Issuu on Google+

În Piaţa Roosevelt moartea miroase a portocale Duminică, 10 05 2009, 11:07

Codrina Diana Tomov

Premieră la Teatrul Naţional, în regia lui Radu Afrim “ Piaţa Roosevelt e un loc urât şi strâmb”. O lume marginală, unde vieţuiesc travestiţi şi prostituate, traficanţi de droguri şi slujbaşi mărunţi. Fiecare cu pisicile ( a se citi dramele ) lui, aruncate-n ochii mulţimii sau ascunse sub tăcere. E multă suferinţă aici, dar şi multă culoare, sordidul şi umorul se împletesc firesc, moartea miroase a portocale, a mătăsuri vechi colecţionate de preacinstita Aurora, băiat ( pardon, fată ) bună, a lacrimi uscate, rahat de mâţă, medicamente şi lame de cuţit. Într-un asemenea spaţiu păşeşti văzând spectacolul cu Piaţa Roosevelt, de Dea Lohar, în regia lui Radu Afrim. Aici ai de toate: bordeluri şi crâşme, croitorii şi fabrici de arme, dealeri de praf alb care dorm în copaci. Mobil ca viaţa însăşi, construit din poveşti ce se întretaie, coexistă, se ivesc sub reflector când le vine rândul, dar nu întotdeauna pe rând, într-un decor suprarealist, de-o picturalitate atât de intense încât te rupi cu greu imaginilor când şocante şi smulse din vis, când groteşti, când sexy, nuanţa cabaret. Radu Afrim ştie ce face. Piaţa Roosevelt e vie, nimic nu trenează, suprizele ies şi e musca precum şerpii de lemn din cutioarele vândute pe vremuri la bâlci. Ion Rizea e o Aurora convingatoare, Andrea Tokai e…Concha cu totul, Irene Flamann ( doamna Mirador ) îţi ia ochii şi sufletul în monologul portocalei, Marius Lupoian ( Mundo ) intră firesc în pielea foarte tânărului Mundo, a cărui sfârşit tragic te atinge în plin. Ai când şi de ce să cazi pe gânduri, să râzi, să plângi, să te bucuri, să te-nfiori, să dansezi, să cânţi. Fiindcă Piaţa Roosevelt e viaţa însăşi, iar noua premieră a Naţionalului timişorean exact asta are: viaţa.

http://www.agenda.ro/news/news/18775/in-piata-roosevelt-moartea-miroase-a-portocale.html


Încă o piesă a Deei Loher în montarea lui Radu Afrim de: Marius Onica

NR. 17

13 Mai, 2009

Şi încă o dată Timişoara. Săptămâna trecută am asistat la decernarea premiului Europa din partea KulturForum Germania pentru spectacolul Boala familiei M, în regia lui Radu Afrim, la Timişoara, în acest sfârşit de săptămână, mai precis pe 9 mai, poate nu întâmplător de Ziua Europei, ne-am întălnit cu o nouă aventură scenică condusă de aceeaşi baghetă inspirată a directorului de scenă amintit. Şi consider că, întămplare fiind, e una fericită în care un dramaturg german îşi dă mâna cu un regizor român , aducându-ne prin actorii -mesageri o lume de departe, din Brazilia, exotică şi în acelaşi timp a oricărei lumi, a societăţii de oriunde.

foto radu afrim Dea Loher, nume foarte în vogă in dramaturgia contemporană germană şi universală, este cunoscută publicului cititor de teatru contemporan prin Camera Olgăi, Adam Geist, Piaţa Roosevelt, Legăturile Klarei, Leviathan . Temele sunt marile probleme ale omului contemporan de pretutindeni: însingurarea, tramele psihice, violenţa, moartea, condiţia marginalului. Adam Geist este piesa care i-a adus Deei Loher celebritatea dincolo de graniţele Germaniei. La noi, curajul de a monta o piesă despre violenţă, tabu pentru scena românească nescuturată de prejudecăţi şi pudibonderii, i-a revenit lui Radu Afrim, „lapidat" ,pe atunci, de lume împortantă pentru motivul că „spectacolele sale sunt nişte orori". Se întâmpla în 2005, la Teatrul „Maria Filotti" din Brăila, unde actorii şi regizorul au vorbit despre „spiritul lui Adam"( în germană „Adam Geist" înseamnă spiritul lui Adam) care nu ar trebui să fie violenţa ci concilierea, pacea. De ce oare există afinităţi între cei doi creatori, unul de scriitură, celălalt de viaţă scenică?... Pentru că lumea lor nu apare fardată, edulcorată ci în toată nuditatea în care se desfăşoară ea, cu tot ce are bun şi rău în substanţa ei. Desigur, există o tuşă mai îngroşată pe ceea ce depăseşte graniţa banalului, a normalului dar care se află cu noi şi de care nu putem să facem abstracţie: homosexualitate, trafic de droguri, travestiţi...Aceşti oameni au o viaţă interioară puternică, poate mult mai bogată şi mai interesantă decât a insului care trăieşte cu program fix, familie, serviciu şi copii. Şi tot ei au nevoie de înţelegere, de acceptare, de normalitate.Dea Loher şi Radu Afrim ne invită aşadar la o lecţie despre ceilalti care sunt diferiţi dar sunt în lume şi care simt , suferă, iubesc, se bucură ca restul oamenilor.


foto radu afrim Piaţa Roosevelt, după cum declara şi autoarea în interviul pe care Ciprian Marinescu i l-a luat, este o piesă greu montabilă pe o scenă din cauza dizlocărilor temporale, a planurilor care nu mai respectă cronologia. Cu atât este mai mare meritul regizorului Radu Afrim care a reuşit să armonizeze trupă cu text, text cu scenă, idee cu imagine. Trebuie să ne amintim şi de scenografia Iulianei Vîlsan care a invadat scena cu o grămadă de pisici de o gamă cromatică diversă şi, mai ales, a răspuns cam în acelaşi spirit viziunii afrimiene. Costumele au fost create de proaspăt premiata la Galele Uniter Velica Panduru. Subiectul dramei Piaţa Roosevelt nu este în întregime ficţiune. Autoarea s-a inspirat, după declaraţia personală, din atmosfera care domina acest loc din Sao Paolo în pragul anilor 90: „Pe atunci, Piaţa Roosevelt era un loc destul de obscur. Străzile colcăiau de traficanţi de droguri, prostituate şi transexuali" Aurora, personajul transexual trecut de prima tinereţe care avusese o viaţă glorioasă dar eşuase în a trăi din flacăra palidă a amintirii vremurilor de odinioară, există în realitate şi Dea Loher a cunoscut-o. Tot ea spunea că mai bine jumatate din acţiunea piesei sunt întâmplări reale sau au cerespondent în realitate.

foto radu afrim Toposul, piaţa, adună laolaltă mai multe destine, vieţi de inadaptaţi, săraci sau bogaţi, vulnerabili în faţa tăvălugului existenţial, toţi având nevoie de căldură sufletească pe care se străduiesc să şi-o împartă între ei: Concha, sărmană, ponosită, bolnavă o are ca prietenă pe Aurora , care mai păstrează din cochetăria şi eleganţa ei trecută, Vito, proprietar de fabrică, o cunoaşte pe fata de la Bingo. Bibi trăise, după propria mărturisire, o poveste de iubire cu un marţian verde cu ochii imenşi.Un joc al contrastelor domină întreaga acţiune, într-o aprigă căutare a înţelegerii umane, a iubirii, a prieteniei. Dar fără actori spectacolul nu ar fi fost, aşa că mai ales pe ei nu trebuie să-i uităm în final: Andreea Tokai plânge, râde, merge împiedicat, îşi schimbă mimica reuşind un rol extraordinar în Concha, Victor Manovici face un alt rol memorabil, fiind abuziv, isteric, lipsit de înţelegere dar vulnerabil în intimitatea lui (Vito), Aurora convinge şi ea prin interpretarea plină de nuanţe ( impetuoasă, tristă, înţelegătoare, dominatoare) a lui Ion Rizea. Bibi este o altă prezenţă memorabilă în piesă, prin jocul foarte bun al lui Cătălin Ursu. Era să fac o greşeală imensă, uitând-o pe Suzanna, cea nepământesc de frumoasă, interpretată de o mare speranţă a teatrului din Timişoara. Spectacolul merită toate laudele şi, mai ales, vă merită pe dumneavoastră, dragi cititori, ca spectatori.

http://www.artactmagazine.ro/inca_o_piesa__a_deei_loher_in_montarea_lui_radu_afrim.html


De la Shakespeare şi Almodóvar citire Travestiţii lui Afrim (video) 13 Noi 2009

Gabriela Lupu

Preacinstita Aurora, Vintileasa, Susana sunt personaje care circulă libere pe YouTube, cântecele lor au devenit hituri naţionale pe care prietenii şi le trimit într-o veselie unii altora pe mail, pe Messenger sau pe Facebook, comentând cu multe emoticoane excelenta lor prestaţie artistică. Cine sunt aceste frumoase doamne? Nimic altceva decât creaţii teatrale care punctează una dintre mărcile stilistice ale regizorului Radu Afrim: travestiul.

