Page 1

Marţi, 05 10 2010, 15:59

Simona Donici

Rodrigo Garcia a făcut la Timişoara un spectacol interzis animalelor Cel mai ambiţios proiect al Teatrului Naţional îşi întâlneşte, în acest weekend, publicul Rodrigo Garcia, regizor-fetis al noii sensibilităţi, artist a cărui poetică taie în carnea vie a societăţii consumeriste, a exceselor şi deviaţiilor ei, ţine în aceste zile şnururile primului său spectacol creat în România.

Intitulat „Interzis accesul animalelor”, spectacolul se bazează pe texte scrise de Garcia cu mult timp în urmă, „asamblate” într-o construcţie dramatică special pentru proiectul realizat la Teatrul Naţional Timişoara (în traducerea Ioanei Anghel) şi pentru actorii care joacă: Claudia Ieremia, Romeo Ioan, Alina Reus, Ion Rizea, Andrea Tokai şi copilul David Popa. Fondatorul Teatrului madrilen La Carniceria (nume inspirat de carmangeria tatălui său) semnează nu doar dramaturgia şi regia spectacolului TNT, ci şi scenografia acestuia. Primele întâlniri cu publicul ale spectacolului „Interzis accesul animalelor” vor avea loc chiar în acest sfârşit de săptămână: in 8, 9 si 10 octombrie, de la ora 19, în Sala 2 a Teatrului Naţional. „Supus doar propriei conştiinţe, care, pînă la urmă, este personajul principal, personajul real al întregii sale creaţii, Rodrigo Garcia alege să ignore toate regulile şi toate convenţiile, fie ele sociale sau teatrale. Spectacol iconoclast, declarat militant, Interzis accesul animalelor pune în faţa spectatorului, fără menajamente, ba chiar ostentativ, o oglinda brutală:îintr-o criză morală abrutizantă ce precede orice alt fel de criza a acestei societăţi – politica, economica etc. - violenţa devine un fapt cotidian, gradul de percepţie al acesteia se estompează din ce în ce mai mult, în lipsa unui cod moral personal onest, iar abuzul devine acceptabil. Teatrul Naţional Timişoara înţelege, prin acest spectacol, să îşi asume, dincolo de rolul său cultural, o misiune socială necesară: aceea de a atrage atenţia asupra efectelor agresivităţii familiale asupra copiilor. Un spectacol despre introspecţie, despre responsabilitate şi, mai ales, despre conştiinţă, spectacolul – eveniment Interzis accesul animalelor va avea următoarele încă o reprezentaţie la Timişoara vineri, 29 octombrie, de la ora 19, în Sala 2. Premiera spectacolului va avea loc în cadrul Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti, marţi, 2 noiembrie, ora 18, şi miercuri, 3 noiembrie, ora 21, la Opera Română Bucureşti”, subliniază secretarul literar Codruţa Popov.Regizorul Rodrigo Garcia a fost distins în 2009 cu Premiul Noi Realităţi Teatrale, acordat de Uniunea Europeană, Parlamentul European şi Consiliul Europei. http://www.agenda.ro/news/news/34790/rodrigo-garcia-a-facut-la-timisoara-un-spectacolinterzis-animalelor.html


Sâmbătă, 09 10 2010, 00:36 Simona Donici Bestiar al cruzimii pentru uzul conştiinţei personale Rodrigo Garcia: Interzis accesul animalelor Câteva sute de timişoreni au fost, vineri seara, primii spectatori ai spectacolului lui Rodrigo Garcia la Teatrul Naţional Timişoara, primul pe care celebrul regizor argentinian l-a montat în România: Interzis accesul animalelor.

Incontestabil cel mai viu (şi necruţător!) spectacol timişorean din ultimul timp şi, probabil, cel mai răsunător eveniment teatral al anului în România, “Interzis accesul animalelor” alcătuieşte,în cinci monoloage scrise chiar de regizor (care semnează şi scenografia), un tulburător breviar al violenţei.

Nimic din bestiarul cruzimii nu lipseşte, de la abuzul fizic şi emoţional, la bătaie, pedofilie şi violul minţilor, de la violenţă la nepăsare. Totuşi, cei atraşi în sală de publicitatea făcută spectacolului lui Garcia la Wroclaw, „Accidens (matar para comer)”, în care un homar este ucis şi mâncat pe scenă, au oftat. De uşurare sau, poate, decepţionaţi, căci niciun animal nu moare în spectacolul “Interzis accesul animalelor”. Nici iepurii, nici hamsterii, nici măcar râmele care ne amintesc cat de primari suntem în colcăiala instinctelor noastre animalice. De murit, moare doar iluzia despre bunatatea umană implicită. E un spectacol care te umple de sânge doar fiindcă-ţi biciuie, îţi străpunge, electrocutează conştiinţa. La fel ca fiecare dintre spectacolele sale, şi acest discurs teatral al lui Rodrigo Garcia este un rechizitoriu al instanţei morale, o radiografie a zilelor obişnuite, dar numai iluzoriu normale, ale fiecăruia dintre noi. Dincolo de adevărurile crud, dar profund valabile pentru lumea contemporană, spectacolul lui Rodrigo Garcia probează o şocantă înţelegere a societăţii româneşti actuale. Spectacolul îi are în distribuţie pe actorii Andrea Tokai, Ion Rizea, Claudia Ieremia, Romeo Ioan, Alina Reus şi copilul David Popa. Premiera oficială a spectacolului va avea loc in 2 noiembrie, la Bucuresti, in cadrul Festivalului National de Teatru. http://www.agenda.ro/news/news/34897/bestiar-al-cruzimii-pentru-uzul-constiinteipersonale.html


Marţi, 26 10 2010, 13:41 Simona Donici

Festivalul Naţional de Teatru începe cu un "boom" al Timişoarei "Interzis accesul animalelor", de Rodrigo Garcia, premiera oficială la Bucureşti Pentru prima dată, Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti va fi deschis de o producţie a Teatrului Naţional Timişoara."Felul meu de a face teatru este o luptă de guerilă şi cred că o fac pentru o cauză justă", declară Rodrigo Garcia, autorul spectacolului “Interzis accesul animalelor”.

Teatrul Naţional Timişoara anunţă premiera oficială a spectacolului Interzis accesul animalelor de Rodrigo Garcia (traducerea Ioana Anghel), spectacol în regia şi scenografia autorului şi avîndu-i în distribuţie pe actorii Claudia Ieremia, Romeo Ioan, Alina Reus, Ion Rizea, Andrea Tokai şi copilul David Popa. Evenimentul va avea loc în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, marţi, 2 noiembrie 2010, de la ora 18, în sala de spectacole a Operei Naţionale Române din Bucureşti. A doua reprezentaţie va avea loc, de asemenea în cadrul FNT, miercuri, 3 noiembrie, de la ora 21, în aceeaşi locaţie. “Violenţa – indiferent de măreţia cauzei – rămîne violenţă. Interzis accesul animalelor este un spectacol-manifest împotriva agresivităţii în general şi a violenţei familiale în variatele şi traumatizantele ei forme. Rodrigo Garcia este unul dintre cei mai explozivi autori ai ultimului deceniu. Mesajul contează şi Rodrigo Garcia îşi foloseşte toate pârghiile pe care i le oferă dubla sa calitate de autor şi regizor pentru a lovi, pentru a zgîlţîi, pentru a sparge carapacea societăţii în care traieşte, o societate ipocrită, lipsită de sentimente şi de direcţie, dar cu atît mai pragmatică. Dacă textele lui Rodrigo Garcia sînt un melanj tulburător de violenţă şi poezie, spectacolele lui sînt un montagne russe al conştiinţei: agresivitate vizuală şi gingăşie, muzică, imagine şi sunet duse la limita lor extremă. Pentru impactul european al operei sale, Rodrigo Garcia a fost distins în 2009 cu Premiul Noi Realităţi Teatrale, acordat de Uniunea Europeană, Parlamentul European şi Consiliul Europei”, subliniază Codruţa Popov, secretar literar al TNT. Publicul timişorean va putea (re)vedea acest spectacol-eveniment în zilele de 19 si 20 noiembrie, de la ora 20, în Sala 2 a TNT. http://www.agenda.ro/news/news/35465/festivalul-national-de-teatru-incepe-cu-un-boom-altimisoarei.html


MARŢI, 05 OCTOMBRIE 2010 17:44 SCRIS DE FLORIN PUSCAS

violenţei în familie Vineri, 8 octombrie, de la ora 19.00, în Sala 2 a Teatrului Naţional Timişoara va avea loc prima reprezentaţie cu public a spectacolului „Interzis accesul animalelor”, de Rodrigo Garcia (traducerea Ioana Anghel), spectacol în regia şi scenografia autorului şi avîndu-i în distribuţie pe actorii Claudia Ieremia, Romeo Ioan, Alina Reus, Ion Rizea, Andrea Tokai şi copilul David Popa. Pentru impactul european al operei sale, Rodrigo Garcia a fost distins în 2009 cu Premiul Noi Realităţi Teatrale, acordat de Uniunea Europeană, Parlamentul European şi Consiliul Europei. Teatrul Naţional Timişoara dorește, prin acest spectacol, să îşi asume, dincolo de rolul său cultural, o misiune socială: aceea de a atrage atenţia asupra efectelor agresivităţii familiale asupra copiilor. Spectacolul „Interzis accesul animalelor” va avea următoarele reprezentaţii la Timişoara sîmbătă, 9 octombrie, duminică, 10 octombrie şi vineri, 29 octombrie, de la ora 19.00, în Sala 2. Premiera spectacolului va avea loc în cadrul Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti, marţi, 2 noiembrie, ora 18.00, şi miercuri, 3 noiembrie, ora 21.00, la Opera Română Bucureşti.

http://www.ziuadevest.ro/actualitate/13644-spectacol-de-teatru-impotriva-violenei-in-familie.html


Teatrul de azi / Cristina Modreanu MARȚI, 5 OCTOMBRIE 2010

Rodrigo Garcia - pentru prima dată în România!

Vineri, 8 octombrie, de la ora 19, în Sala 2 a Teatrului Naţional Timişoara va avea loc prima reprezentaţie cu public a spectacolului Interzis accesul animalelor de Rodrigo Garcia (traducerea Ioana Anghel), spectacol în regia şi scenografia autorului şi avîndu-i în distribuţie pe actorii Claudia Ieremia, Romeo Ioan, Alina Reus, Ion Rizea, Andrea Tokai şi copilul David Popa. Supus doar propriei conştiinţe, care, pînă la urmă, este personajul principal, personajul real al întregii sale creaţii, Rodrigo Garcia alege să ignore toate regulile şi toate convenţiile, fie ele sociale sau teatrale. De altfel, pentru impactul european al operei sale, Rodrigo Garcia a fost distins în 2009 cu Premiul Noi Realităţi Teatrale, acordat de Uniunea Europeană, Parlamentul European şi Consiliul Europei. Spectacol iconoclast, declarat militant, Interzis accesul animalelor pune în faţa spectatorului, fără menajamente, ba chiar ostentativ, o oglindă brutală: într-o criză morală abrutizantă ce precede orice alt fel de criză a acestei societăţi – politică, economică etc. - violenţa devine un fapt cotidian, gradul de percepţie al acesteia se estompează din ce în ce mai mult, în lipsa unui cod moral personal onest, iar abuzul devine acceptabil. Între atîtea voci care tac, Teatrul Naţional Timişoara înţelege, prin acest spectacol, să îşi asume, dincolo de rolul său cultural, o misiune socială necesară: aceea de a atrage atenţia asupra efectelor agresivităţii familiale asupra copiilor. Un spectacol despre introspecţie, despre responsabilitate şi, mai ales, despre conştiinţă, spectacolul – eveniment Interzis accesul animalelor va avea următoarele reprezentaţii la Timişoara sîmbătă, 9 octombrie, duminică, 10 octombrie şi vineri, 29 octombrie, de la ora 19, în Sala 2. Premiera spectacolului va avea loc în cadrul Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti, marţi, 2 noiembrie, ora 18, şi miercuri, 3 noiembrie, ora 21, la Opera Română Bucureşti. http://teatruldeazi.blogspot.com/2010/10/rodrigo-garcia-pentru-prima-data-in.html


Marţi, 02 Noiembrie 2010. Autor: Georgeta Petrovici Piesă interzisă minorilor la Opera Naţională Premiera piesei-manifest a regizorului Rodrigo Garcia, "Interzis accesul animalelor", are loc astăzi, de la ora 18.00.

