Exerciţii spirituale "A sluji pe Cristos şi Biserica", Gioseni, 5-8 august 2010

Institutul Secular al Sfintei Tereza a Pruncului Isus

„A sluji pe Cristos ºi Biserica”

Eserciţii spiritu ale GIOSENI - ROMÂNIA 5-8 august 2010

Institutul Secular al Sfintei Tereza a Pruncului Isus Institutul s-a născut în anul 1926, la Lugano Elveţia în urma intuiţiei profetice a întemeietorului nostru, Mons. Aurelio Bacciarini. A început cu două surori, Maria Motta şi Margherita Dotta, alegând-o ca patroană pe sfânta Tereza a Pruncului Isus.

La propunerea episcopului de atunci, s-a cumpărat cu mari sacrificii imobilul din Via Nassa, nr. 66, în 1939, apoi, din anul 1992, institutul s-a mutat în Via Nassa, nr. 64, din Lugano.

Terezinele în România Din anul 1996, Institutul Secular al Sfintei Tereza a Pruncului Isus este cunoscut şi în România. Primul grup al terezinelor s-a constituit în Ardeal. Ulterior s-au format şi alte grupuri în Muntenia şi în Moldova.

Terezinele îşi propun să trăiască viaţa cu un spirit nou şi să devină sare, lumină şi plămadă pentru lume. Doresc să trăiască radicalitatea Fericirilor, pentru a transforma lumea din interior.

Câmpul în care îşi desfăşoară apostolatul este lumea. Doresc să-şi împlinească viaţa lucrând în lume, îndeplinindu-şi activităţile de fiecare zi, trăind împreună cu oamenii obişnuiţi şi la fel ca ei.

Astfel se simt continuatoare ale misiunii lui Cristos care lucrează prin Biserică.

Autenticitatea unei terezine a. legătura spirituală cu fondatorii institutului, episcopul Aurelio Bacciarini şi Maria Motta. b. trăirea continuă a carismei institutului. c. însuşirea spiritualităţii Institutului Sfintei Tereza a Pruncului Isus. d. disponibilitate în purtarea crucii. e. răbdare în depăşirea crizelor. f. credinţă în biruinţa Celui care a ieşit glorios din mormânt.

2

Trei căi par a fi deschise pentru o nouă etapă istorică: ■ Cea dintâi este întoarcerea la origini pentru înţelegerea nucleului carismei, adică slujirea apostolatului în mijlocul lumii „păgânizate”; ■ Cea de-a doua este punerea în lumină a demnităţii femeii, grijă asumată încă de la început, dar încă mai profundă în vremea noastră, începând cu mişcările de tineret; ■ Cea de-a treia este răspândirea învăţăturii patroanei institutului, sfânta Tereza a Pruncului Isus.

Apostolatul unei terezine Terezinele pot ocupa posturi de catehete în parohii, oratorii şi şcoli. Domeniul de activitate cel mai evident este cel al muncii apostolice din parohie: ■ cateheză; ■ consilii parohiale; ■ slujiri liturgice; ■ îngrijirea prin muncă în familii; ■ activitate în Biserică.

Fiecare terezină trebuie să dea mărturie de viaţă creştină, cu credinţă şi bucurie. Se simte misionară acolo unde se află în lume pentru a împlini o slujire evanghelică.

Carisma În Institutul Secular al Sfintei Tereza a Pruncului Isus se pot înscrie persoane laice feminine, necăsătorite sau văduve. Carisma acestui institut este: ■ slujirea lui Cristos şi a Bisericii; ■ sprijinirea activităţii pastorale a diecezei.

3

Locul apostolatului - unul oficial, în casa centrală, unde se află un grup de surori; - unul mai ascuns, desfăşurat de fiecare terezină în parte, la locul de muncă, dar şi în parohie prin: a) apostolatul în slujba diecezei (apostolatul cultural ca apărare şi vestire). La Lugano a început cu Giornale del Popolo (până în anul 1973) şi revista Vita femminile (din anul 1926). În România, la Iaşi, se editează publicaţia bianuală a institutului, Calea cea mică (din anul 2002). b) colaborare la apostolatul diecezan „Acţiunea Catolică” şi organizarea de pelerinaje etc. c) activităţi în domeniul educaţiei tinerilor. În anul 1975, la Lugano, s-a inaugurat şcoala „La Commerciale” şi gimnaziul „Sant'Anna”, cu internat de fete. În România, terezinele lucrează în şcoli şi în spitale.

Texte biblice meditate de Sfânta Tereza a Pruncului Isus „Fiţi simpli ca porumbeii” (Mt 10,16). „Doamne, ce voieşti să fac?” (Fap 22,10). „Ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine” (In 17,21). „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte întru mine!” (Gal 2,20). „Nu am venit să-i chem la convertire pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (Lc 5,32). „Nu te teme, turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăţia” (Lc 12,32). „Şi vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor fi aşezaţi la masă în împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 13,29). „Pământul este luntrea ta, nu locul tău de odihnă” (Sfânta Tereza).

4

Sărbătorile Institutului Secular al Sfintei Tereza a Pruncului Isus (art. 33 din Constituţii) 1. Neprihănita Zămislire 2. Joia Sfântă 3. Rusaliile 4. Trupul Domnului 5. Preasfânta Inimă a lui Isus 6. Sfânta Tereza a Pruncului Isus 7. Ziua Mondială a Misiunilor 8. Aniversarea întemeierii institutului

Portretul unei terezine - curăţia - ascultarea - sărăcia - devoţiunea faţă de Sfânta Fecioară Maria şi sfânta Tereza - râvna adâncă pentru mântuirea sufletelor - reculegerea în rugăciune - spiritualitatea ferventă - respectarea sfintei reguli - trăirea credinţei şi a slujirii - supunerea faţă de ierarhia Bisericii - înţelegerea reciprocă - colaborarea rodnică - îmbrăcămintea modestă - seriozitatea - privirea luminoasă - surâsul primitor - prima la rugăciune - prima la lucru - prima la renunţare - mereu înţelegătoare - mereu optimistă - mereu smerită şi „ascunsă”.

5

„Iubita Maria Motta punea în muncã toatã ardoarea ºi disponibilitatea... ºi cerând cu supunere pãrerea colaboratoarelor”

Materialul din paginile anterioare a fost pregătit de sr. Agneza (Buhonca).

6

EXERCIŢIILE SPIRITUALE cu pr. Luca Bulgarini (Părinţii Carmelitani Desculţi)

„A sluji pe Cristos ºi Biserica” INSTITUTUL SECULAR AL SFINTEI TEREZA A PRUNCULUI ISUS

7

Introducere Înainte de a începe exerciţiile spirituale, dorim aici să reamintim principalele caracteristici ale institutului vostru, care au inspirat temele tratate în aceste zile.

Aspectul cel mai de seamă este bineînţeles, carisma slujirii, pe urmele lui Isus şi ale Fecioarei Maria, care nu au trăit această slujire ca nişte robi, ci din iubire.