Am vorbit şi noi cu actorii responsabili de succesul „fetelor“ şi ei ne-au povestit cum s-a jucat Afrim cu talentul şi cu mintea lor până ce a reuşit să-i facă să intre în legătură cu femeia din ei. Unul dintre primii travestiţi din creaţia lui Afrim a fost Ţâcă Cojocaru. Potenţialul lui feminin a fost de altfel exploatat încă din „fragedă tinereţe“, după cum mărturiseşte el. „Primul travesti l-am făcut când eram tânăr actor la Piatra Neamţ. Era o comedie din perioada roz a lui Anouilh unde jucam un hoţ de buzunare care pentru a fura mai bine se deghiza în femeie. A fost prima dată când am purtat tocuri şi rochiţă. Era foarte credibil pentru că purtam plete şi eram o frumuşică. Pentru ca să nu mă tundă miliţia pe stradă aveam hârtie de la partid. «Actorul Constantin Cojocaru este îndrituit să poarte părul lung pentru rolurile pe care le face.» Într-o seară a venit la teatru un miliţian care făcuse un mişto groaznic de mine pe tema asta. După spectacol, colegii mei l-au adus să-i prezinte fata aceea atât de drăguţă. Bineînţeles că aşa cum arătam, machiat, aranjat, nu m-a recunoscut şi mi-a sărutat foarte galant mâna. Când a văzut însă că sub mâneca rochiei se ascundea un braţ păros l-au apucat furiile şi m-a lovit peste faţă cu ziarul «Scînteia».“ Pletele i-au adus şi alte belele actorului care era cât pe ce să fie linşat în cârciuma gării din Roşiorii de Vede. „Cârciuma era plină de muncitori cu feţe de cioplitori în piatră. Unul mi-a pus mâna în păr şi mi-a spus: «Nu cumva tu oi fi fată?». Am avut noroc că acolo era sunetistul de la teatru care a avut un moment de inspiraţie, s-a urcat pe masă şi a strigat: «Sunt reporter la ‘Scînteia’. Membrii de partid să facă un pas în faţă». Aşa m-au salvat pe mine «Scînteia» şi partidul de la o bătaie cruntă.“ A jucat apoi o babă în „Matca“ lui Marin Sorescu, una dintre „gaiţele“ lui Kiriţescu, la Odeon, în regia lui Alexandru Dabija, după care a urmat întâlnirea cu Afrim, care i-a încredinţat dintr-un foc nu unul, ci două travestiuri. „De fapt era un travesti şi o travestire“, a explicat actorul. „În «America ştie tot» jucam o bătrână de 90 de ani, Berta Puberta, care avusese şase bărbaţi şi-l voia cu disperare pe al şaptelea, iar în «Cheek to Cheek», un


actor de cabaret care se travesteşte în Judy Garland, Edith Piaf, dive care i-au marcat lui existenţa.“ Deşi spune că a trecut de mult de etapa în care să-i mai pese de ce vor spune vecinul, nevasta sau copilul, Ţâcă Cojocaru recunoaşte că nu se simte confortabil în haine de femeie. „Am impresia că sunt butucănos şi când îmi pun dresuri de mătase şi pantofi cu tocuri mi se pare că sunt complet ridicol. Mă uit în oglindă şi mi-e ruşine cu mine. Când mă duc la machiaj însă, lucrurile se schimbă. Rujul, fardul, genele false mă transformă şi-mi dau încredere. Da, domnule, chiar pot fi femeie. Până şi soţia mi-a spus: «Cojocaru, nu arăţi rău».“ Actorul e de părere că orice spirit liber poate face travesti. „Ideea nu e să ne scălâmbăim, ci să spunem o poveste emoţionantă care să-l facă pe spectator să vibreze. Iar cu Afrim ai emoţie garantată. E singurul regizor căruia îmi vine să-i spun «Radule, manipulează-mă, fă ce vrei cu mine. Am încredere».“ Berta Puberta / Nylona / Barbara / Constantin Cojocaru Marius Manole Mihai Smarandache

În „America ştie tot“, montat la Green Hours, spectacol ce devenise hit în teatrul underground la vremea lui, Constantin Cojocaru l-a avut partener de travesti pe Marius Manole. „Îmi amintesc că ne-am distrat foarte tare la repetiţii. Jucam o patroană de bordel, Nylona. Alina Herescu ne-a făcut nişte costume bestiale. Purtam cizme de lac cu tocuri de 10 centimetri pe care trebuia să dansez, era groaznic de greu“, ne-a spus Manole. „Eu, care nu aveam nici un reper, că, vorba aia, n-am fost niciodată fată, încercam să le imit pe colegele mele, actriţe de care îmi plăcea, pe Toni Zaharia, pe Adriana Trandafir. Iar Afrim făcea mişto de mine: «Da, joci ca Adriana Trandafir în zilele ei proaste». Şi într-o seară, când mi-a ieşit mai rău, am luat-o eu cu autocritica înainte şi l-am întrebat după spectacol: «Ia zi, am jucat ca Stela Popescu, nu?». Asta-i mişto la Afrim că, deşi faci rolul serios, nu poţi, în acelaşi timp, să nu râzi tu de tine“, a zis Manole chicotind la amintirea întâmplării. Unul dintre cele mai tulburătoare travestiuri l-a făcut Mihai Smarandache în „E doar sfârşitul lumii“, la Teatrul Odeon, când s-a deghizat într-o divă sadea, minunata cântăreaţă franceză Barbara. Ca orice lucru interesant, Barbara s-a născut dintr-un accident. „Eram la repetiţii şi-mi crescuse părul binişor, eram creţ bine şi, pentru că era cald, m-am udat pe cap. S-a schimbat totul. Nu mai eram creţ, eram brunet cu părul scurt. Şi Afrim a zis: «Ia uite! Semeni cu Barbara». Eu, străin, mă mir, întreb cine e, mi se răspunde, înţeleg.“ Actorul a reuşit să o recreeze pe Barbara nu numai în chip (costumul i-a fost creat de scenograful Mihai Păcurar), ci şi în spirit: gesturile hieratice, privirea, tonul, vocea. „Avea o privire tare ciudată femeia şi am stat destul să găsesc ceva asemănător, nişte gânduri... M-am uitat la o mulţime de înregistrări video cu ea. Cel mai greu a fost să găsesc frazarea ei. Melodia «Le temps du lilas» o cânta muşcând cuvintele foarte ciudat, accentuând consoanele, sacadat parcă. M-am gândit că dacă reuşesc să găsesc genul ăla de rostire m-am apropiat destul de mult. Afrim nu credea iniţial că eu am să învăţ tot cântecul în franceză. Am avut o pauză de o săptămână în repetiţii cât el a fost la New York şi înainte de plecare îi venise ideea cu Barbara, dar încă nu era clar dacă va fi pe bandă melodia sau o voi cânta eu live. Când s-a întors eu învăţasem piesa şi a rămas să o cânt eu. Mi-a spus că se gândise deja că n-am s-o ştiu şi că o să taie din moment şi-am să cânt mai puţin sau o să fie playback. Vlaicu Golcea a făcut un negativ excelent şi asta a fost“, a mai spus Mihai Smarandache.


Sylvia / Dragoş Ionescu

Vintileasa / Ioan Codrea

Susana / Călin Stanciu jr.

