Issuu on Google+

Teatru „O scrisoare pierdută'' la Timişoara 29 Septembrie 2011 Fo de DORU MAREȘ

Veselia de ipsos

Pîclișan

„Nu mă pot împiedica să mă întreb dacă într-adevăr «O scrisoare pierdută» e un text actual sau dacă nu cumva noi suntem cei rămaşi în urmă. Şi-atunci râsul se transformă-n rânjet, iar veselia are gust de ipsos." O spune Codruţa Popov în caietul de sală al premierei Teatrului Naţional din Timişoara, după textul esenţial al lui I. L. Caragiale, în viziunea directorului companiei, regizoarea Ada Lupu. S-o luăm pe rând. Codruţa Popov nu alcătuieşte din nimic caietul de sală, ci fiindcă, iată, după bocetul din anii '90 provocat de dispariţia secretarului literar de teatru, după sentenţioşii care-i dovedeau inutilitatea, lucrurile încep să se reaşeze/redeseneze. Clădirea Naţionalului de pe Bega, pe care continuu să-l cred etalon în geografia teatrală românească a momentului, a împlinit 135 de ani şi are mari şanse de a se întoarce la arhitectonica originală, propusă de celebrii arhitecţi imperiali Helmer şi Fellner. Pentru marcarea aniversării, în chiar ziua în care, în 1876, era inaugurat edificiul, pe 22 septembrie, timişorenii contemporani au mai „inaugurat", prin urmare, un spectacol ţinând de firmamentul dramaturgic autohton. Însuşi contextul venind în întâmpinarea proiectului, nu de alta, dar la anul sunt alegeri, iar din moravurile constatate de Nenea Iancu, nu s-a schimbat nimic. Doar haina care, cum altfel, în politică, face pe om. Ada Lupu execută o demonstraţie a perenităţii substanţiale a naţiei întru obiceiurile sale politiceşti, a întoarcerii în timp pentru a fi în ton cu opinia Codruţei Popov, adică a încremenirii în proiectul istoric (nu degeaba zicea Bacovia: „pe-aceleaşi vremi mă regăsesc"). Contextuând spaţiul scenografic, Zsolt Fehervári îmbracă totul în imagini autoadulatoare ale personajelor centrale. Nu inutil, în secvenţa iniţială, Pristanda (Ionuţ Pîrvulescu) poartă o tavă plină de pahare cu vin, din care Tipătescu (Colin Buzoianu) soarbe de zor: viaţa e vis în varianta bahică, atât cât să se ţină omul pe picioare şi să nu încurce amicii şi inamicii politici. În contrapartidă, Cetăţeanul Turmentat (Valentin Ivanciuc) e chiar treaz şi cam sobru-morocănos, ca orice lucrător care


se respectă al serviciilor secrete (fost securist, cum altfel, doar îl cunoaşte conu' Zaharia de la...). De altfel, Trahanache (încă un rol exemplar semnat de Romeo Ioan) asigură cheia de boltă a triumviratului perfect (playboy guraliv, bun de echilibrat administrativ judeţul şi hormonal nevasta) - servicii de ordine (în cazul de faţă Pristanda e interfaţa, eventual musculoasă, pentru Cetăţeanul a cărui turmentare nu e decât o unealtă al conspirării) - politician, elementul cosmetic al lui Trahanache fiind costumul popular de vizită de lucru, al unui tovarăş de-al nostru, dintre noi, care trage sforile rânjind. În context, şi Caţavencu (Ion Rizea) şi explozivul cuplu aproape de comedie bufă Farfuridi (Victor Manovici) Brînzovenescu (Cătălin Ursu) sunt nişte glume de lichele, fantoşe de jucat pe degetele triumviratului de care vorbeam, trei domni Jourdain care fac şi ei proză politică pe unde li se permite (primul costum în care apare Caţavencu este lămuritor în acest sens - de altfel, Alina Lăţan chiar merită notă maximă pentru costume). Zoe din spectacolul Adei Lupu este o creaţie extraordinară/o imitaţie perfectă a realităţii realizate de Claudia Ieremia. Personajul, cu nivel cultural de „Cancan" şi nădejdi de „Cosmopolitan", cu scurte răbufniri de Miţa Baston, e combinaţia ideală a „modelelor" mondene la zi, asigurându-şi liniştea prin puterea sexului (nu scapă nici Caţavencu, probabil nici Pristanda, nici Cetăţeanul Turmentat), deşi nu Eros e motorul, ci intuiţia de organism unicelular a strategiilor de conservare a comod-veşnicei somnolenţe... La replica „Alegătorii vor vorbi", Cetăţeanul Turmentat răspunde „Da, noi vom vorbi". Or, în context, dacă „serviciile" vorbesc, atunci Trahanache îşi poate vedea liniştit de şmecheriile lui în dansul puterii, Tipătescu de paharele cu vin roşu (şi consecinţele lor erotice), Zoe de fashion-dormitare, iar Pristanda & Co de iluzia de ipsos că există. Stucatură generală, marmură ioc!

http://www.romanialibera.ro/cultura/teatru/veselia-de-ipsos-239221.html


Premieră. Cel dintâi Caragiale al stagiunii, pus în scenă la Timişoara

Uniune electorală Caţavencu - coana Joiţica în balconul Revoluţiei 28 Septembrie 2011 de GABRIELA LUPU

A început stagiunea 2011-2012 şi în acelaşi timp s-a deschis şi „robinetul" din care anul acesta şi cel ce urmează va curge şuvoiul montărilor Caragiale ce vor marca 160 de ani de la naşterea şi 100 de la moartea dramaturgului „naţionale". Cum Nenea Iancu va fi prezent în repertoriul tuturor teatrelor ţării, probabil că la Gala UNITER ar trebui să se includă câteva categorii noi ca, de pildă, premiul pentru cea mai pierdută scrisoare sau pentru cea mai furtunoasă noapte dat fiind că instituţiile de spectacole se vor duela în Caragiale. Lupta va fi crâncenă şi fiindcă cei mai mari regizori ai scenei româneşti şi-au luat angajamentul să-l monteze pe „pezevenghiul cel de grec". Oameni gospodari, bănăţenii au luat-o din timp şi au deschis zilele acestea în mod festiv stagiunea cu „O scrisoare pierdută", piesă pusă în scenă chiar de directorul Naţionalului timişorean, regizoarea Ada Lupu, iar în rolul lu' dom' Nae Caţavencu a evoluat directorul adjunct al instituţiei, actorul Ion Rizea. Cu nişte manageri atât de harnici şi de devotaţi, spectacolul avea premisele unui real succes, ceea ce a fost confirmat de realitatea din teren. Montarea a fost „dată dracului" şi a dat de pământ cu politicienii români din toate timpurile, iar asemănarea cu personaje reale nu a fost deloc întâmplătoare, lucru ce ar fi fost mai mult ca sigur pe placul lui Caragiale, care era un mare amator de politică dezbătută în special la masa lui favorită de la berăria Gambrinus. Pentru că avem şi azi „faliţii noştri", era chiar păcat ca acţiunea să se petreacă la final de


secol XIX când pestriţa lume politică a leatului 2011 este atât de caragialiană. Mare păcat că Nenea Iancu nu mai poate azi să-şi dedice pana veninoasă personajelor care de care mai penibile care ne populează zilnic ecranele televizoarelor şi ne poluează sufletele. O Zoe piţi şi un Tipătescu playboy Dezonoarea politichiei româ-neşti de azi a fost însă „reperată" de această montare cu personaje contemporane pline de „viţii" vechi. Astfel, avem de-a face cu o „Zoooe" damă bună, dar bună rău de tot, în persoana unei „Barbie doll" tunate desprinsă de pe copertele revistelor glossy, o piţipoancă alintată, ale cărei sentimente, cuvinte şi gesturi sunt la fel de „fake" şi de nenaturale ca şi perucile ei cu fire de păr din plastic. Numai că dama asta plastificată face şi desface tot ce mişcă în orăşelul acela în care, deşi singura distracţie este bârfa, ei i-a reuşit poza de femeie onorabilă. Coana Joiţica este un fel de Elena Udrea de provincie care ştie să profite de statutul de blondă ca să fie adevăratul stăpân al judeţului. Acriţa Claudia Ieremia reuşeşte în Zoe un rol excelent, jucând perfect pipiţa aparent superficială şi abulică, căreia îi dă însă nebănuite şi periculoase profunzimi. Adică, piţipoancă piţipoancă, dar nu e bine să te pui cu ea, căci nu ştii ce păţeşti când intri în ghearele ei fin manichiurate, dar teribil de ascuţite. Evident că o femeie ca ea nu putea avea drept soţ decât un bătrânel milionar aparent decrepit, un soi de Irinel ajuns la butoanele politicii locale (Romeo Ioan e foarte bun în Conu Zaharia, cel în realitate fără moral şi fără prinţipuri care-şi pune senin nevasta „la produs"), şi un amant de revistă. Tipătescu (Colin Buzoianu) este prezentat ca un playboy, un fel de gigolo politician, metrosexual spre bisexual, care se îmbracă cu sacouri ţipător colorate direct pe pieptul gol (ca să i se vadă pilozitatea virilă) şi se încalţă cu pantofi multicolori şi pastelaţi, un fel de fante de Obor sau un soi de Radu Mazăre, dar care, spre gloria lui Tipătescu, nu e interesat de minore, ci de soţiile oamenilor puternici care-l pot ajuta în carieră. La fel de prefăcut ca şi dama de la braţul său, între ei nu este nici măcar dragoste pasională, căci îşi pupă mult şi zgomotos doar aerul din dreptul buzelor, mimând iubirea. Îmbrăţişările lor studiate se petrec mai mereu pe o melodie dulceagă dătătoare de diabet, ca muzica uşoară de la Festivalul Mamaia, sau precum cea din filmele hollywoodiene romanţioase. Singurele şi foarte scurtele momente de adevăr sunt atunci când acea melodie greţoasă este brusc întreruptă de un zgomot ca de placă de patefon zgâriată. Preţ de câteva secunde atunci amorezii ce trăiesc într-o eternă Valentine's Day, cu inimioare şi amoraşi, îşi „scuipă" în faţă vorbe grele într-o frustrare altfel ţinută cu grijă sub capac. Iar când Zoe îşi dă jos peruca şi lăcrimează stricându-şi machiajul gros, fiind pentru câteva clipe autentică, Tipătescu nu o mai recunoaşte, întrebând „Unde e Zoe?", ca dovadă că nu femeia îl interesa, ci doar imaginea glossy. http://www.romanialibera.ro/cultura/teatru/uniune-electorala-catavencu-coana-joitica-in-balconul-revolutiei239114.html


