Page 1

NR. 77 de: Marius Onica

21 Iulie, 2010

În vizită, la Timişoara După cum ne-a obișnuit deja, Teatrul „M. Eminescu” din Timișoara ne-a mai oferit un regal cu un spectacol proaspăt ieșit de sub bagheta regizorală. Deși gândul oricui zboară la odihnă, concediu, mare, plajă, trupa timișoreană, în miez torid de vară, pe 18 iulie 2010, mai are de dat un examen în fața unui public venit din mai multe părți ale țării pentru a consuma artă adevărată în capitala Banatului . În vizită la tata este o piesă scrisă de dramaturgul german Roland Schimmelpfennig, foarte cunoscut în întreaga lume, fiind jucat în peste patruzeci de țări . Dramaturg, regizor, profesor de teatru, Schimmelpfennig aduce în creațiile sale marile probleme ale omului contemporan: alienarea, însingurarea, angoasa, lipsa comunicării, tarele moștenite, complexele refulate. Piesele sale au o mare aderență la ființa contemporană. Dramaturgul a fost asistent de regie al lui Thomas Ostermeier, cel care a adus anul acesta în România celebrul Hamlet, în cadrul Festivalului Shakespeare. Piesa este prima dintr-o trilogie dramatică, Trilogia animalelor, alături de Regatul animalelor și Sfârșit și început.

Firul evenimențial este simplu: un fiu, niciodată cunoscut de tatăl său, rod al unei aventuri cu o fată de șaisprezece ani, pleacă, după moartea mamei sale, într-o călătorie inițiatică, de cunoaștere a părintelui său. După două săptămâni de mers ajunge la casa acestuia , de fapt casa soției tatălui. Aici găsește un univers domestic în care își duc traiul patru femei de vârste diferite: Edith, soția tatălui său, Sonja, nepoata de soră a lui Edith, Isabel, fiica cea mică a lui Edith și Marietta, fiica mai mare a lui Edith. Tatăl său, Helmut, singurul bărbat al casei, traduce Paradisul pierdut al lui John Milton dar, în momentele de pauză a spiritului se îndeletnicește cu vânătoarea și cu flirtul. O iubește în taină, sau poate nici nu mai e taină, pe Sonja. În acest spațiu casnic cade Peter. Urmând calea tarelor tatălui, chiar amplificându-le, ca un bun fiu care-și depășește modelul parental, fiul seduce trei femei din casă: pe Edith, Sonja și pe Marietta.


Spațiu dual, al spiritului și al căderii morale, al căsniciei și al aventurii extraconjugale, casa adăpostește o lume cehoviană și cu influențe ibseniene, sufocată, închisă și închistată, plină de frustrări ( Sonja își dorește un copil care nu mai vine, Marietta are și ea o vârstă și mariajul nu se întrevede, Isabel speră să devină actriță cunoscută dar nu primește nicio ofertă, Edith acceptă un soț care o înșală în propria casă, fiul care vine de nu se știe unde, rămâne nu se știe cât și nu are un viitor desenat în minte).

Rața sălbatică sacrificată este un liant al mai multor secvențe ale acțiunii: este vânată de Helmut și amanta sa, Sonja, femeile casei nu știu care este ordinea procesului de gătire, Helmut îi scoate mațele pline de dejecții, sugestie a unei lumi murdare, musafirii ( profesoara și Nadja) sunt serviți la masă friptură de rață, disputa despre ciuma raspândită de păsările sălbatice. Regia artistică aparține unui nume care nu mai are nevoie de nicio prezentare, Alexandru Dabija, omul care ajunge întotdeauna la sufletul actorului, la interioritatea acestuia , reușind să scoată ce e mai bun din fiecare artist, să transforme în valoare recunoscută latențele jucătorului de roluri. Dabija reușește să lege registre diferite, personalități complexe și diverse, psihologii individualizate, făcând ca spectacolul să curgă cu multă fluență, oferind un caleidoscop de personalități și caractere dominate de păcate, dorințe și refulări. Decorul clasic, poate sugestie a aparenței de lume așezată și rafinată dar și a vechimii și permanenței tarelor, imagine a universului casnic care ascunde sub masca familiei onorabile nerealizări, păcate, certuri..., este opera cunoscutului scenograf român, născut în Timișoara dar care trăiește la Munchen, Helmut Sturmer, pe care publicul îl știe și din spectaculoasa scenografie a lui Faust, montat la Sibiu de Silviu Purcărete, în 2007. Oglinzile întăresc ideea de caleidoscop, permițând reflectarea poliedrică, din unghiuri diferite, a personajelor cu personalitățile care le definesc .

Am lăsat la sfârșit trupa gazdă fără care nu s-ar fi putut vorbi acum despre spectacolul puternic oferit nouă de Teatrul M. Eminescu din Timișoara: Damian Oancea ( Helmut)


face un rol complex, tată, soț, amant, stăpân autoritar, traducător din Milton, îi urăște pe ruși, Edith ( Victoria Suchici Codricel, revenită după mulți ani pe scenă), mama familiei și soție sedusă de fiul vitreg, expresivă și nuanțată, puternică în ciuda fragilității, Isabel, dezabuzată, complexată că nu se vede nimic în viitorul ei, face un joc foarte bun al deznădejdii și al așteptării unei vești salvatoare care s-o smulgă din acel mediu, Colin Buzoianu ( Peter), fiul venit din neant, seducător al femeilor din casă, voluntar, hotărât, cu un joc și o mișcare scenică excelente, Nadja și profesoara, foarte convingătoare în jocul spaimei de ciuma păsărilor sălbatice sau al isteriei datorate lipsei din casă a clasicilor ruși, Sonja, obsedată de maternitatea ratată, toți construiesc un spectacol foarte bine articulat care trebuie văzut. http://www.artactmagazine.ro/in-vizita,-la-timisoara.html

NR. 77

22 Iulie, 2010

de: Simona Chițan

Ninge cu pene de raţă, pe muzica lui Callas Spectacolul lui Alexandru Dabija, „În vizită“, are o stilistică aparte, transpusă de scenograful Helmut Stürmer, printr-o cameră largă a unei case vechi, în spaţiul generos al fostei săli de sport din Parcul Civic al Timişoarei. Fiul Peter (Colin Buzoianu) se reîntoarce în toiul iernii în casa tatălui său Helmut (Damian Oancea), pe care nu l-a văzut niciodată până atunci. Alexandru Dabija aprofundează astfel în spectacolul realizat la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“, după piesa lui Roland Schimmelpfennig tradusă de Ciprian Marinescu, conflictul dintre un tată şi un fiu pe care l-a încercat şi în „Acasă la tata“, realizat după piesa lui Mimi Brănescu la Teatrul Act. Diferendul porneşte de la faptul că fiul seduce cu nonşalanță, aproape în acelaşi timp, nu mai puţin de trei femei din casă, aflate la vârste diferite, pe mama vitregă, Edith (Victoria Suchici Codricel), pe nepoata Sonia (Alina Reus) şi pe fiica lui Edith dintr-o primă căsnicie, Marietta (Claudia Ieremia).

De la început, spectacolul stă fatidic sub semnul unei replici legate de „fracţiunile alea de secundă în care poţi să vezi totul – tot ce te-aşteaptă“, prefigurând drama din


vechea casă a profesorului de anglistică, Helmut, care traduce de zece ani „Paradisul pierdut” al lui John Milton. Venirea lui Peter, fiul lui Helmut, îmbrăcat în haine ponosite, de iarnă, care nu-i vin bine, deşi el este atât de convins, în teribilismul său, tocmai de contrariu, schimbă astfel fundamental viețile a trei femei din casă. „Când mă culc cu o femeie, nu mă gândesc neapărat că eu sunt Adam şi că ea este Eva", meditează Peter, fiul răzbunător, care încearcă halucinant să-şi găsească locul său şi numai al său în şirul bărbaţilor, de la Adam, Cain, Iabal, Iubal, Set, şi-apoi de la Noe şi fiii lui încoace, adică de la toţi la fiii Domnului din care se trag oamenii pământului. În spectacolul de la Timişoara ne bântuie mitul despre Adam şi Eva dintr-un alt „paradis pierdut“, printr-un joc purtat pe mai multe paliere psihologice, în care actorii jonglează cu armele seducţiei, ale toleranţei şi ale respingerii devastatoare. Personajele îşi arată rând pe rând tarele psihologice, iar actorii timişoreni, sub bagheta delicată, dar fermă a lui Dabija, se metamorfozează pe măsură ce episoadele se succed cu repeziciune, realizând compoziţii complexe şi abisale, cu oglinzi întoarse spre cele mai intime cotloane ale propriilor conştiinţe şi mijloace, pe acorduri clasice de Haydn, Shubert sau Molvaer. Caracterele contradictorii, pe cât de contemporane, pe atât de cehoviene, compun un caleidoscop de tensiuni montate secvenţial şi alert de Alexandru Dabija, într-un decor clasic, cu oglinzi mari. Camera se deschide, pe o laterală, printr-un geam spre o verandă. Prin numeroase uşi sunt sugerate mai multe camere şi coridoare labirintice, chiar şi o bucătărie.