Pe scena celei de-a 20-a ediţii a Festivalului Naţional de Teatru din Bucureşti va avea loc astăzi premiera piesei "Interzis accesul animalelor". Piesa-manifest a regizorului argentinian Rodrigo Garcia, interzisă minorilor, se va juca la Opera Naţională Română atât astăzi, de la ora 18.00, cât şi mâine, de la ora 21.00. "Interzis accesul animalelor", în regia şi scenografia lui Rodrigo Garcia, îi are în distribuţie pe actorii Teatrului Naţional din Timişoara Claudia Ieremia, Romeo Ioan, Alina Reus, Ion Rizea, Andrea Tokai şi copilul David Popa. "Felul meu de a face teatru este o luptă de gherilă" Aflat prima oară în România, laureatul de anul trecut al Premiului "Noi Realităţi Teatrale" acordat de Uniunea Europeană, Parlamentul European şi Consiliul Europei, Rodrigo Garcia vine cu un limbaj teatral propriu, etichetat drept inedit de critică. "Interzis accesul animalelor" e un spectacol iconoclast, de clarat militant, ce pune ostentativ în faţa spectatorului o oglindă brutală: într-o criză morală abrutizantă care precede orice alt fel de criză a acestei societăţi - politică, economică etc. - violenţa devine cotidian, gradul de percepţie al acesteia se estompează în lipsa unui cod moral personal onest, iar abuzul devine acceptabil. Violenţa - indiferent de măreţia cauzei - rămâne violenţă. Acesta este mesajul piesei care militează împotriva agresivităţii în general şi a violenţei familiale în variatele şi traumatizantele ei forme. "Felul meu de a face teatru este o luptă de gherilă şi cred că o fac pentru o cauză justă", mărturiseşte dramaturgul argentinian. Spectacol-manifest Piesa de teatru debutează afară, printre publicul ce aşteaptă să intre la spectacol. Un "avatar" cu faţa albastră şi plete albe se mişcă acid printre oameni şi îi fotografiază. Imaginile surprinse de actorul Ion Rizea vor fi proiectate pe un perete în timpul piesei propriu-zise. "Atât timp cât vom gândi cu capul altora, orice drum ales e greşit" - este una dintre replicile care rămâne înfiptă adânc în memoria spectatorului. Actorul Romeo Ioan are o apariţie aparte: costum auriu, mantie largă, coarne de drac, ghete


disco cu platforme înalte şi un dispozitiv care scoate, prin gulerul înalt al hainei, abur şi fum. "E un spectacol-manifest care cred că este foarte bine-venit în România anului 2010. Vorbeş te, până la urmă, despre oameni şi despre societatea asta bazată pe consum. Mi se pare genială replica din monologul lui Romeo: «Copiii sunt marfa părinţilor lor». Aşa şi este", a declarat actorul Ion Rizea, director adjunct al Teatrului Naţional din Timişoara. Una peste alta, punctează Rizea, Rodrigo Garcia propune un spectacol cu totul altfel decât ceea ce s-a făcut până acum în România. Cinci personaje Jucată în cinci personaje, fiecare dintre ele reprezentând câte o tipologie umană, piesa aduce cinci discursuri adresate publicului, într-un limbaj violent, interzis, însă uzat frecvent în societatea de astăzi. Sexului i se spune pe nume, vulgar, în gura mare, printre scene rupte din "Kill Bill", cu sunete tari, şi lângă o pizza de doi metri pătraţi. Tot ce se întâmplă pe scenă e şocant. De la refrenul cântat în cel mai dark stil - "să moară poneiul în chinuri/să moară poneiul în chinuri", la jumătăţile de peşte puse în cuştile hamsterilor, la iepuraşii vii sau la râmele care ajung să se plimbe pe pieptul actorului Ion Rizea (într-o scenă transmisă, mărită de zeci de ori, pe un panou uriaş de proiecţie). Rodrigo Garcia face un act artistic complet. El nu numai că etalează barbarismul societăţii şi dezumanizarea speciei umane, dar încearcă să o strige astfel încât să-l pună pe gânduri pe spectator. Cu fiecare replică, personajele lui strigă de fapt: "Nu fa ceţi ca noi!". "Un exerciţiu de onestitate" "Mi-am dorit ca această stagiune să stea sub semnul teatrului angajat, al motoarelor pornite, ambalate pentru înaintarea societăţii, pentru evoluţia socială, morală, civică", spune Ada Hausvater, directoarea Teatrului Naţional din Timişoara. "Rodrigo Garcia este un regizor- autor a cărui trecere se resimte în grupul cu care a lucrat sau în publicul spectacolelor sale. Laboratorul cu Rodrigo Garcia în postura de actor sau public este un exerciţiu în care îţi poţi exersa libertatea şi individualitatea. Un poem teatral despre cine mai suntem noi sau dacă mai putem fi ceva în această lume agitată, crudă, ipocrită... Răspunsul este în fiecare dintre noi şi ieşim după spectacol cu acel răspuns deja acţionând sistemul nostru intern. Dacă vrei un exerciţiu de onestitate, cumperi bilete la un spectacol al lui Rodrigo Garcia. Dacă nu, nu", mai spune Ada Hausvater. Spectacol despre introspecţie, despre responsabilitate şi despre conştiinţă, "Interzis accesul animalelor" se va juca şi la Timişoara, pe scena Sălii 2 a Teatrului Naţional, în zilele de 19 şi 20 noiembrie, de la ora 20.00. OPINIE "Textele lui Rodrigo Garcia sunt un melanj tulburător de violenţă şi poezie"

Argentinian stabilit în Spania, Rodrigo Garcia este unul dintre cei mai explozivi autori ai ultimului deceniu. Inovează, experimentează, se apropie de public nu doar prin replici, ci şi prin tehnologie. Sunetele şi imaginile duc cel mai repede mesajul lui de pe scenă în mintea publicului. "Mesajul contează, şi Rodrigo Garcia îşi foloseşte toate pârghiile pe care i le oferă dubla sa calitate de autor şi regizor pentru a lovi, pentru a zgâlţâi, pentru a sparge carapacea societăţii


în care trăieşte, o societate ipocrită, lipsită de sentimente şi de direcţie, dar cu atât mai pragmatică. Supus doar propriei conştiinţe, care, până la urmă, e personajul principal, real, al întregii sale creaţii, Rodrigo Garcia alege să ignore toate regulile şi toate convenţiile, fie ele sociale sau teatrale", explică secretarul literar al Teatrului Naţional Timişoara, Codruţa Popov. Dacă textele lui Rodrigo Garcia sunt un melanj tulburător de violenţă şi poezie, spectacolele lui sunt un "montagne russe" al conştiinţei: au agresivitate vizuală şi gingăşie, muzică, pe lângă o imagine şi sunet duse la extrem.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/piesa-interzisa-minorilor-la-opera-nationala-911044.html


noiembrie 2010 Oana Stoica

Cronica de (vreo 1)5 rânduri: Interzis accesul animalelor - FNT, 2010 Cu Rodrigo Garcia nu e de glumit. Regizorul nu are tabu-uri şi un om fără interdicţii e periculos. Lipsa fricii dezinhibă şi ascute creierul. Rodrigo Garcia sapă adânc în fiinţa putrezită a umanităţii, scormoneşte prin gunoaie (uneori la propriu), face ţăndări tabieturile existenţiale pe care le purtăm ca un machiaj, adoră să scoată la lumină mizeria umană, să ţi-o arunce în faţă şi să te întrebe ce zici de asta. Îi place la nebunie că să te surprindă cu propriile tale slăbiciuni bine ascunse (credeai tu) pe care ţi le azvârle rânjind direct în faţă. Şi nu poţi decât să rânjeşti şi tu, punând automat masca umorului pe care nu îl ai, cel puţin, nu în momentul ăla. Te faci că ţi-e bine, e doar un joc, nu-i aşa, doar suntem la teatru, nu pot să mă "şifonez" chiar acum, dar ce ruşine, o ruşine, ăsta nu e spectacol, ăsta nu e teatru. Discursul anti(orice) al lui Rodrigo Garcia are calitatea indiscutabilă de a revolta. Garcia nu e nici drăguţ, nici gentlemen, nici protocolar. E visceral ireverenţios, loveşte sub centură prin surprindere şi după aia se amuză copios că te doare. Interzis accesul animalelor nu e un spectacol uşor suportabil. Garcia reclamă tare sociale tolerate cu prea mare uşurinţă în sistemul actual de valori al umanităţii. Violenţa împotriva celor slabi, animalele şi copiii, este atât de prezentă în viaţa noastră cotidiană încât devine invizibilă. Radarul nostru moral nu o mai înregistrează, violenţa se pierde în decorul realităţii, ca o recuzită inutilă. Spiritul de contradicţie al lui Garcia nu este o toană de adolescent răsfăţat. Regizorul nu e anti din principiu, ci bazat pe un principiu. Garcia reclamă minciuna la nivel universal şi personal, îndoctrinarea politico-mediatică şi ipocrizia. Iar când se enervează, bagă un trash. Vom reveni asupra subiectului.

http://agenda.liternet.ro/articol/12405/Oana-Stoica/Cronica-de-vreo-15-randuri-Interzis-accesul-animalelorFNT-2010.html


noiembrie 2010 Iulia Popovici

Cronica de (mai mult de) 5 rânduri: Interzis accesul animalelor - FNT, 2010 Acum nu mai contează, pentru că oricum cele două reprezentaţii din FNT au avut deja loc. Iar despre spectacol nu voi face niciodată o cronică, pentru că mi-e ruşine. Mi-e ruşine pentru actorii de la Timişoara şi pentru Ada Lupu, o directoare de Naţional atît de nonconformistă, deschisă, curajoasă. La Interzis accesul animalelor sîntem în plină ficţiune cu împăratul gol. Rodrigo García n-are cum să nu-ţi placă sau să nu-ţi stîrnească pasiuni, altfel eşti un troglodit teatral. Măcar pe cînd ucidea un homar în chinuri lente m-am revoltat. Acum supravieţuiesc şi iepurii, şi hamsterul, ba chiar şi rîmele. Doar că nu ştiu care e funcţia lor pe scenă. În materie de "hai să ne şocăm împreună", în curînd un spectacol unde nu se dezbracă nimeni, nimeni nu se dă cu capul de pereţi şi nu intră în atingere directă cu substanţe, obiecte sau fiinţe scîrboase va ajunge adevăratul ultragiu la bunele moravuri (ale experimentalismului). Nu mai ţin minte nimic - decît monologul (unul din cele cinci, intersectate) lui Romeo Ioan despre poneiul salvat prin asasinare - iar asta, fiindcă l-am văzut jucat, cu variaţiuni, de Lari Georgescu în L-V: 8-16. În lungile pauze (pentru mine) în care unica idee - de pildă, a unui "solo" despre "a gîndi cu capul altuia" era încălecată pe toate părţile pînă se usca şi se zbîrcea ca o smochină de acum trei ani, mă gîndeam cum ajunge cuvîntul scenic să devină, din performativ, nici măcar descriptiv. Cred că cere ceva muncă. Mie una mi-e ruşine. Mi-e ruşine s-o spun, dar m-am plictisit rău de tot.

http://agenda.liternet.ro/articol/12416/Iulia-Popovici/Cronica-de-mai-mult-de-5-randuri-Interzis-accesulanimalelor-FNT-2010.html


NR. 94

17 Noiembrie, 2010

de: Cristina Rusiecki

Surprinde-mă!... și ne-a surprins „Interzis călcatul pe iarbă”, „Interzis aruncarea gunoaielor pe străzi”, „Interzis fotografiatul”... Trăim într-o cultură a interdicției standardizate. Interzis accesul animalelor. La ce fel de animale s-o fi referind Rodrigo Garcia în spectacolul de la Teatrul Național Timișoara? La homarul pe care acum cîțiva ani îl sacrifica pe scenă? Asta, după ce timp de jumătate de oră publicul putea să-i asculte, cu ajutorul lavalierei, bătăile înnebunite de inimă, ca să-și imagineze cam ce simt deținuții torturați în celulele din Argentina. Spre disperarea Asociației de Protecție a Animalelor! Sau autorul/regizorul/scenograful se referă la animalele din ambientul nostru, care ne sufocă cu violența și mitocănia lor de toate zilele? Întrebarea e retorică de vreme ce montarea lui Rodrigo Garcia, regizor (și dramaturg) european, cîștigător în 2009 al Premiului Noi Realități Teatrale, acordat de Uniunea Europeană, Parlamentul european și Consiliul Europei, trimite în mod explicit la violență. Cum? Evident, prin violentarea percepției.