Scris de Simona Vegh / simona.vegh @ oradetimis.ro la 23 Sep. ora 19:30 Comentarii

Succesul Adei Lupu cu “O scrisoare pierdută” confirmă că I.L. Caragiale ne e contemporan

Cu ocazia împlinirii a 135 ani de la inaugurarea Palatului Culturii, joi, 22 septembrie, Teatrul Național a fost gazda premierei piesei O scrisoare pierdută, de I.L.Caragiale, în regia Adei Lupu. Distribuția i-a reunit pe actorii Colin Buzoianu, Claudia Ieremia, Ion Rizea, Romeo Ioan, Vladimir Jurăscu, Ionuț Pârvulescu, Cătălin Ursu, Victor Manovici, Adrian Jivan și Bogdan Spiridon.

Publicul (peste 600 de persoane) a fost încântat de atmosfera creată de echipa formată din Zsolt Fehervari (spaţiu scenografic), designerul vestimentar Alina Lățan (costume), Cari Tibor (muzică) şi Lucian Moga (design de lumină). Între ploaie de baloane de săpun, fum și ședințe la saună, povestea campaniei electorale deturnate de șantaj, amor și trădare, trădare, de trei ori trădare a uimit prin actualitatea și raportarea dinamică la vremurile pe care le trăim. Decorul ușor minimal (hamacul transparent, fântânile de apă, bannerele imense cu fotografiile actorilor – fotograf: Matusciac), ținutele extrem de vibrante și detaliile care au permis atât de facil interacțiunea cu publicul (buletinele de vot, cărțile de vizită ale personajelor) au garantat succesul spectacolului-deliciu, atât de așteptat de timișoreni. http://www.oradetimis.ro/succesul-adei-lupu-cu-o-scrisoare-pierduta-confirma-ca-i-l-caragiale-ne-econtemporan/cultural/2011/09/23/


Un răvaş de amor trezeşte spiritele la Teatrul Naţional, de Ziua Palatului Culturii Scris de Nicoleta Bodiu / nicoleta.bodiu @ oradetimis.ro la 19 Sep. ora 14:16 Comentarii

Cine nu a auzit de Nae Caţavencu, Zoe Trahanache sau Pristanda? Personajele celebrei comedii caragialiene O scrisoare pierdută revin pe scenă, în varianta “upgradată”, la Teatrul Naţional Timişoara, care, în anticiparea Anului Caragiale, sărbătoreşte cu o premieră cei 135 de ani de la inaugurarea Palatului Culturii, creaţie a arhitecţilor vienezi Helmer şi Fellner.

În regia Adei Lupu, noua producţie a Naţionalului timişorean, cea de-a doua din această stagiune, va vedea pentru prima dată luminile rampei joi, 22 septembrie, de la ora 7 seara, în Sala Mare a instituţiei teatrale. Povestea buclucaşului răvaş de amor, instrumentul perfect de şantaj într-o campanie electorală, va fi spusă de actorii Colin Buzoianu, Claudia Ieremia, Ion Rizea, Romeo Ioan, Vladimir Jurăscu, Valentin Ivanciuc, Ionuţ Pârvulescu, Cătălin Ursu, Victor Manovici, Adrian Jivan şi Bogdan Spiridon. Echipei de proiect i s-au alăturat şi Alina Lăţan (costume), Zsolt Fehervári (spaţiu scenografic), Tibor Cári (muzica) şi Lucian Moga (light design). Comedia O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale este a treia montare a Adei Lupu la Teatrul Naţional Timişoara, după spectacolele Scrinul negru sau Manifestul broaştei ţestoase după G. Călinescu (2005) şi Trei surori de A.P. Cehov (2008). http://www.oradetimis.ro/un-ravas-de-amor-trezeste-spiritele-la-teatrul-national-de-ziua-palatuluiculturii/cultural/2011/09/19/


Pagini de Cultură

Teatrul Naţional sărbătoreşte Ziua Palatului Culturii cu o premieră PUBLICAT DE PAGINI DE CULTURA 20 SEPTEMBRIE 2011

Joi, 22 septembrie 2011, Teatrul Naţional Timişoara sărbătoreşte 135 de ani de la inaugurarea Palatului Culturii, imobil-monument în care îşi desfăşoară activitatea principalele instituţii teatrale din urbea de pe Bega. Creaţie a arhitecţilor vienezi Helmer şi Fellner – autori ai unora dintre cele mai importante teatre din

spaţiul cultural şi istoric central-european -, Palatul Culturii este astăzi edificiul-marcă a europenităţii acestui oraş, simbol al spiritului multicultural al Timişoarei precum şi al libertăţii şi curajului ce au reprezentat în 1989 premisele democraţiei româneşti, spun reprezentanţii Naţionalului timişorean. Aniversarea va fi marcată de o premieră care anticipează, totodată, Anul Caragiale: spectacolul cu piesa O

scrisoare pierdută, în regia Adei Lupu. Noua producţie a Teatrului Naţional, cea de-a doua din această stagiune, va vedea pentru prima dată luminile rampei joi, 22 septembrie, de la ora 19.00, în Sala Mare a instituţiei teatrale. Povestea buclucaşului răvaş de amor, instrumentul perfect de şantaj într-o campanie electorală, va fi spusă de actorii Colin Buzoianu, Claudia Ieremia, Ion Rizea, Romeo Ioan, Vladimir Jurăscu, Valentin Ivanciuc Ionuţ Pârvulescu, Cătălin Ursu, Victor Manovici, Adrian Jivan şi Bogdan Spiridon. Echipei de proiect i s-au alăturat şi Alina Lăţan (costume), Zsolt Fehervári (spaţiu scenografic), Tibor Cári (muzica) şi Lucian Moga (light design). Comedia O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale este a treia montare a Adei Lupu la Teatrul Naţional Timişoara, după spectacolele Scrinul negru sau Manifestul broaştei ţestoase după G. Călinescu (2005) şi Trei

surori de A.P. Cehov (2008).

http://www.paginidecultura.ro/2011/09/20/teatrul-national-sarbatoreste-ziua-palatului-culturii-cu-opremiera/


Paralela 45 supliment de cultură a ziarului Renaşterea Bănăţeană Nr. 6611 / 4 octombrie 2011 Mihaela Dumitraşcu

