Issuu on Google+

Duminica, 08 03 2009, 22:13

Simona Donici

Randevu cu un dandy „Remember”, un spectacol de Razvan Mazilu. Pur si simplu frumos Odata ce trece de (ori prin) lumina albastra, spectrala din Holul Coloanelor, acolo unde, chiar in centru, o silueta umana, verticala, dar amorfa precum o vaga memorie, inconjurata de cadavrele altor foste ego-uri uitate, spectatorul il vede, imun la freamatul salii de teatru, pe barbatul superb, gol, matasos, dormind pe o perna alba, brodata cu fir auriu si dantele. In spatele lui ploua, a la matisse, ca-n vis, cu safire. „Lux, calm si voluptate”.

Astfel intra-n scena Sir Aubrey de Vere, angelic si decadent, unul dintre cei mai seducatori dandy ai literaturii romane, „fiinta unica intr-adevar si stranie (...), una din acele fapturi exceptionale, straine de omenire”, cum insusi autorul sau, Mateiu I. Caragiale, il zugraveste. „Unic si exceptional” la randu-i interpretul sau, Razvan Mazilu, autor al spectacolului Remember, inspirat de nuvela omonima a celui citat. Semnand dramatizarea, regia, coregrafia, costumele si insotirea muzicala (un colaj de teme de Richard Wagner), Mazilu ofera dintru inceput prima cheie de lectura a spectacolului sau, in citatele despre dandysm din Baudelaire sau Proust. Remember este un spectacol despre amintire – a unei epoci apuse cu morala ei, a unui mod de viata fascinant si pretios- si deopotriva un spectacol despre prietenia care nu cere, nu invadeaza, despre respectul intimitatii si rara, pretioasa insusire de a vedea frumusetea din celalalt: dezlegarea straniei istorii sta in gestul Domnului M. de-a refuza sa afle secretul, poate murdar, al asasinatul care-i rapeste bizarul prieten.

„Remember” este, pur si simplu, un spectacol frumos. Pana-ntr-acolo frumos incat devine greu sa te scufunzi in profunzimea lui. Dar ea exista, in fatete limpede decupate precum uriasul


diamant –oglinda a prefectiunii in care sfarseste a fi captiv orice dandy adevarat. Remember e un spectacol narcisist. Neindoielnic, prima „oglinda” la care te duce gandul e Portretul lui Dorian Gray, dar o oglinda concava mai degraba, absorbindu-i esenta si rasturnand-o: cel de acum e un spectacol aparte in opera de coregraf a lui Razvan Mazilu, fixand distinct un punct al maturizarii. Doar o privire de suprafata ar putea considera superficial dandysmul: e o cultura a rigorii absolute, in care detalii infinitezimale devin sacrosante caci ele alcatuiesc stilul, cu o morala absoluta, careia hedonismul ii este subjugat. Un dandy era un aristocrat al stilului, nonconformist si rafinat: nicio legatura, altminteri, cu metrosexualii branduiti ai vremii noastre. Cu profunda intelegere a acestei lumi, Mazilu o reconstituie fabulos, nelasand sa-i scape niciun amanunt: cele sapte inele „cu safire de Ceylan” ale eroului sau, vulpea roz de pe umar, zecile de oglinzi, baia luxurianta in apa albastra precum sangele aristocratic de sub pielea stravezie, trandaveala rafinata, tomurile de carti cu legaturi scumpe din filmarile briliante datorate, la fel ca decorul, artistului grec Dionisis Christofilogiannis si realizate in teatru, in Muzeul de Arta, la Castelul Huniade si la Spitalul de copii (un adevarat happening al transformarii dureroase).

Aparitia lui Sir Aubrey in tu-tu negru de balerina si in carje de invalid, sumbra prevestire a mortii, este naucitoare: Narcis in oglinzi esoterice. Este unul dintre rarele spectacole in care Razvan Mazilu alege sa vorbeasca, de fapt sa sopteasca („E o stranie noapte. Asemenea nopti sunt mai de temut ca betia; vantul cald imprastie friguri rele. Stendhal scrie ca la Roma, cand bate un anume vant in Transtevere, te ucide.”) si o face cu o uimitoare expresivitate. Cuprins de friguri si tremurand de rele prevestiri, el se lasa invelit in mantaua prietenului sau: scena e tulburatoare. incercanatul domn M (Mateiu Caragiale insusi), este interpretat de Ion Rizea, care pare a nu fi gasit inca ritmul, cadenta, masura personajului sau noctambul si reflexiv. Cu imbatabilul atu de a avea pe afis numele lui Razvan Mazilu, artist cu un capital-record de admiratie si afectiune in burg, noul spectacol al Teatrului National, prezentat sambata si duminica seara, este o poveste inteligenta si captivanta, icoana unei lumi demult apuse, un tablou plin de fantezie intru placerea Timisoarei teatrale, o intalnire pretioasa cu teatrul (si)dans pe care merita s-o tezaurizati.