Apoi carisma ne spune că este un stil de slujire în slujba diecezei, de fapt totul s-a dezvoltat din iniţiativa unui episcop, Aurelio Bacciarini, ajutat de Maria Motta, pentru a desfăşura Acţiunea Catolică, unitatea femeilor catolice, şi pentru a promova rolul laicatului în lume. Ţinta finală este sfinţirea femeilor ce aparţin acestui institut care s-au consacrat, dar trăiesc în lume, în familia lor ca laice.

Pentru a atinge acest scop al sfinţeniei se folosesc mijloacele potrivite precum „calea cea mica” a copilăriei spirituale deschisă de sfânta Tereza a Pruncului Isus, apoi rugăciunea personală şi o viaţă împărtăşită cu ceilalţi membri ai institutului prin momente de formare, şi trăind în familie acolo unde fiecare îndeplineşte misiunea lui proprie.

Momentele de întâlnire, de formare permanentă şi exerciţiile spirituale ar trebui să trezească mereu acea dorinţă de a descoperi în profunzime carisma de la origini, de a dezvolta şi de a fi atenţi la problema femeilor, de a trăi şi de a răspândi doctrina şi spiritualitatea sfintei Tereza cea mică.

La fiecare meditaţie îl invocăm pe Duhul Sfânt ca să ne inspire cuvintele cele mai potrivite şi să înţelegem prin ele cele mai necesare pentru viaţă noastră.

8

Prima meditaţie (5 august 2010): Carismă şi instituţiune În primul rând redescoperim carisma şi vocaţia institutului pentru a ne bucura de identitatea noastră. În Biserică nu suntem singure, ci aparţinem unei familii spirituale care ne dă fiecăreia o misiune, o datorie în viaţă: sfinţenia.

Conciliul Vatican al II-lea a vorbit în Lumen gentium despre ecleziologia de comuniune, adică despre acel mod nou şi evanghelic de a trăi în Biserică construind comuniune şi legături de colaborare între laici, călugări, preoţi, papa, episcopi, unii în slujba celorlalţi, fără să fie unii mai de seamă faţa de alţii, deoarece instituţiune şi carisme, sunt amândouă esenţa Bisericii, sunt cele două picioare prin care se mişca Biserica, cei doi plămâni prin care ea respiră. Aceste două dimensiuni ale Bisericii au nevoie una de alta, sunt complementare.

Instituţiunea Bisericii sunt ierarhia, episcopii, papa, preoţii, magisteriul, adică doctrina Bisericii cea adevărată.

Carismele sunt acele modalităţi diferite de a trăi adevărul creştin precum viaţa în familie. Laicat sau viaţă consacrată - şi aici avem sute de tipologii pe care Duhul Sfânt le-a suscitat în istoria bisericii pentru a răspunde la diferite exigenţe ale timpurilor.

Unele carisme sunt contemplative, altele sunt pentru a sluji pe cei bolnavi, pe copii, pe bătrâni; iar voi, pentru a sluji dieceza. În Biserică se nasc, la Rusalii, ca instituţiune, cei 12 primi episcopi care sunt apostolii şi în acelaşi timp au o carismă pură, deoarece acolo a suflat Duhul Sfânt şi a permis, prin darurile sale, să se răspândească în toate naţiunile. Maria era acolo ca Maica Bisericii şi plină de Duhul Sfânt. În acel moment, când Biserica era abia născută, tânără (calea copilăriei spirituale a sfintei Tereza, a fost necesar să se aprofundeze şi acest aspect de a „întineri biserica”), la rădăcina ei, observăm că sunt prezente) două aspecte: comuniune şi misiune.

9

Instituţiune care înseamnă apostoli, Petru, primul papă, învăţătura lor care este magisteriul, ei garantau rugăciunea şi predicarea cuvântului, Liturghia; şi pentru a îngriji mai bine aceste aspecte au numit şapte diaconi, ca să slujească pe cei săraci.

Carisma care e reprezentată de acele limbi de foc, de acea capacitate de a fi misionari în toate naţiunile, diferite sarcini pentru Biserică. De exemplu: sfântul Petru şi sfântul Paul au fost trimişi neamurilor păgâne, sfânta Maria, Maica Bisericii şi Fecioară; vor apărea în curând martirii şi fecioarele consacrate lui Cristos. Cu Biserica se nasc totodată şi stările de viaţă creştină: cei consacraţi şi cei căsătoriţi care sunt complementari şi în slujba reciprocă în viaţa eclezială şi pentru evanghelizare.

Să ne întoarcem acum la noi, la carisma institutului nostru, de a sluji. Care este cea mai mare slujire? Dorim aici sa ne fixăm asupra unui concept important pentru cele care o urmează, pe sfânta Tereza a Pruncului Isus şi a sfintei Feţe.

Slujirea cea mai mare pentru dieceză şi Biserică nu este de a face ceva deosebit, ci, în primul rând, este de a fi în inima Bisericii cu misiunea noastră personală, ca persoane consacrate, în ciuda celor care nu înţeleg alegerea noastră, deoarece doresc să vadă numai rezultate concrete şi vizibile, utile în societate.

Voi, terezinele, în redescoperirea carismei, căutaţi, găsiţi un loc în inima Bisericii voastre locale, pentru a fi ca acel vas de nard parfumat care a fost rupt în cinstea lui Cristos, chiar dacă era preţios şi chiar dacă se putea vinde pentru mulţi bani pentru săraci (In 12).

Avem nevoie în ajutorul diecezelor noastre de unele persoane care poate nu fac cine ştie ce extraordinar, dar prin munca lor zilnică se oferă, ca ofranda plăcută, ca să se răspândească un miros bun în Biserică, în lume.

10

Diecezele au nevoie de o inima vie, după cum spune sfânta Tereza: „Eu doresc să fiu în inima Bisericii iubirea!”

Instituţiunea are nevoie de aceste persoane care prin rugăciune, prin uniunea lor cu Cristos, şi cu o formare creştină bine îngrijită să fie inima bisericii. În ultimul rând, observăm că această carismă a voastră s-a născut de la un bărbat episcop, care este instituţiunea, care a căutat neobosit un sprijin pentru operele lui. Aceste energii noi au venit printr-o femeie Maria Motta, care reprezintă latură carismatică în colaborare cu episcopul Bacciarini.

Cred că nu este o întâmplare dacă totul a început prin două persoane, fiind amândouă la rădăcina carismei. Vedeţi că în istoria Bisericii cele mai durabile opere ale Duhului Sfânt şi pline de roade sunt cu un sfânt şi o sfântă în colaborare (sfântul Francisc, sfânta Clara, sfânta Tereza de Ávila, sfântul Ioan al Crucii, sfânta Terezita şi preoţii misionari şi multe alte exemple). Acest aspect aparţine şi carismei voastre.

• Tu personal cum trăieşti slujirea lui Cristos şi a Bisericii?

• Ce ai înţeles din carisma familiei tale şi cum îl poţi trăi acum?

LECTURĂ: Fap 2,17-18; Ex 33,19-23; 3Rg 19,11-14.

11

A doua meditaţie (5 august 2010, seara): Slujirea Mariei şi a lui Cristos Această seară vom fi mai scurţi, totuşi dorim să încheiem argumentul carismei de a sluji amintind cum Maria şi Isus au slujit, ca să fie ei modelul nostru principal când ne gândim ce putem face pentru Biserica noastră, pentru institutul nostru.