În rolul mamei, Victoria Suchici Codricel, ca şi Sanda Toma, în „Toți fiii mei“, de la Naționalul bucureştean, are o revenire spectaculoasă după o absenţă de mulți ani. La 60 de ani, cu două fiice, Isabel şi Marietta, din două căsnicii diferite, Edith îşi înfruntă contorsionat, dar curajos, propria sexualitate. „Am visat că m-am culcat cu fiul soţului meu. La început era atât de frumos, să pun mâna pe corpul lui tânăr, să fac ce vreau cu el, şi vroiam să fiu a lui cu totul, dar el avea un fel ciudat de a muşca din sânii mei, mă durea atât de tare că-mi dădeau lacrimile, dar eu vroiam în continuare... “, mărturiseşte Edith, într-unul din scurtele monoloage care punctează zbuciumul, neliniştea, încordarea paroxistică din construcţia personajului. Tatăl, în vârstă de 65 de ani, care a îmbătrânit muncind la traducerea „Paradisului pierdut" de John Milton, s-a îndrăgostit de nepoata lui, Sonia, cu care merge la o vânătoare de raţe. Îi propune chiar să-i conceapă un urmaş, numai că Sonia îi scapă printre degete. Personajul neliniştitei fete, întruchipat de expresiva Alina Reus, pe care am revăzut-o şi în rolul doicii din „Romeo și Julieta“, îşi doreşte atât de mult să devină mamă, că l-ar fi acceptat chiar şi pe bătrânul Helmut. Dramatic este faptul că deziluzia lui Peter, pe care îl preferă tatălui, o împinge pe Sonia să afirme răspicat, prin ochii Alinei Reus care scot realmente flăcări de ură, că va smulge cu foarfecele din pântece eventualul copil al acestuia, de parcă ar fi fost însămânţată nu cu spermă, ci cu acid sulfuric.


Spectre tensionate, ajunse la limita propriei suportabilităţi, sunt și celelalte femei fără copii din casă, o Marietta în haine lălâi, dar și o Isabel (Mălina Manovici) rockeriţă. Fiica cea mai mică a lui Helmut şi a lui Edith, la 20 de ani, vede lumea doar prin interfaţa unui telefon mobil, dorind numai să fugă din acea „bleak house“ pentru visul dezlânat de a deveni o actriţă adevărată departe de puştoaica „pe care doar o fuţi“. Dilema existenţială a familiei se poartă însă în jurul raţei împuşcate. Capul păsării se balăngăne dintr-o parte în alta, iar stopi de sânge cad pe nişte ziare şi se împrăştie peste tot. Trei oameni se învârt bezmetic, neştiind ce să facă cu mortăciunea. Ba încep să o jumulească, ba îi taie cu foarfeca penele de la gât, în vreme ce vocea Mariei Callas, cântând din „Don Giovanni" de Mozart sau „Samson şi Dalila" de Camille Saint-Saëns, se înalţă la o intensitate maximă din discurile unui patefon. Penele şi puful raţei zboară de aici-colo, iar florile de gheaţă strălucesc la geamuri tot mai abitir în decorul lui Stürmer. În cele din urmă, tatăl trage cu putere maţele, iar murdăria împroaşcă podeaua. Căcat!Căcat!Căcat!, asta e tot ce rămâne, într-o scenă de un naturalism atroce, deşi Helmut, întruchipat de un Damian Oancea strivit, se consolează cu ideea că şi grecii antici îşi citeau umilinţa viitorului în maţele păsărilor. În viziunea lui Dabija, roşul sexualității oarbe, sângele ţipător, întunericul tot mai adânc, penele şi rahatul ne împresoară din toate părţile. Vijelii, umbre, lumini crude se abat succesiv şi fantomatic peste casa veche, odată cu degringolada psihologică şi mutilarea sufletească a personajelor. De parcă n-ar fi fost de ajuns, episoade din drama fostei Republici Democrate Germane, sfâşiată între Est şi Vest, sunt rememorate de o profesoară (Irene Flamann Cătălina) şi de obeza studentă Nadia (Mirela Puia), fiica acesteia, care ajunsă într-o fază de excitaţie mentală apocaliptică aruncă afară, alergând concentric într-un ritm ameţitor, ediţii princeps din „Fraţii Karamazov”, „Anna Karenina“ sau „Umiliţi şi obidiţi“. În zăpadă ajung astfel, fără drept de apel, cărţi valoroase, odinioară izgonite într-o cameră, semnate de Gogol, Gorki, Turgheniev, Puşkin,Tolstoi sau Cehov.

Însă nici măcar flăcările din zăpadă nu mai cuprind frustrarea şi toată murdăria, care din maţele raţei s-a prelungit în conştiinţele răsfirate în oglinzile de pe pereţi. „Mai târziu stăteam cu toţii în grădină, în zăpadă, şi încercam să ardem pasărea, dar nu ardea cum trebuie. Aşa că am încercat s-o îngropăm, dar n-a mers, fiindcă pământul era îngheţat. Şi-apoi am găsit cărţile în zăpadă, sute de cărţi“, spune Sonia, prin glasul răvăşit al Alinei Reus, despre moartea raței şi a literaturii ruse. Dramaturgul Roland Schimmelpfennig, care mai are la noi montate piesele „Noapte arabă“ şi „Femeia din trecut“, a colaborat cu regizorul Thomas Ostermeier de la Teatrul Schaubühne, fiind unul dintre cei mai jucaţi autori de limbă germană. Piesa montată la Timişoara deschide teodiceea „Trilogia animalelor", care continuă cu „Regatul animalelor" şi „Sfârşit şi început". În tradiţia lui Thomas Bernhardt, Elfriede Jelinek sau Marius von Mayerburg, Schimmelpfennig scrie sumbru, visceral despre reverberaţiile păcatului ereditar, despre sentimentele de vinovăţie sau despre pulsiunile refulate în reglaje psihologice nimicitoare. Şi totuşi, în scriitura sa, însemnele lui Cehov rămân


peste tot, de la poezia amărăciunilor din vorbe la aceea din tăcerile sfâşâietoare. Umbrele surorilor cehoviene, ameninţate de praful puştii, continuă să bântuie, „în vizită“, apăsător peste conştiinţele caracterelor lui Schimmelpfennig, dar şi peste ale noastre, mai ales după ce fiul rătăcitor, izgonit din „paradisul“ iluzoriu şi incestuos al femeilor sale, ne întoarce spatele şi se pierde în noapte. http://www.artactmagazine.ro/ninge-cu-pene-de-rata,-pe-muzica-lui-callas.html


27/07/2010 de Maria Sârbu

"În vizită", spectacol cu crivăţ în iulie

În toiul verii, la Teatrul Naţional din Timişoara a avut loc premiera cu piesa "În vizită" (varianta originală "În vizită la tata") de Roland Schimmelpfennig, în regia lui Alexandru Dabija, scenografia aparţinând lui Helmut Stürmer. În toiul verii, pe o caniculă greu de suportat afară, în sala excelent dotată din fostul manej imperial, publicul asista la un spectacol a cărui acţiune se desfăşoară într-o casă mare şi veche, pe timp de iarnă, când zăpada şi vântul, ca într-un dans încins, stăpânesc împrejurimile, dând senzaţia de pustiu, de singurătate. Doi maeştri, unul al regiei şi altul al scenografiei, şi-au împreunat ideile şi au creat un spectacol frumos. Acesta este, după mine, cuvântul cel mai potrivit: "frumos". Frumos ca imagine, frumos ca regie, frumos ca sunet şi lumini, frumos ca sudare a relaţiilor dintre personaje datorită actorilor distribuiţi. Totuşi, să pui în scenă o piesă a dramaturgului contemporan german Roland Schimmelpfennig pare un risc asumat, pentru că teatrul lui este un teatru al absurdului, umorului negru şi grotescului. Această particularitate specifică se asociază cu tristeţea. Totodată, dramaturgia lui conţine multă poezie. În ansamblu, e provocator. Cred că, dacă Schimmelpfennig ar veni la Timişoara să vadă această variantă de spectacol, ar fi mulţumit, dincolo de faptul că şi-a văzut piesele montate în diverse moduri (e jucat în peste 40 de ţări). Schimmelpfennig, în vârstă de 43 de ani, a început să scrie dramaturgie după ce a studiat regia. Scriitura lui atrage creatorii, deşi nu orice regizor ar avea succes. Trebuie să ştii să-i descifrezi sistemul de simboluri prin care transmite ceea ce vrea să se ştie. Or, Alexandru Dabija a dezghiocat textul, găsind expresia vie a construcţiei dramaturgice. Conţinutul de idei este susţinut plastic de un decor evocator şi elocvent gândit de Helmut Stürmer. Dabija a schimbat puţin titlul pentru a nu se confunda cu spectacolul montat de el la Teatrul Act, "Acasă la tata" al autorului român Mimi Brănescu. Dar pentru că este "obsedat", după cum mărturiseşte, de tema "Relaţia părinţi-copii", a dorit să continue pe aceeaşi linie, alegând această piesă "profund umană" ce face parte din "Trilogia animalelor" ("În vizită la tata", "Regatul animalelor" şi "Sfârşit şi început"). Regizorul a lucrat scenic textul aşa cum l-a scris autorul. Într-un mod coerent, prezintă


natura umană, soarta femeilor. Cu toate mijloacele teatrale, oscilează, subtil, între tragic şi comic, prezentând un realism lucid cu accente suprarealiste. Relaţia dintre oameni este redată dur. "Ieşi afară din casa mea... Ieşiţi afară din casa mea", ţipă cu o voce înfiorătoare Etith, soţia lui Helmut - profesor de anglistică, în vârstă de 65 de ani, care lucrează de aproape un deceniu la traducerea "Paradisului pierdut" de John Milton. E casa veche, cu 20 de camere, în care a trăit familia ei; casa aflată la mare distanţă de orice localitate, dar unde mai vine cineva în vizită. Acum îi avem adăpostiţi sub acelaşi acoperiş pe cei doi soţi (Damian Oancea şi Victoria Suchici Codricel), pe cele două fiice, Marietta (Claudia Ieremia) şi Isabel (Mălina Manovici) - prima dintr-o căsătorie anterioară a lui Etith, pe Sonja (Alina Reus), nepoata ei de la soră. E iarnă cumplită. Helmut şi Sonja se întorc de la vânătoare. Au împuşcat o raţă. Între timp, apare un necunoscut, un tânăr de 21 de ani. Spune că e Peter (Colin Buzoianu), fiul lui Helmut. Cei doi nu s-au văzut niciodată şi nici nu ştiau unul de altul, până nu de mult. Alte două personaje întregesc această suită de caractere diverse, fiecare cu ciudăţenia sa: o profesoară (Irene Flamann Catalina) şi fiica ei, Nadja (Mirela Puia), studentă fanatică, obsedată de operele clasicilor ruşi. Zăpada care pătrunde o dată cu şuieratul vântului prin uşa lăsată întredeschisă, raţa moartă vânată de Helmut şi Sonja, arma din care se tot trage fie şi din întâmplare, "camera ruşilor", mai bine spus cu literatura rusă, focul făcut în zăpadă în care sunt aruncate ediţii princeps ale clasicilor ruşi - toate substituie şi totodată relevă parcă păcatul săvârşit de fiecare personaj în parte, sub diferite forme, iar consecinţele se rezumă la starea de singurătate. Ce poate fi mai trist!