Cei cinci actori stau la aceeași măsuță, ca într-o bucătărie. Interacționează minimal. Își spun bancuri pe un ton domestic. Din cînd în cînd, intră în prim-plan. În spaţiul banal, de zi cu zi, înaintează pe scenă ca să-și susțină demonstrația. Odată ce fragmentul de monolog s-a consumat, se întorc liniștiți la locul lor. Fetele sînt îmbrăcate casual, băieții... puțin mai excentric. Ion Rizea întîmpina publicul cu perucă lungă și fața vopsită; Romeo Ioan rămîne tot timpul îmbrăcat în drăcușor roșu cu cornițe, așa cam ca Alice Cooper în concerte. Uneori cîntă la microfon cu răgușeala de heavy metal. În jurul lor, spaţiul cu porțiuni aglomerate, devalizat de intenții estetice, se compune din obiecte obișnuite, domestice, de care privirea ți se agață doar cît să începi să cazi în bătutul cîmpilor. Rodrigo Garcia accentuează efectul dramatic recombinînd imagini cotidiene. Video-ul, construit în aceeași plastică diurnă (cu macaroane


care se lățesc, lungesc, încîlcesc, de exemplu), plus filmări live, captate din mai multe unghiuri, se proiectează pe panouri în forme de pîine prăjită sau cap de animal. Colțurile ecranelor se înmoaie și alunecă, așa încît banalele ecrane dreptunghiulare se topesc de concretețe. Animalele de pe scenă, iepuri, un hamster care se învîrte în rotiță, și pe deasupra viermii puși pe pieptul gol al lui Ion Rizea, filmați ca să nu se piardă nimic din vînzoleala lor băloasă, țin atenția trează. Dacă marota teatrului de azi e „surprinde-mă”, Garcia o folosește din plin. Atît obiectele, cît și animalele funcționează pe post de emulgatori de atenție și tensiune dramatică. Poezia regizorului iese din obiectele cele mai obișnuite, de exemplu o pizza cu semn schimbat. Cum? Pe mîncarea aceasta lipsită de rafinament, amestec de detoate, se ridică lumea ca pe o mamă-pămînt care duce în cîrcă și umbreluțe, și polițiști și te miri ce. Jucăria multicoloră echivalează cu arhetipul consumerist al preaîncărcatei noastre lumi.

Nimic neinteligibil, însă. Imaginile, chiar și cînd sînt poetice, vorbesc de la sine. Nici prin cap nu-i trece lui Rodrigo Garcia să codeze ermetic. Ce se spune în spectacol e un model de directețe. Sensurile și mai ales revolta se strigă. Nu în sensul răcnetelor (nici vorbă de așa ceva!), ci al catapultei de furie pe care o scuipă actorii. Enervarea mustește de poezie crudă pe care regizorul o traduce în forme dramatice. În fond, el nu se folosește de clișee decît pentru a dezbate clișee. Construcția elaborată, plină de profunzimi, e ultimul lucru care să-l intereseze. După cincisprezece ani de publicitate, Garcia știe să spună lucrurile astfel încît oricine să-i înțeleagă și să-i digere mijloacele. Un actor-drăcușor din care iese fum, dar care cîntă frumos, proiecțiile pe ecrane cu forme daliniene, toate sînt lesne citibile. E adevărat că ne sufocăm de clișee de reprezentare, de semne și de comportament, dar, pe de altă parte, nimeni nu inventează un nou limbaj cînd vrea să fie rapid înțeles. Retorica lui Rodrigo Garcia pleacă tocmai de la obișnuitul nostru set de comunicare utilizat aici ca materie primă pentru dinamită. Citează obiecte (sabia Alinei Reus) și coloana sonoră din Kill Bill, comunică aberația folosindu-se de aberație pentru a pune sub un belicos semn de întrebare toate motivele lumii noastre. Și el, ca noi toți, pornește de la condiția de sclav al clișeelor și al comportamentelor reactive. De aici de abia poate începe lupta împotriva consumerismului. Nu cumperi pentru că ai nevoie ce vezi în reclame sau la alții, ci pentru că reacționezi la stimuli. Din valul nevoilor induse nu te poți smulge.


Mai întîi de toate, Interzis accesul animalelor e un spectacol despre formare. Sîntem victimele educației, ale violenței și percepțiilor pe care civilizația consumistă ni le pompează subliminal. Toată viața gîndești cu capul „prietenilor, al măcelarilor, comentatorilor sportivi, scriitorilor”. Cărțile, pictura, regimurile politice, teoriile de la cap la coadă contribuie la confuzia generală. Orice alegere am face e cea proastă. Orice ființă rațională fie așteaptă, fie plănuiește o trădare. Cu toții ne foim în viață de la o trădare la alta pînă ce ajungem de profesie trădători. Iată de ce mesajul Alinei Reus, pavoazată cu sabie și cască de motociclist, e să nu gîndim cu capul altuia. Singura lună liberă de sclavie pe an oamenii și-o donează tipului cu cravată de la agenția de turism, lăsîndu-l să aleagă în locul lor. Și mai și plătesc pentru asta. O povestioară scurtă, de două-trei fraze, pregătește fiecare dintre enunțurile-ghiulea. Conceptul de personaj a explodat integral la Rodrigo Garcia. Textul grav, plin de imagini puternice care captează atenția, formulat la persoana a doua, are directețe maximă.

Cine sîntem și ce ne educă – sînt întrebările lansate de monologul Claudiei Ieremia. În timp ce își înfige atît de nostim macaroanele în cap, personajul își evocă tatăl în culori mocirloase. Universul familiei a fost și va fi totdeauna patetic. Dialogul dintre părinți și copii e născut mort. Părinții sînt surzi la ce spun copiii. Ca urmare, adulții nu vor asculta niciodată cu adevărat ce le transmit ceilalți. Cît din lumea în care trăim e convenție, cît natural și cît decizie conștientă? Drăcușorul lui Romeo Ioan propune răsturnarea mersului firesc al lucrurilor: să muncim pînă la vârsta de 15 ani, după care ne relaxăm. Nu ca acum: odată ajunși la momentul în care știm ce vrem, ne trezim gata sclavi, în caruselul lipsei de opțiuni.

Garcia e extrem, construiește imagini și reprezentări șocante. Toți cei prezenți pe scenă își rumegă revolta. Fiecare are o poveste pe care o dezbate alternativ. Subiectele lui intrigă, ca povestea copilului care omoară poneiul sau ca aceea a modului optim de socializare: bătaia. Despre care aflăm de la personajul lui Ion Rizea că echivalează cu un dialog: stă sub semnul agresivității, respingerii, e împotriva relației, dar reprezintă o formă de cunoaștere. E potop punitiv, dar totuși formă de manifestare a autenticului. Însă în lumea noastră nici agresiunea primitivă nu mai înseamnă act, ci reacție. Ne batem ca chiorii. Violența se exercită întîi asupra animalelor, apoi asupra oamenilor. În timp ce se joacă cu iepurașii drăgălași (puși să lectureze din Nietzsche), actorul taie un pește. Nu șochează, ci sporește din nou atenția.


Despre pești e vorba și în monologul Andreei Tokai, chintesență a întregului mesaj al lui Rodrigo Garcia. Sentimentul de sufocare se transmite direct, prin povestea peștelui pe care omul îl aruncă într-un ocean gol. Adică în acvariul din care se scurge apa. Monologul actriței colează senzațiile individului singur cu meciurile de fotbal care îl dezamăgesc, ca și toate relațiile interumane, și cu povestea sinucigașului ce refuză să dea explicații. Nu știu să fi văzut apariție mai bună a Andreei Tokai. O combinație de umilință și răbufnire, nevoie de distrugere și autodistrugere, demnitate amputată de orizontul îngust în care se bălăcește și apoi recîștigată în demersul de a înțelege lucrurile prin expresie frustă. Pur și simplu, unii oameni nu se potrivesc cu lumea. Orice prezență, încîntătoare la început, devine în timp insuportabilă. Rămînem în situația peștilor care nu pot respira și nici nu se pot învîrti la nesfîrșit în roata aberației, precum hamsterii în destinul-carusel.

Interzis accesul animalelor iese din categoria a plăcea/a displăcea. Te încînți de performanța actorilor. Aderi la revolta lui Rodrigo Garcia sau nu. Agreezi forma aceasta de teatru sau nu. Rămîne însă o certitudine: forța directeții și a discursului său exploziv nu are egal în teatrul românesc.

http://www.artactmagazine.ro/surprinde-ma-si-ne-a-surprins.html


20. Ausgabe Rumänisches Theaterfestival 2010 - ein Schritt in die Zukunft des Theaters? Bruchstücke der Erinnerung an einen hochkarätigen Festivalmarathon (von Dieter Topp) "Reiß dich zusammen ... Ich weiß alles darüber, wie leicht man aus dem Gleis gerät, wenn man das Leben durch ein Fenster betrachtet. Bitte tu das nicht. Wir haben eine Aufgabe. Wir sollen in die Wirklichkeit eintreten. Am Alltag teilnehmen ... Sozusagen." Diese Sätze richtet Elling (Marius Florea Vizante, der großartig aus der Augenbraue und den Fingerspitzen heraus spielt) im gleichnamigen Schauspiel nach dem Roman "Blutsbrüder" des Norwegers Ingvar Ambjoernsen an seinen Bühnenpartner (Sandu Pop, dem man die naive Entdeckung der Liebe begeisternd abnimmt) im Teatrul de Comedie, Bukarest. Eine leise und humorvolle Inszenierung von Vlad Massaci um das Wiedereintreten zweier "Langzeiturlauber" aus der Psychiatrie ins Leben. Nach und nach lernen beide, die Herausforderungen des Alltags zu meistern und sich auf das "Abenteuer Leben" einzulassen ... "Elling" erzählt humorvoll die Geschichte eines Mannes, der auszieht, das Fürchten zu verlernen und dabei die Poesie entdeckt. Teatrul de Comedie setzte sich mit dem Alltag von Menschen mit seelischen Behinderungen auseinander. Diese Einganssätze möchte ich zugleich auch als Leitmotiv über die 20. Ausgabe des Theaterfestivals Bukarest (30.10.-7.11.2010) ansehen, für das zum 3. Mal Cristina Modreanu verantwortlich zeichnete. Sich mit dem Alttag, dem Leben in seinen zahlreichen aktuellen Facetten auseinander zu setzen, forderte in gleichem Atemzug die aktuelle politische Teilnahme über den Weg der Bühne mit Hilfe des zeitgenössischen Theaters. Das Bukarest Theaterfestival bietet die Chance der Wahrnehmung von Theatergeschehen des gesamten rumänischen EU-Nachbarlands innerhalb von 8 Tagen jedesmal im Spätherbst. Das beantwortet für den auswärtigen Betrachter und Festivalbesucher bereits die Frage des "Warum?", es bleibt die Antwort auf das "Wie?". Zwei kluge Kurzfragen, die die Festivaldirektorin -dem Altmeister Peter Brook entnommen- bestens beantwortete. Das Theaterfestival 2010 hatte Einiges zu bieten auf seinem Weg, Zukunftsperspektiven des rumänischen Theaters besonders in seiner Beziehung zum europäischen Theatergeschehen sichtbar zu machen. Den gesamten Theatermarathon aufzuzeigen käme auf Grund der hohen Qualität einer Aufzählung fast aller vertretenen Theater aus Rumänien und ausländischen Produktionen mit Rumänien relevantem Background gleich. ( zum Nachlesen) Es gab nur wenige Ausnahmen, wie z.B. Matthias Langhoff, der sich in ignorant abweisendem Habitus (auch Pressevertretern gegenüber) nicht seiner Gestrigkeit mehr bewußt zu sein und noch oben im Götterhimmel seines vergangenen Ruhms zu träumen schien. Einiges ragte so sehr heraus, dass ich ein wenig näher darauf eingehen darf. Beginnen wir mit der Bewältigung der aktuellen Historie Rumäniens mit Gianina Carbunarius


