național din Timișoara voi accepta cu mare plăcere. Raul BASTEAN


Teatrul azi, nr. 9 – 10 / 2010 Mircea Morariu Romeo, Julieta şi ... Salieri În Amadeus, celebra piesă a lui Peter Shäffer, descoperim un Antonio Salieri care nu e doar artistul mediocru care, din invidie faţă de adevăratul geniu mozartian, lasă la o parte orice considerente morale şi, prin toate mijloacele posibile, vrea să îşi înlăture chiar fizic rivalul, cel ce îi arată mereu şi mereu, fără să vrea, găunoşenia. Adesea Salieri, în versiunea şi viziunea lui Peter Shäffer, purcede la aplicate analize ale creaţiilor mozartiene, subliniindu-le surprinzătoarea naturaleţe şi simplitate, puse mereu şi mereu în antiteză cu chinuita căutare din care se plămădesc operele sale. Peter Shäffer a avut intuiţia de a nu-l limita pe mediocrul compozitor vienez, contemporan cu Mozart, la statutul de rival ros de ură, măcinat de sentimente josnice şi de urzeli criminale, ci de a-i acorda în plus şi dublul statut de critic muzical şi de estetician. Una dintre cele mai pline de semnificaţii replici rostite de el în aceste două ipostaze suplimentare mi se pare a fi cea ce glăsuieşte: „În vâlvătaia artei, bunătatea nu înseamnă nimic”. Cum, de altfel, nu prea înseamnă mare lucru nici bunele intenţii, nici proiectele generoase. Mi-am amintit pe neaşteptate de Peter Shäffer, de Salieri, de atât de tăioasa lui zicere, dar şi de superbul spectacol prilejuit de această piesă demult, în 1986, Teatrul de Stat din Oradea şi regizorul Alexandru Darie – spectacol ce ilustra magnific respectiva supratemă – , într-o seară de iulie a anului 2010, când am văzut Romeo şi Julieta la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara. Şi asta fiindcă montarea mi s-a părut a ilustra ideea că în vâlvătaia artei nu doar bunătatea, ci nici bunele intenţii nu prea înseamnă mare lucru. Trebuie să fii rău voitor şi mai înverşunat decât a fost Salieri împotriva lui Mozart ca să nu bagi de seamă că piesa shakespeariană a apărut în oferta repertorială a Naţionalului timişorean dintr-un ghem de bune intenţii şi generozităţi. Prima a fost aceea de a oferi trupei – preponderent tânără – ocazia de a juca un text pe care doreşte să evolueze orice actor tânăr. Şi pe care aspiră să îl vadă înscenat, măcar o dată în viaţă, orice spectator îndrăgostit de teatru. A doua a fost, cred, dorinţa lăudabilă a conducerii Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” de a le da actorilor şansa să lucreze cu un regizor din exterior, familiarizat cu alt fel de a privi şi de a face teatru. Rahim Burhan nu e un director de scenă oarecare, e apreciat în Macedonia natală şi nu numai, mai are şi atuul de a mai fi montat o dată piesa şi de a o fi făcut, din câte se pare, cu succes. Din mărturisirea lui Rahim Burhan, publicată în caietul de sală al spectacolului timişorean, aflăm că acesta nu ar fi nicidecum o copie la indigo a montării de odinioară, că aceea de acum ar conţine un singur citat din cea gândită ca o replică la războiul din Bosnia. „Spectacolul de la Timişoara – ne încredinţează regizorul – vorbeşte despre xenofobie, despre prejudecăţi, despre castrarea intelectuală a tinerilor prin îngrădirea libertăţii lor, prin faptul că noi, adulţii, le regizăm viaţa, dragostea, căsnicia. Tema e mult mai deschisă, nu am specificat nimic clar.” Problema e tocmai că aceste idei, ce ar fi putut da naştere şi consistenţă unui spectacol cel puţin interesant, nu răzbat nici clar, nici neclar din ceea ce se vede pe scenă. Pentru simplu motiv că nu prea există. Pe scenă se vede doar că Rahim Burhan a mai purces o dată la o tentativă de actualizare a piesei shakespeariene, că a vrut să facă din ea un fel de poveste de cartier. Ceea ce a ajuns acum, în 2010, un lucru comun. S-a realizat o nouă traducere – semnată de Gianina Jinaru – traducere cum