http://www.agenda.ro/news/news/16665/randevu-cu-un-dandy.html


nr. 469, Aprilie 2009

Remember – lumea ca fenomen estetic Autor: Gina ŞERBĂNESCU |

În această stagiune, la Teatrul Naţional din Timişoara, Răzvan Mazilu propune publicului un spectacol în care contribuţia lui e consistentă: realizează dramatizarea după nuvela Remember de Mateiu Caragiale, semnează regia şi coregrafia spectacolului, este interpretul personajului Aubrey de Vere şi, peste toate acestea, se dovedeşte şi un inspirat creator de costume. Pentru ca totul să fie pus la punct aşa cum se cuvine, tot Răzvan Mazilu realizează şi colajul muzical din creaţiile lui Richard Wagner, care constituie substanţa sonoră a spectacolului. În demersul său, Răzvan Mazilu a fost susţinut de o echipă care a contribuit la transformarea nuvelei lui Mateiu Caragiale într-o platformă estetică a unui discurs artistic contemporan: proiecţiile video şi decorurile au fost realizate de Dionisis Christofilogiannis, sound designul poartă semnătura lui Vlaicu Golcea, iar Domnul M., ipostaza însăşi a lui Mateiu Caragiale, este interpretat de actorul Ion Rizea. Despre personajul Aubrey de Vere nu ştim nimic, în afara faptului că este expresia perfectă a rigorilor estetice ale dandismului. Taina este principala lui trăsătură de personalitate. Din această taină, Răzvan Mazilu extrage o semnificaţie fundamentală a personajului: el este cel care îl va conduce pe Domnul M. către revelaţia misiunii sale, aceea de a aşeza în cuvinte misterul lui Aubrey de Vere şi al lumii întrupate de acesta. Opţiunea pentru dans ca discurs fundamental al spectacolului susţine acest demers: realitatea verbalizată este extrasă dintr-un discurs nonverbal. Cu acest spectacol, Răzvan Mazilu mizează pe o carte în egală măsură riscantă şi ofertantă pentru cariera sa: avînd în vedere că, prin Portretul lui Dorian Gray, Mazilu a impus un discurs coregrafic puternic ancorat în substanţa estetică a dandismului, putea exista pericolul ca Remember să se înscrie în acelaşi tip de structură artistică. Coregraful îşi asumă acest risc şi reuşeşte să realizeze un salt într-o modalitate de expresie contrastantă cu ceea ce am fi aşteptat. O mutare inteligentă, prin care ni se demonstrează că a fi coerent cu propriul univers este condiţia de bază a unei evoluţii artistice, a unor transfomări naturale ale mijloacelor artistice. Imaginea dandy a lui sir Aubrey este contrapunctată de apariţia unei creaturi ce sintetizează masculinul, femininul, decadenţa, agonia: imaginea lui Răzvan Mazilu pe poante, interpretînd lebăda neagră în cîrje, este, desigur, o ipostază care poate şoca. În realitate, ea e perfect coerentă cu ideea spectacolului („înscenarea“ unei lumi de factură estetică). Proiecţiile cu sir Aubrey într-un labirint de oglinzi ori într-o cadă cu apă albastră, universul populat de cărţi, lumînări şi bijuterii (toate compartimentele universului dandy aduse laolaltă) sînt contrapunctate de discursul agonic al lebedei negre şi de proiecţiile realizate într-un spital, cu tot instrumentarul de rigoare. Cele două ipostaze estetice converg spre semnificaţia imaginii finale: identificarea lui sir Aubrey cu inima unui diamant uriaş. Este finalul unei alchimii care a avut ca scop revelarea substanţei estetice a lumii. La nivel coregrafic, Răzvan Mazilu operează în acest spectacol cu un dublu discurs: pe de o parte, limbajul riguros, plin de graţia specifică estetismului de factură dandy; pe de altă parte, un demers care deconstruieşte imagini clasice şi trece în negativ tipul de frumuseţe caracteristic