http://www.jurnalul.ro/cultura/teatru/in-vizita-spectacol-cu-crivat-in-iulie-550437.html


Iulie 2010 | Numarul 535

TEATRU. Etalonul Timişoara Autor: Doru MAREȘ

Teatrul Naţional din Timişoara a încheiat recent stagiunea 2009-2010 în stil evenimenţial, pe deplin meritat după un an în care a devenit tot mai evident o instituţiepilot a genului. Lucru cu atît mai interesant în actualul context tulbure pînă la larmoaiant. În acest moment, compania timişoreană deţine o trupă bine pusă la punct, un repertoriu inteligent, trei spaţii de joc efectiv (ne mai aştepată surprize, fiţi siguri!) dintre care fostul manej imperial (Sala 2) pare a fi unicat în România (fostul spaţiu industrial al Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu este, dacă nu mă înşel, unicul termen de comparaţie, lipsindu-i însă încărcătura afectiv-istorică şi o anume eleganţă/tehnică nativ-imaginativă, ca să zic aşa) şi un festival (cel al Dramaturgiei Româneşti) cu vocaţie programatică. Ar fi o uitare a esenţialului să nu adaug echipa managerială condusă de directorul instituţiei, regizoarea Ada Lupu-Hausvater, din a cărei experienţă nu ar strica să se înveţe (cum dintotdeauna mi-a displăcut bocetul, fie el şi temă de studiu la cursurile de folclor, nu doar reacţie la imediatul administrativ-politic, prefer să mă solidarizez cu constatarea enervat-sastisită a Adei Lupu: „De ce-om fi începînd totul cu: Aaa, păi asta la noi nu se poate!...??“). Sigur că Naţionalul de pe malul Begăi nu trăieşte o serie neclintită de superlative. Dar trăieşte. Vreau să spun: îşi trăieşte viaţa normală de companie teatrală care face teatru, nu se face că face. În consecinţă, încheierea de stagiune, din plin vîrf canicular, a însemnat prezentarea ultimelor trei premiere în două zile de week-end: una interesantă la nivelul spaţiului de joc (Romeo şi Julieta în regia lui Rahim Burhan), una ca încercare în spectacolul de cameră (Iaacovi şi Leidental, regia Mihaela Lichiardopol) şi un exerciţiu sclipitor din panoplia lui Alexandru Dabija (În vizită). Romeo şi Julieta în regia lui Rahim Burhan Numele lui Rahim Burhan, fondator al trupei Pralipe, găzduite de cincisprezece ani încoace de compania germană Theater an den Ruhr, ar fi fost suficient ca garant al unui spectacol cel puţin interesant. Nu a fost să fie aşa. Deşi spaţiul de joc este teribil de atractiv: parcul din faţa manejului imperial şi suportul inevitabil generator de emoţie al nopţii timişorene. De acelaşi aplomb imagistic beneficiază şi decorul Velicăi Panduru, conceput pe o axă cu trei perpendiculare, toate luminate din podea, la un capăt cu terasa luxuriantă a familiei Capulet, la celălalt cu orga acvatic-luminiscentă, laborator cromatic-alchimic pentru părintele Lorenzo (Ion Rizea). Din păcate, lucrurile cam aici se opresc. Regizorul pare a nu se fi decis unde să fixeze povestea (nici măcar regula unei


ubicuităţi ideatice nu este acoperită) şi, prin urmare, personajele nu reuşesc să se definească limpede, în pofida travaliului deosebit al actorilor (poate singurii care reuşesc să o facă să fie Cătălin Ursu – Romeo – şi Alecu Reus – Benvolio). Haloimăsul costumier şi timpii morţi dintre replici (artificiale, pe alocuri) au accentuat senzaţia de spectacol în construcţie, lipsit de suportul unei filozofii clare a direcţiei de scenă. Care să fie acoperirea inevitabilului accent german al lui Montague (Georg Peetz, actor, de altfel, de o reală forţă)? Dar motivaţia pantalonilor de piele ai Doicii (Alina Reus)? O fi alcoolică Lady Capulet (Ana Maria Cojocaru)? Nu e prea zgomotoasă sexualitatea celor doi adolescenţi în ograda unui Capulet (Romeo Ioan) care aduce mai mult a îmbogăţit de revoluţie decît a nobil veronez? De ce se dublează, uneori, anumite replici? Care să fie susţinerea absconsă a horei din final? Dar a tentativei archimboldiene de costume a carnavalului din casa Capulet? Cinstit vorbind, faţă de o asemenea investiţie imaginativă, simţeam nevoia mîinii de maestru a lui Alexander Hausvater pentru a nu rata coerenţa. Şi a unui traducător pe măsură (pînă una-alta, pentru Gianina Jinaru, Shakespeare rămîne o probă pentru care se cere încă mult antrenament). Mai atentă la parametrii propriului pariu, Mihaela Lichiardopol abordează excelentul text al lui Hanoch Levin (Iaacovi şi Leidental, în traducerea Adei Ichim) sub semnul unui carnaval trist în arena circului mundan al solitudinii. În atmosfera intimă de la bun început a Studioului 5, două singurătăţi masculine care îşi augmentează starea, mimînd comunicarea (David – Bogdan Spiridon şi Itamar – Călin Stanciu Jr.), caută ritmul (pentru nunţile necesare, era să zic, rememorînd secvenţa iniţială, foarte bine concepută, în care se utilizează tot soiul de instrumente de „percuţie“: ştampile, maşini de scris, tampoane de sugativă) de supravieţuire şi căile de acces către realizarea visului-soluţie al oricărui bărbat: femeia pe care „tu s-o strîngi de fund şi ea să filozofeze“. Itamar va şi descoperi oferta feminină, în persoana falsei pianiste Ruth (Sabina Bijan). Falsă în măsura în care a visa o ipostază a personalităţii, fie ea şi ratată, nu reprezintă chiar realitatea... Numai că, vorba glumei din inventarul psihanalitic, un cuplu e alcătuit din trei persoane, drept pentru care David nu rămîne deoparte, ci intră în rolul de David „Dar de Nuntă“ Leidental. Umorul special al lui Levin lasă de acum loc fanteziei regizorale şi abilităţii actoriceşti. Încet-încet, fiecare personaj îşi atinge, cum să spun, nivelul de incompetenţă relaţională, ratînd comunicarea, revenind la cenuşiul iniţial şi formal al solitudinii frustrante. Fără a pierde însă comicul spectacolului. Poate că unica eroare a Mihaelei Lichiardopol este explicitul exagerat al finalului. Povestea e prea rafinată şi limpede pentru a mai fi nevoie să i se susţină morala cu „degetele în ochi“, via dansul circului nostru de fiecare zi. Unul dintre cele mai bune spectacole ale stagiunii Încununînd opera ultimei stagiuni la Timişoara, cu firescul care îl caracterizează în ultimii ani, chiar şi atunci cînd e vorba de sporturi extreme, Alexandru Dabija a adus în spaţiul Sălii 2 textul lui Roland Schimmelpfennig, În vizită, în traducerea lui Ciprian Marinescu. Sesizînd perfect intenţiile regizorale, dar şi provocările textuale, Helmut Stürmer propune o scenografie la fel de naturală, dar cu vocaţie de deschidere către planurile subtextului: living uriaş, căci totul e „la vedere“, hol de plan doi cu oglinzi masive şi drept parţial la disimulare, bucătărie în spatele unui ecran mat, care lasă loc jocurilor de umbre şi spre care important e să-ţi ajungă privirea (lucru, pînă la urmă, nu tocmai simplu). Dacă vreţi, un soi de dublare, prin schi-ţa locuinţei, a celor trei paliere ale psihicului fiecărui personaj, psihic pentru care, teoretic, ar fi fost suficient livingul, dar pentru a cărui decodare nu e rău să beneficiem fie de o atenţie dinamică, fie de ghidajul înlănţuirii replicilor, prin care fiece personaj de-vine un vesel-plictisit Virgiliu dantesc (păi, într-un sens, în Limbul Divinei Comédii te poţi simţi ca acasă!...). În definitiv, este vorba despre o poveste de iarnă, calmă, caldă, calină... numai că apele