Dragoş Ionescu, de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, nu va uita niciodată prin ce-a trecut ca să se transforme în Sylvia din „Povestiri despre nebunia noastră cea de toate zilele“. El a răspuns cu lux de amănunte la întrebările noastre mute sau rostite, semn că experienţa l-a „traumatizat“: „Cum am devenit eu Sylvia? Cu multă răbdare. Şi muncă, aş spune eu, deşi Radu îmi reproşa tot timpul că sunt leneş. Cel mai greu mi-a fost să-mi controlez vocea. Şi ochii, pentru că Radu îmi spunea tot timpul: «Tu, nu din ochi! Nu face diva din ochi! Fă din corp, din gesturi!». Ah, şi la pantofi a fost haios. De fapt, sandale. Drăguţele sandale roşii, de mărime 44, confecţionate la o cizmărie («de rahat, din provincie», cum ar spune Radu), pentru că în magazin nu găseşti asemenea măsuri. La început călcam pe vârfuri. Nu puteam să calc pe toată talpa. Tocurile de 10 cm mi se păreau imposibile. Apoi am început să calc, dar la o înălţime de 1,85, la care se mai adaugă 10 centimetri, de acolo, de sus, echilibrul este foarte fragil. Dacă m-am epilat? Nu. Pentru că s-a considerat că nu sunt păros. În plus, sunt blond. Dacă mi-am lăcuit unghiile? Da, şi pe cele de la picioare, şi pe cele de la mâini, cu ojă argintie. Dacă m-am machiat? Da, până la un moment dat, când Radu a zis: «De acum înainte nu te mai machiezi. Nu merg eu cu tine în Franţa cu machiaj d-ăsta, de provincie. Te duc eu şi-ţi arăt travestiţi în barurile din Paris». Asta se întâmpla la Brăila, în festival. De-atunci Sylvia a apărut fără machiaj şi n-a ajuns nici în Franţa. Dacă am avut rochie de divă? Nu, pentru că spectacolul a fost făcut vara, cu buget mic, aşa că au găsit o rochie mulată, roşie şi cu paiete (costume Mihai Păcurar - n.r.). Dacă m-am simţit confortabil în ea? M-am simţit ca naiba până m-am prins că dacă bag un tricou pe dedesubt e mult mai suportabil. Dacă mi s-a spus după spectacol că sunt pe invers? Da, mai ales în momentele în care apăream lângă nevastă-mea şi lumea se mira că sunt însurat. Şi nu v-am spus nimic despre starea perpetuă de confuzie a luministului care nu înţelegea nimic în momentul în care Radu striga la el: «Creşte lumina pe fata aia!» şi el creştea lumina, pentru ca imediat să se audă: «Nu acolo! Pe fata aia în roşu! Pe fata cu mingea! Pe amfitrioana p..dei!»“. Ioan Codrea, also known as Madam Vintilă, din „Jocul de-a vacanţa opţiune 9“ (costume Ioana Matei), montat la Teatrul din Baia Mare, a „spart“ festivalurile, suflând toate premiile şi făcând ca din maşinile iubitorilor de teatru să se audă, în replică la manele, o geampara devenită încă de la premieră hit. „Inimioara mea ce-a rămas în Isaccea, zva balalaica, uite-aci harmonica. Mi-amintesc aşa, răpozam la Salcia ţingaţingaţingaţa, ţi-acordam mandolina. Şi-am un déjà-vu, ah, mâncaţi-aş sufletu’, ghiers de cordion ca un zbor dă papion“ etc. „Propunerea de a juca a venit oarecum accidental. Eram la lectură la masă, eu nu aveam încă un rol în piesă, iar Radu nu distribuise încă pentru Madam Vintilă. Ca să nu stea repetiţia în loc, am citit eu replicile madamei (m-am prostit un pic, ce-i drept), ei au râs, iar a doua zi mam trezit distribuit“, ne-a spus Ioan Codrea. Care a fost istoria geamparalei şi cum a venit ea pe lume? Simplu, zice Vintileasa. „Radu avea nevoie de câteva songuri. A venit la repetiţie cu nişte coloane sonore şi ne-a dat temă să compunem versuri care să spună câte ceva din personajele fiecăruia. Eu m-am blocat instantaneu. Nu ştiu să compun, sunt total pe lângă. Nu am reuşit niciodată să scriu un vers. Şi trebuia să produc câteva strofe! Aşa că le-a compus Radu până la urmă. Versurile geamparalei. Apoi mi-a explicat


cam cum trebuie să sune piesa, ce vrea de la ea, iar eu am început să cânt. Restul a venit de la sine (indicaţiile, interpretarea).“ Mai mult, geamparaua l-a ajutat pe actor să şi-o apropie pe Madam Vintilă. „Personajul fusese deja creat în linii mari când am început să repetăm la song. Dar repetiţiile la cântec miau dat elemente în plus de care să mă agăţ. Am primit de la Radu, prin textul acestui song, o frântură din lumea imaginară a Vintilesei“, ne-a povestit Ioan Codrea.

Bibi / Cătălin Ursu Preacinstita Aurora / Ion Rizea În „Piaţa Roosevelt“, montat la Teatrul Naţional din Timişoara, poate cel mai bun spectacol semnat Afrim din ultimii ani, regizorul a scos pe piaţă nu mai puţin de trei travestiţi, unul mai bun ca altul: Ion Rizea Preacinstita Aurora, Călin Stanciu jr. - Susana cea nepământesc de frumoasă, şi Cătălin Ursu - Bibi, blonda îndrăgostită de un marţian, o galerie de portrete absolut fabuloase. Călin Stanciu jr. a dat probă pentru un rol masculin, dar nu a fost să fie aşa. „Când am auzit că trebuie să joc o femeie m-a apucat groaza. Îmi era bineînţeles teamă că o să fie un eşec. Voiam şi eu, ca toată lumea, un rol de bărbat. Că pe ăla ştiam cum să-l fac. La început mă bălăngăneam pe tocurile alea, nu mă ţineam bine pe picioare, dar după câteva zile m-am obişnuit, aşa de bine că am reuşit să sar pe o masă, după cum ai văzut în spectacol.“ Ca mai toate „fetele“ lui Afrim, şi Susana cea nepământesc de frumoasă are un cântecel cu o poveste. „Eu cânt într-o trupă aşa că a fost uşor la partea cu muzica“, a spus Călin. „Dar îmi era greu să scriu versurile. Şi Radu mă tot presa să-i dau mai repede cântecul. Într-o noapte mă prinde el pe mess şi mă întreabă iar «gata songul?». Eu de colo «Gata, gata», dar nu scrisesem nici un vers. Şi până la urmă lam făcut atunci, pe loc, în cinci minute. «Mă numesc Susana şi-s miştoacă taaare, aproape naturală din cap până-n picioareee. Eu sunt Susana, da, daaa. Uită-te la glezna meaaa. Eu sunt Susana, da, daaa. Pân’ te-apucă, pân’ te-apucă lacrima»“, ne-a dat Călin o mostră din cântecul Susanei. Cătălin Ursu pentru a-şi înţelege mai bine personajul s-a dus hăt până la Berlin să se întâlnească cu autoarea, Dea Loher. „Personajele astea sunt reale. Aşa cum reală este şi Piaţa Roosevelt. Dea Loher i-a cunoscut personal pe travestiţi şi pentru a-i proteja nu le-a dat numele adevărate, de pildă pe Aurora o cheamă Phedra de Cordoba. Dar pe Bibi, personajul meu, nu l-a cunoscut. Dispăruse din piaţă pentru că se îndrăgostise de un extraterestru. Şi atunci i-a folosit numele real. Când a avut premiera spectacolului în Brazilia, în public a apărut Bibi. Superbă, cu o pălărie uriaşă pe cap. Şi când s-a văzut ca personaj a avut un şoc şi a dispărut din nou, de data asta pentru totdeauna.“ Chiar dacă e puţin probabil ca Bibi să apară în public la Timişoara, Cătălin Ursu are mare grijă. „E vorba de un om adevărat, cu o durere autentică şi trebuie, deşi mă mai prostesc puţin, să fiu foarte atent, căci e o zonă sensibilă. Port perucă şi corset, sunt o gagică sexy, dar nu trebuie nici o clipă să cad în caricatură, pentru că şi Bibi, blonda asta prostuţă, e un om“, a zis actorul care-şi iubeşte cu tandreţe personajul. „Între mine şi Aurora a fost dragoste la prima vedere“, a mărturisit Ion Rizea. „Am citit textul şi m-am dus ţintă la Radu şi i-am spus: «Eu vreau să fiu Aurora». «La tine m-am şi gândit», mi-a zis el. Cred că orice actor ar trebui să facă un travesti pentru a putea explora şi zonele neumblate ale fiinţei noastre.“ Aurora poartă tocuri de 13 centimetri şi schimbă în spectacol trei rochii şi-un costum. Pentru că actorul a refuzat categoric să se epileze, „deşi sunt foarte păros“, creatoarea costumelor, Velica Panduru, i-a făcut un body de culoarea pielii pe care îl poartă pe sub


rochiţe. „Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că mi s-a cerut să fiu cât mai natural. Nu interpretez o femeie, ci un travestit. Aşa că mi-am folosit vocea mea, aşa groasă cum e, şi nu port perucă decât într-un singur moment. În rest sunt eu, ras în cap, cum mă vezi, purtând o aureolă de fluturi.“ Aurora este ca o mamă a tinerilor travestiţi. Ea le injectează silicon în buze, ea le dotează pe „fete“ cu sâni noi. Singurul lucru pe care nu poate să-l facă este să le taie sexul. Ea coboară din locuinţa ei din Piaţa Roosevelt pe o bară de strip-tease. Cine a creat bara? „Eu“, face Ion Rizea mărturisiri complete. „Îmi doream tare mult să evoluez la bară, ca să zic aşa, şi i-am zis lui Radu. El a fost de acord în principiu, dar mi-a cerut să-i propun o poveste pentru bara aia, ca să aibă sens. Am făcut o pauză de repetiţii o săptămână că era Paştele, am cerut la teatru să mi se monteze o bară şi în fiecare zi, ore-n şir, am repetat coborârea din casă pe bară. Când am reluat repetiţiile, i-am arătat lui Radu «numărul» şi a rămas în spectacol.“ Preacinstita Aurora cântă şi ea şi încă minunat, sfâşietorul „Manha de carnaval“. „La un moment dat Afrim a vrut să scoată melodia. I-am spus: «Radule, bate-mă, omoară-mă, dar lasă-mi cântecul!»“. Cei trei actori au scormonit netul şi au găsit înregistrări video cu Aurora, Susana şi Bibi cele adevărate. Cel mai mult şi-ar dori să ajungă să joace „Piaţa Roosevelt“ chiar în Piaţa Roosevelt.