nu se poate mai stângace, mai neinspirată, mai neteatrală, mai plină de gugumănii şi de pleonasme (un singur exemplu: „să fii hotărâtă şi fermă!!!”), mai chinuitoare pentru actori. Se mai vede că Rahim Burhan a vrut să ne prezinte tinerele personaje shakespeariene – veroneze ori ba – aşa cum sunt toţi tinerii, adică pasionali, spontani şi sexy. Şi pe toate personajele ceva mai mature (unele jucate de actori poate prea tineri pentru rolurile încredinţate, drept pentru care au fost înzestraţi cu tot felul de cârje reale ori imaginare) mustind de obtuzitate, dar şi de pasionalitate, dar o pasionalitate deloc tonică, pusă în slujba răutăţiiobtuzităţii lor. Se mai văd nenumărate gesturi neinspirate, nelalocul lor, atât de nelalocul lor, încât la un moment dat spectacolul alunecă, fără să vrea, desigur, în comedie. Se aud sunete ciudate precum cel ce ar dori să sugereze cântatul privighetorii, se aud şi replici rostite cu intonaţii nefireşti şi voci nelucrate, cu accente şi inflexiuni bănăţene. Se vede o continuă alergătură, dar nu se simte în ea nicidecum emoţia reală. Nu cea „tehnică”, simulată. Romeo şi Julieta este, la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara, un spectacol rece, din care lipsesc ideea, carnea, enunţul vital, vibraţia, noutatea. Aşa că ne e greu nouă, spectatorilor, să intrăm în joc, să simţim vreo urmă de înfiorare poetică, de frison tragic, să înţelegem că moartea este un chip al vieţii şi, câteodată, aşa cum se întâmplă in piesa shakespeariană, consecinţă a greşelilor comise în viaţă. Secvenţele se consumă izolat, viziunea integratoare lipseşte ori nu s-a relevat în reprezentaţia văzută de mine, la fel cum lipseşte ori nu a fost relevată de astă dată armonia curgerii, care e o marcă de identificare a scrisului shakespearian, chiar şi atunci când marele Will vorbeşte despre dizarmoniile şi aberaţiile vieţii. Reprezentaţia nu a fost una de premieră, dar tot un fel de premieră a prilejuit deoarece e pentru prima dată când spectacolul se joacă nu numai în nocturnă (a început la ora 22), ci şi în aer liber, cu toate riscurile pe care le incumbă o atare tentativă, astfel putându-se explica o seamă de incongruenţe. Reprezentaţiile în aer liber sunt o altă bună intenţie care, dincolo de rezultatele ori, mai curând, lipsa de rezultate de moment, nu ar trebui abandonată. Dar oare chiar nu a rămas nimic din efortul, din bunele intenţii, din entuziasmul din care ştiu că s-a dorit a se zămisli spectacolul timişorean? Ba da. A rămas. Rămân scenografia şi deopotrivă decorurile şi costumele, datorate Velicăi Panduru. Frumoasă, dar nu calofilă, bogată, însă nu în exces, cu o bună gestionare a spaţiului (totul se consumă pe un dispozitiv spaţial în formă de cruce). Şi care poate fi un indiciu că, într-un anumit moment, a intervenit o cenzură nu doar între regizor şi scenografă, ci şi între regizor şi trupă, iar această cenzură a grevat deloc pozitiv asupra năzuinţelor de reuşită cu care orice critic, fie el şi un Salieri din secolul al XXIlea, e obligat să admită că începe lucrul la orice nou, viitor spectacol. Numai că, în vâlvătaia artei, bunele intenţii nu înseamnă nimic.


Teatrul azi, nr. 9 – 10 / 2010 Ion Jurca Rovina Sub obsesia temei...