Deschidere de stagiune la TNT Un pas cu dreptul, altul cu stângul. Alergătorul de Mattias Andersson, în regia artistică a Oliviei Grecea, decorurile lui Zsolt Fehervári, costumele Dianei Dobra şi video-ul lui Lucian Matei. Un vestiar în care cinci tineri, două fete şi trei băieţi, şi un matur se joacă de-a sinceritatea, construindu-şi cu multă minuţiozitate măşti pe care, în momente de luciditate, tot ei le distrug. O tipologie aparent diversă de caractere în derută care încearcă să se salveze din rutina zilnică, din marasmul unei decăderi de care doar parţial se vădesc a fi vinovate, o mamă care, din prea multă iubire, ajunge să-şi distrugă fiica, proiectându-i un viitor care o depăşeşte. La suprafaţă e o lume derizorie în care se mişcă nişte manechine bolnave, chinuite de obsesii şi complexe. În subteran, ascunse bine de lumina raţiunii, dar supravieţuind totuşi din dorinţa de a verifica dacă spaimele toate au vreun temei. Oameni adevăraţi care aşteaptă să fie salvaţi. E un mod didactic şi pedagogizant de a citi textul piesei. Regizoarea se îndepărtează de el cu o vădită intenţie de a rămâne neutră şi foarte tehnică în analiza caracterelor. Cu toate acestea e înduişătoare maniera în care a reuşit să activeze resursele interpretative ale actorilor şi să-i supună unor exerciţii de voinţă pentru a obţine efectele scontate: autismul, alienarea, deficienţele comportamentale. Andrea Tokai prin jocul scenic marcat persuasiv contrabalansează fragilităţile şi discreţia tinerilor care bravează uneori sau îşi controlează prea atent unii altora reacţiile în timpul desfăşurării secvenţelor mai dificile. E o veritabilă echipă ce merită a fi văzută jucând la studio 5 al Naţionalului timişorean. Şi acum năzbâtia. În sfârşit, după îndelungă aşteptare, O scrisoare pierdută de Ion Luca Cargiale, evident în an aniversar cum le place românilor să procedeze. Şi ce de lume la premieră. Evident, cu maestrul Caragiale nu-i de glumit! Ba, de data aceasta s-a glumit. Îmi place să cred că regizorul spectacolului, Ada Lupu, ne propune o glumă şi nu o abordare serioasă a teatrului lui Caragiale. Desigur că piesa şi întreaga creaţie caragialescă au fost puse în scenă în moduri dintre cele mai diverse şi şocante uneori. E adevărat că actualitatea lui Caragiale se poate proba şi în acest mod. Totul e să se păstreze spiritul creatorului, stilul inconfundabil al observaţiei, analizei şi construcţiei caracterelor care constituie esenţa viziunii artistice a marelui dramaturg. Lumea construită de el are o dimensiune ideală şi perfect morală ar fi spus Titu Maiorescu şi de altfel o susţine şi o demonstrează în cunoscutul studiu din 1885, Comediile d-lui Caragiale. Ce înseamnă idealitatea în acest context şi cum trebuie raportat acest termen la o întreagă poetică a teatrului modern? Nu e vorba în nici un caz de idilizare ori de falsificarea unei realităţi dintr-o perspectivă politică ori ideologizantă, pe care de altfel mentorul junimist o privea cu intoleranţă şi mefienţă din moment ce susţinea separaţia valorilor în artă. Idealitatea ţine de o inerentă organicitate a funcţionării socialului în relaţia sa cu naturalul. Dintre toate caracterele Zoe este personajul care deţine performanţa comică deoarece ea poartă cele mai multe măşti şi ca atare în cazul ei distanţa între aparenţă şi esenţă este cea mai mare. Deşi poartă masca fidelităţii conjugale, ea nu ajunge să decadă într-atât încât să accepte o relaţie amoroasă cu adversarul politic pentru a salva aparenţele. Această soluţie ar fi fost un nonsens dacă reţinem ca obligatoriu raportul de forţe dramatice în construcţia dramatică propusă de această comedie. În D-ale carnavalului jocul comic este infinit mai liber deoarece caracterele sunt mult mai laxe şi mai subtile în acelaşi timp. Zoe nu poate fi citită ca Didina Mazu sau ca Miţa Baston. Nici măcar în aceeaşi cheie cu Veta din O noapte furtunoasă, datorită extracţiei sale pretins aristocratice şi evident citadine, în vădită antiteză cu vulgaritatea de mahala, pitorescă în substanţa sa dar nu atacată de un anume convenţionalism comportamental pe care-l presupune mediul elevat burghez pe care-l ocupă soţia preşedintelui partidului conservator în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Nici reducerea ei la o robotizată Barbie contemporană nu e posibilă


datorită masculinităţii voluntare cu care o înzestrează Caragiale spre a demonstra versalitatea aproape feminină a bărbaţilor politici, desprinşi a trece cu uşurinţă, când interesele o cer, de pe o parte pe alta a baricadei. Nu este însă cazul conservatorilor, mult mai consecvenţi într-ale doctrinei decât liberalii, la momentul istoric menţionat. Nimic din versalitatea politică nu poate fi tradus ca versalitate biologică, şi transferat aşadar de la nivelul naturalului la nivelul socialului. E demn de remarcat că ideea regizorală a întregului spectacol se înscrie pe linia permutărilor posibile de la nivelul virtual la cel manifest al unor sugestii pe care subtextul caragialesc le conţine adeseori dar e de asemenea regretabil că acest transfer este de această dată subminat de o incompletă cunoaştere a mecanismului transfigurării artistice pe care-l practica Ion Luca Caragiale atât în comedii şi schiţe cât şi în prozele de analiză. Spectacolul în sine rezistă prin încercările de recuperare parţială a caracterelor pe care îl demonstrează în special doi dintre interpreţi, şi anume Claudia Ieremia şi Vladimir Jurăscu, nu întâmplător interpreţii caracterelor de cea mai consistentă substanţă comică în construcţia acestei piese a lui Caragiale. Ne bucurăm că se montează Caragiale şi la Timişoara, dar ne aşteptăm la o exploatare completă şi consecventă a informaţiei culturale care să onoreze condiţia teatrului nostru naţional.


Paralela 45 supliment de cultură a ziarului Renaşterea Bănăţeană Nr. 6611 / 4 octombrie 2011 şi

Nr. 10 – 11 / 2011 (octombrie)

Ion Jurca Rovina

Caragiale nu trebuie să fie actualizat, este actual „Trăim în lumea lui Caragiale”, „ca în Caragiale”, „ce mai: Caragiale!”... Doar câteva expresii, „curat” exprimate, care pot fi auzite zilnic, ne confirmă nu doar netăgăduita actualitate, ci şi adevărul, obsedant, că nu ne mai putem despărţi de Caragiale. Lumea lui e a noastră, noi suntem ai lumii lui. Suntem în Caragiale, suntem în România. În relaţia aceasta cu priză de peste un veac ni se permanentizează fiinţa. Caragiale ne urmăreşte din interior, cu opera lui, care ne este oglindă. Ce oglindă! Scena, cu invariabilele-i adaptări la ornicul zilei. Aşa încât a devenit inutilă întrebarea: ce se mai poate spune nou în montările comediilor lui? În profida oricărei tehnici regizorale, Caragiale nu trebuie să fie actualizat, este actual. Oricum, în comicul lui ne oglindim, prin el ne caracterizăm. Într-un mod personal ne dezvăluie o atare expresie teatrală regizoarea Ada Lupu în spectacolul cu O scrisoare pierdută, în premieră la Teatrul Naţional din Timişoara. Prin clasicile personaje ale piesei sunt interpretate prototipuri actuale. Chiar din start, Tipătescu apare în sală, în postură deghizată de sportsmen, cu pieptul dezgolit, în atitudini de boxer, dansând, ca într-un ring, în mers, pe scenă. Nu este vorba doar de a sugera că el, prefectul, se consideră un luptător în rol politic, ci şi de a anunţa un mod de comportament, ce se va dezvălui ulterior, fără ţinută, sfidător, de playboy parvenit, cules parcă de pe ecranele televizorului. În urma şi în jurul lui, precum o ordonanţă, defilează Pristanda, cu o tavă cu pahare pe care nu şi-o dezlipeşte de mână niciodată. Fascinantă arătare simbol a poliţaiului aservit puterii, proiectată dincolo de anonimatul personajului de către tânărul actor Ionuţ Pîrvulescu. Imaginea aceasta a relaţiei impuse, consolidate prin acceptare între cei doi se răspândeşte şi dă tonul celorlalte ipostaze degradante ale personajelor, până când, de la o scenă la alta, se compune, în coloratură prezentă, tabloul grotesc din piesă. Revelaţia spectacolului este Zoe. Ca personaj şi ca interpretă, Zoe se ipostaziază în funcţie de situaţie, mai mult, se multiplică (se clonează) cu acelaşi chip, ăn blondă, roşcată, îndrăgostită, erotică, expusă sexy, bărbată. În această dedublare, actriţa Claudia Ieremia îşi întreţine mereu personajul în subtilul, eternul feminin, prin care pune stăpânire pe apropiaţi sau pe duşmani. Prin clasica Zoe, ea interpretează prototipul de azi. Momentul revelaţiei se petrece în spectacol în Scena X, când Zoe, cu scrisoarea recuperată, pe care nu doar o sărută, o mestecă, victorioasă, eliberată, îşi smulge peruca, arătându-se a fi alta decât cea pe care a jucat-o. În acest moment (în scena următoare din spectacol), Tipătescu trece pe lângă ea nerecunoscând-o, şi parcă însuşi personajul acesta zurbagiu al lui Colin Buzoianu, mişcat mereu în linii caricaturale, primeşte o umbră de omenească tristeţe. Cu siguranţă, Claudia Ieremia, prin acest rol de impecabilă dedublare între text şi imagine, se află într-o spectaculoasă revenire de formă la Naţionalul timişorean. În aceeaşi oglindă, cu personaj din text şi dublura lui contemporană, se poate percepe şi Caţavencu lui Ion Rizea. Actorul insistă să-şi şteargă lacrimile seci la începutul discursului său demagogic, pe care îl oferă calm, insinuos, în monotonia istoricei repetări a frazeologiei. Preţios şi impunător în imaculatul său costum, şiretul avocat saltă ca un titrez asupra puterii, cade în genunchi, şi iar se învârte în jurul ei, la fel de abil, netulburat. Prin aspect şi culoare costumaţia, creată de Alina Lăţan, concurează nuanţat, expresiv la configurarea celor ce îşi schimbă opiniile precum costumele.