liniştite sînt adînci, iar misterele cotidianului nu sînt mai puţin formidabile decît ale nu ştiu cărui Eugène Sue (cîţi or fi apărut pînă azi...). Călăuze prin labirint se vor dovedi toate personajele, cărora actorii le garantează o evoluţie aproape fără greşeală, fie că e vorba despre cuplul parental (Helmut – Damian Oancea, Edith – Victoria Suchici Codricel), despre cele două surori (Isabel – Mălina Manovici, Marietta – Claudia Ieremia), despre nepoată (Sonja – Alina Reus), despre fratele vitreg apărut de niciunde (Peter – Colin Buzoianu), ori despre episodicele Nadja (Mirela Puia) şi Profesoara (Irene Flamann Catalina). Fiindcă afară ninge în rafale (nu uitaţi nici o clipă semnul acvatic în interpretare lui psihanalitică!), în interior povestea revenirii de prin Americi a fiului neştiut (aici risipitor e mai degrabă tatăl) se desfăşoară într-un iureş dintre Eros şi Thanatos: Peter se va strădui să nu scape nimic din tot ce mişcă feminin prin casă, căci întoarcerea este un semn vital prin comparaţie cu vocaţia vînătorească a tatălui şi cu heraldica păsărilor împăiate, atrăgînd într-un vîrtej sexual toate femeile prezente, cu erotica aproape împăiată şi ea. Puşca făcînd ţăndări tabloul marital al părinţilor devine astfel, retroactiv, un instrument al aceleiaşi citiri a realităţii. Semne ale politicului ex-est-german, ale blestemului memoriei lagărelor naziste de exterminare, dar şi ale unor ruşi pentru care se pot face pasiuni, dar ale căror opere pot fi şi aruncate în zăpadă completează o noapte de iarnă „in white satin“, vorba celor de la Moody Blues, citaţi de Alexandru Dabija alături de o întreagă şi superbă paletă muzicală. Este, cred, unul dintre cele mai bune spectacole ale stagiunii româneşti, de o frumuseţe şi de un infinit în rafinament simţ al umorului, care chiar încununează efortul timişorenilor de a-şi dovedi dreptul la existenţă în vremuri tulburi. Cum, fie vorba-ntre noi, mereu au fost...

http://www.observatorcultural.ro/TEATRU.-Etalonul-Timisoara*articleID_24081articles_details.html


 

Simona Chiţan Luni 19 iul 2010

Păcate „în vizită“, la Timişoara

Damian Oancea în rolul tatălui Helmut Spectacolul montat de regizorul Alexandru Dabija, după piesa lui Roland Schimmelpfennig, aduce în prim-plan conflictul dintre un tată şi fiul său reîntors acasă, care se încurcă cu femeile familiei. Stagiunea s-a terminat în oraşul de pe Bega, cu cele mai recente premiere ale Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“ reprezentate în aer liber şi în noua sală din Parcul Civic. „Când mă culc cu o femeie, nu mă gândesc neapărat că eu sunt Adam şi că ea este Eva", meditează fiul Peter (Colin Buzoianu), reîntors în toiul iernii în casa tatălui său Helmut (Damian Oancea), pe care nu l-a văzut niciodată până atunci. Conflictul porneşte de la faptul că fiul seduce, în acelaşi timp, nu mai puţin de trei femei din casă, aflate la vârste diferite, pe mama vitregă, Edith (Victoria Suchici Codricel), pe nepoata Sonia (Alina Reus) şi pe fiica lui Edith dintr-o primă căsnicie, Marietta (Claudia Ieremia). În scenografia lui Helmut Stürmer, piesa lui Roland Schimmelpfennig, tradusă de Ciprian Marinescu şi pusă în scenă de Alexandru Dabija (ales de UNITER cel mai bun regizor al anului 2009), foloseşte ingenios spaţiul fostei săli de sport din Parcul Civic, transformat în Sala 2 a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu" din Timişoara. Arderea cărţilor ruseşti Tatăl, în vârstă de 65 de ani, care a îmbătrânit muncind la traducerea „Paradisului pierdut" de John Milton, s-a îndrăgostit de nepoata lui, Sonia, cu care merge la o vânătoare de raţe. După ce au vânat o pasăre, dilema lor „existenţială" este că nu ştiu ce să facă cu raţa plină de maţe cu rahat, hrană pentru nişte vieţi la fel de murdare. Împuşcarea raţei, prezenţa puştii de vânătoare şi conflictul tată-fiu prefigurează moartea inevitabilă. Personajele contradictorii, pe cât de contemporane, pe atât de cehoviene, compun un caleidoscop de stări montate secvenţial şi alert de Alexandru Dabija, într-un decor clasic, cu oglinzi mari. Uşile largi se închid şi se deschid pe fundalul unor coloane sonore dramatice din Haydn, Schubert sau din „Don Giovanni" de Mozart şi „Samson şi Dalila" de Camille Saint-Saëns, interpretate de Maria Callas.


Momentul în care cărţile ruseşti din casa lui Helmut, specialist în anglistică, sunt aruncate în zăpadă este cu adevărat cutremurător, dramaturgul sugerând drama fostei Republici Democrate Germane, sfâşiată între Est şi Vest. Caracter devenit destin

Fiul Peter (Colin Buzoianu) o seduce pe mama sa vitregă Edith (Victoria Suchici Codricel) Fotografii: Teatrul Naţional din Timişoara „Trilogia animalelor", care începe cu piesa „În vizită" şi continuă cu „Regatul animalelor" şi „Sfârşit şi început", este o teodicee dramatică despre păcat şi urmările acestuia, în care elementele mitologice se îmbină cu cele creştine. Dramaturgul Roland Schimmelpfennig, reprezentant al „realismului magic", scrie sumbru, visceral, cu pulsiuni refulate în reglaje psihologice, în tradiţia lui Thomas Bernhardt, Elfriede Jelinek sau Marius von Mayerburg. „Fii atent la faptele tale/ pentru că ele vor deveni obiceiuri/ fii atent la obiceiurile tale/ pentru că ele vor fi caracterul tău/ fii atent la caracterul tău/pentru că el va fi destinul tău", este un citat din Talmud, reluat de Schimmelpfennig în piesă. Jucat în 40 de ţări Dramaturgul Roland Schimmelpfennig, în vârstă de 43 de ani, este cel mai jucat autor contemporan de limbă germană, montat în 40 de ţări. Autorul a lucrat cu celebrul regizor Thomas Ostermeier la Teatrul Schaubühne. Shakespeare, în parc Alte două premiere recente jucate în weekend la Timişoara au fost „Romeo şi Julieta", montată de Rahim Burhan, şi „Iaacovi şi Leidental", după textul lui Hanoch Levin, regizată de Mihaela Lichiardopol la Studioul 5 al Teatrului Naţional „Mihai Eminescu". „Romeo şi Julieta" s-a jucat sâmbătă seară, în aer liber, în Parcul Civic, în prezenţa timişorenilor care au urmărit tragedia lui Shakespeare, aplaudându-i până în miez de noapte pe Romeo (Cătălin Ursu), pe Julieta (Dianna Praskot), pe părintele Lorenzo (Ion Rizea), dar şi pe doică (Alina Reus). Muzica a fost interpretată live (la violă, fagot şi flaut).

http://www.adevarul.ro/cultura/Pacate_-in_vizita-la_Timisoara_0_301170392.html


6 August 2010 de Andra Dumitrescu

În vizită la Timişoara Vară fierbinte, la Timişoara se lucrează. Dacă săptămâna trecută aminteam de prezenţa Teatrului German în Austria, e momentul să aflaţi că la acele temperaturi ridicate şi Teatrul Mihai Eminescu este în plină activitate. Spectacolul „În vizită”, în regia lui Alexandru Dabija, a avut premiera la Sala 2 a Teatrului Naţional timişorean. Un spectacol montat după piesa lui Roland Schimmelpfennig, dramaturg german contemporan. O asumare nu atât riscantă, cât curajoasă, în teatrul lui Schimmelpfennig graniţa între absurd, umor negru şi grotesc fiind aproape imperceptibilă. Regizorul montează piesa cu respect pentru textul autorului, oprindu-se cu grijă asupra tipurilor de relaţii şi a naturii umane. Suntem în faţa poveştii fiului întors acasă la tatăl pe care nu l-a cunoscut niciodată. În realitate, la casa actualei soţii (Edith) a tatălui, locul unde găseşte un univers casnic în care Helmut - singurul bărbat din locuinţă, înconjurat de patru femei de vârste diferite - lucrează la traducerea poemului „Paradisul Pierdut” al lui John Milton, iar în momentele de răgaz ori merge la vânătoare ori flirtează. O iubeşte pe Sonia (nepoată a soţiei), care îşi doreşte un copil şi convieţuieşte cu cele două fiice ale lui Edith: Isabel, care visează să devină actriţă, şi Marietta, fiica cea mare, pentru care speranţele unui mariaj nu se întrevăd... Este lumea în care intră şi Peter, cel care, ca un „adevărat” fiu, calcă pe urmele părintelui său, seducând trei dintre femeile care locuiesc aici. Atmosferă încărcată de simboluri, plasată undeva între lumea lui Ibsen şi cea a clasicilor ruşi. Frustrări, angoase, păcate, degradare morală, stări şi sentimente a căror aparentă rezolvare... nu există. Regizorul Alexandru Dabija construieşte un spectacol coerent şi bine nuanţat, lucrat în registre diferite, compus dintr-o succesiune de imagini care nu duc lipsă de tensiune şi intensitate, iar colaborarea cu Helmut Sturmer, un maestru al scenografiei care optează pentru decorul clasic, are ca rezultat un spectacolportret al unei lumi agresive şi confuze. Complexitatea rolurilor şi interpretarea lor dau o notă bună trupei de actori formate din Damian Oancea (Helmut), soţ, amant şi stăpân, Călin Buzoianu (Peter), fiul seducător, actor a cărui mişcare scenică este de remarcat, Edith (Victoria Suchici Codricel), Mălina Manovici şi Claudia Ieremia. Un spectacol care propune suficiente motive pentru a fi văzut.