http://old.cotidianul.ro/travestitii_lui_afrim_video-103107.html


Teatrul azi teatrul azi pe 05/01/2010

Piaţa Roosevelt – regia Radu Afrim „Aşa sunt eu“ de Mircea MORARIU

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara – Piaţa Roosevelt de Dea Loher. Un spectacol de Radu Afrim. Traducerea: Victor Scoradeţ. Decoruri: Iuliana Vâlsan. Costume: Velica Panduru. Muzica: Vlaicu Golcea. Sound design: Uţu Pascu. Light design: Lucian Moga. Sculptură: Bogdan Raţă. Cu: Romeo Ioan, Irene Flamann Catalina, Andrea Tokai, Ion Rizea, Claudia Ieremia, Alina Reus, Cătălin Ursu, Călin Stanciu jr., Cristian Szekereş, Paula Maria Frunzetti, Cristina Pădurariu (flaut, voce), Marius Lupoianu, Adrian Kiper, Dan Strava. 1. În urmă cu câţiva ani, mai exact în 2005, atunci când a înscenat la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila un bun spectacol cu Adam Geist de Dea Loher, regizorul Radu Afrim scria în caietul de sală al montării în cauză un text cu valoare programatică. Era vorba acolo nu doar despre decizia directorului de scenă de a se apleca exclusiv asupra unor partituri din literatura dramatică de azi, nu numai despre hotărârea de a-şi asuma şi manageriza, până la ultimele consecinţe, artistice, fireşte, propria libertate interioară şi de creaţie, ci şi despre ceea ce el numea atunci libertatea „însoţirii” cu cei ce gândesc asemenea lui şi pentru care este extrem de importantă şi de preţioasă libertatea de a explora artisticeşte nestingheriţi lucrurile considerate tabu. În cea mai bună parte, Afrim şi-a respectat promisiunile. Din acel moment a lucrat mult, cel mai adesea cu rezultate mai mult decât notabile, a făcut-o în teatre pe care le-a socotit a fi pregătite să-l accepte şi să şi-l asume ( „Odeon“, „Andrei Mureşanu“ din Sfântu Gheorghe, Piatra Neamţ, Ploieşti, Constanţa), să rişte odată cu el (Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila), să renască prin şi datorită spectacolelor montate de el acolo (Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara, Teatrul Municipal din Baia Mare). Regizorul nu a fost obligatoriu consecvent ideii de a înscena doar texte de ultimă oră. Deoarece până la ora la care scriu această cronică nu am văzut Jocul de-a vacanţa de la Baia Mare, nu ştiu cum a fost întâlnirea lui Radu Afrim cu poezia textului lui Sebastian. Dar cum între regizor şi felul de a scrie al autorului Stelei fără nume pot fi intuite numeroase afinităţi, existau premisele reuşitei. Sper că ele au fost valorificate. Pot să spun însă cu certitudine că spectacolul constănţean cu Inimi cicatrizate a fost unul cu totul aparte, din păcate prea puţin luat în seamă de critică, de jurii şi, din ceea ce ştiu, cam fără urmări pentru Teatrul care l-a produs. Cred că


Teatrul unde se văd cel mai clar fructele „însoţirii“ e „Maria Filotti“ din Brăila. Lui i se alătură acum, la capătul unui proces în trei timpi, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara. Se poate spune, fără teama de a greşi, că „trilogia“ timişoreană a fost una dintre cele mai benefice pentru regizor, dar mai cu seamă pentru colectivul actoricesc de aici. Acum trei ani, o echipă directorială tânără, ea însăşi în formare (Adriana-Maria Hausvater şi Ion Rizea) îl invita pe Radu Afrim să monteze întâia premieră care consfinţea şi primul rezultat în reprofesionalizarea colectivului de actori şi în demersul de recâştigare a publicului. Chiar dacă această recâştigare începea cu un şoc, într-un oraş de tradiţie intelectuală, universitară, dar şi oarecum conservator. E vorba despre spectacolul cu piesa Krum de Hanoch Levin. Atunci regizorul se întâlnea cu o seamă de actori preponderent tineri, cu un potenţial valoric incert, deloc stimulat ori exploatat, obligată parcă să îşi ascundă, să îşi nege propria tinereţe. Pasul imediat următor a fost făcut odată cu Boala familiei M, după piesa lui Fausto Paravidino, ocazie cu care nu doar posibilele fantome ce bântuie aşa-numita Sală 2 au fost trezite din adormire, ci şi energiile actorilor. Liderul generaţiei tinere, Ion Rizea, a făcut un rol de compoziţie de mare clasă (de altfel, el chiar poate da clasă celor ce purced la roluri de acest gen) în Luigi – şi rămân la această opinie, în pofida faptului că evoluţia lui nu a fost încununată de nominalizările şi premiile la care cred că era îndreptăţită, Claudia Ieremia a fost impecabilă în rolul surorii celei mari, condamnată la sacrificiu. Şi alte evoluţii actoriceşti au fost demne de luat în seamă. Spaţiul de joc fabulos a fost în chip excepţional valorificat de scenografia Velicăi Panduru, iar premiul UNITER obţinut de ea e doar unul dintre cele s-ar fi cuvenit să încununeze acest spectacol. Odată cu Piaţa Roosevelt, Afrim nu săvârşeşte ceea ce s-ar putea numi ori chiar s-a numit, cam prea pripit, în presa cotidiană, „spectacolul perfect“. Piaţa Roosevelt nu e tocmai fără fisură. I se pot reproşa montării lungimi nedorite. Se pot invoca o seamă de autocitări ale unor formule şi strategii regizorale experimentate anterior. Recursul la tehnicile şi specificităţile spectacolului de cabaret, ca un fel de distanţare de realismul prea accentuat ori apăsător al textului, ca metodă de îmbogăţire a unei partituri cu încărcătură preponderent socială, translatarea unor dansuri, amestecul vizibil între poetic şi realist erau detectabile în Boala familiei M şi au devenit dominante în Omul-pernă de la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila. Marele merit, marea victorie a lui Radu Afrim constă în aceea că, odată cu Piaţa Roosevelt, se poate vorbi despre naşterea unei trupe a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara. Cu certitudine pot fi relevate diferenţe valorice între actori, fireşte că unii sunt foarte buni (Ion Rizea, Irene Flamann-Catalina, Cătălin Ursu, Andrea Tokai), iar unii buni, neîndoielnic că unii ni se relevă buni, dar altfel buni decât îi ştiam până acum (Victor Manovici) ori ni se relevă pur şi simplu (Romeo Ioan). Dar e dincolo de orice dubiu că la capătul „trilogiei timişorene”, colectivul de actori de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ a dobândit o cu totul altă fizionomie decât avea în urmă cu trei ani. Important e că, de la cel mai experimentat component al distribuţiei (Irene Flamann-Catalina) la cei mai tineri (Călin Stanciu jr. şi Marius Lupoianu), cu toţii joacă nutrind o firească aspiraţie către unitate şi stil. E, în opinia mea, principalul atu al spectacolului şi marele câştig al „însoţirii“ actorilor timişoreni cu regizorul Radu Afrim. Nu singurul. Or, tocmai acest merit, ci şi altele, printre care acela că, înfrângând inerţia şi opacităţile, regizorul şi-a făurit la Timişoara un public al său (în condiţiile în care acceptăm că există publicuri şi nu o categorie masificată de spectatori şi asta mi se pare o izbândă) sunt argumente forte în favoarea ideii că „trilogia“ timişoreană a lui Radu Afrim trebuie să continue, dobândind dezvoltări utile pentru ceea ce înseamnă viaţa teatrală timişoreană. Şi nu numai.