"20/20" in der etnischen Konfrontation zwischen Rumänen und Ungarn, sowie Mihaela Michailow und David Schwartz mit der Montage "Wütende Köpfe" um die Aufarbeitung der rumänischen Diktatur und ihrer Nachfolgezeit. "Breaking the Waves" nach Lars von Trier gehörte zu den außerrumänischen Produktionen um den Konflikt zwischen bourgeoiser Religionsgläubigkeit und Prostitution. Radu Afrim griff mit "Herr Paul" (Tankred Dorst), einer "Parabel über die Schwächen der Tatkräftigen und die Stärken der Trägen", wie ein östliches Zahnrad in ein westliches Zahnrad der Theaterkultur und trat damit erneut den Beweis an für die überregionale, Länder übergreifende Relevanz des Miteinanders von Schreibern und Theatermachern und ihre gegenseitige positive Befruchtung. Man wird ihn schon bald an prädestinierter Stelle im Westen haben wollen. Eugène Ionesco ("Der König stirbt" in der Regie von Silviu Pucarete) war ein Muss im rumänischen Theatergeschehen, die ost-westeuropäische Festivalproduktion (Slowenien, Mazedonien, Luxemburg, Frankreich) machte diese Inszenierung für Bukarest zu etwas Besonderem. Radu Afrims Inszenierung "Miriam W." (Savyon Liebrecht) , "Eltern und Kindern haben zueinander eine problematische Beziehung. Das Trauma radikaler Loslösungen vom einstigen Zuhause macht alles nur noch schwerer, ..." ermöglichte mir den Sprung in ein weiteres Highlight des Festivals. Während der rumänische Regie-Star mit dem KulturPreis Europa 2009 des KulturForum Europa für sein "soziales Engagement um positive Auseinandersetzung von und mit Minderheiten", von Diversity erhielt, wurde der Argentinier/Spanier Rodrigo Garcia mit dem Preis für "realistisches Theater" vom Europäischen Parlament und dem Europarat ausgezeichnet. Zwei unterschiedlichere, konträrere Herangehensweisen gibt es kaum, und doch ergänzten sie beide auf ein ganz Spezielles das Festival in Bukarest. Das Nationaltheater Timisoara (TNT), dasselbe Theater, das Afrim zum Erfolg verholfen hatten, ließ sich mit seiner Crew auf ein theatralisches Garcia-Happening ein, von dem einige Zuschauer sicher ein Trauma erhielten. "Tiere haben keinen Zutritt" lautete die Botschaft, die der Gesellschaft den Spiegel vorhielt. Eltern, Kinder, Haustiere und alltägliche Grausamkeit. Aus dem Alltagsgeschehen unserer Umwelt, Essen, Trinken, Sex. Innerfamiliäre Verhältnisse. Leben und Durchhalten, egal auf welcher Seite, Gewinner oder Verlierer. Und immer wieder das, was den Menschen am Leben hält. Sex, Sex, Sex, ... (Mein rumänischer Lieblingskritikerfeind wird sich darüber sicher wieder ereifern , aber so ist es halt das Leben. Er heimst zwar Kritikermeriten ein, scheint aber im Elfenbeinturm der Unwissenheit dahin zu vegetieren.) Teufel und Narr sind den Bildern Pieter Brueghel's entsprungen. Ergänzt wird der Krieg um das Alltägliche durch König Fußball. Die Gesellschaft lebt wie Würmer und lebt von Würmern. Auf einer zwei Meter großen Pizza, dem Symbol unserer heutigen Gesellschaft, wird all das implantiert, was diese geschaffen hat , was sie ausmacht und letztlich jedoch alles wieder genüßlich zerstört. Garcia und die TNT-Schauspieler zeichnen ein sehr aktuelles Bild auch der rumänischen Gesellschaft, die ihre Kinder frisst, sie in Eingleisigkeit fesselt, der Einbahnstraße z.B. des verrotteten Schulsystems unterwirft, denn es darf sich bloß nichts ändern. (Oh, wie die Politiker sowas mögen, denn es fördert und sichert ihre Position.) Und das Publikum macht mit in diesem Spiel, ihm fällt eine eigene Rolle im "Theater der Realität" zu. Es verlässt zu zuhauf die Spielstätte, denn es will ja nur konsumieren, sich amüsieren, die Zeit totschlagen und demonstriert so - teils lautstark- seine Verschlossenheit gegenüber Neuem, die Ablehnung von Fremdem, Unbekanntem. Zuerst brechen die Alten auf, dann die Jeunesse d'Or, die bei den allseits beliebten Klassikern die Theater bis auf die letzten verbleibenden


freien Stufen überquellen lassen. Sie beweisen, wie sehr sie in das System eingegliedert sind, angepasst und ignorant gegenüber der gesellschaftlichen Realität. Hier setzen Garcia und die Darsteller an, Veränderung sichtbar zu machen. Fazit: Wir machen täglich Sex, produzieren Gewalt und enorm viel Scheiße, also müssen wir auch darüber reden.Wir reden ununterbrochen von der Finanzkrise, jedoch die moralische Krise sitzt viel tiefer. Aggression und Gewalt stehen auf dem täglichen Spielplan der gesellschaftlichen Realität. Eine Spiegelrevue unserer Gesellschaft um die Frage nach Verantwortung für sich und ihre Kinder, die Frage nach dem Gewissen. "Am Alltag teilnehmen", wie es bei "Elling" heißt. Hochaktuell und hochpolitisch. Diese Art von Theater wird von den Freien, Unabhängigen erwartet. Dies von einem Staatstheater zu erleben, lässt hoffen, denn auch dem Experiment gehört die Bühne. Klassiker wurden viel zu lange in der unseligen Vergangenheit in Szene gesetzt. Dominique Fataccioli, der Direktor des Bourg-Neuf Theaters im französischen Avignon frug mich danach, wo DAS Theater in Europa heute zu finden sei. Ich antwortete, es nicht wissen. Aber ich könne ihm mit Gewissheit sagen, wo DAS Theater in Rumänien zu finden sei. Nicht in der Hauptstadt Bukarest, aber im weit entfernten Timisoara. weitere Informationen: PPS-Promotion-Presse- Service EU-Kulturzentrum Haus Jakobholz 10 D-52391 Vettweiss/Köln fon 0049-2424-94040 fax 0049-2424-940428 mailto: pps@kfe.de net: PPS - Promotion-Presse-Service ist eine eigenständige Agentur, die von Christian Bauer und Dieter Topp, Künstler und Publizist, verwaltet wird. PPS bietet Aussendungen an im Bereich Kultur und Kultur-Politik, unter besonderem Aspekt von Sprechtheater, Ballett, Musik und Musiktheater, Kunst und Kunstausstellungen. PPS - Aussendungen gehen an Redaktionen in der Bundesrepublik, nach Österreich und in den deutschsprachigen Bereich von Belgien und Niederlande an Print-, TV-, Radio-, Online Redaktionen, Medienschaffende und PR-Verantwortliche, sowie offene Kulturkanäle. PPS-Promotion-Presse-Service gehört zur Pressestelle des KulturForum Europa: Eine europäische Begegnung. Das KulturForum Europa e.V. wurde auf Initiative von Hans-Dietrich Genscher 1992 zur Förderung des gemeinschaftlichen europäischen Gedankens auf allen Gebieten der Kultur gegründet.. Gegenseitige Beachtung und Toleranz sollen als Beitrag zur Völkerverständigung vorangetrieben werden.() PPS-Promotion-Presse-Service berichtet seit 2005 über das Ballett der Staats- und Volksoper Wien (Das Ballett.at) und covert das Int.Istanbul Music Festival und die Istanbul Biennale sowie die Music Biennale Zagreb (seit 2007). Für 2008 sind das Int. Springfestival, das Herbstfestival und Fringe Festival Budapest, das Zemplén Festival im Länderdreieck UngarnUkraine-Slowakei ,sowie Wratislavia Cantans (PL) hinzugekommen. In 2008 wurde PPS eingeladen, für das Int. Theaterfestival Bukarest und Timisoara, sowie 2009 für das Underground (Fun) Festival Arad, (RO), das Libertas Dubrovnik Summerfestival und ZFF


Zurich Film Festival zu berichten. 2010 berichteten wir erstmalig vom BITEI-Theaterfestival in Chisinau/Moldavien unter dem Aspekt der Information über Ost-West-Theater in vorwiegend russisch sprechenden Ländern. PPS-Promotion-Presse-Service Dieter Topp EU-Kulturzentrum Deutschland 52391 Köln-Vettweiss

20. Ausgabe Rumänisches Theaterfestival 2010 - ein Schritt in die Zukunft des Theaters? Bruchstücke der Erinnerung an einen hochkarätigen Festivalmarathon (von Dieter Topp) "Reiß dich zusammen ... Ich weiß alles darüber, wie leicht man aus dem Gleis gerät, wenn man das Leben durch ein Fenster betrachtet. Bitte tu das nicht. Wir haben eine Aufgabe. Wir sollen in die Wirklichkeit eintreten. Am Alltag teilnehmen ... Sozusagen." Diese Sätze richtet Elling (Marius Florea Vizante, der großartig aus der Augenbraue und den Fingerspitzen heraus spielt) im gleichnamigen Schauspiel nach dem Roman "Blutsbrüder" des Norwegers Ingvar Ambjoernsen an seinen Bühnenpartner (Sandu Pop, dem man die naive Entdeckung der Liebe begeisternd abnimmt) im Teatrul de Comedie, Bukarest. Eine leise und humorvolle Inszenierung von Vlad Massaci um das Wiedereintreten zweier "Langzeiturlauber" aus der Psychiatrie ins Leben. Nach und nach lernen beide, die Herausforderungen des Alltags zu meistern und sich auf das "Abenteuer Leben" einzulassen ... "Elling" erzählt humorvoll die Geschichte eines Mannes, der auszieht, das Fürchten zu verlernen und dabei die Poesie entdeckt. Teatrul de Comedie setzte sich mit dem Alltag von Menschen mit seelischen Behinderungen auseinander. Diese Einganssätze möchte ich zugleich auch als Leitmotiv über die 20. Ausgabe des Theaterfestivals Bukarest (30.10.-7.11.2010) ansehen, für das zum 3. Mal Cristina Modreanu verantwortlich zeichnete. Sich mit dem Alttag, dem Leben in seinen zahlreichen aktuellen Facetten auseinander zu setzen, forderte in gleichem Atemzug die aktuelle politische Teilnahme über den Weg der Bühne mit Hilfe des zeitgenössischen Theaters. Das Bukarest Theaterfestival bietet die Chance der Wahrnehmung von Theatergeschehen des gesamten rumänischen EU-Nachbarlands innerhalb von 8 Tagen jedesmal im Spätherbst. Das beantwortet für den auswärtigen Betrachter und Festivalbesucher bereits die Frage des "Warum?", es bleibt die Antwort auf das "Wie?". Zwei kluge Kurzfragen, die die Festivaldirektorin -dem Altmeister Peter Brook entnommen- bestens beantwortete. Das Theaterfestival 2010 hatte Einiges zu bieten auf seinem Weg, Zukunftsperspektiven des rumänischen Theaters besonders in seiner Beziehung zum europäischen Theatergeschehen sichtbar zu machen. Den gesamten Theatermarathon aufzuzeigen käme auf Grund der hohen Qualität einer Aufzählung fast aller vertretenen Theater aus Rumänien und ausländischen Produktionen mit Rumänien relevantem Background gleich. (www.fnt.ro zum Nachlesen) Es gab nur wenige Ausnahmen, wie z.B. Matthias Langhoff, der sich in ignorant abweisendem Habitus (auch Pressevertretern gegenüber) nicht seiner Gestrigkeit mehr bewußt zu sein und noch oben im Götterhimmel seines vergangenen Ruhms zu träumen schien.