http://www.sfin.ro/articol_20632/in_vizita_la_timisoara.html


27-07-2010 Oltiţa Cîntec

Spaţii şi proiecte Teatrul Naţional din Timişoara a încheiat sezonul 2009-2010 la jumătatea lui iulie, reunind într-o ministagiune un calup de trei producţii noi. Relaţia instituţiei cu publicul şi presa e grozavă, devreme ce, pe o căldură infernală, în plină vacanţă, spectacolele sau bucurat de o participare masivă. Faptul că manageriatul Ada Lupu-Ion Rizea a implementat un program coerent, ambiţios şi solid structurat, urmărit în cursul mai multor sezoane are puterea evidenţei‫׃‬câştigarea unor spaţii noi, proiecte inedite, colaborări cu regizori şi scenografi de top, provocarea resursei umane proprii pe linia exploatării potenţialului ei creativ, transformarea TNT într-un pol cultural al oraşului şi al reţelei de Naţionale din ţară. Chiar dacă nu toate montările sunt de cinci stele, nimănui nu-i reuşeşte asta, frecvenţa celor ce merită apreciate e bună. Cred că punctul nevralgic al momentului e lipsa de omogenitate a trupei, mai ales pe componenta ei tânără. Diferenţa de har şi de şcoală dintre seniori şi juniori e evidentă şi, adesea, deranjantă, abordarea şi susţinerea partiturii dramatice, transferul de stare spre public fiind afectate de o teatralitate excesivă, dramatism supralicitat, control al vocii, deficienţe de rostire, accent regional. Acum, amatorii de teatru au putut viziona Iacovi şi Leidental de Hanoch Levin (regia Mihaela Lichiradopol, scenografia Geta Medinschi) la sala Studio, Romeo şi Julieta de William Shakespeare (regia Rahim Burhan, scenografia Velica Panduru), din Sala 2 în aer liber, în parc, şi În vizită de Ronald Schimmelpfennig (regia Alexandru Dabija, scenografia Helmuth Sturmer), în Sala 2. Trei texte şi trei viziuni scenice foarte diferite‫׃‬o comedie muzicală de entertainment de bună calitate; un clasic, actualizat într-o formulă deja epuizată prin deasă folosire (costume contemporane, cu elevi de liceu alături de actori; îmi amintesc, cu plăcere, de mizanscena lui Beatrice Rancea, atunci Bleonţ, din anii 90, cu mai puţin entuziasm de cele de la Craiova şi Botoşani, de dată mai recentă), cu un decupaj textual descentrat, anemiind intriga, lungind păgubos secvenţe, cu prestaţii actoriceşti neconvingătoare, dar cu o scenografie deosebită (Velica Panduru); şi o dramă de familie hiperrealistă, complexă, cu o urzeală de relaţii stranii ale cărei fire sunt dragostea aberată de nemulţumire, ratare, în versiunile paternă, filială, incestuoasă, maternă, platonică, spirituală. Piesa lui Schimmelpfennig e complicată, Alexandru Dabija a lucrat-o cu minuţiozitate, numai că nu toată distribuţia a interiorizat-o în proporţii măcar aproximativ egale, transmiţând-o corespondent. O scenografie elaborată, a lui Helmuth Sturmer, a remodelat spaţiul Sălii 2, imprimându-l cu o dramaturgie proprie ce se dezvăluie pe parcurs, odată cu evoluţia celor care îl populează. Publicul e inclus, parţial şi fizic, integral prin sugerare, în această casă reprezentată foarte realist, pereţii prelungindu-se imaginar dincolo de cele două laturi


ocupate de spectatori. Interiorul e al unei case vechi, cu multe încăperi, care nu se văd, dar există ficţional, sunt sugerate fie de un contrejour pe o fereastră, de un hol prelung ori o oglindă ce augmentează senzaţia de volum. Această parte nevăzută e cheia textului, tainele ce se expun gradat, până la final, iar scenografia are o contribuţie esenţială la sugerarea haloului de secrete, complicităţi şi drame personale. E o casă care îi ţine captivi, bântuită de ratările, frustrările, ciudăţeniile fiecăruia. Pare undeva la capătul lumii, nu personajele o locuiesc, ci ea îi confiscă. Nu e doar un domiciliu, e o mică închisoare unde toţi se devoră pe ei înşişi şi pe cei de alături. Spaţiul creat de Sturmer pentru viziunea regizorală a lui Alexandru Dabija are o psihologie a lui, e însufleţit, e un spaţiu activ, deşi static, activismul lui provenind din maniera în care slujeşte textul şi personajele.

http://www.evenimentul.ro/articol/spatii-si-proiecte.html


Bucureştiul cultural, Nr. 96 / 17 august 2010 Al câtelea Adam sau despre suferinţele omului contemporan într-o piesă de Ronald Schimmelpfennig Doina Papp O casă veche dintr-o altă lume, ca un obiect de cult. E locuită de o familie ciudată. Şi nefericită. Fiecare e o monadă, un pol al singurătăţii, suferinţei şi răbdării. Când se exhibă comunicarea devine vacarm. O muzică senină, liniştitoare căptuşeşte la început spectacolul, ca un pat mătăsos pe care pot adăsta sufletele zbuciumate. Cei prezenţi nu par însă să o audă. Ei traversează grăbiţi scena pe care Helmut Stürmer a modelat-o cu artă pe potriva dimensiunilor şi reliefului ei. (Splendid acest spaţiu – Sala 2 – al Teatrului Naţional din Timişoara.) E tapetată cu oglinzi, trofee de vânătoare şi dă, printro uşă cu geam, într-o grădină unde ninge ruseşte. Prima, în ordinea intrării în scenă, e Isabel (Mălina Manovici), o tânără de azi, cu bocanci, geacă de piele şi nelipsitul telefon mobil pe care-l butonează la nesfârşit. Urmează tatăl, Helmut (Damian Oancea) şi nepoata sa nubilă, Sonja (Alina Reus), pe care şi-ar vrea-o amantă. Vânătoarea prelungită în salonul familiei face ţăndări un colţ al încăperii. Mai sunt şi Edith, mama (Victoria Suchici Codricel), şi Marietta (Claudia Ieremia), cealaltă fiică a ei, la o vârstă critică, stăpânite de obsesii sexuale. Ca mai toţi de altfel. Sexualitatea e o temă pe care autorul o pune aici în multiplele ei relaţii cu eşecul social, cu acela al vieţii de familie, cu un trecut prea idealizat de cărţi şi mobile stil. Declanşarea la vedere a crizei e provocată de sosirea lui Peter (Colin Buzoianu), fiul abandonat care-şi regăseşte tatăl, fără ca asta să însemne, după cum se va vedea, o împlinire şi o fericire. Va fi însă Bărbatul, ţinta predilectă a femeilor frustrate din familie. Şi, în timp ce tânărul are aerul că practică un sport, ca la fitness, trecând de la una la alta, la femei se nasc dorinţe din ce în ce mai perverse, amestecate cu ură şi deznădejde. Alexandru Dabija organizează acest joc periculos în jurul unei operaţiuni anatomice – disecţia vânatului, ce va fi preparat şi mâncat de cei prezenţi după un ritual familial cu tabieturi. Fulgii împrăştiaţi în salon, măruntaiele la vedere şi mai apoi reacţiile vecinei invitate la masă, care le aduce vestea unei molime printre păsările din sat, subliniază contrastul dintre aparenţele falsei onorabilităţi şi animalitatea intrinsecă, inerentă. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre costumele cu valoare de semn, ţinuta ponosită a mamei şi a Mariettei, vestmintele lejere ale lui Peter, cămaşa care i se aduce în dar tatălui, toate în contrast cu interiorul cu pretenţii de care e atât de mândră Edith, dar pe care abia aşteaptă să-l părăsească tânăra Isabel. Ea va pleca într-un târziu să se facă actriţă şi să joace în Paradisul pierdut. Cartea lui Milton e unul dintre reperele culturale ale acestei piese, celălalt fiind fobiile la adresa marilor clasici ruşi, într-o scenă care ar fi putut deveni antologică – aceea a aruncării din bibliotecă a cărţilor semnate de Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski, Cehov. Roland Schimmelpfennig are, de altfel, voit sau nu, o vizibilă afinitate cu atmosfera cehoviană şi acest blestem al neputinţei eludării rădăcinilor care-l apasă are şi o componentă culturală, pe lângă aceea existenţială. Aşa se face că cel mai tânăr personaj, Peter, se întreabă repetat al câtelea Adam va fi fost el şi ce mai urmează, probabil în ordinea ispăşirii păcatelor. Sintetizată foarte bine în fragmentul din Turnul de Vasile Andru, inserat în program, piesa poate fi rezumată şi