personajelor din categoria lui Dorian Gray sau Aubrey de Vere. Aceste contraste impun o imagine a lumii ca fenomen estetic, în care misiunea artistului se naşte natural, ca o plantă dintrun sol fertil. Dacă luăm în calcul toate planurile estetice din spectacol, realizăm că, de fapt, dandismul este un pretext pentru elaborarea subtilă a unui discurs despre şansele artei contemporane. În subtext regăsim un discurs despre metamorfozele necesare la nivelul expresiei corporale şi al construcţiei imaginilor integrate unui discurs artistic autentic. Răzvan Mazilu pune, de fapt, în scenă o hermeneutică a nuvelei lui Mateiu Caragiale. Ca experienţă personală, pot spune că în urmă cu mulţi ani, cînd am citit Remember, cuvintele care m-au marcat cel mai mult au fost „Se spune că frica e albastră…“. Ei bine, în dramatizare nu regăsim această propoziţie, dar ea este una dintre cheile spectacolului. Albastrul devine un laitmotiv al viziunii regizorale, esenţa tragică a lumii lui Aubrey, mediul care facilitează alchimia finală. În procesul dramatizării, Răzvan Mazilu trece în nonverbal expresii fundamentale ale nuvelei, tocmai pentru a le creşte eficienţa prin transformarea lor în imagini scenice paradigmatice. Spectacolul de teatru-dans Remember poate constitui un îndrumar practic pentru înţelegerea unui act artistic autentic: într-o vreme în care asistăm la o anarhie a criteriilor prin care definim opera de artă, un argument adus prin sinteza dintre principiile dandismului şi exigenţele artistice contemporane poate funcţiona cu succes.

http://www.observatorcultural.ro/Remember-lumea-ca-fenomen-estetic*articleID_21579articles_details.html


nr. 469, Aprilie 2009

TEATRU. Cîrje pentru un dandy Autor: Eugenia-Anca ROTESCU

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“, Timişoara Remember de Mateiu I. Caragiale Regia, coregrafia, costume, colaj muzical: Răzvan Mazilu Decoruri şi video: Dionisis Christofilogiannis Sound design: Vlaicu Golcea Light design: Florian Putere Cu: Răzvan Mazilu, Ion Rizea Estetica urîtului, kitsch-ul şi alte chipuri ale contemporaneităţii s-au aşezat peste imaginea de altădată a frumosului. Rafinamentul înalt, gustul cultivat, discursul elevat, manierele alese, luxul preţuit pentru valorile lui par să aparţină unui trecut de mult apus. În cel mai bun caz, trimit la curente literare şi artistice precum romantismul tîrziu sau impresionismul, la muzica lui Wagner, la picturile lui Van Dyck, Ruysdaël sau Gaugain. Şi, desigur, la expresia lor pură, etalată în toată splendoarea: la dandism. Răzvan Mazilu şi Ion Rizea împărtăşesc nostalgia acelei epoci. Premiera Remember de la Teatrul Naţional din Timişoara se naşte din această fascinaţie comună. Pînă într-atît este ea de mare, încît dramatizarea, prin renunţarea la cîteva pasaje şi accentuarea altora, pune în prim-plan tema dandismului. În plan secund trece problema identitară pe care o ridică nuvela lui Mateiu Caragiale. Păstrează doar incertitudinile legate de numele şi vîrsta personajului, dar le eludează pe cele care ar putea deschide o discuţie despre ambiguitatea sa sexuală. Rezultă un monolog bine structurat, care răspunde fără echivoc intenţiilor creatorilor şi sprijină întreg spectacolul. Astfel, naratorul devine Domnul M. (Ion Rizea), un personaj distins, cu melon, capă şi baston, purtate cu naturaleţe şi eleganţă. Păşeşte cu siguranţă, face gesturi largi sau, dimpotrivă, reţinute, întotdeauna potrivite cu situaţia şi/sau starea sa. Îşi timbrează atent vocea pe fiecare dintre cele trei paliere atinse în confesiunea sa. Uneori, se adresează spectatorilor şi, chiar dacă vorbeşte despre sine, o face pe un ton detaşat. Stăpîneşte bine ştiinţa discursului public, de la accentele care captează atenţia, la cursivitatea citatelor, pînă la siguranţa frazelor concluzive. Alteori, în singurătate, îşi urmează propriile gînduri. Atunci lasă să transpară plăcuta melancolie care-l încearcă odată cu incursiunea în alt timp şi în alte locuri. Vibraţii calde fac ritmul mai molcom, însă doar atît cît să instaureze atmosfera din trecut şi să lase imaginaţia să plutească în aburul rememorărilor. În alte ocazii, coboară în timp şi intră în dialog cu amintirea întrupată a prietenului său. Acum, intensitatea trăirilor se ridică la cote înalte. Se simte emoţia la fel de vie ca odinioară. Încîntare, mister, îngrijorare, discreţie, indignare, nedumerire, teamă, tristeţe – tot atît de puternice ca în acel prezent reînviat. Acestor paliere temporale le răspund trei spaţii de joc, care se întrepătrund uneori, dar îşi păstrează individualitatea. Primul, îngust, împins mult în lateral dreapta sau în avanscenă, este cel a prezentului, locuit de Domnul M. şi fantasmele sale. Al doilea ocupă fundalul în care prind formă gîndurile, consideraţiile şi supoziţiile acestuia legate de Aubrey de Vere. Plecînd de la prima lor întîlnire la Muzeul Frederic, mintea sa construieşte imagini tulburătoare pe care proiecţia video le desfăşoară amplu. Aici apar saloane invadate de cărţi, labirinturi de oglinzi părelnice şi revelatoare, iluzorii şi identificatoare, limpezi şi tulburate, un cabinet de toaletă în care apa din cadă are culoarea sîngelui albastru şi a safirelor, autointervenţii în laboratoare medicale stranii, candelabre cu lumînări ce se sting cînd oglinzile sînt sparte, nopţi cu lună înnorată, bîntuite de vînturi şi furtuni, de fluturi negri şi de moarte. Al treilea spaţiu este cel al