Mereu creştinii din orice vreme au ales-o pe Maria ca sprijin în viaţa lor; primii carmelitani (cărora sfânta Terezita le aparţine), în anul 1200 s-au adunat la poalele muntelui Carmel şi s-au supus Mariei. Aceasta a devenit pentru ei mamă, soră, şi stăpână care trebuia urmată şi slujită. De fapt, au construit în mijlocul chiliilor lor o capelă dedicată sfintei Fecioare Maria. Ea era centrul vieţii lor, ocrotirea şi exemplul.

Aici se leagă acel comentariu biblic din Cartea Regilor cap. 17, unde Prorocul Ilie vede de pe muntele Carmel, un norişor care va deveni apoi un mare torent, după acei trei ani de secetă.

Părinţii bisericeşti au citit aici în norul văzut de Ilie, pe Maria care vine, răsare din mare şi poartă cu sine harul lui Dumnezeu, pe Fiul său care a adus acea ploaie multdorită, apă vie şi mântuitoare. Maria e plină de orice virtute, cu carisma ei şi ne aduce toate harurile.

Slujirea ei trebuie contemplată în misterul Bunei-Vestiri unde ea, fecioara, devine mamă şi este chemată să slujească pe Fiul său chiar primindu-l în sânul ei, hrănindu-l cu sângele ei, deci lăsând ca Dumnezeu-Fiul să locuiască în trupului ei.

Prima slujire este să purtăm şi noi Sfânta Treime în persoana noastră. Cuvântul este acolo, sălăşluieşte în noi, iar Maria i-a dat o atenţie deosebită, de mamă.

Un alt exemplu înalt de slujire ne este oferit de Neprihănită Zămislire: Cristos prin suferinţele sale şi prin planul mântuirii şi-a pregătit această creatură nepătată care îşi păstrează fiinţa fără de 12

păcat în ciudă suferinţelor şi durerilor, precum şi a dificultăţilor prin care a trecut Maria şi Iosif; adică nu s-au descurajat, ci au păstrat credinţa vie, speranţa. Ea a fost lovită de păcatele oamenilor şi de răutatea lor fără să păcătuiască. Iată altă caracteristică pentru a fi slujitori buni acolo unde suntem şi chiar dacă noi, oamenii, suntem vulnerabili păcatului.

Maria apoi ne este mamă adevărată; ea ocroteşte cu acoperământul ei (scapularul carmelitan), ajută, ascultă, mângâie… Şi noi putem face toate aceste lucruri în familiile unde locuim fără nici o problemă şi deja o imităm pe Maria şi milostivirea ei!

Pentru meditaţia personală ne putem gândi la vizita Mariei la Elisabeta sau la multe alte momente din Evanghelie în care Maria slujeşte; putem spune cum a slujit acolo.

Cristos şi el a venit din sânul Tatălui ceresc să ne slujească pe noi, oamenii, aici pe pământ (Fil 2,5).

Nu i-a fost silă, scârbă de noi, ci, ca Dumnezeu, a lăsat cerul său divin şi s-a întrupat, chiar pentru a susţine omenirea, carnea, situaţia noastră slabă, care are nevoie de un exemplu de urmat, cineva mai puternic care ne însoţeşte mereu pe drumul vieţii. Prima sa slujire către umanitatea noastră este întruparea, este poate o empatie pe care o avem şi o căutăm cu alte persoane.

Apoi Isus ne-a iubit până la moarte pentru a ne mântui, ne-a spălat de păcatele noastre, ne-a iertat (samariteanul - Lc 10,30).

Altă formă excelentă de slujire este euharistia, prin care ne hrăneşte, ne susţine zilnic, se lasă el mâncat de noi, ca să înfăptuim şi noi o viaţă euharistică.

Dar pentru a da valoare la toate formele prin care şi noi slujim pe aproapele nostru în familiile noastre, trebuie să ne gândim de câte ori Isus în evanghelie a stat cu bolnavii, cu copiii, cu cei înţelepţi (Nicodim), cu femei, cu păcătoşi (Zaheu), cum a stat cu orice persoană cu care s-a întâlnit el în pelerinajele sale. Întâlnirile lui au fost un fel de a sluji omul, acel om, pe tine.

13

14

A treia meditaţie (6 august 2010): Rugăciunea Dintre scopurile principale ale institutului, cităm: dezvoltarea vieţii de rugăciune personală şi liturgică.

De fapt, partea liturgică este bine îngrijită prin participarea voastră la Liturghie, la care se cuvine să fie ascultată şi trăită în linişte şi cu mare iubire pentru ceea ce se întâmplă pe altar. În timpul zilei, recitaţi şi psalmii din Laude şi Vespere, sfinţind aşa orele zilei şi dând glas Bisericii, care neîncetat înalţă lauda ei prin glasurile voastre.

Noi, astăzi, dorim să aprofundăm rugăciunea personală, explicând puţin ceea ce este, cum se trăieşte şi se dezvoltă. Pentru aceasta ne amintim de şcoala carmelitană a sfintei Tereza de Avila care este o maestră, excelând în acest domeniu spiritual.

Fiecare persoană care începe sau deja a înaintat pe acest drum de rugăciune trebuie să fie convinsă că rugăciunea schimbă viaţa; este un exerciţiu foarte eficace în a transforma istoria noastră personală. Apoi tu, care te rogi, trebuie să ai o idee pozitivă despre tine, înaltă, deoarece omul este o creatură pregătită după imaginea şi asemănarea lui Cristos. Omul este precum muntele Carmel în Biblie, locul cel mai frumos, plin de frumuseţe, cu apă şi flori, unde Dumnezeu vine „să se răcorească”, căutându-te pe tine (Gen 3,8), pentru a sta în dialog de prietenie cu tine.

Sfânta Tereza dezvoltă o antropologie pozitivă despre omul care este un castel cu multe locuinţe în sufletul său şi acolo în centrul mai adânc al sufletului locuieşte sfânta Treime care ne aşteaptă acolo pentru a se dezvălui pe sine, pentru a ne arăta sensul vieţii noastre, pentru a ne spune de ce ne-a creat, ce misiune avem noi în planul său de mântuire, cât ne iubeşte. Şi sfânta Tereza a Pruncul Isus, în primul capitol (Istoria unui suflet) vorbeşte despre grădină sufletelor, în care sunt sfinţi mari 15

şi fiinţe mici, dar toate ca nişte flori, fiecare de neînlocuit, mai ales cei mici care îl constrâng din iubire şi milostivire pe Dumnezeu să se aplece asupra lor pentru a gusta parfumul lor.

Rugăciunea este poartă care ne permite să intrăm în lăuntrul nostru, în castel (Castelul interior al sfintei Tereza de Avila), atraşi de şoaptele lui. Începem să ne cunoaştem şi pe noi, să plângem păcatele noastre, slăbiciunile noastre, dar şi să vedem cele bune, ceea ce îi place lui Isus în noi, care nu ne lasă niciodată, ne iubeşte aşa cum suntem, pentru că are un plan frumos cu noi de realizat.