aşa: „Radiografia unei stări între patru pereţi. Acestea sunt zilele voastre, zilele omului, şi aceştia sunt pereţii. În jurul trupului sunt nişte pereţi“. „Nimic nou sub soare“, s-ar putea spune şi, totuşi, piesa În vizită... are un ce al ei, rezultat din ţesătura relaţiilor, din gradarea dezvăluirilor, din acel subtil balans între imaginea „academică“ pe care spectacolul ne-o restituie mai ales prin decor şi surpările lăuntrice care fac din viaţă, uneori, un chin. Ieşirea din situaţie o aduce evident glonţul, într-o scenă tratată cu multă discreţie şi suspans în spectacolul de la Timişoara. De altfel, cu echilibrul care-l caracterizează şi inteligenţa scenică pe care şi-o foloseşte nu numai în favoarea spectacolului, ci şi a spectatorului, regizorul aplică aici tehnica mânuşii de mătase care nu scoate din vintrele păsării decât un bulgăre de adevăr (în realitate, sânge şi măruntaie). Trupa răspunde cu aplicaţie, funcţionează prompt şi generează un spectacol exact, elocvent. Creaţiile actoriceşti sunt distribuite pe măsura talentului şi experienţei fiecăruia dintre interpreţi. Momente bune au fiecare dintre ei, strălucită este însă de departe Irene Flamann Cătălina, în rolul profesoarei tipice, pe deasupra şi nemţoaică. Prin ritmul vorbirii, ţinută, ticuri, ea creionează un portret de un comic reţinut, înfăţişând totodată reperul conformist par excellence. Claudia Ieremia percutează ca întotdeauna precis, cu forţă interioară şi farmec personal, înfăţişând-o pe fata bătrână, resemnată şi uşor cinică. Momentul lunecării spre nebunie dezvăluie ceva din bogatul potenţial dramatic al actriţei, încă nevalorificat. (De ce nu se pune o piesă pentru ea, oare?) Alina Reus nu explorează toate meandrele personajului. Jocul ei e cam linear, dar eficient în relaţie cu ceilalţi. Ca şi al lui Damian Oancea, uneori cu prea multă şi inutilă agitaţie în mişcare. Nici Colin Buzoianu nu atinge esenţa acelui Peter, tânărul aparent frivol, dar cu valoare de turnesol pentru cei din jur, cel sacrificat, la urma urmei, în lupta pentru doborârea unor idoli de carton. Peter e un personaj tragic, care se salvează prin cinism, asemenea atâtor tineri de azi, şi asta nu prea se vede. Epidermică e şi Mălina Manovici în rolul Isabel, ca şi Victoria Suchici Codricel, într-unul dintre cele mai interesante roluri, cel al Mamei. În afara ilarităţii situaţiei, actriţa nu prea înţelege ce se petrece cu această femeie care umblă în cămaşă de noapte după singurul bărbat care i-ar mai putea reda feminitatea şi libidoul. Un personaj marginal, dar care ar fi putut deveni esenţial pentru tranşarea problemei unui model cultural „vetust“, precum romanul rusesc, e ratat de interpretă (Mirela Puia), care nu ştie să-şi exploateze fizicul atipic pe care a mizat probabil regizorul distribuind-o în rolul rusofilei Nadja. Dar, cum spuneam, mâna de maestru a lui Dabija face ca ansamblul să funcţioneze şi să ne livreze un spectacol cu multe teme de actualitate, provocatoare, pe care le abordează în stilul său abrupt dramaturgul german. O traducere cursivă, fără asperităţi produce Ciprian Marinescu, iar Codruţa Popov oferă spectatorilor un program de sală consistent, un background cultural care ajută la buna situare a piesei în context ideatic. P.S. În intenţia de a genera un binevenit program în aer liber, Teatrul Naţional din Timişoara a prezentat aferent premierei de mai sus, în parcul din vecinătatea Sălii 2, spectacolul Romeo şi Julieta de Shakespeare, în versiunea regizorului macedonean Ibrahim Burhan, cu scenografia Velicăi Panduru. Un punct de vedere cam indecis asupra celebrei piese, vădind, totuşi, intenţia de a-i sublinia spiritul tineresc şi suflul romantic, într-o înfăţişare modernă a zilelor noastre. Publicul numeros, în ciuda caniculei, care a asistat la spectacol a apreciat, cu siguranţă, mai ales distincţia partiturii muzicale şi eleganţa ambianţei scenografice, precum şi unele interpretări actoriceşti. http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15404


nr. 9 – 10 / 2010 Nicolae Prelipceanu Vânătorul vânat Alexandru Dabija s-a specializat, se pare, în vizitele la taţi. După piesa lui Mimi Brănescu, În vizită la tata, montată la ACT, iată-l punând în scenă, la Timişoara, la Teatrul Naţional, o altă vizită la un alt tată. Un tată mult mai intelectual, dar cu un fiu cam la fel de nerealizat, deşi, de data asta, lipsit complet de ambiţii intelectuale, ca să nu mai vorbim de cele creative, care nu-i lipseau personajului de la ACT. De fapt, nicio paralelă între cele două texte nu se susţine, am încercat-o doar pentru că acelaşi titlu e abordat de acelaşi regizor. Piesa dramaturgului german Roland Schimmelpfening, În vizită , începe ca o dramă de familie, cu o casă mare, de 20 de camere, din care răsar componente, în general feminine, ale clanului păstorit de Helmut, un bărbat avansat în vârstă, dar care nu s-a predat încă, nici sexual, nici intelectual. Atâta doar că a exilat literatura rusă întro cameră, undeva, mai puţin la vedere, după căderea zidului, deducem. Povestea duce undeva şi spre „regele poienii” din Fraser, cum duce şi spre finalul unui film cu o cu totul altă dramă, Apocalypse Now, el însuşi cu explicaţia în Fraser, Creanga de aur. Povestea fiului care-şi ucide tatăl pentru a stăpâni clanul. În fond, povestea masculului dominant al turmei, de la unele animale mari. Toată adunarea asta ar putea fi echivalată cu cele de pe la conacele sau casele mari din piesele lui Cehov, dacă lucrurile nu ar lua o întorsătură tragică, mult mai modernă. Şi când te gândeşti că unul dintre personajele lui Cehov îşi imaginează oamenii, de peste o sută sau două sute de ani, ca trăind într-un fel de paradis, cel puţin social, dacă nu şi material! Şi aici, ca şi la Cehov, există o armă în primul, să zicem, act. Există şi un pistol, dar acesta o să apară la sfărşit, pentru a pune punct poveştii. Arma, însă, trage încă din acel prim, să zicem, act. Se descarcă întâmplător, distrugând un perete cu obiecte decorative şi o fotografie a casei din vremurile de altădată, înainte de a fi pierdută de familia soţiei lui Helmut, Edith, acum fiind recumpărată. Apariţia unui fiu risipitor, dintr-o legătură întâmplătoare a capului familiei, tulbură apele. Acesta face parte dintr-o generaţie recentă, e un om fără educaţie şi cultură, brutal, după ce, o vreme, stă ca prostul cu gura căscată, urmărind, ne dăm seama ceva mai târziu, raporturile de forţe din toată acea mică lume, în care a nimerit. Fără să strălucească în acest rol, Colin Buzoianu îşi îndeplineşte totuşi funcţia de catalizator al unei catastrofe familiale, ba chiar cel care o provoacă (sau, poate, numai o grăbeşte), cu lipsa de scrupule a personajului pe faţă şi în fiecare gest, după ce lucrurile încep să se precizeze. Bănuim că Helmut este încă masculul dominant al clanului de femei, chiar dacă unele dintre ele sunt chiar fiicele lui, din diverse căsătorii, plus una, dintr-o căsătorie anterioară a actualei sale soţii. În plus, el face demersuri pe lângă tânăra nepoată a soţiei sale, cu care vânează împreună o raţă. Scena cu jumulirea păsării, cu scoaterea măruntaielor şi maţelor, în văzul publicului din sala 2, este simbolică. Pasărea tăiată anunţă ce se va întâmpla. Să remarc la timp că primul lucru care te previne, mă previne, ca spectator ce eşti, ce sunt, despre ceea ce va urma este excepţionalul decor atotcuprinzător al lui Helmut Stürmer, beneficiind de alcătuirea


acestei săli moderne, cu spaţiul de joc la nivelul primului rând de scaune, învăluindu-te de cum dai cu ochii de el, de decor, vreau să spun, şi te obişnuieşti cu el. Cele trei intrări din marele spaţiu în cel care ne rămâne ascuns generează neliniştea aşteptării unor întâmplări neaşteptate. În cea mai mare parte a spectacolului, eşti prins de ceea ce se întâmplă, astfel încât unele imperfecţiuni actoriceşti se pot trece cu vederea, dar cum spectacolul nu e scurt, acestea revin şi se precizează în cele din urmă. Damian Oancea, în rolul lui Helmut, este pe alocuri exterior rolului, nu dă tot timpul impresia că el e chiar acest om, care se vede atacat de tânărul ce spune că e fiul lui – nici nu ştie cu siguranţă dacă e adevărat – sosit ca să-l înlocuiască în rolul de mascul dominant. Deşi, se vede treaba, nu e încă momentul pentru Peter, care – se sugerează în final – va fi nimerit de glonţul trimis de Helmut din pistolul ce apare în clipa când acestuia i se ia, chiar de către contracandidat, arma, semnul bărbăţiei şi al dominaţiei sale. În general, ai impresia că Damian Oancea mai scoate din când în când câte o mână sau câte un picior din rol, când nu iese cu totul şi parcurge, în calitate de alt personaj pe care l-a jucat cam la fel, câteva scene, înainte de a reveni, totuşi. Claudia Ieremia, Marietta (fiica din altă căsătorie a lui Edith) este, ca de câte ori apare, excelentă într-un rol complicat, de femeie aflată spre sfârşitul unei tinereţi întârziate (are 39 de ani), şi care nu vrea să mai piardă niciun tren, de aceea o face repede cu tânărul de 21 de ani care vine aici în calitate de fiu pierdut şi regăsit al soţului mamei ei. Ezitările, expresiile aluzive, totul în modul cum îşi trăieşte rolul demonstrează calităţi actoriceşti excepţionale, o pierdere de sine în favoarea personajului în a cărui piele intră, convingându-ne că e Marietta şi nu altcineva. Totul merge spre dramă până în momentul când, cu ştiinţă a teatrului, dramaturgul introduce cuplul Profesoara şi fiica sa Nadja, aici în persoanele Irene Flamann Cătălina şi Mirela Puia, pentru a amâna tensiunile care se desenau deja destul de clar între personajele din casa de 20 de camere. Irene Flamann Cătălina, de altfel un nume cunoscut în lumea scenei româneşti de câteva zeci de ani, îşi joacă foarte nuanţat, entuziasmant chiar, comedia sa spumoasă, cedând o clipă rolul de vioara întâi fiicei sale care face şi ea o scenă remarcabilă de isterie pentru că nu găseşte cărţile marilor scriitori ruşi, iar isteria acesteia e aţâţată de Helmut, bine jucat aici de Damian Oancea, care o minte că a aruncat tot ce era rusesc în casă. În cele din urmă, însă, cantr-o adevărată piesă de teatru absurd – de altfel nu e singurul moment când dramaturgul face un ocol pe aici – Nadja e fericită că a găsit ediţii din Tolstoi şi Turgheniev, fiind convinsă, însă, într-o clipă, de geniul rău al piesei şi al spectacolului, fiul Peter, fost marinar, cu violenţa în sânge, să arunce totul afară, în zăpadă, deci să distrugă ceea ce, până în clipa dinainte, venera. Mirela Puia îşi face rolul episodic trezind hohotele de râs ale sălii, ceea ce şi trebuie, înainte de tragedia finală. O apariţie ciudată, destul de plauzibilă, este Mălina Manovici, în rolul Isabel, fiica cuplului actual, singura de fapt, mereu preocupată de un telefon mobil cu imaginea unui lagăr sau aşa ceva, de care nu poate scăpa, şi sperând într-o carieră de actriţă, în final pe cale de realizare. În rolul destul de ofertant al mamei, Edith, Victoria Suchici-Codricel este destul de expeditivă, trecând peste momente şi replici care ar fi putut rezona altfel în spectacol, mult mai profund, mult mai decisiv. Astfel, visul ei, care prefigurează cedarea în faţa junelui violent şi atoatecuceritor, ca să mă exprim eufemistic, deoarece nu de cucerirea femeilor casei este vorba în actele lui Peter, ci chiar de cucerirea casei, în tentativa de a-i lua locul tatălui său, pe care îl vede pentru prima oară, după ce, ani în şir, mama sa îi spusese că acesta este mort. Alina Reus (Sonja), cu toate sforţările sale, nu e în măsură să ţină pasul cu un text de mare profunzime şi multiple implicaţii psihologice, jucându-şi rolul corect, dar fără strălucire.