întîmplărilor trecute, care invadează întreaga scenă şi se revarsă în sală. Peste el stăpîneşte Aubrey de Vere (Răzvan Mazilu), dandy perfect în apariţii, ţinută şi comportament. La început, o făptură efeminată se naşte din vis, din curgere de safire de Ceylan, din sonorităţi obsesive, din ritmuri hipnotice, dintr-un cocon elastic. Apoi, se etalează pe sine însuşi. Are mersul maiestuos, poartă haine scumpe, din mătăsuri grele şi blană, se machiază strident. Îşi desenează cearcăne vineţii, iar gura şi-o conturează în albastruviolet. Spiritul său veghează de dincolo de timp asupra celor prezente. Ca o pasăre cu aripi mari, îşi învăluie prietenul, îl ocroteşte cînd se prăbuşeşte într-un leşin, repetă, cu glas şoptit, încărcat de premoniţii, ce a spus în seara prevestitoare de moarte. Cu excepţia acestui moment, lasă dansul să vorbească pentru el. Mai întîi, dă măsura energiei sale, a bucuriilor şi a delectărilor artistice. Reinventează baletul. Piruete, salturi, arabescuri se remodelează după voia sa, devin expresia stărilor sale, îi construiesc universul. Unul propriu, special, aparte, din care tot ce e comun este expulzat. Refuzul banalităţii stă în exces. Se înfăţişează atunci asemenea unei lebede negre, în tutu şi poante. Dar şi cîrje! Dansează cu disperare şi patimă, la graniţa dintre nebunie şi extaz. Mişcările amestecă neputinţă şi voinţă de fier, nesiguranţă şi răzvrătire, dorinţă aprigă şi renunţare, incandescenţă şi vlăguire. Arderea este completă. Se retrage apoi înspăimîntat, dar destinul lui se împlineşte. Moare ucis. Dispare într-un safir imens, în rotire continuă ce închide în sine şi silueta, şi tainele sale. Pentru Domnul M., rămîne printre acele „lucruri vieţuite despre care ne întrebăm dacă n-au fost vis“. Iar pentru noi, ceilalţi, cei din sală, printre spectacolele de care te desparţi greu.

http://www.observatorcultural.ro/TEATRU.-Cirje-pentru-un-dandy*articleID_21578articles_details.html


17/03/2009 de Maria Sarbu

RĂZVAN MAZILU / Lumea dandy, de vis “Remember” este un spectacol de autor realizat de Răzvan Mazilu la Teatrul Naţional din Timişoara. Artistul s-a inspirat de nuvela omonimă a lui Mateiu I. Caragiale, astfel aparţinându-i dramatizarea, regia, coregrafia, costumele. El joacă şi unul din cele două roluri, alături de actorul Ion Rizea. Primele două reprezentaţii au fost jucate la 7 şi 8 martie, următoarele două fiind programate la ��nceputul lunii aprilie. Din echipă mai fac parte artistul grec Dionisis Christofilogiannis (decoruri şi video), Vlaicu Golcea (sound design) şi Florian Putere (light design).