Datorită lui, noi vom fi transformaţi în lumină, în izvor de apă vie.

La început, noi suntem ca viermele de mătase, care este urât, mănâncă şi se închide în căsuţa lui pentru a muri şi a deveni un fluturaş alb frumos care zboară la sursa de lumină pentru a se uni acolo cu acea sursă, pentru a se uni cu Dumnezeu (Castelul interior, cap. V).

Fragmentul biblic 1Cor 15,45 vorbeşte despre acest mister: omul vechi trebuie să fie transformat în omul cel nou care este Cristos. Acest lucru se întâmplă la Botez, când murim şi renaştem în Cristos, apoi în cursul vieţii noastre prin etapele rugăciunii care este o viaţă în dezvoltare, tindem spre uniunea perfectă cu Cristos, spre sfinţenie. Este un drum care ne cere etape de renunţare, de purificare, de dezlipire, într-un cuvânt să cunoaştem crucea fiecare cum o primeşte în viaţă. Isus ne încearcă, ne lămureşte prin focul crucii sale, pentru a fi descoperiţi mai credincioşi, uniţi cu el, oameni de încredere prin care el realizează opera mântuiri.

Sfânta Tereza descrie etapele rugăciunii care durează toată viaţă unui om, precum patru moduri de a adăpa o grădină.

1) a scoate apă din fântână cu mare efort: când ne apucăm de rugăciunea vocală şi ne străduim să fim atenţi la cuvintele pe care le rostim frumos cu buzele noastre. Prea des noi recităm rozariul grăbiţi sau alte rugăciuni fără să ne dăm seamă de ceea ce ele 16

conţin. Sau medităm în linişte, dar e greu să fim atenţi la subiectul citit, mintea zboară, fantezia ne abate de la rugăciunea noastră. Tereza ne spune că trebuie să ne întoarcem de fiecare dată cu efortul personal, să ne sprijinim cu Evanghelia citind din viaţa lui Isus, să medităm despre el ca om şi ne va ajuta. În cea mare parte a vieţii noastre experimentăm acest mod de rugăciune foarte chinuitor, arid, fără gust, în care începem să ne cunoaştem pe noi, cum suntem făcuţi, fragili, încercăm mereu să rămânem în castelul nostru, ne luptăm cu forţele care ne trag afară.

2) a adăpa gradină cu o roată cu multe găleţi: aici deja, de uneori fără mult efort, cunoaştem un har care ne lasă liniştiţi în colocviu dulce cu Isus, timpul trece şi nu ne dăm seamă, aici voinţa iubeşte, ne ţine în legătură cu Dumnezeu şi dacă fantezia zboară şi nu reuşim s-o stăpânim, iar raţiunea lucrează asupra a tot ce s-a citit şi gustăm ceva din ceea ce am înţeles. Tereza ne sfătuieşte să fim dintre cei care mai degrabă iubesc prin voinţă şi să nu ne oprim prea mult sau cu fantezia acolo unde aleargă.

Omul înţelege că, dacă a greşit, a căzut, trebuie să se ridice repede.

Primeşte de la Cristos adevărată umilinţă, se cunoaşte pe sine.

Nimic nu putem face de la noi, totul este în mâinile lui.

Câştigăm încredere de fii.

Omul de rugăciune rămâne mulţi ani din viaţă în aceste două etape. În Castel interior (III) este exemplul cu tânărul bogat (Mt 19,16) care este creştinul sigur că le face pe toate foarte bine, nimic nu îi lipseşte, observă cele 10 porunci, se spovedeşte, se duce la Liturghie, este bun cu vecinii, ce mai trebuie să facă? Este creştinul închis în siguranţele lui care nu va ieşi din această stare, dacă Dumnezeu nu-l va scoate forţat, prin purificări pasive.

17

A patra meditaţie (6 august 2010): Continuă despre Rugăciune 3) a iriga grădina prin canal: aici rugăciunea atinge un nivel mistic de contemplaţie care este dăruită din cer, nu se cucereşte prin efortul nostru. Deci grădina este udată fără mult efort, apa izvorăşte din sânul nostru (In 4,14) (Castelul interior, IV) cum spune Isus de vorbă cu Samariteanca. Ap 21,6 cap. 22, omul este acel Ierusalim ceresc de unde iese apa vieţii pentru veşnicie). Aici se simte un gust nou, cresc virtuţile, mai ales umilinţa, iubirea şi detaşarea. Creşte şi dorinţa de a fi mai mult singuri cu Dumnezeu.

Operele noastre, de fapt, sunt ale lui care şi-a găsit un suflet unit cu voinţa lui. Se naşte mereu o laudă şi o mulţumire pentru tot ceea ce se întâmplă.

4) a iriga prin ploaie: adică nu se mai lucrează, pentru că toată grija este în mâinile lui Dumnezeu.

Este acea etapa mistică unde se vorbeşte de omul îndumnezeit, unit prin voinţă cu Dumnezeu, aici e sfinţenie, aici e crucea trăită din iubire pentru Cristos, aici este Marta şi Maria împreună.

Omul este contemplativ şi activ numai că acţiunile sunt cu totul după planul lui Dumnezeu. Cei care au ajuns aici în viaţa lor de rugăciune sunt socotiţi mai vrednici de a fi pe cruce cu Isus Cristos, nu sunt scutiţi de suferinţe, dar ele sunt trăite cu mare răbdare, cu virtuţi bine dezvoltate; luptele şi adversităţile nu fac decât să confirme uniunea lor cu Cristos, cum trăieşte omul unit cu Dumnezeu (Castelul interior, VII).

Rugăciunile deci nu sunt nişte poezii frumoase spuse cu iubire, ci sunt toată viaţa unui creştin care devine şi se transformă în omul cel nou. Pentru a parcurge acest drum fascinant e nevoie de o companie care este Biserica, sunt prietenii noştri din institut, un duhovnic, adică persoane care îmi spun cu adevărat cine sunt, unde greşesc, mă corectează, mă susţin în momentele grele, primesc ceea ce le împărtăşesc lor. Deci este indispensabil să ai o 18

companie bună pentru viaţa ta de rugăciune, pentru că vei intra în momente dificile ale vieţii şi trebuie să ai un sprijin.

ACTIV ŞI PASIV Noaptea credinţei active. Este un argument care trebuie ştiut de cine se roagă, deoarece este vorba de o viaţă concretă, de istoria noastră. În primele etape este omul care face mai mult cu asceza lui, se hotărăşte să mediteze, să fie virtuos moral, se desprinde voluntar de vicii, de lucruri inutile, se formează în credinţă. Sunt înfrânate poftele trupului, şi ale simţurilor. Această muncă firească în asceză o face omul în mod activ asupra trupului şi sufletului său.

Noaptea credinţei pasive. Dar uneori viaţa ne prezintă nişte surprize mai puţin plăcute, o boală, o moarte, o suferinţă, ceva care ţine de trup sau de sufletul tău şi tu suferi şi nu ştii de ce, ce rost are ceea ce se întâmplă. Lucrurile nu mai merg bine, nu sunt de înţeles.