2. Piaţa Roosevelt, despre care se face vorbire în piesă, este un spaţiu lesne detectabil din punct de vedere strict geografic. E situată în centrul oraşului São Paulo din Brazilia şi a fost descoperită de Dea Loher în urma unui incident neplăcut de care a avut parte ea însăşi în răstimpul unui sejur pe respectivele meleaguri, consumat în vara anului 2003. Povestea personală a scriitoarei e detaliată de ea însăşi în interviul acordat live, la Berlin, lui Ciprian Marinescu şi inserat de acesta în numărul 14 al revistei atent, publicaţie a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara, care, pe lângă multe altele, cuprinde şi textul integral al piesei. Ceea ce contează cu adevărat nu e faptul, până la urmă, nu tocmai ieşit din comun care i s-a întâmplat scriitoarei, ci observaţia în conformitate cu care „situaţiile existenţiale extreme declanşează scrisul“. O astfel de situaţie a însemnat declick-ul ce a determinat scrierea piesei care concentrează între paginile ei personaje deopotrivă comice şi tragice, ori care se joacă cu comicul spre a-şi masca sau pentru a înşela tragicul din viaţa lor, percepute a se situa la marginea societăţii, dispreţuite de morala burgheză comună, de fapt cât se poate de normale în anormalitatea generalizată a existenţei noastre. Domnul şi doamna Mirador, Vito şi Concha, Aurora, Bingo şi Aziza, Bibi şi Suzana, Omul cu sacoşe şi Femeia cu oase, Phedra de Cordoba, Raimonda pot avea oricând o existenţă reală. Indiferent că sunt poliţişti şi neveste de poliţişti, patroni excentrici ori care mimeaza excentricitatea, jucându-se cu destinul altor oameni, preacinstite stăpâne ale unor stabilimente de plăceri trupeşti, prostituate, travestiţi, travestite sau „transsexuane“, consumatori ori traficanţi de cocaină. Sunt personaje care sunt ori care devin altfel din cine ştie ce accident al vieţii şi se văd silite să se adapteze ca să poată supravieţui. Să meargă mai departe. Ele dobândesc o ambiguitate poetică, la limita dintre tragic şi comic, graţie felului în care sunt surprinse de condeiul Deei Loher. Personaje-limbaj, personaje-confesiune, personaje-definiţie, personaje-explicaţie, personaje-comentariu sau personaje-temă, fără a fi mai puţin fiinţe sociale. În ciuda apetitului lor crescând spre confesiune (reală sau mimată), spre rememorare, justificare şi recuperare a propriului trecut şi a propriilor erori, „eroii“ ori, mai degrabă, „antieroii“ care populează Piaţa Roosevelt se remarcă prin imposibilitatea de a fi situaţi şi clasificaţi într-o anume formulă de expresie riguros exactă. Viaţa lor cotidiană în Piaţa Roosevelt se desfăşoară pe terenul unui realism dilatat până la graniţele fantasticului, însemnând un amestec ingenios de real şi ireal. Lumea pestriţă din Piaţa Roosevelt ne apare atât de ambiguă şi datorită modalităţii mediate în care cea mai mare parte dintre personaje sunt prezentate de către scriitoare. Căci recuperarea şi rememorarea lor se realizează de către domnul Mirador (să observăm semnificaţia simbolică a numelui personajului, mirador însemnând punct de observaţie), poliţistul aflat în comă profundă. Poliţistul Mirador (Romeo Ioan) e singurul personaj din spectacolul timişorean al cărui costum, ca şi al cărui comportament e lipsit de excentricităţi. Excelentă idee a autoarei costumelor Velica Panduru, care are grijă să le înzestreze totuşi pe toate celelalte personaje cu câte un detaliu de identificare. Pe doamna Mirador cu două portocale ce pot fi ghicite sub basma. Pe Aurora cu un fel de pălărie-instalaţie care nu e dată deoparte decât atunci când e înlocuită de peruca ce o trimite cu gândul spre alte vremuri. Pe Vito cu nişte pantaloni fistichii ce fac personajul încă şi mai fistichiu decât se proiectează în joaca sa. Concha se manifestă în anumite momente asemenea unei pisici, animal cu care a ajuns să se identifice. Phaedra de Cordoba are ceva statuar. Tânăra Bingo e marcată printr-o imensă bilă albă, purtată asemenea unei măşti, iar scena de dragoste eşuată dintre ea şi Vito e dintre cele mai emoţionante prin finalul ei trist- derizoriu. Celelalte personaje au însemnele specifice „ilustrei“ lor meserii. Poliţistul Mirador e cel ce exprimă primul tema profundă şi de autentică substanţă, deopotrivă a piesei şi a spectacolului – tema morţii. El e cel care ne conduce în Piaţa Roosevelt. El o descrie, iar descrierea sa dobândeşte forma definiţiei: „Piaţa Roosevelt e un loc urât şi strâmb. Un loc în care toate alea par să se


afle unde nu trebuie, până şi copacii, şi nu pot să spun că mi-e drag“. El îi rezumă reperele: o biserică, secţia de poliţie, garajele subterane, bordelurile, cârciumile, barurile, îi defineşte locuitorii şi tot el e cel care doreşte să afle „unde e istoria noastră şi unde apar eu în ea“. Numai aparent nu îşi îndeplineşte dorinţa. Deoarece întreg textul piesei, ca şi spectacolul pe care el îl prilejuieşte înseamnă o poveste în urma depănării căreia aflăm o mulţime de poveşti de viaţă, între care şi aceea a poliţistului. Spectacolul lui Radu Afrim nu contrazice în chip esenţial structura piesei, deşi dispune de numeroase elemente de legătură între episoadele-poveşti, elemente neprevăzute în didascalii, nu acţionează drastic asupra textului (doar câteva modificări sunt cu adevărat semnificative). Regizorul acţionează asupra piesei cu imaginaţie rafinată, nu şi agresivă, şi astfel spectacolul devine unul al memoriei, al comentariului şi al acţiunii propriuzise. În capacitatea de a menţine în echilibru aceste trei însuşiri mi se pare că se cuvine căutat unul dintre meritele sale fundamentale. Tocmai graţie relaţiei de complementaritate neagresivă pe care directorul de scenă o stabileşte cu textul şi datorită valorizării exemplare a filonului său oniric, socotesc că, într-un anume fel, poate chiar fără ca Radu Afrim să fi intenţionat asta, Piaţa Roosevelt a ajuns să dobândească un accent pirandellian. Nu în sensul punerii în aplicare a nu ştiu căror principii ori învăţături ale doctorului Hinkfuss. Ci într-un sens mult mai profund şi mai uman. Să mă explic. În Să îmbrăcăm pe cei goi, Pirandello nu concepe strada drept o prezenţă neutră, drept un simplu fond zgomotos pentru acţiunea propriu-zisă, ci se întoarce mereu la ea socotindo activ şi profund implicată în deznodământ. Urmând scriitura Deei Loher, îmbogăţindu-o, Radu Afrim îi „îmbracă pe cei goi“ deopotrivă cu delicateţe şi cu umor corosiv. „Strada –ce oroare! “ – exclama Ersilia Drei, în vreme ce speculativul Ludovico Nota observa că strada cu oamenii ei, „distrage, întrerupe, împiedică, contrazice, deformează“. Noii „cei goi“, cei din piesa Deei Loher şi din spectacolul lui Radu Afrim, se arată ahtiaţi după zgomot. Au un apetit pentru zgomot, pentru zgomotul stadioanelor de fotbal pe care îl aduc în Piaţa Roosevelt graţie transmisiunilor televizate la care participă vocal, dublând excitatele comentarii ale pătimaşilor crainici sportivi brazilieni cu propriile lor exclamaţii şi strigăte. O fac chiar dacă, asemenea lui Vito (Victor Manovici), nu agreează deloc fotbalul, fiindcă altminteri ar altera riturile sociale ale pieţei şi palpiturile sale intense, dar şi distructive. Cu excentricităţile lor afişate, subliniate, marcate îşi marchează ei existenţa. Excentricităţile ascund ori întăresc drame. Consumate pe vremea când matroana de acum, amabilă, tandră şi autoritară, era încă băiat ori visa la o carieră de cântăreaţă (Aurora – Ion Rizea), sau în miros de portocale (Doamna Mirador – Irene Flamann Catalina), în activitatea exhibată (Omul cu sacoşe– Cristian Szekeres) ori ca o consecinţă a morţii (Femeia cu oase – Paula Maria Frunzetti), în aşteptarea morţii (Concha – Andrea Tokai), în jocul cu cocaina, dar şi cu moartea (Raimundo – Marius Lupoianu), în exhibiţionismul sexual (Aziza – Alina Reus), în formidabile şi devastatoare partide de sex cu marţieni (Bibi –Cătălin Ursu), în numărătoare profesională a crainicei de bingo transformată în numărătoarea vieţii (Bingo – Claudia Ieremia), în superbul cântec de flaut şi voce (Phedra de Cordoba – Cristina Pădurariu), în sex şi cabaret (Suzanna – Călin Stanciu jr.) Sigur că le-ar fi fost extrem de uşor regizorului şi actorilor timişoreni să facă din Piaţa Roosevelt un spectacol de esenţă preponderent sau afişat tragică. Tot la fel cum montarea cu Piaţa Roosevelt ar fi putut eşua într-unul cu tentă socială, dacă nu chiar moralizatoare, despre indiferenţa ori răutatea agresivă cu care privim lumea marginalilor, tragediile multe care îi marchează, indiferent dacă acestea sunt ascunse ori la vedere. Neîndoielnic, tare le-ar fi fost la îndemână semnatarilor spectacolului timişorean să rămână la tenta comică, amuzată, care e doar asemenea cojii de portocală, amăruie, în cel mai bun caz, dulce-amăruie. Sau să adopte tonul