Victor Manovici – Farfuridi şi Cătălin Ursu – Brânzovenescu întreţin vivacitatea acestui cuplu jucăuş, refractar dialogului cu adversarul, denunţător, anonim, al trădării, solidar şi în dezbateri aprinse despre corectitudine şi democraţie cu propriul preşedinte, într-o saună cu dotări de ultimă oră. Adică, în aburi de opulenţă se îmbăiază şi noul Zaharie Trahanache, un preşedinte de comitete şi comiţii, de vârstă medie ce nu-l mai pune în contrast cu prefectul prieten, amantul consoartei, ci îl asociază la un compromis cu atât mai imoral, iar actorului Romeo Ioan îi revine să-i accentueze în plus prostia şi laşitatea care închid triunghiul cu ticăloşia politică. Acesteia îi pune capac câştigătorul Agamiţă Dandanache, căruia octogenarul Vladimir Jurăscu îi solemnizează discursul cinic, oferindu-l caricaturii în persoana unui ofiţer purtând epoleţi cu stele şi medalii în piept. Acum, tabloul este complet, în caricaturalul şi grotescul său, în mişcarea de trepăduşi pe scena cu un hamac în care eşuează sau îşi trag sufletul temporar competitorii, flancaţi de propriile chipuri, în decorul dezabuzat cu reclame, în configurarea scenografului Zsolt Fehervári. Se strecoară cineva, totuşi, în acest decor perfid, care se reclamă de la cinste şi onestitate. Un cetăţean turmentat, pe care Valentin Ivanciuc îl prezintă bine echipat, corect din instinct cu andrisatul scrisorii, învăţat să voteze după înscrisul de pe bilet. Exact. Este actual. Poate să plece de pe scenă la alegeri. În această turnură parodică, pe partitura comicului caragialeian, spectacolul Adei Lupu (la prima montare Caragiale) prinde publicul implicat în spaţiul de joc, regăsit la zi cu personajele care parcă apar din rândurile lui. În final, când sunetul muzicii lui Tibor Cári, ca o voce discret insinuată pe tot parcusul, ar trebui să dezlănţuie cheful, personajele rămân aşezate pe scaune, privind extenuate spre sală ori poate, undeva, în golul orgiei lor politice. În direcţia unei asemenea viziuni, spectacolul are de câştigat în expresie prin finisări de ansamblu, oricum cerute şi de stadiul incipient al lucrării în jocul actorilor, altfel inspirat repartizaţi în distribuţie. Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” Timişoara: O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale. Regia artistică: Ada Lupu. Spaţiu scenografic: Zsolt Fehervári. Costume: Alina Lăţan. Muzica: Tibor Cári. Light design: Lucian Moga. Distribuţia: Colin Buzoianu (Ştefan Tipătescu), Vladimir Jurăscu (Agamemnon Dandanache), Romeo Ioan (Zaharia Trahanache), Victor Manovici (Tache Farfuridi), Cătălin Ursu (Iordache Brânzovenescu), Ion Rizea (Nae Caţavencu), Bogdan Spiridon (Ionescu), Adrian Jivan (Popescu), Ionuţ Pîrvulescu (Ghiţă Pristanda), Un cetăţean turmentat (Valentin Ivanciuc), Claudia Ieremia (Zoe Trahanache). Premiera: 220septembrie 2011.


Paralela 45 supliment de cultură a ziarului Renaşterea Bănăţeană Nr. 6611 / 4 octombrie 2011 Ion Marin Almăjan

O scrisoare regăsită ... parţial

Fericită ideea de a plasa pe fundalul scenei, la premiera Teatrului Naţional cu O scrisoare pierdută, a unui text scris de marele dramaturg. Un text ce ilustrează odată în plus genialitatea lui Caragiale, capacitatea sa de a pătrunde în adâncul fiinţei românilor, atenţionându-i asupra tarelor profunde moştenite sau dobândite, ce le sunt specifice. Să pui în scenă O scrisoare pierdută îţi trebuie pe lângă mult curaj, să nu zic inconştienţă, având în vedere uriaşele montări datorate lui Sică Alexandrescu şi Liviu Ciulei, cu interpreţi uriaşi, precum Ion Talianu, Grigore Vasiliu Birlic, Ion Finteşteanu, Radu Beligan, Elvira Godeanu, Carmen Stănescu, Rebengiuc, Marian Mihuţ, Dem Rădulescu etc. şi o trupă omogen valoroasă, în măsură să susţină textul şi să se contrapună meritoriu amintirii celor de dinaintea lor. Fireşte, această ultimă observaţie este valabilă doar pentru cei care au văzut pe scenă sau pe Internet marile spectacole despre care am vorbit. Scrisoarea pierdută a Naţionalului timişorean, în regia doamnei Ada Lupu, are câteva calităţi, printre acestea aş remarca jocul foarte bun al Claudiei Ieremia în rolul lui Zoe Trahanache. Îndrăznesc să afirm că această actriţă poate să concureze cu oricare altă interpretă din teatrul românesc contemporan, fără să fie pusă în umbră. Păcat că regizoarea a transformat-o pe adultera Zoe, într-o putană ce se sărută cu Tipătescu în faţa lui Pristanda, Agamiţă Dandanache, ba chiar şi în faţa propriului bărbat, dar şi, inexplicabil, cu Nae Caţavencu. O zglobie prestaţie scenică a avut Ionuţ Pîrvulescu în rolul lui Pristanda, un Pristanda modern, mânuind ustensile de secol XXI, procopsit pe tot parcursul evoluţiei scenice cu o tavă încărcată cu pahare cu băuturi ce voia să sugereze aservirea poliţiei faţă de autoritatea lui Tipătescu, dar degenerând, prin persuasiune, în ridicol. Discursul lui Victor Manovici a fost asociat de sală cu realităţi româneşti contemporane, ceea ce a declanşat aplauze la scenă deschisă, dovedind, dacă mai era cazul, ce orizont de aşteptare are spectatorul, cât de avid este ca teatrul să-i ofere nu izmeneli postmoderniste, ci răspunsuri artistice la întrebările pe care şi le pune în confruntarea cu viaţa. Ca să scape de model (Beligan şi Fory Etterle), maestrul Vladimir Jurăscu a propus un Agamiţă Dandanache nici fâsâit, nici ramolit, ci doar viclean, ascunzându-se în spatele unei urme de ramolisment. Fără îndoială, este greu să acoperi asemenea modele, dar nu imposibil. Mi-a plăcut baia de aburi inventată de regizoare, ca un mic Purgatoriu pentru caracudă, ba chiar şi pentru stimabilul Zaharia Trahanache. Un Trahanache care în piesa lui Caragiale este soţul mai vârstnic al Zoiţei, rutinier, venerabil şi onorabil. În realitate, interpretul Romeo Ioan n-a fost nici venerabil nici onorabil. Doar necredibil pentru calitatea de soţ încornorat al Zoiţei, prezident al atâtor comitete şi comiţii etc. Cea mai palidă prezenţă în spectacol a avut-o Ion Rizea în rolul lui Nae Caţavencu – chiar Caţavencu, bombă cu explozie imediată, motor al intrigii piesei lui Caragiale. Patru sunt purtătorii principali ai conflictului Scrisorii pierdute: Tipătescu, Zoe, Trahanache, Caţavencu. Mărturisesc a nu înţelege de ce un prefect, deci înalt funcţionar al statului, trebuie să arate ca un motociclist dintr-un film american. Ce a câştigat Tipătescu, (şi implicit spectacolul) că şi-a arătat pântecul în permanenţă şi, sporadic, celelalte părţi componente ale trupului? Au mai fost şi alte lăsări pe vine pe care nu le-am înţeles. Cetăţeanul turmentat, Valentin Ivanciuc al


doamnei Ada Lupu, arăta ca un răufăcător din reclamele făcute înainte de război filmelor de spionaj. Nici o apropiere de personajul caragialean, în afara propriei declaraţii de identitate. Fireşte, acestea sunt opiniile mele, fără să am pretenţia de a monopoliza cumva adevărul. Nu mă îndoiesc de existenţa altor puncte de vedere, poate mai penetrante şi mai abile în descoperirea unor calităţi şi semnificaţii deosebite acestei premiere.

23 Septembrie 2011 / de: Georgeta P.

O scrisoare pierdută… bine găsită pe scena Naţionalului Va înceta Caragiale să fie actual în România? Probabil niciodată. Ada Lupu a făcut o montare de excepţie a „Scrisorii pierdute”, iar aplauzele de vreo jumătate de oră din seara premierei au arătat încă o stagiune care începe sub sub semne bune.