Einiges ragte so sehr heraus, dass ich ein wenig näher darauf eingehen darf. Beginnen wir mit der Bewältigung der aktuellen Historie Rumäniens mit Gianina Carbunarius "20/20" in der etnischen Konfrontation zwischen Rumänen und Ungarn, sowie Mihaela Michailow und David Schwartz mit der Montage "Wütende Köpfe" um die Aufarbeitung der rumänischen Diktatur und ihrer Nachfolgezeit. "Breaking the Waves" nach Lars von Trier gehörte zu den außerrumänischen Produktionen um den Konflikt zwischen bourgeoiser Religionsgläubigkeit und Prostitution. Radu Afrim griff mit "Herr Paul" (Tankred Dorst), einer "Parabel über die Schwächen der Tatkräftigen und die Stärken der Trägen", wie ein östliches Zahnrad in ein westliches Zahnrad der Theaterkultur und trat damit erneut den Beweis an für die überregionale, Länder übergreifende Relevanz des Miteinanders von Schreibern und Theatermachern und ihre gegenseitige positive Befruchtung. Man wird ihn schon bald an prädestinierter Stelle im Westen haben wollen. Eugène Ionesco ("Der König stirbt" in der Regie von Silviu Pucarete) war ein Muss im rumänischen Theatergeschehen, die ost-westeuropäische Festivalproduktion (Slowenien, Mazedonien, Luxemburg, Frankreich) machte diese Inszenierung für Bukarest zu etwas Besonderem. Radu Afrims Inszenierung "Miriam W." (Savyon Liebrecht) , "Eltern und Kindern haben zueinander eine problematische Beziehung. Das Trauma radikaler Loslösungen vom einstigen Zuhause macht alles nur noch schwerer, ..." ermöglichte mir den Sprung in ein weiteres Highlight des Festivals. Während der rumänische Regie-Star mit dem KulturPreis Europa 2009 des KulturForum Europa für sein "soziales Engagement um positive Auseinandersetzung von und mit Minderheiten", von Diversity erhielt, wurde der Argentinier/Spanier Rodrigo Garcia mit dem Preis für "realistisches Theater" vom Europäischen Parlament und dem Europarat ausgezeichnet. Zwei unterschiedlichere, konträrere Herangehensweisen gibt es kaum, und doch ergänzten sie beide auf ein ganz Spezielles das Festival in Bukarest. Das Nationaltheater Timisoara (TNT), dasselbe Theater, das Afrim zum Erfolg verholfen hatten, ließ sich mit seiner Crew auf ein theatralisches Garcia-Happening ein, von dem einige Zuschauer sicher ein Trauma erhielten. "Tiere haben keinen Zutritt" lautete die Botschaft, die der Gesellschaft den Spiegel vorhielt. Eltern, Kinder, Haustiere und alltägliche Grausamkeit. Aus dem Alltagsgeschehen unserer Umwelt, Essen, Trinken, Sex. Innerfamiliäre Verhältnisse. Leben und Durchhalten, egal auf welcher Seite, Gewinner oder Verlierer. Und immer wieder das, was den Menschen am Leben hält. Sex, Sex, Sex, ... (Mein rumänischer Lieblingskritikerfeind wird sich darüber sicher wieder ereifern , aber so ist es halt das Leben. Er heimst zwar Kritikermeriten ein, scheint aber im Elfenbeinturm der Unwissenheit dahin zu vegetieren.) Teufel und Narr sind den Bildern Pieter Brueghel's entsprungen. Ergänzt wird der Krieg um das Alltägliche durch König Fußball. Die Gesellschaft lebt wie Würmer und lebt von Würmern. Auf einer zwei Meter großen Pizza, dem Symbol unserer heutigen Gesellschaft, wird all das implantiert, was diese geschaffen hat , was sie ausmacht und letztlich jedoch alles wieder genüßlich zerstört. Garcia und die TNT-Schauspieler zeichnen ein sehr aktuelles Bild auch der rumänischen Gesellschaft, die ihre Kinder frisst, sie in Eingleisigkeit fesselt, der Einbahnstraße z.B. des verrotteten Schulsystems unterwirft, denn es darf sich bloß nichts ändern. (Oh, wie die Politiker sowas mögen, denn es fördert und sichert ihre Position.) Und das Publikum macht mit in diesem Spiel, ihm fällt eine eigene Rolle im "Theater der Realität" zu.


Es verlässt zu zuhauf die Spielstätte, denn es will ja nur konsumieren, sich amüsieren, die Zeit totschlagen und demonstriert so - teils lautstark- seine Verschlossenheit gegenüber Neuem, die Ablehnung von Fremdem, Unbekanntem. Zuerst brechen die Alten auf, dann die Jeunesse d'Or, die bei den allseits beliebten Klassikern die Theater bis auf die letzten verbleibenden freien Stufen überquellen lassen. Sie beweisen, wie sehr sie in das System eingegliedert sind, angepasst und ignorant gegenüber der gesellschaftlichen Realität.

Hier setzen Garcia und die Darsteller an, Veränderung sichtbar zu machen. Fazit: Wir machen täglich Sex, produzieren Gewalt und enorm viel Scheiße, also müssen wir auch darüber reden. Wir reden ununterbrochen von der Finanzkrise, jedoch die moralische Krise sitzt viel tiefer. Aggression und Gewalt stehen auf dem täglichen Spielplan der gesellschaftlichen Realität. Eine Spiegelrevue unserer Gesellschaft um die Frage nach Verantwortung für sich und ihre Kinder, die Frage nach dem Gewissen. "Am Alltag teilnehmen", wie es bei "Elling" heißt. Hochaktuell und hochpolitisch. Diese Art von Theater wird von den Freien, Unabhängigen erwartet. Dies von einem Staatstheater zu erleben, lässt hoffen, denn auch dem Experiment gehört die Bühne. Klassiker wurden viel zu lange in der unseligen Vergangenheit in Szene gesetzt. Dominique Fataccioli, der Direktor des Bourg-Neuf Theaters im französischen Avignon frug mich danach, wo DAS Theater in Europa heute zu finden sei. Ich antwortete, es nicht wissen. Aber ich könne ihm mit Gewissheit sagen, wo DAS Theater in Rumänien zu finden sei. Nicht in der Hauptstadt Bukarest, aber im weit entfernten Timisoara. PPS - Promotion-Presse-Service ist eine eigenständige Agentur, die von Christian Bauer und Dieter Topp, Künstler und Publizist, verwaltet wird. PPS bietet Aussendungen an im Bereich Kultur und Kultur-Politik, unter besonderem Aspekt von Sprechtheater, Ballett, Musik und Musiktheater, Kunst und Kunstausstellungen. PPS - Aussendungen gehen an Redaktionen in der Bundesrepublik, nach Österreich und in den deutschsprachigen Bereich von Belgien und Niederlande an Print-, TV-, Radio-, Online Redaktionen, Medienschaffende und PR-Verantwortliche, sowie offene Kulturkanäle. PPS-Promotion-Presse-Service gehört zur Pressestelle des KulturForum Europa: Eine europäische Begegnung. Das KulturForum Europa e.V. wurde auf Initiative von Hans-Dietrich Genscher 1992 zur Förderung des gemeinschaftlichen europäischen Gedankens auf allen Gebieten der Kultur gegründet.. Gegenseitige Beachtung und Toleranz sollen als Beitrag zur Völkerverständigung vorangetrieben werden.(www.kfe.de) PPS-Promotion-Presse-Service berichtet seit 2005 über das Ballett der Staats- und Volksoper Wien (Das Ballett.at) und covert das Int.Istanbul Music Festival und die Istanbul Biennale sowie die Music Biennale Zagreb (seit 2007). Für 2008 sind das Int. Springfestival, das Herbstfestival und Fringe Festival Budapest, das Zemplén Festival im Länderdreieck UngarnUkraine-Slowakei ,sowie Wratislavia Cantans (PL) hinzugekommen. In 2008 wurde PPS eingeladen, für das Int. Theaterfestival Bukarest und Timisoara, sowie 2009 für das Underground (Fun) Festival Arad, (RO), das Libertas Dubrovnik Summerfestival und ZFF Zurich Film Festival zu berichten. 2010 berichteten wir erstmalig vom BITEI-Theaterfestival in Chisinau/Moldavien unter dem Aspekt der Information über Ost-West-Theater in vorwiegend russisch sprechenden Ländern.


PPS-Promotion-Presse-Service Topp,Dieter EU-Kulturzentrum 52391 Kรถln-Vettweiss www.kfe.de pps[at]kfe.de

Suchbegriffe: Theaterfestival Bukarest, Timisoara, Garcia, Afrim


NR. 96 1 Decembrie, 2010 de: Mihaela Michailov

Domesticirea iepuraşului cititor – Rodrigo García

Batem iepuri. Batem cîini. Batem copii. Batem tot. Bătaia ne uneşte. Batem animale pentru că nu putem să ne batem preşedinţii. Îi transformăm pe cei din jurul nostru în saci de box. În tampoane care absorb furia noastră arbitrar direcţionată. Învăţăm să fim cuminţi. Trăim în formate pe care le umplem cu obedienţă şi linişte. Multă linişte şi mult gol. Dacă facem cel mai mic zgomot înseamnă că avem ceva de afirmat. Sau, şi mai periculos, de interogat. Sîntem crescuţi să ne căptuşim ceea ce gîndim cu învelişuri de iporcizie. Să nu călcăm. Să nu atingem. Să nu acţionăm. Să nu vorbim. Să nu vrem. Să nu fim. În educaţia aplatizării creierelor noastre se investeşte enorm. Investesc părinţii noştri. Investesc profesorii noştri. Investim noi. Şi cînd ne facem mari, ne reciclăm educaţia. Şi uiteaşa asigurăm viitorul copiilor noştri în cea mai sigură mediocraţie din lume.


Spectacolul creat de Rodrigo García la Teatrul Naţional ’’Mihai Eminescu’’ din Timişoara – Interzis accesul animalelor – e critica sistemului în care ne maturizăm. Critica unei educaţii noncritice, determinat pasive, care construieşte simulacre de gîndire şi multiplică forme de comportament manipulate prin devierea de la propria identitate. Politica educaţiei prin domesticire se află în centrul spectacolului Interzis accesul animalelor. García acuză vehement educaţia prin supunere autoritară, prin exerciţii de obedienţă maximă şi de depersonalizare. Regizorul denunţă relaţiile minate de clişee, pe care le moştenim şi le dăm mai departe fără să le filtrăm conştient. Părinţi şi copii, oameni şi animale de casă, toţi construiesc axe de relaţionări bazate pe jocuri de putere exercitate după aceleaşi tipare. Reziduuri alimentare şi reziduuri de gîndire creează tomberonul în care ne aruncăm, zilnic, marfa care ne incomodează. Rama spectacolului este una consumistă, conţinutul e însă raportat la politica educaţiei, la sistemele care ne cresc supuşi şi nonreactivi, într-o masă de prejudecăţi şi reguli. În Interzis accesul animalelor, accesul la reacţia stimulativă, la statutul de individ critic este anulat.

Creatorul argentinian Rodrigo García, pe care l-au provocat regizorii Victor García şi Tadeusz Kantor, a făcut simultan studii de publicitate şi de teatru. În momentul în care voia să se lase de teatru pentru că era confruntat cu o metodă convenţională de excitare a emoţionalităţii artificiale, a văzut la Buenos Aires spectacolul lui Kantor – Wielopole, Wielopole. Rodrigo García a început să-şi trimită textele, influenţate de comentariile politic-poetice pe care Heiner Müller le propunea în piesele sale, la diferite concursuri de dramaturgie. Textele lui García au o calitate fundamentală: sînt structuri performative modulare, aliaje în care se suprapun feluri de mîncare, tehnici de îmblînzire a gîndirii active, relaţii contorsionate om-animal, formule de agregare şi dezagregare a materiei – fie ea pizza sau corp îmbibat de lapte şi cola -, într-o imensă plantaţie a domesticirii colective. García îşi anesteziază eroii cotidieni cu hamburgeri, cu măsline şi roşii, cu vizite în parcuri de distracţie în care poneii sînt otrăviţi pentru a scăpa de chinul copiilor şi părinţilor. Copilul este ’’produsul-pilon’’ al spectacolelor lui Rodrigo García. Produs educat să fie supus altor produse din jurul lui.