superior didactic. Râdem, ne amuzăm, ne lăsăm prinşi de ritmurile de tango ori de fado, de cântecele interpretate live de unii dintre actori (Ion Rizea, Cătălin Ursu), de muzica originală superbă cântată la flaut şi vocal de Cristina Pădurariu, apreciind rolul lui Vlaicu Golcea în scrierea ei, dar şi în pregătirea muzicală a interpreţilor. Dar mai apoi, când ieşim din şi de la Piaţa Roosevelt, stării acesteia de frenezie i se substituie o alta, aceea mai profundă şi dureroasă a empatizării cu existenţa cu final tragic la care sunt condamnaţi dezmoşteniţii sorţii. Nişte dezmoşteniţi pe care deopotrivă Dea Loher, Radu Afrim şi actorii timişoreni ni-i prezintă altfel decât a făcut-o dramaturgia americană de la O’Neill încoace şi spectacolele inspirate de ea. Toată arta lui Radu Afrim şi a colaboratorilor săi constă în harul aparte de a ilumina, de a scălda într-o lumină aparte, crepusculară, ceea ce este deopotrivă ascuns şi dureros. 3. Unul dintre considerabilele atuuri ale montării este fascinanta ei plasticitate. Văd în ea, în primul rând, o nouă reuşită a excepţionalei capacităţi a a gândi în spaţiu a regizorului. Care aici, în condiţiile atât de speciale ale Sălii 2, capătă valenţe aparte, răscolitoare, o forţă de acţiune asupra spectatorului răvăşitoare. Dar văd şi o revenire de zile mari a scenografei Iuliana Vâlsan, autoarea decorurilor. O scenografă care, după încheierea colaborării cu Mihai Măniuţiu, după o bună scenografie la un spectacol târgumureşean cu Livada de vişini, părea a fi intrat în penumbră. Acum, în Piaţa Roosevelt, împreună cu regizorul Radu Afrim, cu actorii Naţionalului timişorean, cu creatoarea costumelor, Velica Panduru, cu light designerul Lucian Moga, Iuliana Vâlsan se dovedeşte extrem de inspirată în gestionarea extrem de eficientă şi plină de semnificaţii a unui spaţiu de joc pe care izbuteşte să îl însufleţească în fiecare colţ al său. Apar, neîndoielnic, în scenografia ei, reperele de bază ale Pieţei Roosevelt. Dar poate mai pregnant ca orice e cimitirul întrevăzut asemenea unei concretizări materiale a marii, adevăratei teme a piesei. Acolo unde acel aşa sunt eu pe care îl dezvoltă rând pe rând personajele piesei şi ale spectacolului dobândeşte forma ultimă, devirusată de orice prefăcătorie. Iar pe imensul spaţiu al sălii dominatoare rămân pisicile create de artistul plastic timişorean Bogdan Raţă, tot atâtea semne ale trecerii prin această lume a unor fiinţe altfel, dar pline de sensibilitate. Totul scăldat în subtila lumină crepusculară proiectată de Lucian Moga.


Trg Roosevelt Groteskna stilizacija ljudi, ki z razigranimi pevskimi vložki poživi tragične situacije likov. foto Arhiv Ex Ponto Trg Roosevelt je predstava-spektakel, ki se dogaja v osrčju Sao Paola v Braziliji. Na trgu najdemo vse: pisarne, bordele, kavarne, loterijo, šivalnico … in seveda ljudi. Priča smo tragičnim, smešnim, žalostnim, absurdnim segmentom življenja, ki se pred nami odvijajo tako intenzivno, da se počutimo del njih. Srhljiv policist, tajnica s samo nekaj tedni življenja, njen najnovejši prijatelj transvestit, proizvajalec pištol, ki je odpustil vse zaposlene, in še veliko podobnih osamljenih bitij, ujetih v prostor in neuresničene sanje. Groteskna zgodba o ljudeh, ki nimajo moči za življenje, je harmonična zmes vseh gledaliških elementov, od opisnih kostumov do spektakelske in razgibane scenografije, režijske iznajdljivosti ter dobre igralske zasedbe, ki z razigranostjo, plesnimi in pevskimi točkami poživi dogajanje. O režiserju Radu Afrim je eden najbolj plodovitih in nadarjenih mladih režiserjev v Romuniji. Kljub mladosti je osvojil že vrsto nagrad. Za Mansarde a paris vue àla mort po predlogi Mateia Vişnieca in v produkciji KulturfabrikLuxemburg je za angažiranost predstave prejel Evropsko kulturno nagrado 2009, ki jo podeljuje Kultur Forum Europa, in nagrado “Coup de Coeur de la Presse” na festivalu v Avignonu leta 2008. Bil je nagrajen za najboljšo režijo na gledališkem festivalu Grange de Dorigny v Lozani 2000 za igro BluEscape po predlogi Laurie Anderson in v produkciji Casa Tranzit Cluj. Naslednje leto je na istem festivalu znova osvojil nagrado za najboljšo režijo s predstavo eurOcean Café, ki so jo napisali Saviana Stanescu, Gianina Carbunariu, Radu Macrinici, Stefan Caraman. Leta 2007 je prejel nagrado UNITER za najboljšo režijo za predstavo joi.megaJoy, ki jo je napisala Katalin Thuroczy, produkcija Odeon Theatre, in nagrado za najboljšo gledališko predstavo na festivalu mladinskih gledališč Piatra Neamt (Scarred Hearts Maxa Blecherja, produkcija Constanta State Theatre). O gledališču Narodno gledališče iz Temišvara je s 135 leti najmlajše nacionalno gledališče v Romuniji. Znano je po zanimivih produkcijah, nekonformistični naravi in neupoštevanju konvencionalnih gledaliških form. Je kulturna institucija, ki se z dinamičnim in pozitivnim odnosom do ustvarjanja rada sooča z novimi izzivi in teži k stalnim spremembam in novostim. Da bi izpolnilo programe in cilje sodobnega, aktivnega gledališča, spodbuja sodelovanje s pomembnimi domačimi in tujimi umetniki. Tako stalni gledališki ansambel kot izjemno profesionalna tehnična ekipa so generator kakovosti tega repertoarnega gledališča ter glavni 'krivci' za raznolikost in kompleksnost gledaliških produkcij. Režiser: Radu Afrim Scenografija: Iuliana Vîlsan Kostumografija: Velica Panduru Avtor glasbe: Vlaicu Golcea Glasba: Uţu Pascu Oblikovanje luči: Lucian Moga


Skulptura: Bogdan Raţă *** Nastopajo: Romeo Ioan Irene Flamann Catalina Victor Manovici Andrea Tokai Ion Rizea Claudia Ieremia Mălina Manovici Cătălin Ursu Călin Stanciu Jr. Cristian Szekeres Paula Maria Frunzetti Cristina Pădurariu Marius Lupoianu Dan Strava Premiera: 09.05.2009

četrtek 29.09.2011

Zadnje novice Rubrike Uredniški izbor

NoviceGospodarstvoŠportKulturaDružbaMnenjaD zgodbeKultura

Ex Ponto: rock'n'roll, biljard 
in transvestiti Prizor iz predstave Trg Roosevelt (Arhiv Ex Ponto)