Montarea textului clasic al “Scrisorii pierdute”, semnată de Ada Lupu, directorul Naționalul timișorean, este, cu siguranță, ceva ce nu trebuie ratat. Mixul regizoral este unul delicios: de la ţinutele foarte actuale şi sexi, semnate de Alina Lăţan, combinate cu vorba caragialescă, până la muzica lui Cari Tibor şi balonaşele de săpun care se sparg pe scenă, totul compune o comedie de factură nouă, care îi pune pe gânduri pe cei mari şi-i face să râdă, în hohote, pe cei mici. Celor care nu au înţeles încă exact cum stă treaba cu politicienii într-o Românie care tot exersează democraţia de 20 de ani şi ceva le recomandăm, din nou, piesa, pentru că vor avea parte de o lecţie absolut crudă, dar necesară de adevăr. Măcar pentru discursul lui Ion Rizea, un Nae Caţavencu absolut fabulos şi care face să-ţi dea lacrimile şi să te inunde emoţia de-atâta „trăire” politică ad-hoc, menită să cucerească electoratul. Distribuţia completă este formată din Colin Buzoianu, Vladimir Jurăscu, Romeo Ioan, Victor Manovici, Cătălin Ursu, Ion Rizea, Bogdan Spiridon, Adrian Jivan, Ionuț Pârvulescu, Călin Stanciu jr. și Claudia Ieremia. Ada Lupu este o regizoare ale cărei spectacole au acelaşi numitor comun: o logică şi o fluenţă imbatabile, dublate de o energie mereu proaspătă şi de un simţ al umorului care umanizează într-o notă pe cât de personală, pe atât de general valabilă textele pe care le alege. Scenografia “Scrisorii pierdute” este semnată de Zsolt Fehervari, costumele îi aparțin Alinei Lățan, muzica e compusă de Cari Tibor, iar light design-ul, lui Lucian Moga. Spectacolul se va mai juca pe 13 şi 25 octombrie, de la ora 19, în Sala Mare a Naţionalului. Biletele costă 10, respectiv 20 de lei şi pot fi cumpărate inclusiv on-line de pe pagina web a TNT, www.tntimisoara.com.

http://www.debanat.ro/2011/09/o-scrisoare-pierduta-bine-gasita-pe-scena-nationalului/


Nr. 10 – 11 / 2011 (octombrie)

Mircea Morariu Tandreţe şi abjecţie

La prima vedere, lumea politică din Scrisoarea pierdută, aşa cum o surprinde regizoarea Ada Lupu în spectacolul de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara, e una plină de energie, veselă, sentimentală, ba chiar şi naiv-inocentă. E alcătuită eminamente din oameni tineri, pentru care viaţa are aspectul unui dans fără sfârşit. Un dans cu clipe de impetuozitate, de pasionalitate, de alunecare în vâltoare, contrabalansate de momente calme, debordând de candoare, în conformitate cu duioşia ce pare a fi componenta definitorie din care se zămisleşte marca de înregistrare a personajelor. Căci, chiar şi atunci când devin adeversari, chiar şi atunci când interesele „politice” şi personale îi fac să se deteste şi să vrea să se distrugă unul pe altul, oamenii din capitala „judeţului de munte din zilele noastre”, nu uită să fie tandri unul cu celălalt. Parcă ar avea un cult, o obsesie a tandreţei de care fac risipă ori de câte ori au ocazia. Poate tocmai de aceea spectacolul e scăldat, pe toată durata lui, în muzică, o muzică anume compusă de Cári Tibor spre a răspunde intenţiilor şi necesităţilor lui, ritmurilor sale interioare, felului în care e elaborată fiecare secvenţă în parte, specificităţii compoziţiilor actoriceşti şi individualizării rostirii discursurilor electorale ce asigură bună parte din savoarea părţii a doua. Dacă la început se mai întâmplă ca muzica să fie prea stridentă, să acopere glasurile, să facă mai anevoie perceptibile unele replici, să inducă o oarecare senzaţie de oboseală, ceva mai încolo şi, în mod hotărât, în tot ceea ce se întâmplă după pauză, ea devine parte organică a montării, izbutind să o completeze şi să o comenteze deopotrivă. Ascultând-o, am avut sentimentul că, dacă Cári Tibor ar găsi libretistul potrivit, ar putea lesne să facă din creaţia sa una aptă să funcţioneze independent, atât de expresivă ajunge să fie partitura ce îi poartă semnătura. Deocamdată, conjuncţia cu textul caragialian e valid probată de montarea timişoreană. Ştefan Tipătescu (Colin Buzoianu) e un bărbat tânăr, elegant, cvasiobsedat de aspectul şi de condiţia lui fizică, îndrăgostit până la orbire de Zoe. Fiecare întâlnire cu ea înseamnă pentru prefect un moment de sărbătoare, de bucurie. De aceea e aşteptată cu nerăbdare şi presupune o minuţioasă pregătire. Pristanda, prâsnelul absolut (Ionuţ Pârvulescu), purtând întotdeauna în mâna dreaptă o tavă pe care se află pahare umplute cu alcool, e omul lui de casă, informatorul lui, maseorul lui, cel însărcinat ca omul guvernului să fie întotdeauna apt nu neapărat pentru cine ştie ce întâlniri politice, ci pentru rendez-vousurile cu Zoe. Care Zoe (Claudia Ieremia) e îmbrăcată fie în dantele şi voaluri, fie în strălucitoare rochii cu lameuri şi strassuri, asemănătoare celor purtate de artistele de cabaret (costumele: Alina Lăţan). Rostirea ei e languroasă, lascivă, studiat-visătoare, mişcările îi sunt diafane, e ceva de actriţă în tot ceea ce face şi spune personajul, ceva nenatural şi fals se insinuează în orişice mişcare şi vorbă a sa. Zoe poartă peruci ce amintesc de personajele din filmele mute de odinioară ori de artistele de la Alhambra sau Cărăbuş. Există o coregrafie anume a întâlnirilor dintre Tipătescu şi Zoe, o coregrafie parcă împrumutată iarăşi de la marele mut. Fiecare revedere începe şi se sfârşeşte cu sărutări nenumărate, în văzul lumii


(doar Zaharia Trahanache nu are parte de spectacolul lor interminabil), iar sărutările se consumă – cum altfel? – pe ritmuri muzicale. Zoe are, de asemenea, ceva din Ortansa sau Clementina, personajele maziliene de mare notorietate, din tandreţea şi din abjecţia lor, din făţărnicia şi incosistenţa acestora. Dar – supriză! – la sfârşit, când toate încurcăturile au fost descurcate, când Zoe iese victorioasă din toate confruntările posibile, când orice pericol e îndepărtat, când izbăvirea e certitudine, iar personajul răsuflă uşurat şi îşi scoate peruca blondă, purtată la întrunirea electorală şi la manifestaţia din ziua alegerilor, realizăm, cu stupoare, că avem în faţă o femeie cam fără păr şi decrepită. Aflat faţă în faţă cu ea, Tipătescu o strigă, o caută, indiciu limpede că nu o recunoaşte. De unde întrebarea: e oare el îndrăgostit de Zoe cea adevărată, sau doar de o imagine pe care şi-a construit-o mental? Cum se face că femeia aceasta machiată strident, obosită, sfârşită, demult trecută de vârsta primei tinereţi, exercită totuşi o nedezminţită fascinaţie nu doar asupra lui Fănică, ci şi asupra lui Caţavencu (Ion Rizea), asupra lui Pristanda, ca şi asupra lui Zaharie Trahanache (Romeo Ioan), şi el bărbat tânăr, vital, stăpân nedezminţit al judeţului, marele manipulator, al cărui portret domină semnificativ fundalul scenei (spaţiul scenografic: Fehervári Zsolt )? Cum se face, deci, că marele manipulat admite să fie manipulat de o femeie pe care o ştie ca adulteră? Faptul că Zoe e unicul personaj feminin din piesă să fie explicaţia? Sugerează momentul menţionat mai sus că eternul feminin nu are vârstă şi poate să vrăjbească, chiar şi atunci când, privit mai cu luare aminte, se arată a nu fi tocmai perfect? Ba chiar e departe de perfecţiune. Sau să nu fie oare eternul feminin o creaţie a minţii bărbatului îndrgostit? Cine ştie! Oricum, spectacolul nu oferă şi nici nu cred că îşi propune să ofere vreun răspuns anume acestor întrebări pe care doar le enunţă, lăsându-i spectatorului bucuria jocului cu ipotezele.

Invocam mai sus tandreţea şi abjecţia ca dominante ale personajelor, aşa cum sunt ele citite de regizoarea Ada Lupu. Spuneam şi că Nae Caţavencu e, la rândul lui, topit după Zoe, că nu îşi refuză, ba chiar îşi doreşte momente de duioşie cu ea, e şi el un tandru la comandă, dar lasă deoparte orice urmă de sentiment cald atunci când e vorba de a se sluji de greşeala femeii pentru a-şi atinge ţelul de a se vedea deputat. Caţavencu îşi rosteşte sentimental şi dulceag discursul electoral, se emoţionează aproape feminin la auzul cuvintelor sale, iar fascinat de tandreţea propriei rostiri ochii i se umezesc instantaneu. Îşi plânge de milă când îşi dă seama că a pierdut scrisoarea compromiţătoare şi că, pe cale de consecinţă, a pierdut bătălia. Dispare o vreme spre a-şi linge rănile, se remontează şi acceptă cu voce hotărâtă răzbunarea Zoei, imun la umilinţa aferentă, şi conduce cu glas tunător manifestaţia ce consfinţeşte victoria lui Agamemnon Dandanache. Mustind de tandreţe unul faţă de celălalt se prezintă şi Farfuridi şi Brânzovenescu (Victor Manovici şi Cătălin Ursu). Sunt uniţi pe viaţă, sunt îmbrăcaţi la fel, sunt doi într-unul. Brânzovenescu ascultă în transă, cu ochi înlăcrimaţi şi cu inima bătând la maximum, discursul amicului său, îi mimează şi îi murmură cu voce joasă vorbele, se uită la Farfuridi ca la un actor aflat pe scenă, degajă patos la auzul fiecărui cuvânt „bine simţit” ieşit din gura acestuia, e gata să îi sufle, să îi sară în ajutor, să îl salveze, dacă ar fi nevoie. Mai mult decât tandreţea din raporturile lor lasă însă loc, atunci când trebuie, abjecţiei cu care ei înţeleg să regleze orice problemă intervenită în relaţiile cu ceilalţi, cu Prefectul, cu Zoe şi cu Trahanache, dar şi cu Caţavencu, cu Ionescu şi cu popa Pripici.