Tradiţia carmelitană, mai ales sfântul Ioan al Crucii, spune că cine s-a angajat pe drumul perfecţiunii cu rugăciune, Dumnezeu îl ia în serios şi îl pregăteşte pentru a-l duce în vârful muntelui.

Cei care sunt aleşi, sunt şi încercaţi, purificaţi, prin anumite probe în viaţă pentru a se regăsi şi pentru a fi mai strâns uniţi cu El (Ap 3,19). E vorba de a fi purificaţi în trup şi în suflet de o mână care este a lui Dumnezeu, care ştie să ajungă să cureţe până în străfundurile noastre, acolo unde nici noi nu ştim să ajungem.

Pentru aceasta nu ştim de ce se întâmplă ceva; se spune că persoana respectivă intră în noaptea credinţei şi suferă un fel de depresie. Pentru mulţi ani se poate trăi aşa, dar apoi soarele va străluci din nou şi tu vei fi acel fluturaş, acel om nou care nu va înceta să sufere, dar de data aceasta strâns unit cu Cristos care a promis că va birui lumea, şi noi cu el.

Terminăm această meditaţie despre rugăciune spunând: Cine se roagă, o face mai ales pentru alţii, pentru a cere, pentru a mulţumi, pentru Biserică, pentru toţi îngerii şi sfinţii şi, mai ales, pentru a-l lăuda cu pioşenie pe Dumnezeu.

19

Tereza a Pruncului Isus ne-a învăţat să ne rugăm pentru preoţi, pentru instituţiunea Bisericii, ca să împlinească datoria ei. Cine se roagă mijloceşte pentru alţii; ceea ce trăieşti trebuie să dăruieşti mai departe; pentru acest motiv rugăciunea va da mai multe roade dacă este făcută împreună, ca voi, într-o familie cu o carismă, cu o spiritualitate, şi mai ales cu un scop.

20

A cincea meditaţie (7 august 2010): Doctrina Sfintei Tereza Vorbim acum puţin şi reamintim punctele principale ale doctrinei sfintei Tereza a Pruncului Isus, patroana institutului, pe care doriţi mereu s-o aprofundaţi.

Sfânta Tereza este doctor al Bisericii şi doctrina ei este numită calea mică a copilăriei spirituale.

Ea se simţea un grăunte de nisip faţă de marii sfinţi care au făcut mari opere în Biserică şi se simţea neputincioasă pentru a-l iubi pe Dumnezeu. În ciuda sentimentelor şi a mentalităţii destul de severe şi janseniste din epoca ei, Tereza a făcut experienţa unui Dumnezeu cu adevărat Tată, plin de milostivire, care ridică la sine pe copiii cei mai mici; aşa a fost calea ei de sfinţenie; ea s-a lăsat iubită precum o fac şi copiii.

Lipsită de putere pentru a împlini ceva mare, Tereza s-a dedat unei asceze prin mici acţiuni zilnice precum: abandonare de sine, a înfrânge voinţa proprie, a renunţa la replici, a face mici servicii fără a le evidenţia, a nu se sprijini pe spate când era aşezată, eforturi pentru a nu se scuza, a mortifica orgoliul.

Această mică şi fructuoasă cale pentru a ajunge între sfinţi se poate rezuma în actul ei de ofrandă iubirii milostive.

Spune: „Inimile oamenilor se întorc spre făpturi în loc să se arunce în braţele tale şi să-ţi primească iubirea” sau „Mă dăruiesc ca ardere de tot Iubirii tale milostive revărsându-mi în suflet preaplinul duioşiei tale, să devin martiră a iubirii tale”.

Noi, oamenii adulţi şi maturi, ştim cât de greu este să ne lăsăm cu adevărat iubiţi de semenii noştri care ne doresc binele, ei bine, Tereza în acest sens va fi martira iubirii.

Din punct de vedere biblic, Tereza trăieşte şi experimentează din plin ce înseamnă a fi copilul lui Dumnezeu, ceea ce vrea Isus 21

să fii; suntem moştenitori cu el (Ef 3,26), suntem menit la înfierea divină.

Nu numai noi, creştinii, suntem chemaţi să devenim copii, mai tineri, ci şi Biserica în ansamblu ei, prin această cale mică, întinereşte, se întoarce la naşterea ei, la rădăcinile ei, sub cruce, cu Maria, Ioan, Duhul Sfânt suflat de Cristos mort, izvorât din coasta lui împreună cu celelalte sacramente.

Sau, aşa cum am mai spus, în momentul Rusaliilor, prin limbi de foc. Instituţiunea Bisericii ar descoperi că se naşte o dată împreună cu carismele şi nu poate trăi fără ele, sunt complementare, trebuie promovate şi respectate, dar acest lucru este valid şi pentru carismele care caută să fie primite şi recunoscute de Biserică, instituţiune. (Lăsam această reflecţie pentru un alt moment, dar ar fi interesant de aprofundat ce înseamnă a întineri pentru Biserică!).

Dincolo de faptul că Tereza ne-a descoperit un loc în inima Bisericii, mai ales pentru acele fiinţe chemate la rugăciune şi ne aminteşte de asemenea importanţa de a avea o inima misionară, deschisă, largă iubitoare, acum în concret. Încercăm să punem în cinci puncte doctrina ei: 1. Dumnezeu este iubire, milostivire, e Tată şi Mamă, cum spune şi Biblia, se apleacă spre acele fiinţe mai mici şi plăpânde; acest adevăr Tereza îl simte şi îl trăieşte intens până şi în viaţa de familie. În istoria Bisericii această duioşie faţă de Dumnezeu se pierduse, dar este un har pentru toţi. Această redescoperire prin experienţa făcută de Tereza, care explică din nou ce înseamnă a fi copii ai lui Dumnezeu: încredere, îndrăzneală, abandon, micime şi sărăcie.

2. Creatura poate dori lucruri mari pentru că este locuită de Dumnezeu cel infinit, poate să-i ceară orice despre sfinţenie, în ciuda nimicniciei sale.

3. Nimicul nostru este iubit, deci ne putem iubi şi noi pe noi înşine, cu toate slăbiciunile noastre şi defectele, deoarece nu 22

suntem nişte orfani, suntem în siguranţă. El nu ne părăseşte pentru slăbiciunile noastre. Această etapă de libertate faţă de sine este dificil de ajuns.

4. Biserica este casa mea, patria mea, familia mea, unde mă simt bine, unde sunt hrănit cu sacramente, unde are cine să mă îndrume; o pot iubi din toată inima ca pe o mamă, o pot sluji plin de recunoştinţă.

5. Copilul care se lasă mai mult mistuit de această iubire, se uneşte şi mai mult cu Dumnezeu, iubeşte, devine misionar pentru a iubi până la ultimul om de la marginile lumii. Totul apare, creşte şi se concretizează de la o comuniune adevărată; astfel se naşte această mişcare de misionar şi misiune. Tereza va ajuta din cer o mulţime de suflete, va mijloci pentru preoţi şi va fi o existenţă pentru alţii.

23

A şasea meditaţie (7 august 2010): Elisabeta a Sfintei Treimi Terezita are o soră spirituală, care a murit tot tânără şi a fost consumată de iubirea lui Cristos.