García face harta ’’evoluţiei regresive’’, developate la mese din fast-food-uri şi în supermarketuri care ne aliniază şi ne alienează dorinţele autentice. Mestecăm şi SMS-uim ca să nu fim obligaţi să mai vorbim unii cu alţii. Textele lui García sînt monoloage ale deflagraţiei reţetarului existenţelor clonate. Sînt scenarii de spectacol care pornesc de la teme de improvizaţie lucrate împrenă cu actorii. García scoate din regimul de latenţă comportamente pe care preferăm să le îmbrăcăm în straturi scrobite de artificialitate, şi expune, fără protecţie, brutal, relaţiile noastre cu noi înşine şi cu cei din jur. Relaţii pe care le păstrăm dintr-o dependenţă de cel/cea pe care ne-am obişnuit să-l/s-o vedem într-un anumit fel (Versus). Sau relaţii care ne fac să aparţinem unei comunităţi a animăluţelor dresate să mănînce, să bea şi să doarmă fără să-şi mai pună nicio întrebare (History of Ronald, Clown of McDonald’s). Cu un ultim zvîcnet de viaţă, înăbuşit în resturi de mîncare, ne dăm prin pesmetul existenţelor noastre cablate la o maşinărie care ne livrează instant reţeta perfectă de supravieţuire. Interzis abaterea de la reguli! Reţetele sînt leitmotivul textelor lui Garcia (After Sun, Notes de cuisine).

După cum afirmă dramaturgul-regizor într-o carte scrisă de Bruno Tackels (Rodrigo García, Les Solitaires Intempestifs, 2007), creaţia sa stă sub semnul ideologiei mîncării: ’’Raportul meu cu mîncarea s-a schimbat în funcţie de perioadele în care am scris. În prima perioada, mîncarea mă interesa formal, estetic – ca ritual de prepare, apoi, cînd am început să-mi pun întrebări profund politice, mi-am spus: Eşti un cretin. Vii dintr-o ţară în care oamenii nu au ce mînca. Ce faci cu mîncarea? Din acel moment, raportul meu cu mîncarea a devenit mult mai politic’’. Garcia creează o lume-pizzerie deschisă non-stop consumatorilor fideli de vise prefabricate. Consumatori care se învelesc în blat de pizza. În textele sale, cuvîntul nu descrie, nu explicitează, nu enunţă. Cuvîntul performează acţiuni într-o realitate pe care o interoghează, denunţîndu-i mecanismele de stimulare a puterii clasificante. Pentru orice actor, întîlnirea cu teatrul lui Garcia este revelatoare din mai multe puncte de vedere. În primul rînd ca activare a raportării directe, frontale şi fără menajamente la un fond de probleme care ţin de economia socială contemporană. Actorul este, în viziunea lui García, un ins cu o conştiinţă civică pe care reacţia la ce i se întîmplă îl motivează să fie pe scenă. Provocarea se extinde apoi la nivel de propunere de text care transgresează categorii cunoscute: personaj cu o psihologie clar definită, desfăşurare narativă, punct culminant etc.


Interzis accesul animalelor are o strucutură performativă în care monoloage sparte, secvenţe video, intervenţii muzicale scurte – un copil cîntă la baterie – converg spre un punct comun, spre un concept definitoriu pentru lumea asamblată: demascarea unor clişee de autoritate care îi fac pe iepuri sau pe copii să fie simple machete. Pe ele ne poziţionăm informaţiile, centrele de putere în virtutea cărora acţionăm. García leagă toate elementele din spectacol, devenite prezenţe active prin sensurile cu care sînt investite, într-o construcţie în care corespondenţele re-semnifică nivelul concret de existenţă. Trei spaţii de mişcare funcţionează simultan, fiecare definindu-se autonom şi, în acelaşi timp, prin referinţe dinamice la celelalte. Actorii, în plan video, caută ambalaje în gunoaie. Actorii, în plan live, stau la masă şi vorbesc despre resturile de relaţii din jurul lor – cu animale, cu părinţi, cu copii. Un cap de cîine devine cadrul de proiecţie pe care macaroane se împletesc şi se absorb, capete de oameni se mişcă, oasele scheletului sînt luminate, într-o viermuială care face din actul de a îngurcita singura modalitate prin care îţi poţi legitima prezenţa. Un mini-cîmp de pizza – un fel de teren de joacă pentru consumatori adulţi – e acoperit cu beţe de chibrituri, maşinuţe, omuleţi şi alte jucărioare, devenind spaţiul tuturor posibilităţilor, lumea tuturor înmormîntărilor şi re-naşterilor. Gîndirea lui García se naşte din ingredientele puterii pe care o bucată de pizza o transferă contextelor de putere din jurul nostru. Doi iepuri sînt aşezaţi în faţa unor cărţi. Lîngă ei, copilulul, cu căşti pe urechi, primeşte lecţii. Tot aşa cum, la şcoală, înveţi să-ţi exersezi capacitatea de a-ţi înstrăina capul, de a gîndi prin transfer de minţi. Eşti antrenat să procesezi cu capul altuia şi-ajungi s-o faci atît de bine încît nu-ţi mai lipseşte nimic. Devii astel parte dintr-un dispozitiv cognitiv care-ţi împrumută bateriile minţilor de lîngă tine. Şi minţile acestea îţi sînt străine. Nu însă atît de străine încît să nu le mai faci faţă. Le preiei şi te ajustezi imperativelor lor.

Monologul reţelei de capete care zboară fără ca nimeni să mai ştie cine ce deţine este emblematic pentru deposedarea de gîndirea individuală – tema cheie a spectacolului.


În spectacolele lui García, actorii nu sînt purtători de personaje cu un traseu evolutiv, pe care să-l poţi povesti prin acumularea de etape. Sînt indivizi care ard etapele maturizării într-o secvenţă de formare esenţială. Evenimentul de maturizare şi conştientizare se produce instant, printr-o experienţă revelatorie care anulează psihologizarea în favoarea problematizării frontale. Maturizarea socio-politică pe care teatrul lui García o explorează are conţinutul luării radicale de poziţie sau amendării retragerii în compromis şi inerţie. Actorii din Interzis accesul animalelor - Claudia Ieremia, Andrea Tokai, Ion Rizea, Alina Reus, Romeo Ioan şi copilul David Popa nu joacă personaje. Pun anumite probleme şi afirmă un mod contemporan de a fi pe scenă într-un dispozitiv de spectacol-dezbatere a strategiilor de putere. Dintre oameni şi oameni. Dintre oameni şi animale. http://www.artactmagazine.ro/domesticirea-iepurasului-cititor-rodrigo-garcia.html


nr. 1-2/2011 Bizare inamiciţii Mircea Morariu La puţin timp după Decembrie 1989, teatrul românesc şi-a reluat legătura cu Lumea, încercând să recupereze mai tot din ceea ce se mai putea recupera din pierderile aduse cu sine de totala izolare în care Nicolae Ceauşescu şi socialismul dinastic au împins ţara în ultimul deceniu cât s-au aflat la putere, deceniu satanic, cum l-a numit în celebrul său Jurnal profesorul Mircea Zaciu. După uvertura reprezentată de turneele în Anglia şi Irlanda ale Hamlet-ului lui Tocilescu de la Teatrul „Bulandra”, după marile triumfuri ale Trilogiei antice montată la Naţionalul bucureştean de Andrei Şerban ori ale magnificelor spectacole regizate de Silviu Purcărete la Teatrul Naţional din Craiova, dacă nu cumva chiar concomitent cu acestea, aproape că nu a existat colectiv teatral profesionist din România care să nu plece în turneu peste hotare. Ceea ce era la momentul respectiv şi e şi azi un lucru în sine bun, deşi e cum se poate mai sigur că nu am arătat străinătăţii numai capodopere. Mai rău e că dacă încerci acum, la sfârşitul anului 2010 ori la începutul lui 2011, o panoramare-recapitulare a acestor turnee, fie că te izbeşti de precaritatea documentarului (in)existent în arhiva teatruluivoiajor, fie că e greu să intri în posesia unei perspective critice reale, deoarece gazetarii, ba chiar şi criticii autentici, altminteri cum nu se poate mai critici la ei acasă, invitaţi să însoţească turneele respective şi să dea seama despre ele, au fost brusc cuprinşi de euforie şi numai despre triumfuri au vorbit. Oare chiar aşa să fi stat lucrurile? Ceva mai încolo au fost invitaţi să pună în scenă peste hotare regizori români de diverse calibre (din prima linie a regiei româneşti, Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu, Tompa Gabor, Mihai Măniuţiu, Victor Ioan Frunză şi încă vreo doi-trei numărându-se, firesc, printre cei mai solicitaţi de instituţii de spectacole mai mult decât respectabile), Teatrul „Bulandra” şi Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca au devenit membre ale UTE, iar prin diverse teatre din România şi-au făcut apariţia regizori din străinătate. Yuriy Kordonskiy a fost şi este străinul cel mai îndrăgit, iar venirile şi revenirile sale la „Bulandra” au însemnat tot atâtea motive de satisfacţie. Constantin Chiriac, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu şi Teatrul Naţional „Radu Stanca” au meritul de a ne fi făcut cunoscută, cu bunele şi cu relele sale, stihia numită Andriy Zholdak. Mai peste tot în ţară au pus în scenă regizori invitaţi din străinătate, dar dacă fenomenul, a cărui utilitate e în afara oricărui dubiu, nu s-a constituit în tendinţă e şi fiindcă rezultatele acestor treceri nu au fost tocmai scontate. Nu îmi propun să analizez aici multitudinea de cauze reale ori aproximate ale acestei realităţi greu contestabile. Mă mulţumesc să observ că până de curând invitaţii nu erau tocmai nişte celebrităţi ale regiei mondiale. Însă, odată cu venirea lui Matthias Landhoff şi cu spectacolul Măsură pentru măsură de la Teatrul Maghiar de stat din Cluj, lucrurile par să se schimbe, asta în profida faptului că trecerea celebrului specialist în teatrul brechtian prin România şi, mai cu seamă, în ediţia XX a FNT a provocat multe controverse. Şi Rodrigo Garcia, invitat de Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara în tripla sa calitate de dramaturg, de regizor şi de scenograf, spre a-şi înscena o piesă proprie, se bucură de o anumită celebritate. Nu doar datorită excentrităţii firii sale, cum ar fi tentaţi să afirme cârcotaşii, excentricitate pe care artistul, înzestrat, din câte se pare, şi cu însuşiri de actor, o joacă cu destul succes. Garcia a primit în anul 2009, la Wroclaw, Premiul Noi Realităţi Teatrale, decernat de trei organisme europene mai mult decât respectate – Uniunea Europeană, Parlamentul European şi Consiliul Europei (o laică Sfântă Treime pentru realitatea