Am avut aproape permanent sentimentul că Ada Lupu a citit O scrisoare pierdută printr-o grilă maziliană. Nu ştiu dacă o atare intenţie a fost nutrită în mod explicit de regizoare sau că s-a insinuat firesc, însă e sigur, cel puţin din punctul meu de vedere, că indiciile filiaţiei există şi că ar mai fi fost necesar doar un plus de fermitate pentru ca ele să fie încă şi mai percutante. Dacă toate personajele (până şi Trahanache, iubitor de Zoe dar şi de Tipătescu, alături de care trăieşte – după cum singur mărturiseşte, stârnind exclamaţii – de mai bine de opt ani) sunt un melanj de tandreţe şi abjecţie, nota discordantă vine dinspre Agamemnon Dandanache (Vladimir Jurăscu). Personaj contrapunctic, acesta e abjectul în stare pură, abjectul fără complicaţii şi fără nuanţe, omul negru, unicul bătrân, singurul aparent zaharisit de pe scenă. Unicul personaj construit regizoral conform modelului instituit de montările tradiţionale. Cel a cărui mizerie morală fără măsură îi pune pe gânduri pe Tipătescu şi pe Zoe deopotrivă. Singurul care râde cinic în final, în vreme ce toţi cei care i-au fost aliaţi ori adversari iau loc tăcuţi pe banca pregătită pentru participanţii la chef. Asta în timp ce în spatele lor, pe ecran, e proiectat celebrul fragment din scrisoarea adresată de I.L. Caragiale, în iunie 1907 lui Petre Th. Missir, scrisoare în care, pe un ton grav, marele comediograf avertizează că „începem o altă istorie, mai puţin veselă decât cea de ieri”, că „râsul şi gluma nu vor mai putea sluji de mângâiere ca altădată faţă de cele ce se vor petrece în lumea noastră românească”, iar „copiii noştri vor avea de ce să plângă; noi am râs destul”. Deşi cunoaştem cuvintele lui Caragiale, mărturisesc că datorită plasării lor la finalul unui spectacol vesel, glazurat cu uşoare tente parodice, dar şi tineresc, fundamental bazat pe energia jocului actoricesc, le-am resimţit asemenea unui cuţit înfipt în stomac, ca şi cum le-aş fi descoperit abia atunci şi doar în acea clipă le-aş fi identificat rezonanţa profetică.

Indiscutabil, spectacolul Adei Lupu nu e unul fără cusur. Nu cred că ar fi unul fundamental pentru exegeza scenică a Scrisorii pierdute. E limpede că regizoarea nu îşi duce întotdeauna până la capăt ideile. Decalajul valoric dintre prima parte (mai ternă) şi cea de-a doua (mult, mult mai temeinic proiectată, mai îmbelşugată ideatic şi infinit mai convingător transpusă scenic) e în afara oricărei discuţii. Spectacolul e vădit gândit în conformitate şi în concordanţă cu actualele posibilităţi ale trupei Naţionalului timişorean. E construit astfel încât să arate ceea ce e bun în actori şi nu spre a le releva defectele. Dintre tinerii interpreţi, buni cu adevărat sunt Colin Buzoianu, Ionuţ Pârvulescu, împrumutat de la un teatru particular din Timişoara, iar în momentul discursului, bun e şi Ion Rizea, a cărui apariţie din finalul părţii întâi a fost mai puţin reuşită. Cuplul Farfuridi – Brânzovenescu e de-a dreptul cuceritor datorită interpreţilor Victor Manovici şi Cătălin Ursu. Foarte bună, cu posibilităţi de a fi jucat cu succes şi o Zoe concepută în cheie tradiţională, se arată încă o dată Claudia Ieremia. În vreme ce Romeo Ioan, interpretul dinamic, inventiv al lui Zaharie Trahanache e, ţinând cont de evoluţiile sale anterioare, ceea ce se cheamă „o revelaţie”.


Nr. 12/2011 Mirela Sandu

„Un creator ar trebui să găsească soluţii, să vadă ceea ce alţii nu văd şi să le arate şi altora” Mirela Sandu: V-aţi dorit să fiţi director? Ada Lupu: Nu a fost tocmai ceea ce se cheamă un vis să fiu director. În 2005 m-am prezentat la concurs pentru că lucrasem la Timişoara şi îmi plăcuse foarte mult trupa, pe de o parte. Pe de altă parte, auzeam tot timpul că în teatrul românesc mentalitatea este de neschimbat, că nimic nu se poate îmbunătăţi, că o producţie merge foarte greu şi fiindcă oamenii nu pot fi motivaţi la salariile respective. De peste tot auzeam explicaţii de ce „sistemul”, acest veşnic duşman al românilor, părea imposibil de îmbunătăţit. Am mers la concurs pentru a-mi demonstra mie însămi că se poate şi că sistemul – duşmanul iniţiativei, chipurile, - nu vrea altceva decât să fie îmbunătăţit şi că, de fapt, defectul este la noi înşine. Din cei cinci concurenţi, eu am câştigat competiţia. A urmat o perioadă destul de dură, câteva luni absolut imprevizibile în care trupa, dar şi mulţi din personalul artistic, tehnic şi administrativ al teatrului au fost alături de mine. „Schimbarea directorilor, bucuria nebunilor…” – aşa se spune. Apoi lucrurile au început să se aşeze. Nu mi-am dorit să fiu director, ci să-mi demonstrez că în România se pot realiza multe lucruri. Cred că este responsabilitatea pe care trebuie să ne-o asumăm fiecare, pe bune, cel puţin după 1989. Deşi au trecut peste douăzeci de ani de atunci, ceva nu s-a produs, responsabilitatea este privită mai degrabă ca un moft. Revoluţia nu a produs mutaţiile de conştiinţă. M.S.: Ce s-a întâmplat în acele luni de început? Care era, de fapt, problema? A.L.: A fost o perioadă destul de agitată, cu tot felul de reacţii. Parcă eram în perioada politică interbelică, ca să ne referim la premiera de aseară cu O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale – era o fabrică de memorii, articole, scrisori anonime. Era aberant şi deci, nejustificat. După trei luni, când am fost evaluată, a venit de la Bucureşti o comisie din partea Ministerului Culturii. Era o noutate absolută, părea că aici se întâmplă lucruri îngrozitoare. Întâlnirea comisiei cu colectivul artistic al teatrului pentru a elucida marea problemă a fost impresionantă: de fapt, lipsea problema. „Bate telegraful, bate. Ce altă treabă are? Întotdeauna transmite ce trebuie. ” Apoi fabrica de intrigi a dat faliment şi a avut prioritate ceea ce se întâmpla. Încet, încet s-au liniştit şi cei din oraş, o anumită parte din presă care se uita la oarecum chiorâş la faptul că eu veneam din Bucureşti, că nu eram din Timişoara, şi mai aveam şi alte defecte – vârsta, etc. Cu timpul, „defectul” s-a vădit a fi o calitate benefică