Răzvan Mazilu a adus în scenă, sub formă de teatru-dans, o bijuterie a literaturii române Credit: Mihaela Marin

Jurnalul Naţional: Noul spectacol marca Răzvan Mazilu – “Remember” – a fost inspirat din tulburătorul text al lui Mateiu I. Caragiale, scris acum aproape o sută de ani. Prin ce te-a atras nuvela? Răzvan Mazilu: Nuvela “Remember” a lui Mateiu Caragiale (despre care mulţi nici măcar nu ştiu că este fiul lui Ion Luca Caragiale!) este cvasinecunoscută; spectacolul funcţionează astfel şi ca o restituire a unei bijuterii a literaturii române. Astăzi, când în şcoli nu se mai citesc cărţi, ci comentarii, când nu se mai citeşte Sadoveanu, de pildă, când nu prea se mai citeşte nimic, un astfel de gest cultural mi se pare mai mult decât binevenit. Apoi, nuvela este despre dandysm, un alt fenomen, un concept uitat de marea majoritate a oamenilor sau înţeles greşit. Dandy e ceva la modă. Cum ai descifrat sensul acestui termen? În lumea în care trăim, când un rocker poartă un sacou peste un T-shirt cu cap de mort sau când un afacerist din industria modei se îmbracă în branduri sclipicioase din cap până-n picioare, se spune că e dandy. E vorba, fără îndoială, de impostură. Pentru a fi un adevarat dandy, e nevoie de mult mai mult decât a purta o coajă vestimentară superficială. E nevoie de spirit, de talent, de ambiţie estetică, nonconformism şi curaj. Curajul de a înfrunta societatea cu toate prejudecăţile şi abjecţiile ei. Aceşti oameni au făcut ca lumea să evolueze. E cuvânt, e muzică, e dans. Sunt trei arte. Cum s-au înţeles? Cum pot fi dansate amintirile? Ce “nerv” al textului ţi s-a părut mai vibrant în unison cu ideile tale artistice, ţinând cont că dansul predomină? Lumea din “Remember” aduce în scenă o epocă în care respectului pentru celălalt, cultului prieteniei li se răspundea pe măsură: a şti să preţuieşti intimitatea celuilalt făcea parte din codul estetic cotidian. Este, deci, un spectacol şi despre prietenie. Prietenie – iată un cuvânt a cărui definiţie pare, azi, uitată. Oamenii


se cunosc şi se despart în viteză, nu comunică, nu au timp, nu ajung să se cunoască cu adevărat, ba chiar se trădează pentru nimic. Se despart urât. Intimitatea e pusă pe tarabă, iubirea se transformă în pornografie, virtuţile devin defecte, armonia existenţei este anihilată de vulgaritate. O lume cu susul în jos. Cu atât mai mult mi se pare necesară, deci, o astfel de redescoperire a unui text-capodoperă, adus să vadă luminile rampei cu ajutorul dansului contemporan, al teatrului, al muzicii, al filmului. Spectacolul este unul multi-media, în care proiecţiile video sunt folosite nu pentru că sunt la modă, ci pentru că aduc în scenă o lume de vis, lumea dandy. Ar fi necesară o lectură a nuvelei înainte de spectacol? Nu se supără nimeni dacă spectatorul vine necitit la teatru. Nu cred că e necesară o lectură a nuvelei înainte de spectacol. Un spectacol trebuie să vorbească de la sine, să spună povestea pe înţelesul tuturor, indiferent de bagajul cultural. Astfel ar fi minunat ca spectatorul să aibă revelaţia operei lui Mateiu Caragiale şi să descopere, apoi, celelalte scrieri ale sale. Cum ai caracteriza pe scurt spectacolul, pentru a-l face curios pe spectator? “Remember” e un spectacol despre o lume ce pare demult apusă, dar pe care o conţinem încă în adâncul sufletelor noastre, de care avem nevoie: e lumea viselor, a misterelor, a frumuseţii absolute, a prieteniei mai presus de orice judecată. “Remember” se adaugă în continuarea spectacolelor de teatru şi dans pe care le-am făcut de-a lungul carierei mele şi care mă definesc ca regizor-coregraf. E un spectacol pe care puteam să îl fac doar la Teatrul Naţional din Timişoara, acolo unde am descoperit o echipă tânără, condusă de directori tineri şi extrem de ambiţioşi, care au făcut în câţiva ani cât alţii în zece.

http://www.jurnalul.ro/cultura/arte-vizuale/razvan-mazilu-lumea-dandy-de-vis-146332.html


articole Remember