politică de azi a Vechiului Continent). Iar dacă despre regizorul Rodrigo Garcia ştim mai mult din auzite şi ştim mai degrabă grozăvii de genul „omoară animale în timpul spectacolelor sale”, despre dramaturg ştim lucruri mult mai concrete şi mai legate de adevăratul specific al artei teatrului. Astfel, sunt numeroase indiciile că piesa aleasă de Rodrigo Garcia spre înscenare la Timişoara – Interzis accesul animalelor – nu le e deloc necunoscută oamenilor de teatru români, ea fiind inserată în volumele de Teatru spaniol contemporan, tipărite cu admirabilă şi, se vede treaba, nu zadarnică trudă de Fundaţia Culturală „Camil Petrescu”, revista Teatru azi. Zic „nu zadarnică”, deoarece scrierile lui Garcia nu au rămas doar între pagini de carte. Tineri actori îşi aleg monologuri din scrierile lui Garcia şi se prezintă cu ele la diverse concursuri, castinguri ori la Gala Hop (aşa au stat lucrurile la ediţiile din anii 2009 şi 2010 ale respectivei competiţii). Şi le aleg nu doar fiindcă sunt şocante la nivel lingvistic. Ci pentru miezul lor incontestabil de teatralitate. Nu numai celebritatea regizorului ori a dramaturgului Rodrigo Garcia justifică invitarea sa la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara. Ci şi tradiţia locului. Încă din primii ani ai directoratului Adrianei Maria Hausvater, colaborarea trupei cu regizori din străinătate s-a manifestat ca parte a programului managerial, aşa că azi putem spune că această parte nu a fost doar una declarativă, ci s-a dovedit o permanenţă. Ucraineano-canadianul Gregor Hlady, basarabeanul Petru Vutcărău, macedoneanul Rahim Burhan au regizat la Naţionalul timişorean, însă marele succes, lovitura cea mare, se lăsa aşteptată. Iar cum premiera spectacolului cu piesa Interzis accesul animalelor urma să se consume în Festivalul Naţional de Teatru, era tare bine ca lovitura preconizată să se producă. Nu a fost să fie. În primul rând, din pricina regizorului Rodrigo Garcia care nu a identificat suficiente mijloace spre a-l pune în valoare pe scriitorul de literatură dramatică omonim. Pe care l-a montat ca şi cum i-ar fi fost străin, ca şi cum niciun fel de empatie nu s-ar fi stabilit între el şi text, ca şi cum nu şi-ar fi ales singur partitura, ci aceasta i-ar fi fost impusă, drept pentru care a tratat-o cu răceală, cu neprietenească indiferenţă, dacă nu cumva cu greu mascată ostilitate. Numai cu creativitate autentică, nu. Le-a cerut actorilor să înceapă greu spectacolul şi să pună la aprigă încercare răbdarea celor 250-300 de spectatori fericiţi că au ocupat un loc pe gradenele instalate pe scena Operei naţionale Române din Bucureşti, unde a avut loc premiera oficială. Dar care probabil că aveau bilete şi la alte spectacole din Festival şi doreau punctualitate. Odată început, spectacolul a curs lent, repetitiv şi tare puţin inventiv. Chiar dacă a plouat cu imagini filmate, chiar dacă în unele dintre aceste imagini am văzut paste făinoase combinate cu viermi, chiar dacă respectivii viermi au fost găzduiţi o vreme destul de îndelungată pe pieptul gol al unuia dintre actori, chiar dacă prin scenă au trecut câteva animăluţe simpatice (lăsate în viaţă) şi un copil fermecător plus cinci actori, chiar dacă mobilitatea privirii ne-a fost vârtos solicitată, chiar dacă s-a strigat încă şi mai vârtos, din toţi rărunchii, montarea tot defectivă de inventivitate, de pulsaţie creatoare autentică şi de impact emoţional a rămas. Lipsa de creativitate reală, o creativitate menită să surprindă, ba chiar să şocheze publicul la modul artistic pozitiv, a transformat fericirea iniţială a celor ce li s-a permis accesul în sală în invidie faţă de nenorocul aparent al celor vreo 50-60 de semeni rămaşi la intrare. Pe parcurs, invidia s-a metamorfozat în iritare, iritarea în enervare, enervarea în orinţa de evadare, drept pentru care unii spectatori mai puţin ortodocşi, sătui să numere reflectoare, stinghii, gradene şi altele asemenea şi-au luat inima în dinţi, şi-au deranjat vecinii de gradenă şi au căutat voiniceşte drumul spre ieşire, asumându-şi nu numai riscul unor vătămări corporale ca şi pe acela de a nu fi socotiţi suficient de open minded şi de pregătiţi pentru întâmpinarea noului aferent, desigur, noii realităţi teatrale al cărei apostol se presupune că ar fi Rodrigo Garcia. Probabil că regizorul vede sursa acestei noi realităţi, la modul teoretic, în scrierile lui Artaud şi în comentatul teatru al cruzimii, însă, cinstit vorbind, în spectacolul timişorean numai de Artaud nu am avut parte, ci de resuscitare fără succes a unor vetuste forme de teatru naturalist. A se vedea în acest sens destinul nefericit al imensei pizza ce s-a copt sub ochii noştri şi ne-a asaltat simţul olfactiv, spre a fi apoi utilizată în scopuri meschine. Mi-e greu să spun, bazându-


mă doar pe ceea ce am văzut şi făcând abstracţie de faptul că am citit textul, dacă prin spectacolul său Rodrigo Garcia a vrut să se manifeste împotriva ori în favoarea violenţei, o violenţă exercitată asupra copiilor, a animalelor, manifestată în parcuri, pe stadioane, în şcoli, ori în alte locuri publice. Nu am înţeles de ce Rodrigo Garcia a acumulat atâta ostilitate faţă de propria scriere şi i-a amputat atât de violent exact ceea ce era mai demn de păstrat – superbul ei umor negru. La fel cum nu am înţeles pe ce criterii a întocmit o distribuţie extrem de eterogenă, cu actori talentaţi şi dornici de experiment, amestecaţi cu alţii de semn contrar.

nr. 1-2/2011 Căutări în maniera de teatralizare Nicolae Havriliuc Spectacolul Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara (ca de obicei, prezenţă agreabilă şi cu ecou în FNT; reamintesc producţiile Trei surori de A. P. Cehov, regia: Ada Hausvater, şi Povestea de iarnă după W. Shakespeare, regia: Alexander Hausvater, pentru noutatea limbajului din precedenta ediţie) la FNT 2010, Interzis accesul animalelor, text, regie şi scenografie: Rodrigo Garcia, a provocat nedumeriri şi cotroverse prin acea vizibilă tendinţă de a rupe (necondiţionat) cu imaginarul scenic provenit din perimetrul ştiutelor repere, abordând un limbaj (parţial iritant, parţial contrariant prin ineditul partiturii oferită de scenă) care, pe alocuri, solicita peste măsură aperceptivul (fie şi al spectatorului avizat), stăruind întro ordonare a „manifestului”. (Din acest unghi venea focalizarea). Regizorul spaniol (recunoscut pretutindeni ca iconoclast prin căutările în maniera de teatralizare) plasează actorul în imaginarul timpului de joc, la hotarul de unde începe iluzia, îndemnându-l să improvizeze pe tema violenţei (cu păstrarea acelui „a fi tu însuţi”). Modalitatea de „povestire”, prin distanţare („Tu aşază-te deoparte,/ Regăsindu-te pe tine”, ritm eminescian de glosare avant la lettre a „efectului distanţării”) şi ironizare, conturează subiectiv actorul, fixându-i atitudinea combativă graţie componentelor de expresie ce-l particularizează ludic. Dar, prin intensităţile de joc, actorul amplifică iluzia şi devine instrument al priveliştii venite din temă. Adunând vizualul, auditivul, poate şi olfactivul, într-un spaţiu delimitat (fără să limiteze), spectacolul lui Rodrigo Garcia deconstruieşte formula iluziei scenice, vizând să deconspire iluzia din cotidian. Aşezaţi la masa cu „măscări”, cei cinci actori: Claudia Ieremia, Romeo Ioan, Alina Reus, Ion Rizea, Andreea Tokai şi copilul David Popa (veniţi parcă, din caravana Commediei dell Arte) citesc şi declamă textul într-o voalată interacţionare, nu ca pe o literatură ce trebuie difuzată, ci vizualizând „proteste” în tonuri variate de luminozitate şi sunete, acuzând violenţa (a nu se înţelege că astfel violenţa intră pe un alt făgaş când, prin stridenţe de limbaj, se atenţionează asupra nocivităţii ei). Sunt „proteste” personalizate în registrul de joc al actorului (decupat prin însemnele individuaţiei scenice) care, condând cotidianul, îşi întrevede partea vătămată din cotidianul asediant şi ia atitudine. Astfel, naşterea spectacolului timişorean şi reprezentarea scenică aparţin de expresia profesoarei Alice Voinescu potrivit căreia, printre altele, creatorul este denumit titularul „stărilor de conştiinţă”.


La o primă audienţă (datorită şocurilor din percepţie), textul rostit pe scenă (în felul unor monologuri) nu atrage asistenţa, lipsindu-i coerenţa obişnuită a înţelesului şi părţile graduale ce alcătuiesc subiectul. Frecvenţa stridenţelor de limbaj, împingând la extrem pudoarea, în sensul că lezează oficialul, chiar dacă „într-un fel” se potrivesc, deoarece aparţin unei anumite intimizări, determină, nu mulţi, totuşi suficienţi spectatori să plece din sală. „Temporalitatea” din ludicul scenei nu primea figură concretă în sensibilitatea acelor spectatori intraţi din curiozitate pe canalele de comunicare ale experimentului, în condiţiile în care timpul „desfigurat”, de unde au purces, îi însoţea statornic. În schimb, place prin modul cum rezonează clitind nezdruncinatul, zgâriind realul în stratul său de iluzie aflată în tangenţă cu iluzia scamatorului îndemnat să vadă şi să râdă de lumea desprinsă cu „amăgirea” ce-i întemeiază viaţa. Cadrul scenografic, în reducţia sa esenţializând lumea, semnalat de conturul unui hamster şi a unei pâini coapte la cuptor în limitele căruia sunt proiectate imagini din spectacolul lumii, face dovadă că teatru este lumea, iar lumea este teatru de unde privesc mai marii zilei, cu nelipsitul smile, alături de scamatorul cu emblematica strâmbătură din colţul gurii. Ceea ce înseamnă că stăpâna lumii, măria sa, Iluzia, când sucită, când răsucită, n-are stavilă şi, preumblându-se alături de nedespărţita oglindă, printre „vorbe şi fapte”, ia lumea la rost, agitând spiritele. În temeritatea sa, spectacolul Interzis accesul animalelor, prin turbulenţa unei petreceri agreabile (ca la teatru) şi gravitatea fanteziei (slobozită din grimaşa scamatorului), conectează privitorul la prezent, conferind jocului dimensiunea evenimentului. Stă în funcţia teatrului, resuscitat ca un element venit din primordial şi provocat de imediat, să potrivească lumini pentru a face să transpară, adunat de atâta drum, chipul lumii din oglindă.


Nr. 12 februarie / martie 2011 Cristina Modreanu Interzis accesul animalelor – actul preformativ cu efect de curăţare instant Când vezi apărând în foaier un personaj costumat ca un clovn modern, cu faţa vopsită în albastru şi o perucă de păr lung şi alb, care face fotografii spectatorilor, te poţi gândi că spectacolul care urmează va avea o distractivă latură interactivă, dar nu-ţi dai seama deloc în ce măsură vei fi vizat, ca spectator. Introducerea, cu actorii aşezaţi la o masă, citind paşnic câteva extrase din textele lui Rodrigo Garcia, autorul spectacolului, în timp ce pe ecranele din scenă apar imagini video cu aceaşi actori căutând în tomberoanele cu gunoi din oraş, începe deja să alarmeze, deşi îşi păstrează tonul aparent glumeţ. Mai târziu, reiese clar că ideea acestui controversat autor de spectacole (Premiul Noi Realităţi Teatrale 2009) despre actul performativ are multe în comun cu nevoia de curăţare: a relaţiilor interumane, a legăturilor de familie, a spaţiului public, a discursului artistic. În viziunea lui Garcia, performerii – gunoierii de serviciu ai societăţii – au o funcţie pe cât de puţin plăcută, pe atât de necesară. Curăţare instant, poate brutală, dar eficientă. În scurtă vreme, când pozele spectatorilor din foaier apar în spectacol pe un ecran în formă de felie de pâine toast, ca ilustraţie la un discurs despre bătaie, preferat pe un ton înşelător prietenos de către personajul din foaier, tensiunea creşte în „platou”. Pentru Rodrigo Garcia, scena este un fel de platou – ceva între un platou de televiziune şi un blat de bucătărie, pe care poţi toca diverse ingrediente, pentru a amesteca în direct un nou produs, după o reţetă proprie. Conform devizei reproduse chiar în acest spectacol (dar şi în altele, sub diverse forme), „un artist trebuie să întreacă măsura”, Garcia alege ingrediente tari – cuvinte şi imagini – şi le livrează prin adresare directă, actorii fiind permanent cu faţa către spectatori. Aproape nici o interacţiune nu se produce între performeri în scenă, fiecare vine cu povestea/discursul lui, fiecare intră în prim-plan pe rând, în restul timpului rămânând aşezaţi la masa unde îi găsim la început. Un dirijor nevăzut pare să-i cheme în scenă când le vine rândul şi tot el aranjează momentele, alege „intrumentele” – o baterie la care cântă un copil, doi iepuriîntr-un acvariu de sticlă, un hamster alergând pe rotiţa lui la nesfârşit (frumoasă, tristă, imagine de final), o pizza imensă care se va transforma nebănuit. Un personaj (Ion Rizea) ţine un discurs despre bătaie, subliniindu-i beneficiile, nuanţele, semnificaţiile, până când subiectul nici măcar nu mai pare revoltător, ci se banalizează în mod înspăimântător – aşa cum se banalizează şi războaiele după ce vedem prea multe imagini la TV – un altul (Claudia Ieremia) vorbeşte despre familia sa, dezvăluind treptat toată anormalitatea acesteia, pentru a-şi câştiga propria normalitate prin distrugerea ipocriziei – un al treilea (Alina Reus), copie a personajului principal din filmul Kill Bill a lui Tarantino ţine discursul numit „A gândi cu mintea altcuiva” (reţetă pentru o viaţă domesticită), al patrulea (Romeo Ioan) produce o parabolă despre dezumanizarea copiilor prin educaţia dată de părinţi – „orice copil este produsul propriilor părinţi” – iar ultimul (Andrea Tokai) împrumută vocea autorului pentru a vorbi, prin exemple animaliere, despre singurătate şi lipsă de ieşire din cursa inegală a vieţii. Autoironia este implicită, uriaşul dispreţ al autorului pentru cei ce alcătuiesc „populaţia”, oamenii care nu gândesc, care se lasă manipulaţi, victimele unor societăţi în care vocea lor nu se aude şi nu contează, iese la iveală treptat, culminând cu concluzia la care ajung mai multe discursuri separate: „Orice drum ales e un drum greşit”.