celor din jur – venind din altă parte, îmi păstrez un ochi limpede în ceea ce priveşte potenţialul oraşului şi ceea ce s-ar putea face aici. Teatrul Naţional din Timişoara are multe iniţiative pentru construirea comunităţii şi a spiritului civic. M.S.: Este un act de curaj. Cum spuneaţi, sunteţi din Bucureşti. Până la Timişoara este cale lungă… A.L.: Este în spiritul meseriei. Regizor fiind, am lucrat în teatre din diverse oraşe şi mi se părea normal să încerc şi acest drum. Şi apoi, un director general are un mandat, pe trei sau cinci ani. Primul meu mandat a fost de cinci ani. Desigur o provocare importantă. Eu, ca structură, cu mare greutate accept ideea fatalistă că societatea nu se poate îmbunătăţi. Când sunt întrebată dacă să încercăm sau nu construirea unui sistem oricât de complicat, totdeauna răspund „facem”. Am avut şansa unei familii minunate, a unor părinţi extraordinari. Am avut noroc de o şcoală foarte bună de cartier, cu profesori foarte buni, am trecut prin Liceul Pedagogic în regimul şcolar dinainte de 1989. Totdeauna m-a aflat într-un climat progresist, cu o nesfârşită dorinţă de a construi – de a te construi pe tine însuţi până la a construi o viaţă şi o societate. Este din ce în ce mai evident că nimic nu se schimbă în planul general fără o schimbare în primul rând în plan individual. Primul meu mandat mi-a demonstrat că se poate. De aceea am mers mai departe în al doilea mandat. După aceea vom mai vedea. Scopul meu în viaţă nu este funcţia de director până la pensie sau zece ani după… M.S.: Sunteţi la al doilea mandat. Câte din lucrurile pe care vi le-aţi propus pentru primul leaţi realizat şi câte au rămas pentru al doilea? A.L.: În primul mandat mi-am propus să trezesc interesul pentru trupa Teatrului Naţional, care era cotată ca lipsită de personalitate, de individualitate. Era atât percepţia criticii, cât şi a spectatorilor din oraş care veneau să cumpere bilete, dezorientaţi de reclama din faţa sălii teatrului, într-o confuzie absolută între spectacolele aduse din Bucureşti şi cele produse aici, ca şi între cele două instituţii care împart sala de spectacol – Teatrul Naţional şi Opera Naţională. Dacă ceream vreunui şofer de taxi să mă ducă la Teatrul Naţional, auzeam automat fie întrebarea „la Operă?”, fie, „unde este?”. După ceva ani, vreo trei, au apărut indicatoarele către Teatrul Naţional. Adică Teatrul Naţional devenise necesar în plan social cetăţenilor şi turiştilor. Una dintre modalităţi a fost promovarea reală a trupei de aici, dând o şansă fiecăruia. Şansa şi munca fiecăruia cu sine însuşi… M.S: Aşa am învăţat la şcoală… A.L.: Da, asta am învăţat şi este atât de valabil. Ce ni se întâmplă în momentul în care evadăm din societate şi cum revenim la ea, de la actor, la regizor, director sau oricare dintre noi. Acele puţine minute când ne hrănim pe noi înşine. Înainte de concursul din 2005 am văzut tot teatrul, toată clădirea. Mi s-a părut o călătorie în fantastic, am descoperit spaţii istorice abandonate, cum ar fi „Calea caleştii” devenită spaţiu de depozitare a decorurilor. Era limpede că aceste depozite pot deveni spaţii de joc, de repetiţie, de expoziţie, că aceste spaţii trebuie redate comunităţii şi scoase din inerţie. Mă gândeam atunci că dacă am putea muta şi atelierele de croitorie, în locul lor s-ar putea amenaja apartamente pentru actori. Nu eram prima care visa acest lucru, dar iată că după cinci ani de mandat reuşim să construim Fabrica de decoruri. Mie mi s-a părut posibil, normal, şi aşa s-a întâmplat. M.S.: Acum Fabrica de decoruri este în construcţie … A.L.: Primăria ne-a concesionat un hectar de pământ în Parcul industrial din cartierul Freidorf, iar Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a finanţat acest proiect care se încheie în decembrie 2011. Construim Fabrica de decoruri, respectiv o linie de producţie adevărată pentru decoruri de teatru şi depozitele unde mutăm toate decorurile stocate până acum în teatru. Eliberăm în felul acesta toate atelierele şi spaţiile pe care ele le-au ocupat, obţinând astfel perspectiva de a le reamenaja. Este prima fabrică de decoruri a unei instituţii teatrale de stat din România. În Europa, toate teatrele mari au fabrică de decoruri, şi nu în centrul oraşului.


M.S.: Cum a apărut Sala 2? A.L.: Teatrul Naţional şi publicul redobândit încet-încet simţeau nevoia de spaţii alternative. Sala Mare, împărţită zilnic cu Opera, are principiile sălii italiene. Genul de spectacol pentru care am optat eu ca director, vrând să definesc strategia şi direcţia Teatrului Naţional din Timişoara, era teatrul de azi, care părea incompatibil cu Sala Mare. Era o veşnică problemă de comunicare stilistică, chiar dacă ne străduiam să rezolvăm toate situaţiile tehnice ivite. Sălile alternative erau esenţiale. Ne gândeam ca unul dintre depozitele golite să devină sală studio. În 2008, Primăria a recuperat de la Direcţia Sportului clădirea din Parcul Civic şi am fost întrebaţi dacă ne interesează. Sala 2 fusese, de fapt, manej imperial, dar devenise peste ani o sală de sport nu prea bine întreţinută. Pentru acest spaţiu a intrat în competiţie şi Centrul Cultural German. Noi am câştigat datorită planificării investiţiei făcută de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, reparaţie care a avut loc anul următor în numai câteva luni. De obicei, durează ani. Pe de o parte lucrările au mers repede deoarece era cest tip de finanţare, dar pe de altă parte a fost gândul nostru – hai să vedem dacă se poate. E drept că noi mergeam zi de zi pe şantier… Sunt convinsă că visul imposibil poate fi realizat şi în ţara noastră, dar trebuie să ne debarasăm – fiecare dintre noi – de confortul aşteptării. M.S.: Aveţi o sală atelier şi în teatru … A.L.: În 2009 am luat în folosinţă spaţiul de la etajul 5, vechile studiouri ProTv. Le-am igienizat, am zugrăvit şi am făcut această sală de spectacole, Studio 5, cu dependinţele necesare de rigoare. Aşa că avem două spaţii alternative: Sala 2 (sală multifuncţională) şi Studio 5, sală de maxim 60 de locuri, unde se pot face spectacole cu unu-două personaje, foarte necesară şi importantă atât pentru actori, cât şi pentru publicul atras de apropierea de aria de joc. Nu este uşor să joci acolo. Studio 5 este o sală gândită mai mult pentru publicul tânăr… Sunt cinci etaje de urcat. Teatrul are foarte mulţi spectatori tineri şi când spun tineri mă gândesc la douăzeci-treizeci de ani. Sunt foarte bucuroasă când văd familii active, adică ocupate până peste cap, care iau bilete. În ziua de azi, oamenii au treabă, au copii, şi atunci nu mai au timpul şi dispoziţia necesare pentru teatru. M.S.: Este foarte frumos amenajată şi scara până la Studio 5. Cine a realizat picturile? A.L.: Elevii de la Liceul de Arte Plastice. Timp de trei zile copiii de la acest liceu au pictat personaje imaginare în mişcare. Au reuşit să creeze un spaţiu atrăgător, viu, care te poartă cinci etaje… M.S.: Toate aceste lucruri s-au întâmplat în timpul primului mandat? A.L.: Da. După ce am terminat reparaţiile la Sala 2, ne-am gândit să o înălţăm, să o supraetajăm şi să o aducem la standardele profesionale ale unei săli multifuncţionale. Vor mai apărea încă două săli mici – două studiouri, o terasă pentru spectacole în aer liber şi, bineînţeles, o cafenea. De doi ani, am început să jucăm vara în exteriorul teatrului. Primăvara şi vara publicul este dornic de spectacole în aer liber şi vrem să găsim o soluţie pentru a putea juca. Anul acesta am renunţat la spectacolul anunţat din motive de ploaie, aşa că terasa va avea amenajată şi o copertină pentru astfel de momente. În 2010, la evenimentul din Parcul Civic, de lângă Sala 2, cu Romeo şi Julieta, regizat de Rahim Burhan, au venit cam o mie de oameni. Cei care nu vedeau spectacolul stăteau pe jos şi ascultau textul şi muzica. În timpul Festivalului de Dramaturgie vrem să exploatăm şi mai mult evenimentele de stradă. Aceasta recreează o necesitate de a fi împreună fizic şi spiritual, necesitate care pare că, pe zi ce trece, o pierdem tot mai mult. În timpul


spectacolelor de stradă, oamenii se întâlnesc, se acceptă. De obicei, fug de ei înşişi şi de ceilalţi, senzaţia este că se ascund în apartamente, în case, în maşini, în computere, în telefoane şi că, de fapt, comunică deschis şi public din ce în ce mai puţin. Este foarte important să îi aducem pe oameni din nou împreună, să îi facem să comunice şi să se emoţioneze unul alături de celălalt. M.S.: Aţi primit şi Sinagoga… A.L.: Am concesionat de la Federaşia Comunităţilor Evreieşti din România pentru treizeci şi cinci de ani, Sinagoga din cartierul Fabric. Plănuim să înfiinţăm acolo un centru de antropologie teatrală. Este o sinagogă desacralizată, un spaţiu care te trimite către cercetare, dincolo de religie. Dincolo de religii şi de cuvinte, căutăm omul. (Cred că asta au încercat toate religiile la începuturi, dar latura politică a sărăcit această dimensiune). Sinagoga este monument istoric, aşadar trebuie să respectăm toate etapele legale care decurg. Vorbind despre monumente, cred că Teatrul Naţional din Timişoara este singura clădire de patrimoniu, clasă A, care nu este reparată. Imobilul aparţine Primăriei. M.S.: La premiera de aseară cu „O scrisoare pierdută” sala era plină… A.L.: Sunt foarte bucuroasă că acum două zile se vânduseră deja treizeci de bilete pentru spectacolul de luna viitoare. Vindem şi on-line, ceea ce face să vină la teatru un public destul de ocupat. Putem vorbi despre publicul Teatrului Național. Sala 2 a consacrat un tip de spectator curios, nou, tânăr ca spirit. Este un public tolerant, deschis, echidistant, pozitiv şi care se gândeşte de două ori înainte de a emite o opinie. La începutul mandatului mi-am dorit enorm să vindem bilete la casă pentru că, deşi aveam întotdeauna în sală în jur de 300400 de spectatori, nu simţeam că lumea are nevoie de teatru, că îl caută oriunde. Important este interesul oamenilor pentru teatru. Era o responsabilitate a mea pe care trebuia să mi-o asum. Acum când văd că se vând bilete şi văd coadă la casă mi se pare un vis împlinit. Se vând biletelela casă! Oamenii sună şi întreabă când joacă anumiți actori. M.S.: Cum a crescut trupa în toată această perioadă? A.L.: Când am venit eu, cea mai cunoscută dintre actorii tineri era Claudia Ieremia, care întradevăr este o actriţă foarte bună. Cu timpul au ieşit la lumină, ei făcând parte din trupă cu mulți ani înainte de mandatul meu, Ion Rizea care este directorul adjunct şi mâna mea dreaptă, Colin Buzoianu, Alina Reus, Victor Manovici…. O trupă!!!! La început, cel mai dificil lucru a fost să le demonstrez că pot avea încredere în ei. Nu înţeleg cum poate şti un director sau un regizor că actorii nu pot interpreta decât anumite tipuri de personaj. Mi s-a părut tot timpul important să le dau tuturor şansa datorită căreia să devină mai buni. Cred că aşa se întâmplă întotdeauna, e demonstrat istoric. Nu este nimic nou. Atunci când ai încredere în tine te poţi uita altfel la partenerul tău şi lucrurile încep să funcţioneze. Nu poţi fi deschis faţă de omul de lângă tine dacă tu însuţi eşti complet nesigur de tine. Cei din echipa mea de lucru nu au venit cu mine de la Bucureşti, erau aici. Cred că sunt foarte buni. Important este cum îi priveşti şi cum lucrezi cu ei. Oamenii nu pot da randament dacă îi te uiți la ei cu suspiciune. Este o problemă de mentalitate. Lucrul în echipă implică obiective și termene clare, ca mai departe echipa să poată lucra independent. Lucrul în echipă aduce o bogăție de strategie și asigură o mai mare adeziune. M.S.: Cum arată ziua unui director? A.L.: Acum arată ceva mai bine, dar au fost perioade când arăta groaznic. Veneam de dimineaţă şi plecam noaptea. Plină cu diverse, de la lucrurile interne, la cele externe, la ce se întâmplă în sală sau pe lângă ea, ce se face şi ce nu se face pe şantier, cum facem ca oamenii să lucreze la timp şi lucrurile să funcţioneze. De multe ori mă întâlnesc cu mine însămi în oglindă şi parcă fac cunoștință cu cineva doar aparent cunoscut. M.S.: Oamenii se uită altfel la o femeie director? A.L.: Da, se uită altfel. Nu cei din teatru. În primul rând, există mentalitatea că o femeie este întotdeauna influenţabilă sau că altcineva lucrează, şi nu ea. Înainte de concursul de director am montat un spectacol la Teatrul Național, „Scrinul negru” după G. Călinescu. Din distribuţie făceau parte aproape toţi actorii teatrului. Am avut multe probleme, am schimbat şase actori, neînţelegeri cu maşiniştii şi singura formulă a fost să rămân fermă și clară. Când s-a aflat că voi fi director, mulţi au avut insomnii. Nu am avut niciodată intenţia să dau pe nimeni afară şi