Sala 2 a Teatrului Naţional din Timişoara e de acum disponibilizată pentru proiecte cu montări îndrăzneţe, provocatoare (într-un fel sau altul). Precum e şi cazul premierei din luna mai cu Romeo şi Julieta de W. Shakespeare. Un spectacol de Rahim Burhan, adică un Shakespeare văzut prin libertatea de opţiune şi ... viziune, sau altfel spus, un spectacol raliat la tendinţa obişnuită a regizorilor de a scoate din proteicile piese ale marelui dramaturg noi versiuni, cât mai personale (încât pare-mi-se că mai greu e de acum să vezi un spectacol fidel cu originalitatea textului). Opţiunea lui Rahim Burhan este de a implica textul, fie el şi unul de dragoste, într-o temă contemporană, în cazul de faţă, cea a libertăţii. Este de altfel tema parcursului său de regizor. A avut curajul şi ambiţia să-şi formeze la Skopje un teatru, cu actori romi, pe nume „Pralipe”, cu care a trezit curiozitatea şi interesul în Europa, prin unicitatea lui, şi astfel a ajuns să se mute cu teatrul său în Germania la Theater an der Ruhr, unde a lucrat 15 ani. La Timişoara, regizorul de origine macedoneană, se află la a doua versiune cu Romeo şi Julieta. În prima montare a piesei cu teatrul său, „spectacolul exprima absurditatea războiului din Bosnia, care se întâmpla chiar atunci. Conflictul dintre familiile Capuletşi Montague a devenit un conflict între creştini şi musulmani.” Spectacolul de la Timişoara (declară mai departe regizorul, în interviul acordat lui Ciprian Marinescu) „vorbeşte despre xenofobie, despre prejudecăţi, despre castrarea intelectuală a tinerilor – prin îngrădirea libertăţii lor, prin faptul că noi, adulţii, le regizăm viaţa, dragostea, căsniciile.” Libertatea spectacolului poate începe cu dimensionarea spaţială, în lungul sălii, cu concursul inspirat, constructiv, al cadrului scenografic conceput de Velica Panduru. La un capăt, camera Julietei, la celălalt, chilia, cimitirul, la mijloc, locul conflictului între cele două tabere (familii). Traseele, luminate dedesubt, întreţin impresia de iad al provocării şi violenţei. Poate fi vorba şi de simbolul zilei care este fastă pentru îndrăgostiţi, în ideea că altenanţa dintre lumină şi noapte, aceasta din urmă îi ocroteşte. Acţiunea pare orchestrată. În rapiditatea delurării ei (pe durata a cinci zile) intervine, ca un mesager, muzica (Dan Simion), susţinută de o miniorchestră, iar paroxismul confruntării este întrerupt de rostirea cantabilă a câtorva sonete care introduc un lirism de cor (să zicem) antic. Pentru ca bătălia să pară actuală, combatanţii sunt echipaţi ca nişte bodyguarzi, precum le sunt şi mişcările. Loviturile se dau din cuţite, cu brutalitate. Tinerii se exprimă în libertate, familiile devin martore la consecinţe. Ciudată este libertatea folosirii textului, într-o traducere liberă până la decapitarea poeticului shakesperean, cu simplificarea dialogurilor într-un limbaj comun, cotidian (pentru a sublinia „castrarea intelectuală a tinerilor”?). Interesante, repetiţiile folosite ca leitmotive ţin, totuşi, la suprafaţă comunicarea sentimentului, iar interioritatea este cel puţin frustrată. Părinţii se urăsc, tinerii se războiesc, imaginea unui front ireconciliabil este evidentă. Odată cu idila dintre Romeo şi Julieta, ura confruntării dobândeşte motivaţie, iubirea, visul din „divina noapte”, va excela prin moarte. În final, în centru, părinţii şi ceilalţi supravieţuitori îşi dau mâinile într-un cerc, cu replicile finale ale împăcării, adică, în nota textului.


Există o libertate şi a distribuţiei. Serafica Julieta, care „de întâi august împlineşte paisprezece ani”, după cum socoteşte Doica, este în spectacol eleva de şaptesprezece ani, Dianna Praskot, de la secţia de teatru a Liceului Naţional „Ion Vidu”. Ingenuă, credibilă pentru prima iubire, adolescentină, surprinzătoarea actriţă aduce în războinica încleştare imaginea reală, actuală (cu dread-uri), dar şi simbolică a fragilităţii. Ea este fiorul, fantasma iubirii. În rol, naivitatea îi este suport pentru întreţinerea unei emoţii în rostire. Romeo din faţa ei este jucat de un actor experimentat de acum, cu reuşite în exprimări agresive sau ironice, controlate, pe nume Cătălin Ursu. Postura de îndrăgostit îl prinde mai puţin, actoriceşte însă el se descurcă destul de bine, chiar dacă îşi crispează starea pentru a sugera suferinţa. Jocul îşi urmează cursul, doar fluxul emoţional dintre îndrăgostiţi nu răzbate firesc, convingător. Dar percepţia regizorală a libertăţii de alegere funcţionează. Un rol special, cu luciditate şi participare firească, face Alina Reus în Doica, relaţia ei afectivă cu Julieta (chiar între cele două interprete) e molipsitoare şi transmite iluzia siguranţei. Natural şi veridic este Părintele Lorenzo al lui Ion Rizea, personaj cu un interior misterios dedus tocmai prin umanizarea lui în faţa îndrăgostiţilor. Scenele grupurilor, în vivacitatea lor, funcţionează sub impulsurile unei mişcări coordonate (Mircea Dragu). Individualizări obţin Alecu Reus (Benvolio), Colin Buzoianu (Mercutio), Victor Manovici (Tybalt), Benone Viziteu (Ducele). În viziunea spectacolului său, regizorul Rahim Burhan a acordat întâietate temei sale atât de dragi şi de actuale. Dacă iubirea i-ar fi fost miza, montarea ar fi presupus alte condiţii de abordare. În Romeo şi Julieta, Shakespeare însuşi a sacrificat iubirea pe altarul libertăţii. Anume, libertatea de a iubi. Timpul multiplică nuanţele. Calitatea este importantă.

articole Romeo si Julieta  

19 mai, 2010 foto: paraddox.ro (Teatrul German de Stat), Paula Maria Frunzetti, Alina Reus, Ana Maria Cojocaru, Romeo Ioan, Ioan Strugari, I...

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you