Cred că merită să fie cunoscută călugăriţa carmelitană, Elisabeta a sfintei Treimi, care este fericită şi care are un mesaj spiritual foarte potrivit pentru voi care sunteţi chemate la o viaţă de rugăciune trăind din plin în lume. Ea ne va învăţa cum putem fi persoane contemplative în lume, cum se poate trăi prezenţa divină în adâncul nostru, fără să lăsăm lumea care ne înconjoară şi ne solicită, fiindcă nu sunteţi la mănăstire.

Elisabeta s-a născut în anul 1880, în Franţa. Era foarte ataşată de familia ei, se pricepea foarte bine să cânte la pian, a şi câştigat premii la Conservatorul din Dijon, la 15 ani. Era o persoană foarte deschisă, cu mulţi prieteni, călătorea mult în vacanţă, o încânta natura, dar deasupra a toate îl iubea mult pe Cristos, căruia i se consacrase, în lume. La 21 de ani, mama o lasă să intre la mănăstirea carmelitană unde va trăi numai şase ani foarte intenşi de iubire şi de unire cu Dumnezeu.

Nici un har extraordinar nu s-a întâmplat în viaţa ei, dar experienţa despre Sfânta Treime în ea a fost preţioasă şi a trăit-o de multe ori chiar şi atunci când încă nu intrase în mănăstire. Pentru aceasta ne poate ajuta mult în viaţă noastră de rugăciune.

De mică i se spusese că numele ei însemna a fi „casa lui Dumnezeu” şi acest lucru o frapase chiar în ziua primei sfinte Împărtăşanii. Toată viaţă ei este un comentariu viu al Evangheliei unde se spune că Isus şi Tatăl vor veni în noi şi vor locui în noi (In 14,23).

Elisabeta este o fiinţă escatologică, adică o persoană care a trăit cerul pe pământ cu picioarele aici, dar tot prezentă în credinţă şi în sânul sfintei Treimi. Pentru asta ne este maestră de interioritate.

Viaţa în sfânta Treime nu e logică matematică, ci intimitate: o persoană conţine în sine pe cealaltă, diferite, dar şi unite între ele.

24

Tot limbajul său vorbeşte de interioritate, de profunzime, de abis, care este omul, pentru a-l întâlni şi a-l primi pe Dumnezeu cel infinit. Vorbeşte mereu de a intra, de a se scufunda, de a crea o intimitate, o legătură cu Dumnezeu. Precum şi Cristos vorbeşte despre sine şi despre Tatăl (Mt 11,27; In 13,3; In 17,2).

Această legătură de iubire se petrece fără minuni, în credinţă pură, ea se oferă ca jertfă de iubire (a citit cele scrise de Tereza a Pruncului Isus şi a asimilat mesajul).

Faptul că a trăit tot rămânând în lume şi nu a avut fenomene mistice extraordinare, ci a trăit în credinţă pură, ne ajută pe noi creştinii care, după ani de rugăciune, încă suntem prizonieri ai eului nostru, care ar dori să simtă cine ştie ce.

Ea a acceptat logica iubirii care a celor care îl iau în serios pe Cristos şi s-a lăsat consumată de această iubire; în această privinţă noi suntem mai reticenţi.

Dumnezeu este ascuns, dar prezent şi activ asupra persoanei tale. Trebuie să încetăm să ne uităm la noi, să ne plângem, trebuie să ne detaşăm de eul nostru, de sentimente, pentru a crede că El ne schimbă viaţă dacă i-o oferim cu generozitate (2Cor 3,18).

Prin credinţă se poate trăi acum veşnicia, slava cerească, deoarece existăm deja în sânul sfintei Treimi. Pentru asta Elisabeta trăia deja în veşnicie şi a descoperit misiunea ei pe pământ şi în cer, de a fi Laus Gloriae, adică „Lauda gloriei” (Ef 2,12), o creatură care cântă, laudă, adoră pe Dumnezeu, nu numai prin cuvinte, ci şi prin toată viaţa, fiinţa, existenţa ei. De fapt, am fost creaţi şi predestinaţi pentru slava Lui (Rom 8,29-30).

Ap 5,6-14 ne spune cum toate creaturile se mişcă în cor pentru a-l adora pe Mielul aşezat pe tron. Fiecare persoană este menită să fie un instrument docil în mâinile Domnului şi cu cât suntem mai docile, cu atât mai bună şi rafinată melodie va ieşi din noi. Elisabeta vrea să se abandoneze fără să fie ea acel instrument care cântă şi are senzaţia de un preaplin de iubire (Ef2,4) din parte lui Dumnezeu.

25

După cum ne îndeamnă papa Benedict al XVI-lea, în enciclica sa Spe Salvi 22: este necesar un progres în formarea etică a omului, în creşterea omului interior. Elisabeta are pentru Biserică o misiune şi un mesaj. Grija de interioritatea umană, mai ales a sufletelor chemate la o consacrare specială, va fi datoria ei; din cer va sprijini oricine se pune pe această cale, în legătură cu Dumnezeu.

Pentru asta o putem ruga să ne ajute pe noi toţi să ajungem acolo unde Dumnezeu ne aşteaptă, să ne transforme, să îndeplinim ceea ce el doreşte de la noi.

Multe suflete sunt prizoniere ale eului lor care stă prea mult la suprafaţă şi nu reuşesc niciodată să se pătrundă, pentru a se cunoaşte pentru a se întâlni cu Dumnezeu, adevărul nostru, care locuieşte în noi.

Slujirea apostolică a sfinţilor şi a Elisabetei nu a terminat cu viaţa lor pe pământ, ci continuă din cer pentru noi.

Redăm rugăciunea Elisabetei adresată Sfintei Treimi: O Dumnezeul meu Treime pe care o ador, din 21 noiembrie 1904. „O Dumnezeul meu, Treime sfântă pe care o ador, ajută-mă să mă uit pe mine însămi în întregime, să mă aşez în tine, nemişcată şi liniştită, ca şi cum sufletul meu ar fi deja în veşnicie. Ca nimic să nu poată tulbura pacea mea şi nici să mă facă să ies din tine, o Imuabilul meu, dar fiecare minut să mă ducă cât mai departe în profunzimea Misterului tău. Împacă sufletul meu, pregăteşte în el cerul tău, lăcaşul tău iubit şi locul tău de odihnă. Să nu te las niciodată singur, să fiu în întregime acolo, complet trează în credinţa mea, toată adorând dăruită pe deplin acţiunii tale creatoare.

O Cristoase al meu iubit, răstignit din dragoste, aş vrea să-ţi fiu mireasă pentru inima Ta, aş vrea să te acopăr de glorie, aş vrea să te iubesc ... până să mor! Dar simt neputinţa mea şi îţi cer «să mă îmbraci de tine însuţi», să identifici sufletul meu cu toate mişcările sufletului Tău, să mă scufunzi, să mă copleşeşti, să mă înlocuieşti pe mine, pentru ca viaţa mea să nu fie decât o iradiaţie a Vieţii tale. Vino în mine ca Adorator, ca Răscumpărător şi Mântuitor.