Zala Dobovšek pon, 26.09, 18:00


Gostovanja gledališč iz Albanije, Madžarske in Romunije so na Ex Pontu, ki se je zaključil včeraj, razgrnila nekaj najbolj akutnih družbeno-političnih problematik ter neobičajnih pristopov do klasičnih dramskih del. Vse tri uprizoritve (Rock'n'roll, Platonov, Trg Roosevelt) so nekje bolj, drugje manj učinkovito spremljala načelna in prepoznavna režijska izhodišča. Na Kosovu je težko biti rocker Zasedba Kosovskega narodnega gledališča je skupaj z režiserjem Dinom Mustafićem uprizorila časovni, kulturni in družbeni konglomerat, dramo Toma Stopparda Rock'n'roll so namreč obložili še z avtoreferencialnostjo, ki je posegla precej dlje od dokumentarnih zgodovinskih dejstev in današnjega socialnega kritičnega stanja v Albaniji. Stoppardov tekst, ki v stilu prehajanja med dvema ključnima demonstracijama (Praško pomladjo leta 1968 in Žametno revolucijo leta 1989) v konflikte med drugim spaja mlade uporniške študente in represivno češko ter angleško oblast, so igralci posvojili precej intimno. Njihovi izstopi iz vlog in dramskega dogajanja odstirajo travmatične izkušnje, ki so jih kot predstavniki svoje narodnosti ali pa pripadniki upirajočih se subkultur, bili deležni. Začetki vojne, prištinski študentski protesti, surova trenja med Albanijo in Makedonijo ter trajno stigmatiziranje manjvrednosti, vse to v nenehnih obračunih in nehumanih izživljanjih s strani policije, odslikava avtentičnost zasebnega bivanja in neozdravljivih psihičnih ran. A prav glasba, torej rock'n'roll, se tudi to pot izkaže kot osvobajajoč odvod, energična vstaja nasproti zadušljivim oblastem, v katere odrsko dogajanje uhaja tako zaradi same postavitvene dinamike kot tudi individualnih (igralskih) sproščanj. Uporniška, hrupna predstava (podkrepljena z večinsko spremljavo benda v živo), ki bega med surovo realnostjo in hipnimi izskoki iz nje, se zazdi kot kolektivna terapija v »svobodi gledališča« in ustvarjanja, kljub temu pa morda še vedno bolj kot gledalčevo mentalnost pretresa s kakovostnimi ritmi rock'n'rolla. Na biljardu s Platonovom Platonov, mladostniško delo Čehova, ki že zaradi samega obsega zahteva spretnost uprizarjanja in je gotovo velik zalogaj za vpeljavo vsakovrstnih inovativnosti, se v izvedbi madžarskega gledališča Maladype in v osredotočeni režiji Zoltána Balazsa kljub minimalnim scenskim posegom izkaže kot zadetek v črno. Elegantno bela, tako rekoč aristokratska biljardna miza, je magnetni pol, ki k sebi vleče protagoniste, ti pa se je polaščajo včasih metaforično in simbolno (s palicami in kroglami fingirajo vsakovrstne rekvizite), na trenutke docela praktično (sprotni dvoboj med Platonovim in Vengerovičem, ki si privržence poiščeta kar med občinstvom), zlasti pa biljardna miza in nepredvidljivost te igre parafrazirata drobno, a zapleteno mreženje


siceršnjih odnosov prisotnih dramskih oseb. Reducirana na najnujnejše akterje, ki okrog Platonova napletajo zunanje napetosti, še bolj pa tiste v njegovi glavi, zgodba jasno izpostavlja predvsem njegovo neozdravljivo odvisnost od žensk in nenehnega občudovanja. Medsebojni igralski posluh in sinergija v njihovo (stalno) odrsko prisotnost vnašata natančnost in konsistenco; zasedba, ki v vloge in prav tako iz njih preskoči hipoma, se s taktiko nenadnih preklapljanj registrov tako igralske interpretacije kot režijske misli, spoprijema brezhibno in iznajdljivo. Na prvi pogled statična scenografska postavitev je čvrsto zapolnjena s pravo mero hipnih fizičnih atrakcij, preračunljivega norčevanja, animiranja občinstva in prostodušnega preigravanja z vsakdanjimi gestami in šaljivimi, neobveznimi komunikacijskimi vzorci. Toda pri tem zmeraj z jasno mislijo še vedno pri Čehovu. Trg Roosevelt kot 
središče nekega sveta Trg Roosevelt se v uprizoritvi Romunskega narodnega gledališča iz Temišvara znajde v dvojni vlogi, je namreč prispodoba in obenem iz resničnega življenja iztrgana lokacija (iz brazilskega São Paula), predstavlja pa »osrčje« ljudi, ki so na eni strani depriviligirani za dostojno življenje (zaradi moralnih ali pa statusnih predsodkov), po drugi pa tako rekoč predstavljajo nepogrešljivi segment plasti fantomske družbe, ki pač deluje po potrebi njenih konzumentov. Razprostrta scena, nagrmadena s številnimi uporabnimi, še bolj pa estetskimi pripomočki in spektakularnimi svetlobnimi intervencijami skicira mnoštvo raznolikih značajev in življenjskih standardov, ki jih na prizorišču odstirajo karakterni prototipi tega razvpitega trga. Transvestiti, skorumpirani direktorji, reveži, depresivni ali pa na smrt bolni osebki, se verižijo v slikovitih portretiranjih njih samih, vzporedno s tem pa gradijo tudi celostno sliko in podtekst socialnega nivoja. Predstava Trg Roosevelt je skupek fragmentov koketnih in energičnih drag queen nastopov, trpkih zgodb z družbenega dna, bizarno-tragičnih posledic kompulzivnih motenj (obsesivno in usodno prenajedanje s pomarančami) in sodobne osamljenosti, ki se skriva za povrhnjico navidezno dinamičnega življenja. Od hektične glasbe, opolzko glamuroznih pevskih točk in vedenjske razuzdanosti, pa vse do tesnobne revščine, psihičnih motenj in neštetih stisk spleta skupaj vsakdanji vrvež tega tako imenovanega »sveta v malem« – ki se ne pusti motiti in si za svojo »promocijo« prevzetno vzame (uprizoritveni) čas.


Festival Ex Ponto 2011: Konec ali ... Ljubljana (Osrednjeslo), Različne lokacije (map) 16-09-2011 25-09-2011

Festival Ex Ponto 2011: Konec ali začetek? Ljubljana (Osrednjeslo) | 16-09-2011 - 25-09-2011 Različne lokacije | Različne lokacije

POVEZANI ČLANKI 

Za ta dogodek ni povezanih člankov.

Mednarodni festival Ex Ponto predstavlja sodobno gledališko produkcijo s posebnim poudarkom na družbeno angažirani vsebini. Festival se bo začel 16. septembra s premiero predstave režiserja Oliverja Frljića LEKSIKON YU MITOLOGIJE in se vse do 25. septembra nadaljeval z izvrstnimi tujimi predstavami (PESEM O MATERI IN DOMOVINI režiserja Jana Klate, iz premiere na letošnjem Eurokazu na Ex Ponto prihaja SALOMA režiserja Branka Brezovca, Zoltán Balázs se bo predstavil s predstavo PLATONOV, GENERACIJA 91. - 95. režiserja Boruta Šeparovića, na programu pa so tudi ČAKALNICA režiserja Viliama Dočolomanskýa, Radu Afrim s predstavo TRG ROOSEVELT) in slovenskimi premierami. Vlado Repnik in Martina Ruhsam se bosta iz dunajskega Tantquartierja preselila na Ex Ponto s predstavo KAKO DALEČ LAHKO GOVORIMO, Milan Tomášik s predstavo OFF-BEAT, Sabina Schwenner z MESNICO, Ryuzo Fukuhara in Samo Potokar z NE.ZA.VEDNO. Letos bo v okviru programa predstavljena tudi mednarodna gledališka mreža NETA (Nova Evropska Teatrska Akcija), ki je bila ustanovljena na pobudo nekdanjega ministra za kulturo Republike Makedonije Blagoja Stefanovskega in predstavnikov najpomembnejših mednarodnih festivalov in gledališč iz petnajstih evropskih držav. Od novembra leta 2007 je sedež NETE na Festivalu Ex Ponto (Kulturno društvo B-51) v Ljubljani, generalni sekretar pa je direktor Ex Ponta Damir Domitrović. Poleg srečanj številnih gledaliških mojstrov, direktorjev, producentov in umetnikov, bodo potekale tudi okrogle mize, na odru pa se bodo zvrstile naslednje predstave: 33 OBRATOV Sanje Nešković Peršin, Veljko Mićunović z REVIZORJEM, Martin Kočovski z Brechtovim KAVKAŠKIM KROGOM S KREDO, Margarita Mladenova s Shakespearovo ZIMSKO PRAVLJICO in Stoppardov ROCK'N'ROLL režiserja Dina Mustafića. Festival Ex Ponto bo ponudil 16 predstav umetnikov iz Slovenije, Hrvaške, Črne gore, Poljske, Češke, Makedonije, Bolgarije, Kosova, Madžarske, Romunije, Avstrije, Japonske, Slovaške in Belgije, ki bodo na ogled na različnih lokacijah v Ljubljani. Podroben program vseh predstav in dogodkov najdete na spodnji povezavi. (Vir: exponto.net)