nici nu cred că frica de acest gen păzește turma, important este ca cei din teatru să dea randament. Mai multe probleme am avut cu cei din afara teatrului, cu anonimele care îmi inventau o viaţă personală tulbure. Această mentalitate misogină a societății începe să se autoanuleze. Dar cred că trăim încă într-o societate misogină. Ne întrebăm de ce femeile au devenit mult mai voluntare, deşi nu suficient pentru a-i pune la punct pe cei care îşi permit obrăznicii. Cred că societatea în sine trebuie să se schimbe. Astăzi femeia se află într-o cu totul altă postură decât înainte, ceea ce-i face pe bărbaţi să se simtă prost. Pentru ea, timpul efectiv de muncă este de patruzeci şi opt de ore în douăzeci şi patru, faţă de un bărbat care mai are timp şi de depresii. M.S.: Sunteţi mamă, femeie, director şi regizor. Când reuşiţi să le faceţi pe toate? A.L.: De când sunt director am montat un singur spectacol, în 2008, „Trei surori” de Cehov . Vroiam să intru cu trupa într-o altă etapă – cea a teatrului clasic. Am considerat că era momentul, că trupa s-a copt şi puteam intra în teatrul clasic. Apoi, anul acesta am fost invitată la Teatrul Național din Cluj să montez „La răscruce de vânturi” după Emily Brontë. Probabil că nu întâmplător aţi pus regizorul pe ultimul plan. Priorităţile mele sunt altele: sunt foarte prinsă la teatru și apoi băieţelul nostru este prioritatea timpului meu. Am montat „O scrisoare pierdută”, părându-mi-se că publicul este foarte dornic. În plus, anul viitor este anul Caragiale. Am tot auzit că în Timişoara Caragiale nu a avut succes şi am luat-o ca pe o provocare. Pașii riscanți din devenirea teatrului în mandatul meu mi-i asum. Aşa a apărut spectacolul acesta. Discursul de aseară a fost că Timişoara şi actorii sunt pregătiţi pentru Caragiale. Într-un fel, mi-am exprimat un anume regret că mi-ar fi plăcut să vorbim despre Caragiale ca istorie, nu ca prezent. M.S.: Apoi, urmează Timişoara Capitală Europeană… A.L.: Uniunea Europeană nu a finalizat încă procedura de selecție pentru viitoarea Capitală Europeană din 2020. În așteptarea criteriilor, Timișoara a înfiinţat Asociația Timişoara Capitală Culturală Europeană. Cu un an în urmă a avut loc o discuţie la Primărie între domnul Ministru al Culturii şi Patrimoniului Naţional, Kelemen Hunor, domnul Primar şi mulți alți directori din Timişoara, pentru înfiinţarea acestei asociaţii. După un an, Teatrul Național a luat iniţiativa şi a organizat toate întâlnirile de constituire la Sala 2, care reprezintă, ca spaţiu, un pas real către o capitală europeană. Acum actele sunt depuse la Judecătorie şi, în cel mult o lună, asociaţia va începe să funcţioneze. Timişoara are un background puternic, esenţial în şansele de a deveni Capitală Culturală Europeană. Este foarte important cum va fi conceput proiectul care se va depune peste doi ani, cât de original şi de important pentru comunitate, cu strategii pe toate ramurile. Timişoara este singurul oraş multicultural, are toate minorităţile, este un oraş unde nu au fost niciodată reacţii extreme. Este un oraş liber, european. Sunt foarte multe religii, de puțin timp a apărut chiar şi un Centru Cultural Arab. Este un loc care permite o imagine a Europei şi totul într-un spaţiu restrâns. În consiliul director al acestei asociaţii, noi o avem ca reprezentant al Teatrului Naţional “Mihai Eminescu” pe Codruţa Popov şi am convingerea că ea va fi tot timpul prezentă şi vigilentă în ce se întâmplă. M.S.: Ce spectacole aveţi programate pentru stagiunea 2011-2012? A.L.: Am avut deja două premiere – „Alergătorul” de Mattias Andersson, regia Olivia Grecea (la Studio 5) și „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale (în Sala Mare). Vom avea premiera cu „Deşteptarea primăverii” de Frank Wedekind, regia Cristian Ban (Sala 2); „Thomas şi prietenii lui”, un musical pentru copii (Sala Mare); în coproducţie cu Opera vom monta „Full Monty” („Goi puşcă”), un musical în regia lui Răzvan Mazilu (Sala Mare); Christian Papke va monta un spectacol în cadrul unui parteneriat româno-austriac, iar Sabin Popescu va monta „Pana de automobil” de Friedrich Dürrenmatt (Studio 5); „Pinocchio” după Collodi, regia Mirela Puia (Sala Mare); Ion-Ardeal Ieremia va monta „Gaiţele” de Kiriţescu (Sala Mare); „În aer”, textul Alexandrei Pâzgu, care a câştigat anul acesta Concursul Naţional de Dramaturgie, va fi pus în scenă de m.chris.nedeea, „M-am hotărât să devin prost”, o adaptare după un roman al lui Martin Page montată de Toni Cornici, proaspăt regizor (Studio 5) și „Copenhaga” de Michael Frayn, regia Adrian Tamaș (Sala 2). Ar trebui să încheiem stagiunea cu un spectacol montat de Mihai Măniuţiu.


M.S.: Sunt multe spectacole.... A.L.: Sunt trei spaţii, doar că noi lucrăm în mai multe săli în situația în care nu am avut niciodată un post suplimentar. Sunt douăzeci şi opt de actori angajaţi, cu toţii suntem nouăzeci de angajaţi. Suntem mult prea puţini pentru câte lucruri avem de făcut. La final de an, vom deschide şi fabrica de decoruri. De anul viitor va fi foarte greu pentru că această fabrică trebuie se producă şi trebuie să meargă într-un ritm diferit de tot ceea ce se întâmplă acum. Nu mai putem aştepta ca soluţiile să ne vină din altă parte, fiecare trebuie să le găsească pentru partea de care răspunde. M.S.: Uitându-vă înapoi la toţi aceşti ani sunteţi mulţumită? A.L.: Sunt mulţumită, dar îmi dau seama că timpul trece extrem de repede. Am o strângere de inimă când mă gândesc că au trecut şase ani. Nu sunt mulţi, dar pentru mine fiecare an este foarte prețios. Nu trăiesc aşteptând ce se va întâmpla peste cinci luni, în fiecare zi se întâmplă atât de multe încât uneori mă gândesc cum ar fi fost să optez pentru alt tip de viaţă. Dar nu îmi pare rău. Îmi pare foarte bine şi sper din toată inima că tot ce am reuşit să fac în Timişoara alături de toţi ceilalţi din echipă să însemne ceva şi să fie o gură de oxigen serioasă, să se vadă că lucrurile pot fi schimbate, că putem construi şi că oamenii sunt frumoşi. Cred că un creator ar trebui să găsească soluții, să vadă ceea ce alții nu văd și apoi să le arate și altora.


Articol O scrisoare