26

O Cuvânt etern, Cuvântul Dumnezeului meu, vreau să-mi trăiesc viaţa ascultându-te, să fiu pe deplin docilă ca să învăţ totul de la tine. Apoi, prin toate nopţile, toate golurile, toate neputinţele, vreau să mă uit la tine întotdeauna şi să rămân sub lumina ta mare; o Astrul meu iubit, fascinează-mă ca să nu mai pot ieşi din strălucirea ta!

O Foc mistuitor, Duh de iubire, «ţâşneşte în mine” ca să se facă în sufletul meu o întruchipare a Cuvântului: să fiu precum o umanitate sporită din El în care îşi reînnoieşte tot Misterul său. Şi tu, Tată, apleacă-te spre biata ta creatură, «acoper-o cu umbra ta», să nu vezi în ea decât «pe Prea Iubitul Tău în care ţi-ai găsit toate mulţumirile tale!».

O Treimea mea, cel Tot al meu, Fericirea mea, Solitudine infinită, Imensitate în care mă pierd, mă ofer Ţie ca o pradă! Cufunda-te în mine ca să mă ascund şi eu în Tine, aşteptând să contemplu în lumina ta abisul măreţiilor tale!”

• Cum îngrijim interioritatea noastră?

• Continuăm căutând misiunea noastră în Biserică, convinşi că El ne a predestinat un loc în planul său universal?

27

A şaptea meditaţie (8 august 2010, duminică): Despre femeie în gândirea lui Edith Stein Am ajuns la ultima meditaţie şi continuăm să vorbim despre un argument important pentru carisma voastră, femei. Fiindcă tot am luat din spiritualitatea carmelitană, acum ne inspirăm din Edith Stein, o autoare renumită în filozofie şi patroana Europei, pentru stilul de viaţă pe care l-a avut.

S-a născut dintr-o familie de evrei şi de tânără s-a declarat atee, apoi şi-a consumat existenţa căutând adevărul vieţii cu o pasiune de netăgăduit. Citind din viaţă sfintei Tereza de Avila, ea singură a spus că, până la urmă, s-a sfârşit lunga ei căutare atunci când s-a întâlnit cu adevărul creştin care i-a deschis un spaţiu nou pentru a savura neliniştea ei. Va călători în toată Europa pentru conferinţe, apoi a devenit călugăriţă şi moare martiră la Auschwitz.

Pentru papa Ioan Paul al II-lea, Edith a reprezentat cel mai bine pe omul modern, plin de întrebări, care trăieşte într-o lume dramatică, zbuciumată.

Edith Stein era o femeie foarte dezvoltată, intelectual vorbind, şi a reflectat mult despre condiţia femeii. A notat că persoana contemplativă, de rugăciune, chiar pentru că trăieşte mai aproape de Dumnezeu şi de centrul libertăţii sale, este şi mai activă, adică persoana se realizează prin actele ei şi aceste acte sunt mai desăvârşite în măsura în care omul se ascunde mai mult în puterea lui Dumnezeu (act şi putinţă). Ca să ne dezvoltăm cel mai bine în viaţa, să fim cu adevărat liberi, trebuie să coborâm în interiorul nostru, să ne transcendem, cine îşi pierde viaţă o va regăsi (cf. Lc 9,23)!

Acum să vedem ce idee ne sugerează Edith despre femeie.

Unii aşteaptă de la voi o lume mai bună, alţii văd pe femeie chiar ca pe un diavol. Atunci cine sunteţi? Ce trebuie să fiţi? S-a schimbat vremea pe când femeia rămânea numai în sat, acasă, la locul ei de soţie si de mamă. Chiar voi astăzi veniţi aici, la conferinţe, la exerciţii spirituale, odinioară nu era îngăduit. Deci se deschide 28

pentru voi un stil nou de viaţă, o nouă demnitate, în lume şi în Biserică, fiindcă sunt sfinţi care vorbesc aşa.

E foarte important acum să vorbim despre identitatea şi sufletul feminin pentru a înţelege despre ce e vorbă.

Există trei feluri de femei: una mai îndreptată spre instinct, fără formare intelectuală, care este tot sentiment. Apoi un tip mai pregătit, dar care trăieşte superficial nişte idealuri de suprafaţă care simte că ar avea o demnitate mai mare. În fine, avem o femeie ideală, veşnicul feminin, pură, devotată, slujitoare, iubitoare generoasă.

Există aici oare ceva comun? Ceva care poate să fie propriul esenţei feminine? Da: Dorinţa de a dărui iubire, de a o primi, de a realiza mereu un ideal mai înalt pentru sine, pentru cei dragi ai săi. Femeia din instinct tinde spre cea mai mare maturizare pentru ea şi pentru ceilalţi, despre care are o responsabilitate, femeia trezeşte în sine şi în ceilalţi idealul uman care încă doarme în noi.

Ca să înţelegem mai bine acest specific feminin trebuie să vedem şi caracteristicile bărbatului: ei se realizează mai mult în exterior, nu lăuntric, ci prin acţiune, pentru a realiza ceva, idealul este de a crea de a construi ceva concret; sentimente, atenţii deosebite faţă de persoanele din jur nu există sau sunt pe planul al doilea.

Femeile şi bărbaţii, ca oameni sunt alcătuiţi de suflet şi trup care se pătrund unul în altul, fără posibilitatea de a-i deosebi: sufletul prin memorie, raţiune, voinţă, fantezie, psihologie, mişcă trupul, care, la rândul lui, prin simţurile exterioare, duce la suflet ceea ce cunoaştem, emoţiile noastre.

Dar femeia are un trup diferit, care reacţionează diferit şi transmite senzaţii, emoţii, efecte cu total diferite de ceea ce se întâmplă la bărbaţi. Edith spune că legătură între trup şi suflet, la femei, este mult mai strânsă, mult mai pătrunzătoare decât la bărbat, care de pildă, are o coajă, „o piele de elefant” , un trup mai puţin sensibil.

29

La femei sufletul pătrunde mult mai mult trupul care este şi mai sensibil, empatic, atent la alte persoane; numai o astfel de structură permite femeilor să poarte 9 luni un copil în ele şi să trăiască cu el în comuniune adâncă; este nevoie de o astfel de structură şi de viaţă interioară la o mamă, pe care bărbaţii nu o pot înţelege.

La femei, trupul şi sufletul sunt mai intim unite între ele. Sufletul feminin este prezent şi trăieşte mai puternic în toate mădularele trupului şi în consecinţă, este mult mai mult frapat în interior de ceea ce se întâmplă în exterior.

Bărbaţii sunt mai puţin sensibili şi, emoţional, îndepărtaţi.

Trupul lor este simţit mai mult ca instrument de muncă, pentru a realiza ceva. Abia când un om este lovit de o boală, de exemplu, este orb, şi trupul nu mai este un instrument perfect de muncă, atunci el dezvoltă mult mai mult altfel de sensibilităţi, de potenţialităţi mai lăuntrice.

Dacă aşa este făcută femeia, nu numai mamele, ci toate femeile au aceeaşi structură şi o dezvoltă, o foloseşte fiecare după starea de viaţă pe care o are: mame căsătorite sau persoane consacrate, despărţite, singure... E logic de înţeles la ce foloseşte structura feminină la o mamă; dar acum merită să vedem pentru cele consacrate sau singure, ce rost are şi cum poate fi de folos această uniune deosebită între trup şi suflet care face femeile mai sensibile emoţional şi sentimental vorbind.