Alexandru Dabija a descifrat cu talent şi pătruzător mesajul piesei lui Roland Schimmelpfening, ducându-l, cât l-au lăsat interpreţii, şi cu marele ajutor al lui Helmut Stürmer, creatorul acestui decor generator, spre realizarea unui spectacol închegat, fără pauze dramatice şi fără momente în care spectatorul să părăsească povestea. Un spectacol intelectual, care poate, cu toate acestea, să fie accesibil şi unui public mai puţin sensibil la Tolstoi, Turgheniev şi Dostoievski, plus biblioteca de ruşi, care presupune existenţa şi a alteia, din specialitatea personajului principal, anglist, traducător al lui Milton. Se vede că e o piesă europeană, unde cărţile joacă însele un rol. Dacă era americană, se descurcau şi fără cărţi, ca-n serialul Dallas, unde – Radu Cosaşu a observat cândva că – în nu ştiu câte sute de episoade nu apărea niciodată nicio carte în primul rând. Şi cred că şi regia lui Alexandru Dabija a sesizat acest lucru şi a procedat în consecinţă. În ce ne priveşte pe noi, spectatorii, nu ştiu câţi aveam şi carte, dar sigur e că am avut parte de un spectacol frumos, încheiat la toţi nasturii, cu mesajul pe faţă fără a fi ostentativ.


nr. 9 – 10 / 2010 Mircea Morariu Întâmplările minciunii şi ale adevărului Primă parte a unei trilogii intitulate Trilogia animalelor, care mai cuprinde piesele Regatul animalelor şi Sfârşit şi început, În vizită poate fi cu îndreptăţire calificată, într-o primă instanţă, drept o dramă de familie. O dramă în scrierea căreia dramaturgul Roland Schimmelpfening a combinat foarte bine câte ceva din Cehov şi Strindberg, dar şi din marii dramaturgi americani, scriitori care, de la O`Neill încoace, se slujesc de ceea ce Roland Barthes numea cândva citatul fără ghilimele spre a sublinia, între altele, ideea că în fiecare zi semnăm poliţe cu scadenţe într-un viitor ce se metamorfozează în prezent atunci când ne aşteptăm mai puţin. Subiectul piesei se confundă cu o prezentare în acţiune a întâmplărilor adevărului, un adevăr ce îşi cere dreptul la afirmare cu un preţ cu atât mai mare cu cât minciuna a fost ea însăşi mai mare şi cu cât artizanii, protagoniştii ei s-au iluzionat cu credinţa că aparenţele şi falsul asigură un temei, iar certitudinea de-o clipă ar putea fi definitivă. În câteva ore sau într-o zi ori două, toate falsurile pe care s-a bazat existenţa cotidiană a familiei atipice din piesă ies la iveală, iar Leviathanul ascuns în fiecare dintre sufletele celor opt personaje se manifestă hidos, tragic, înspăimântător. Helmut e ceea ce ar putea fi socotit un erudit. Şi-a consacrat toată viaţa exegezei Paradisului pierdut al lui Milton. E căsătorit cu Edith şi au împreună o fiică, pe Isabel, ce nutreşte ambiţii de actriţă. Isabel visează să joace într-o adaptare cinematografică a aceluiaşi Paradis, iar aspiraţia ei pare a-şi afla curând împlinirea. În aceeaşi casă spaţioasă, labirintică, mai locuiesc Marietta, fiica dintr-o căsătorie anterioară a lui Edith, şi Sonja, verişoara acesteia. Marietta îşi ascunde cu greu tulburările nervoase provocate de condiţia ei de fată bătrână, în vreme ce Sonja e obsedată de aspiraţii materne. Raporturile dintre unicul bărbat din casă şi toate aceste femeisunt departe de a fi morale, fireşti şi tocmai de aceea cu grijă ascunse privirilor indiscrete. Helmut se teme mai mult decât orice altceva de intruziuni din exterior, de vizite. Singurele fiinţe din afara familiei cărora le este permis accesul în casă, care sunt tolerate, care aproape că au devenit complice la păstrarea secretelor, la terfelirea physisului şi la păcatele spiritului şi ale trupului sunt Profesoara şi Nadja, la rându-le fiinţe stranii, cu un comportament labil ori de-a dreptul deviant, aşa cum e cazul tinerei obsedată de literatura rusă pe care o devoră ca şi cum ar fi pradă unei predispoziţii bulimice. Pe neaşteptate, liniştea agitată din casa lui Helmut şi a lui Edith e tulburată de sosirea lui Peter, fiul multă vreme pretins neştiut, născut dintr-o legătură pasageră, din tinereţe a lui Helmut. Peter a elaborat un adevărat plan diabolic de răzbunare împotriva tatălui. Mai întâi i se substituie la modul freudian, seducându-le, posedându-le pe toate femeile ce lau înconjurat la modul vicios pe Helmut. Între Helmut şi Peter se dă o luptă pentru supremaţie, precum în lumea animalică şi, pe măsură ce această luptă devine tot mai dură, întreaga casă e tot mai marcată de panică, de spaime, de halucinaţii. Rând pe rând, toţi cei aflaţi în acel spaţiu închis, izolat de o ninsoare care nu mai conteneşte şi


care e departe de a fi simbolul unei viitoare purificări, îşi dezvăluie, fără să vrea, labirinturile sufleteşti, condiţia lor de raţe sălbatice marcate de boală, de mult moarte şi de multă vreme ajunse la condiţia de fiinţe împăiate. La urma urmei, puţin mai contează dacă puşca, omniprezentă în scenă, care la început (semn premonitor, de sorginte cehoviană) a distrus, din pricina imprudenţei Sonjei, un tablou de familie,îi omoară pe Helmut ori pe Peter. Contează ipotetica, dorita ieşire din noapte. O ieşire sugerată, nicidecum dezvăluită. Peter nu e Oreste, Schimmelpfening nu aspiră decisiv să le dea o replică peste timp tragicilor greci. Întreg spectacolul cu În vizită, montat de Alexandru Dabija la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara, e scăldat în lumini palide, sugerând crepusculul. Semiîntunericul în care se consumă fapte tragice face astfel încât personajele din piesa lui Roland Schimmelpfening (tradusă în româneşte, cu un remarcabil simţ al teatralităţii sugerate, de Ciprian Marinescu) să ni se înfăţişeze asemenea unor spectre, unor duhuri cărora li se aşteaptă exorcizarea. „Noaptea înfricoşează sau vindecă” – notează într-un eseu al său George Banu (cf. Trilogia îndreptării. Odihna, Noaptea, Uitarea, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010), „noaptea totul este adevărat”, credea Marguerite Duras. Găsim în spectacolul de laTimişoara şi înfricoşare, şi aspiraţie către adevăr. Vindecarea rămâne ceva aşteptat. Poate mai mult decât în alte spectacole ale sale, Dabija apelează aici la ilustraţie, la comentariul muzical, poate şi din dorinţa de a sublinia că În vizită trebuie înţeleasă ca o sonată a fantomelor.Se amestecă, se combină, se completează în continuumul spectacolului pagini din creaţia lui Haydn şi Schubert, din Mozart, Gounod şi Saint-Saens, din Ambroise Thomas, James Levine şi din muzica formaţiei Moody Blues, important fiind detaliul că niciun moment nu ţi se pare că ar putea plana impresia de excesiv ori de eclectic. Montarea, cu intenţii, atitudini şi finalităţi artistice limpezi şi meritorii deopotrivă, e aceea a unei tulburări de maximă intensitate şi crispare a sentimentelor, rostirii, gesticii şi mimicii, toate aflate la limita paroxisticului, ba chiar dincolo de respectivele margini. Îi reuşeşte excelent lui Dabija să surprindă şi să reveleze nevroza ticăloşiilor despre care vorbeşte textul dramaturgului german. Tragicul e aici tratat când în termeni groteşti, când cu detaşarea clovnului, când grav, cu o intensitate sclipitoare. Cum fiecare personaj are ceva de ascuns, ajunge la o atare condiţie, registrele se schimbă, se adâncesc, se complică nu doar de la o scenă la alta, ci chiar în interiorul unei replici. De fapt, sugerează Dabija, ticăloşii, bolnavii ştiu să se ascundăpână în ultima clipă, nu îşi dezvăluie cu uşurinţă adevărata natură, joacă jocul minciunii şi falsităţii până în ultima clipă, cu taote riscurile posibile. Tocmai de aceea misiunea actorilor din distribuţia spectacolului timişorean nu a fost deloc una simplă. Gradul în care şi-au îndeplinit-o e diferenţiat. O omogeneitate a valorilor interpretării nu s-a obţinut şi aici se concentrează principalele vulnerabilităţi ale montării. Despre o absenţă a omogeneităţii se poate vorbi chiar în cadrul jocului unuia şi acelaşi actor. Mă gândesc la Damian Oancea, interpretul lui Helmut, care începe bine şi sfârşeşte mai puţin bine. Adică, dacă în primele minute, vedem o evoluţie lipsită de poze, de atitudini şi rostiri teatralizate, lucrurile cam scapă de sub control ceva mai încolo. Mult mai omogen, mai exact spus, în aşteptările crescendo-ului dorit e jocul Victoriei Suchici-Codricel. Nu îmi mai amintesc de câţi ani nu am mai văzut-o pe scenă pe această actriţă din vechea gardă a Teatrului Naţional Timişoara, dar sunt sigur că rechemarea ei în distribuţii înseamnă o idee demnă de toată lauda. Iar evoluţia actriţei asemenea. Tot din vechea gardă face parte şi Irene Flamann Cătălina, interpreta Profesoarei. Îmi sunt cunoscute şi am apreciat adesea devotamentul şi profesionalismul cu care actriţa îşi construieşte evoluţiile, mai totdeauna meritorii, din rolurile secundare. Cred însă că de data aceasta Irene Flamann Cătălina e de-a dreptul strălucitoare. Am apreciat încă o dată capacitatea Claudiei Ieremia (Marietta) de a-şi gestiona