Totuşi, există un corolar, ceva mai dătător de speranţă, iar acela este: „Gândeşte cu capul tău: ori ieşi, ori rămâi, dar atunci schimbi totul”. Cea mai impresionantă imagine din acest spectacol, un spectacol care nu seamănă cu nimic din ce se poate vedea pe scena românească în acest moment – dar se înscrie decis într-o tendinţă mondială de schimbare a modalităţii de editare a materialului dramaturgic şi a relaţiilor dintre performeri şi spectatori – rămâne aceea în care, sub acţiunea reunită a celor aflaţi în scenă, uriaşa pizza aflată acolo de la început se transformă treptat într-un oraş bombardat. Două turnuride pizza cu avioane înfipte în ele, o junglă urbană – cu animale din plastic şi soldăţei înarmaţi – toate alcătuiesc un simbolic oraş de pizza, a cărui construire şi apoi devastare sunt redate pe ecrane de către camere video ce aduc detaliile într-un prim-plan dureros. Extrem de dificil pentru actori – prin textele de natură eseistică pe care trebuie să le livreze, prin lipsa personajelor, prin natura violentă a ideilor sale şi prin dificultatea adresării directe, susţinute, către public – dar şi pentru spectatori (neobişnuiţi, la noi, cu un astfel de discurs şi antrenaţi exclusiv pentru un teatru clasic, tradiţional), producţia Teatrului Naţional din Timişoara, Interzis accesul animalelor, rămâne o mostră de demers curajos, atipic, într-un peisaj teatral din ce in ce mai aplatizat, ultra-conformist.

Nr. 12 februarie / martie 2011 Eugenia Anca Rotescu

Bipolaritatea Garcia Interzis accesul animalelor, recenta producţie a Teatrului Naţional Timişoara a avut premiera în cadrul Festivalului Naţional de Teatru. Înainte să ajungă la Bucureşti sau la Timişoara, dramaturgul-regizor Rodrigo Garcia a fost precedat de faima sa. Se vorbeşte des despre violenţa şi cruzimea spectacolelor sale, despre tratamentul inacceptabil, oribil chiar, aplicat animalelor. Iar titlul primei sale montări în România nu este de natură să liniştească. De ce ar crede cineva că a renunţat realmente la a mai chinui bietele făpturi doar pentru că se menţionează o vagă interdicţie? Şi de fapt, ce înseamnă exact cuvintele cu pricina, în ce sens trebuie ele luate? Există bănuieli de tot felul, majoritatea sumbre, foarte sumbre. Dar şi o uriaşă curiozitate. La premieră, ea împinge un public numeros să se adune în foaierul Operei bucureştene. Să observe actorul în costum de spectacol care schimbă câteva cuvinte cu cunoştinţele întâlnite. Să aştepte nerăbdători intrarea în sală. Sau, mai exact, pe scenă, acolo unde au fost instalate, pe o singură latură, gradene în imediata apropiere a spaţiului de joc. Acesta dvine un dreptunghi lung şi destul de îngust, ce pare să conţină mai multe nuclee de joc. Aici sunt concentrate câteva elemente de decor ori, mai exact, de recuzită – mese, panouri verticale pregătite pentru proiecţii video, o cuşcă pentru doi iepuri, o baterie de tobe, două chitare, o pizza acoperind în totalitate una dintre mese (scenografia: Rodrigo Garcia; asistenţi scenografie: Dorothea Iordănescu, Zsolt Fehervári). Şi mai sunt, desigur, actorii. Stau aşezaţi, relaxaţi la cealaltă masă. Îmbrăcaţi diferit – unii în haine potrivite mai degrabă pentru o existenţă eminamente casnică (treninguri, blugi), alţii în costume stridente de scenă, care ies puternic în evidenţă. Astfel arată cadrul care stă, fizic, la baza construcţiei spectacolului Interzis accesul animalelor. Concepţia mizează, într-un mod propriu, pe formula arhiuzitată de


a instala un suspans şi de a-l rezolva cu o soluţie care să surprindă. Dincolo însă de un eventual gen proxim, diferenţa specifică Rodrigo Garcia constă în aceea că entitatea producătoare de orizont de aşteptare ce va fi infirmat este chiar subconştientul spectatorului. Regizorul stăpâneşte bine şi se serveşte din plin de mecanisme ale gândirii de ordin social, de care aproape nici nu ne mai dăm seama şi, cu certitudine, pe care nu le mai analizăm în esenţa lor. Atenţia sa identifică însă etape specifice. Intervin, rând pe rând, operaţiuni de observare, de comparaţie cu ceea ce ştim deja, de reacţie interioară gata să se manifeste cel puţin printr-o atitudine exprimată în exterior. Un rol decisiv joacă imaginarul nostru. Cel care a depozitat informaţii şi obiceiuri culturale ale prezentului, în care comportamentul violent este o constantă. Îl recunoaştem. Îl anticipăm. E suficient să vedem animale în platou şi avem deja în minte momentul în care vor fi maltratate. Tresărim sau chiar părăsim indignaţi sala, când actanţii îşi fac de lucru cu iepurii sau cu hamsterul. În schimb, nici măcar nu clipim atunci când obiceiurile noastre alimentare sau practicile tămăduitoare populare presupun animale sacrificate. Cruzimea iese din discuţie dacă aduce beneficii omului. E îngăduit, acceptat socialmente. Sunt grăitoare, în acest sens, reacţiile cvasi-inexistente la peştele mort, întreg, violent tranşat pentru cină sau la lipitorile folosite în scop hipotensiv. În cel mai fericit caz, ele izbutesc să provoace un uşor disconfort, asociat doar cu dezgustul. Şi totuşi, este vorba despre acelaşi tratament, dar aplicat altor creaturi, aparţinând unor specii mai vag înrudite cu a noastră în marea familie a regnului animal. Şi oricum, e îndreptat către un scop practic precis! În aceste condiţii, te întrebi inevitabil câtă umanitate a mai rămas în lumea de astăzi. Până unde pot fi justificate acţiunile noastre cu ajutorul celebrului dicton „Scopul scuză mijloacele”? Sau, în cazul agresării altor vieţuitoare, nu se mai pune problema discriminării? Chiar dacă e evidentă? Cât mai e de aici până la o atitudine similară şi în ceea ce-i priveşte pe semenii mai puţin norocoşi?Câtă moralitate a mai rămas în societatea contemporană? Discursul teatral al lui Rodrigo Garcia nu se menţine însă doar la acest nivel de generalitate, ci este unul extrem de aplicat, care vorbeşte chiar despre comunitatea căreia îi aparţin spectatorii, cu nimic diferită de altele asemenea de pe mapamond. Identificarea se impune cumva de la sine prin aceea că, în tot acest timp, pe ecrane sunt proiectate chipuri familiare, persoane întâlnite mai adineauri în foaier. Iar personajele din scenă sunt asemenea lor. Ele aduc la rampă – întretăiate, fragmentate, amestecate, voit exagerate ca expresie şi mod de redare – poveştile lor. Totuna cu ale atâtor oameni realmente disperaţi, pierduţi, singuri, care caută iubire, înţelegere, compasiune şi sens în ceea ce îi înconjoară. Şi pentru că nu găsesc căldura umană pe care o caută şi de care au nevoie, poveştile lor devin strâmbe, încărcate de violenţă şi de cruzimea cotidiană, de nepăsare faţă de aproape şi carenţe grave de afecţiune, de lipsă de înţelegere şi desconsiderarea totală a celuilalt. Cazurile particulare sunt elocvente. O fiică (Claudia Ieremia) îşi implică mama în viaţa anturajului ei, în preocupările tentante şi periculoase totdeodată pe care le practică în lipsa reperelor şi a valorilor umane. Încearcă din răsputeri, cu o disperare provocatoare, să-i atragă atenţia, să obţină măcar un semn al iubirii ei. Un adult (Romeo Ioan) îşi aminteşte de copilăria în care a încercat să cume suferinţa unui ponei de loisir duminical, otrăvindu-l. Astăzi, îşi maschează sensibilitatea sub un look de rocker diabolic. O tânără (Alina Reus) nu are repere care să o ajute să facă alegerile bune, să-şi afle drumul în viaţă. Ori măcar să ştie de unde vine. O femeie (Andrea Tokai) vorbeşte despre propria-i disperare legată şi de capacitatea de a visa. În compensaţie, îmbracă un costum vesel de clovn. Un artist (Ion Rizea) glosează despre exces. Poartă, în consecinţă, o perucă din păr argintiu foarte lung, straniu „asortată” la perechea de blugi trei sferturi. Tot el rememorează o bătaie cruntă, care încă mai doare. Exemplele curg scenă după scenă, situaţiile se dezvoltă, dar atmosfera u se înseninează deloc. Dimpotrivă, cinismul lumii contemporane îşi face acut simţită prezenţa de fiecare dată prin recursul permanent la discursuri paralele. Unul dintre ele poate fi al imaginilor video proiectate concomitent. Astfel, peste tragedia personajului se suprapun unei secvenţe ce contrastează puternic cu starea lui, cu amploarea trăirilor sale. Alteori, ele reflectă dorinţe


imposibil de atins. Sau fac apel la scene anodine care devin însă respingătoare în context, prin sugestiile pe care le declanşează. Un altul este cel al sunetelor, întotdeauna separate de proiecţii sau de acţiunea în desfăşurare. Întotdeauna însă stridente, precum cele produse de scrâşnetul chitarelor aşezate una peste alta. În felul acesta, iau locul braţelor unei cruci şi instaurează o religie modernă, agresivă şi neliniştitoare. Se construieşte astfel o realitate dublă. Se instalează un balans permanent în care, pe de o parte, stau acţiunile individului modern. De cealaltă, se află aspiraţiile dar şi percepţiile sale, cel mai adesea coşmareşti, despre lumea în care trăieşte şi pe care trebuie să o înfrunte zi de zi. Mereu, la Rodrigo Garcia, omul iese înfrânt. De chiar propria sa creaţie. Şi oraşul său, mediul în care există se transformă într-un uriaş cimitir pe care / care îl devoră. Încă o dată, bipolaritatea îşi spune cuvântul.

articole Interzis accesul animaleor  

Simona Donici Rodrigo Garcia, regizor-fetis al noii sensibilităţi, artist a cărui poetică taie în carnea vie a societăţii consumeriste, a ex...

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you