Meso, vojna, rokenrol, biljard in transvestiti Ob koncu festivala Ex Ponto 26. september 2011 ob 14:43 Ljubljana - MMC RTV SLO

Vpliv političnih realnosti preteklosti, preiskovanje družbene aktualnosti ter mešanica žalostnih zabavnih usod, mračnosti in ironije. Kontradiktorna realnost na gledališkem odru festivala Ex Ponto. Ex Pontov začni impulz angažiranega prevpraševanja procesa, v katerem je mitologizirana popularna kultura Jugoslavije v predstavi Oliverja Frljića Leksikon Yu mitologije, se je na zadnji večer festivala prevesil v raziskovanje posredovanega spomina na obdobje razpada Jugoslavije, točneje hrvaško domovinsko vojno in njene posledice. V uprizoritvi Generacija 91. – 95. ali Učna ura hrvaške zgodovine v režiji Boruta Šeparovića, sicer v številnih uprizoritvah Frljićevega sodelavca, kar je opazno tudi v podobnih zanimanjih in gledaliških postopkih, nastopi dvanajst fantov, rojenih od leta 1991 do 1995, ki v grobo dvodelni strukturi odigrajo najprej fiktivno zgodbo na podlagi romana Borisa Dežulovića Jebo sad hiljadu dinara o srečanju dveh skupin zakrinkanih vojakov, pripadnikov hrvaškega HVO-ja in vojske BiH-a, v drugem delu pa spremljamo tip dokumentarnega gledališča, v katerem mladeniči skozi realne predstavitve njih samih in odnos med njimi izrišejo drugačen pogled na »veliko zgodbo« hrvaške zgodovine. Ta izkazuje predvsem, kako posredovana seznanjenost o zgodovini lastnega naroda (prek družine, šole, medijev) vstopa v svet mladostništva, preteklost v sedanjost, morda pa še najbolj, kako se fiktivnost neke literarne predloge (obravnavanega romana) in njene gledališke uprizoritve meša s faktičnostjo realnih vojnih dogodkov iz preteklosti ter v kakšni obliki zgodovina sploh o(b)staja v naši sedanjosti. V intenzivnosti gibalnega in igralskega izraza ter sproščenosti mladih igralcev v dokumentarnem delu pa uprizoritev izkazuje tudi ali predvsem moč sedanjosti, energijo življenja. Neutemeljena zunanja intenzivnost Poleg sklepne predstave sta političnost (ki je bila zaznamovana kot vodilna nit festivala) v drugi polovici Ex Ponta izpostavila tudi Brechtov Kavkaški krog s kredo v režiji Martina Kočovskega in Rock'n'roll po besedilu Toma Stopparda v režiji Dina Mustafića. Kočovski, ki je lani festival sklenil z veliko NETA produkcijo Rdeče, z Brechtovimi Bobni v noči pa se je predstavil pred tremi leti, je tokrat s svojimi prepoznavnimi režijskimi prijemi na oder postavil Kavkaški krog s kredo, ki sicer prepoznavno servira Brechtov nauk, a ta pod atraktivnim, hrupnim in dinamičnim postmodernističnim spektaklom izzveni nekoliko medlo in v notranji, vsebinski in strukturni osmislitvi ne sledi zunanji intenzivnosti predstave. Uporniški rokenrol brez prevoda Podobno kot pri Kočovskem pomembno sooblikuje uprizoritev glasba, v živo izvajana na odru s skupino Foltin, je tudi Dino Mustafić k sodelovanju povabil skupino Jericho, ki v Rock'n'rollu nastopijo na zadnjem delu odra za žičnato ograjo. Znane skladbe Doorsov, Boba Marleya, U2, Rolling Stonesov, Queenov spremljajo igralsko zgodbo različnih poskusov upora proti represivnemu režimu od praške pomladi do padca Berlinskega zidu in enakovredno zavzemajo funkcijo upora, ki jo prinaša rokenrol. V Stoppardovo besedilo vpete osebne izkušnje, ki jih pripovedujejo igralci Kosovskega narodnega gledališča, odrsko dogajanje konkretizirajo na politične sisteme in upor albanskega naroda ter se končajo z optimističnim sporočilom o veri v svobodo, kar nakazuje tudi skladba Don't fuck with Albanians (Fuck off Europe). Žal pa je bilo ob tehničnih težavah, zaradi katerih smo predstavo v albanščini spremljali večinoma brez nadnapisov, sporočilo glasbe bolj ali manj edino, ki je v tokratnem primeru prispelo do gledalcev.


Vsi smo meso Za petkovo presenečenje sta poskrbeli slovenska uprizoritev Mesnica v režiji Sabine Schwenner in madžarski Platonov Zoltána Balázsa. Glasbeno-gibalna Mesnica v produkciji gledališča Glej in festivala Ex Ponto se poigrava z vsakdanjimi, a aktualnimi temami, ki v javnosti vzbujajo nasprotujoča si mnenja, vse do ekstremnih stališč. Ustvarjalci se tako prehranjevalnih navad (vegetarijanstvo, mesojedstvo), družinskega zakonika in pogledov na družinske konstelacije in »uspešnosti« odigravanja ženskih ali moških vlog lotevajo prav v teh skrajnih pozicijah ter jih humorno prepletajo v zabavnem preigravanju različnih variacij, ki mehkobno drsi proti kritičnosti, v večji meri pa ironično izpostavlja absurdnost 'kontrapozicij' in vsesplošnega napadalnega odzivanja ter vmešavanja v »pravilne« načine življenja drugih. Čehov v biljardnici Gledališča Maladype (njihovo inventivno uprizoritev Büchnerjevega dela Leonce in Lena v Balázsovi režiji smo videli na lanskem festivalu Borštnikovo srečanje) je uprizorilo Platonov Čehova, besedilo, ki že samo po sebi potrebuje temeljit dramaturški poseg, saj bi zaradi svoje dolžine v celotni uprizoritvi trajalo kakih osem ur. Funkcionalno in koherentno zgoščeno besedilo o učitelju Platonovu, ki zapeljuje mnogo deklet, je tako dramaturško kot režijsko fokusirano na igralske kreacije in kompleksne medsebojne odnose. Dogajanje se zgošča okoli biljardne mize na središču majhnega odra, ki sicer temeljito omejuje sam prostor, a so ustvarjalci takšno omejitev izrabili kot potencial za raziskovanje zoženih možnosti, učinkovito uporabili postavitev in dodatne pomenske plasti same scenografije in rekvizitov v enem ter ob tem razvili razplasteno in kompleksno igralsko dogajanje. Platonov izstopi kot preplet donjuanovskega lahkoživega zapeljivca ter hamletovskega zbeganca in neodločneža v svetu brez smisla in ciljev, njegovi prijatelji, družabniki, prave in nesojene ljubimke pa skupaj z glavnim likom tvorijo kompleksno mrežo tega sveta, polnega duhovitosti in brezskrbnosti, a hkrati izgubljenosti in neorientiranosti. Uprizoritev, ki je odločno postavila svoje temelje in intenzivno zgradila večplasten svet raznolikih nians. Romunski transvestiti na brazilskem trgu Večplasten svet na popolnoma drugem koncu družbe prikazuje Trg Roosevelt v uprizoritvi romunskega Narodnega gledališča in režiji Rada Afrima. Besedilo nemške dramatičarke Dee Loher temelji na resničnem istoimenskem trgu v brazilskem velemestu Sao Paulo, naseljenem s prostitutkami, transvestiti in preprodajalci drog. Fragmenti življenj, ki se srečujejo in prepletajo na tem marginaliziranem družbenem robu, v nelinearni pripovedi združuje univerzalna družbena in osebna nasprotja, ki jih je Afrim na oder postavil v fragmentarni strukturi in prostorsko razpostavljeni režiji, zgodbene fikcije prepletel z izstopi v neposredne nagovore in pripovedovanje zgodbe, v igralsko dogajanje pa vpel glasbene točke. Uprizoritev v tem sledi skladnosti z njeno vsebino in v kontrapunktih išče pot do univerzalnega ljubečega tudi na skrajnem robu družbe, a se v prenosu realnosti na oder nekoliko skrha v podvajanju in preširokem zaobjemanju stvarnosti, zato pa odrska struktura ostaja le šibko povezana in nekoliko naluknjana. Ex Ponto se je za letos poslovil. V prihodnje leto bo vstopil z vprašanji starih in novih vrednot. Do takrat pa: srečno pot in odločno moralno presojo! Nika Arhar


Articole Piata Roosevelt