dramatismul evoluţiilor. Claudia Ieremia şi-a studiat cu maximă atenţie personajul, i-a descoperit riguros pluralităţile şi ni le-a înfăţişat şi nouă nuanţat şi dinamic. Merită deopotrivă aprecieri Alina Reus (Sonja) şi Mirela Puia (Nadja), dar şi Colin Buzoianu (Peter) şi Mălina Manovici (Isabel), care mai au totuşi de învăţat spre a parcurge firesc drumul de la execuţia tehnică la evoluţia asumată, fundamentală pe autentică trăire. Subliniez, am spus şi scris trăire, nu trăirism. O contribuţie aparte la împlinirea spectacolului îi revine scenografiei datorată lui Helmut Stürmer. Arareori, în experienţa mea de spectator, mi-a fost dat să văd într-un spectacol un decor care să aibă capacitatea de a rezuma atât de percutant ca aici ideile textului şi pe cele ale spectacolului, temele şi supratemele acestora. Creaţia lui Helmut Stürmer are idee şi substrat profund, se constituie în metaforă, include îne a şi o pronunţată dimensiune alegorică. E complexă şi copleşitoare. E generatoare de suprarealitate. E însă, înainte de orice, rezultatul inspiraţiei şi muncii unui mare artist.


Nr. 10 august / septembrie / octombrie 2010

Ionuţ Sociu

Casa moartă Despre Roland Schimmelpfening se spune că ar fi un reprezentant al realismului magic, or, la o primă vedere, o astfel de sintagmă n-are nimic de-a face cu textul montat de Alexandru Dabija la Teatrul Naţional din Timişoara. Dacă facem însă o distincţie între realismul magic de tip sud-american şi cel specific Mitteleuropei, atunci putem înţelege de ce Schimmelpfening e asociat acestui curent. În cazul dramaturgului german, această expresie poate fi tradusă drept realism straniu, iar din punctul acesta de vedere cred că abordarea lui Dabija se pliază perfect pe intenţiile autorului. Alexandru Dabija dă impresia unui regizor fără o platformă estetică clar definită. Între un spectacol ca Pyramus et Thisbe 4 You şi În vizită (text tradus în româneşte de Ciprian Marinescu) nu există nicio legătură, şi totuşi, la o privire ceva mai atentă, se poate observa că, deşi diferite în plan stilistic, ambele spectacole trădează câteva din obsesiile mai vechi ale regizorului legate de ideea de teatralitate. Dar Dabija nu e o excepţie în acest sens. Multe din spectaolele regizorilor români pot fi analizate în primul rând ca nişte eseuri teatrale, şi asta se vede cel mai bine din generaţia `80. Diferenţa e că, în timp ce unii regizori afişează un aer încrâncenat şi recurg la soluţii clişeistice, Dabija are ceva în plus: umor. Şi asta-l ajută să evite patetismul, simbolistica greoaie şi acel ton apocaliptic cu care ne-au obişnuit producţiile româneşti ale ultimilor ani. Cum altfel, dacă nu cu umor (fie el unul blând şi subtil) poţi monta un text dens şi plin de referinţe livreşti cum e cel al lui Schimmelpfening?! Autorul însuşi pare să sugereze o astfel de lectură: Dacă aş reuşi sa-mi tratez nebunia propriei mele vieţi întotdeauna cu umor, cred că aş fi deja cu un pas înainte. E un tip de ironie tandră, atât de des întâlnită în literatura postmodernă, care face suportabilă această întoarcere în trecut, această revizitare a unei lumi populare de fantome teatrale. La crearea acestei atmosfereistranii (în spatele fiecărei replici simţi ecouri din Cehov, Strindberg sau Ibsen) contribuie jocul bine dozat al actorilor Damian Oancea (Helmut), Victoria Suchici Codricel (Edith, soţia lui Helmut) şi Claudia Ieremia (Marietta, fiica cea mare). Folosesc expresia „bine dozat” gândindu-mă la o altă mărturisire a dramaturgului, pe care am găsit-o în caietul program al spectacolului: „Am o imagine despre gradul de temperatură pe care trebuie sa-l aibă fiecare piesă pe care vreau să o scriu – dacă e rece şi se derulează încet, sau e fierbinte şi decurge rapid”. E cât se poate de evident că textul montat de Dabija se înscrie în prima categorie. Iar meritul regizorului este că a reuşit să-i aducă pe unii dintre actori într-un punct zero, fără a-i închide însă într-un joc rece, cerebral. Un patos stins – iată care e temperatura acestui spectacol. Riscul, într-un astfel de caz, este că orice tonalitate în plus (şi există


destul de multe momente stridente în jocul unora dintre actori) poate strica complet atmosfera hipnotică care se instalează în scenă. Despre decorurile lui Helmut Stürmer se spune de obicei că sunt spectaculoase. În cazul de faţă, Stürmer nu mizează pe spectaculozitate, pe ceea ce se vede, ci pe energia care umple acest spaţiu. Stürmer reuşeşte să creeze un mare decor minimalist, ceea ce aminteşte oarecum de stilul lui Jean-Guy Lecat, colaboratorul lui Peter Brook: o încăpere largă cu tavan înalt în care actorii par nişte intruşi; ai senzaţia că toată lumea se furişează (e de apreciat modul în care actorii ştiu să relaţioneze cu spaţiu) şi că toţi membrii familiei sunt vizitatori în această casă, şi nu doar fiul Peter (Colin Buzoianu), cel care ajunge aici cu scopul de a-şi cunoaşte tatăl. „Sărăcia” decorului (ceea ce în termitologie pedantă s-ar numi asceză a semnelor) lasă impresia unui spaţiu nedefinit, un loc de trecere, un no man’s land, în care totul se întâmplă la vedere. Când spuneam la început că abordarea lui Dabija se pliază pe intenţiile autorului, mă refeream în primul rând la faptul că a sondat dedesubtul replicilor şi că a prins ritmul impus de Schimmelpfening. Un regizor superficial (care ştie încă din şcoală cât de „importante” sunt răsturnările de situaţie) ar fi insistat asupra aspectelor senzaţionale din această piesă: pasiunea lui Helmut pentru Sonja (Alina Reus) sau aventurile lui Peter cu Edith, Marietta şi Sonja. Asta nu înseamnă că Dabija ar fi ignorat aceste scene şi că nu le-ar fi acordat suficientă atenţie. În mod surprinzător însă, el nu le-a transformat în puncte de atracţie, în momente intense care „să-ţi sară în ochi”. Erotismul e unul diluat, sunt scene pe care le vedem ca prin ceaţă, gesturile sunt încetinite, iar trupurile par cuprinse de moleşeală. În vizită e un text care aminteşte de Cehov, nu pentru că spunea povestea unor oameni lipsiţi de speranţă care nu reuşesc să comunice, ci pentru că fiecare replică e de fapt un paravan, în spatele căruia se ascund dureri şi anxietăţi ce nu pot fo verbalizate. Nu întâmplător, cele mai frumoase scene ale acestui spectacol sunt cele în care nu se vorbeşte deloc. E de ajuns un trup ostenit cufundat în scaun, ţinând un pahar de vin în mână, în timp ce vocea Mariei Callas se împleteşte cu muzica celor de la The Moon Blues.


Articole in vizita  

În vizită, la Timişoara NR. 77 Am lăsat la sfârșit trupa gazdă fără care nu s-ar fi putut vorbi acum despre spectacolul puternic oferit nouă...

Advertisement
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you