Prin această prismă sunt mai ascuţite şi văd mai uşor sensul persoanelor, a lucrurilor; intuiesc mai repede, au o forţă deosebită în a apăra viaţa, de a o ocroti, de a educa şi a creşte alte fiinţe, dăruind energii pentru dezvoltarea lor umană şi spirituală. Pentru asta femeia ştie să sufere mai mult, se ataşează mai mult, dar îndură mai bine durerea şi ceea ce lipseşte. Se îndrumă, alege ceea ce este concret, se adaptează mai bine.

Toate aceste lucruri o femeie le face de obicei pentru soţul şi copii săi, dar le poate face foarte bine pentru alte persoane pe care 30

Dumnezeu i le încredinţează, de exemplu, dacă sunt la grădiniţă, la scoală, la spital, la o mănăstire trăind pentru Biserică şi aşa mai departe, la muncă, la serviciu, cu clienţi, cu colegii.

Chiar acolo unde este o femeie, ambientul de lucru se schimbă în bine şi o casă, unde este o femeie, este şi mai bună. În Vechiul Testament, femeia era privită numai pentru copii, pentru căsătorie, pentru a dezvolta specia umană, nu avea demnitate, nici drepturi. Nu conta nimic în societate.

Ceva nou apare cu Cristos care s-a purtat atât de diferit şi de frumos cu femeile, încât a început o eră nouă, unde nu numai că există căsătorie, ci aceasta devine un sacrament. Acum şi fecioria are un sens în legătură cu Cristos; Maria ne învaţă o maternitate spirituală, a cuceri şi a forma suflete pentru Cristos.

Consacrarea nu împuţinează omenitatea femeilor, o exaltă, pentru că nu sunt dăruite pentru toată viaţă numai la o familie, ci sunt libere în Cristos, de a fi trimise în toată lumea pentru a sluji pe semenii lor, unde se cere, după ascultare. Unii sunt chemaţi pentru aceasta, care e o vocaţie, dar ideea este că orice femeie poate dezvolta din plin toate potenţialele şi talentele pe care le are ca persoană şi chiar ca femeie. În istoria Bisericii, în primul rând, au apărut fecioarele pentru că orice consacrare se potriveşte în mod special femeilor, care prin natura lor sunt dăruite, disponibile, devotate, mai ales dacă e vorba de Isus!

Nu ascundem că femeile au şi o latură negativă, sunt pericole de la care trebuie să ne apărăm, dacă le cunoaştem: de a fi unilateral pe plan emoţional sentimental, riscul de a nu dezvolta suficient planul intelectual şi voinţa pentru a găsi un echilibru şi obiectivitate când se fac alegeri. Sentimentele răscolesc sufletul şi iese o cunoştinţă îndoielnică despre realitate, totul se bazează pe instinct, pe visuri. De aici importanţă de a forma şi cultiva latură intelectuală a femeilor prin şcoală, unde emotivitatea şi o cunoaştere gândită se balansează şi duc spre idealuri mai potrivite, înalte.

31

De fapt, în zilele noastre, acest pas s-a făcut şi a adus rezultate enorme, femeia participă la o iubire mai activă, participă mai mult în societate, un spaţiu al lor propriu, se recunoaşte capacitatea lor în domeniul economic şi în administraţie (ex. Maria Motta), acasă sunt inima care veghează asupra bărbaţilor să nu cadă în activism, ci să cultive un umanism integral, tinerii să se maturizeze şi religios vorbind. Potrivită femeilor este profesiunea de medic, de asistent social, pentru că are atitudinea de a considera pacientul ca persoană, nu numai o boală, un număr.

Maria, care este mamă şi fecioară, este tronul înţelepciunii, este femeie sfântă, comoara tuturor virtuţilor, să vă inspire pentru a fi şi la rândul vostru femei sfinte care ştiu să folosească toţi talanţii cu care sunt înzestrate, mai ales acela de a fi femeie în sensul cel mai plin, nobil, gândit de Dumnezeu.

32

Concluzii Slujirea Bisericii sau a diecezei locale este posibilă numai dacă suntem noi conştienţi despre darurile pe care le posedăm, pentru că luând parte la derularea unei istorii bogate, am primit în mâinile noastre o carismă foarte clară şi instrumente pentru a lucra mai bine.

Da! Trebuie să recunoaştem că persoana noastră e foarte bogată (nu-i vorba de bani, bineînţeles). Avem motive bune de a fi mulţumite pentru că am primit mult de la Dumnezeu în ceea ce priveşte vocaţia, precum şi surori care ne sunt alături sufleteşte.

Avem nevoie de astfel de persoane fericite, deoarece ele îşi dau seama de ceea ce au primit şi la ce sunt chemate să facă. În aceste zile am vorbit despre Institutul Secular „Sfânta Tereza a Pruncului Isus” şi despre carismele sale, despre a sluji după exemplul Mariei şi a lui Isus, despre rugăciune şi am exemplificat o posibilitate de a sluji pentru institutul vostru, aici, în România, prin ceea ce ne-au sugerat cele trei sfinte.

- Sfânta Tereza a Pruncul Isus: este patroana voastră, care vă îndeamnă să activaţi în inima Bisericii cu o iubire grijulie pentru toţi cei care sunt chemaţi la o viaţă activă: preoţi, episcopi, teologi, care reprezintă magisteriul şi instituţia Bisericii.

- Fericita Elisabeta a Sfintei Treimi: carmelitană, se poate spune că este sora de suflet a Terezei cea mică. Elisabeta ne-a învăţat pe toţi, fără să fim călugăriţe, ci în viaţa de laici, să intrăm mai în profunzime în sufletul nostru ca să ne întâlnim cu Sfânta Treime şi să fim instrumente docile în mâinile lui Dumnezeu.

- Sfânta Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein): ea răspunde, prin viaţa pe care a trăit-o, la multe întrebări ale omului de azi, şi pentru asta a fost declarată patroană a Europei.

Mai ales în legătură cu un argument foarte important considerat în institutul vostru, cel al demnităţii femeilor, Edith ne oferă 33

o lecţie despre cum să descoperim carisma unică a femeilor şi vocaţia lor în lume şi pentru Biserică.

Dialogurile publice precum şi cele avute în patru ochi, în aceste zile, au sprijinit climatul de prietenie şi de îmbogăţire reciprocă; cu siguranţă sunt multe dintre acţiunile cele mai frumoase săvârşite de Duhul Sfânt între noi la exerciţiile spirituale, care au fost chiar foarte rodnice pentru cine a predicat, şi aşa sperăm şi pentru cele care le-au ascultat şi însuşit.

Pr. Luca Bulgarini, OCD

34

Rugăciunea sfintei Tereza înainte de spovadă Chiar dacă aş avea pe conştiinţă toate crimele lumii, n-aş pierde în crederea; aş merge cu inima zdrobită de căinţă şi m-aş arunca în braţele tale, mântuitorul meu. Ştiu că-l iubeşti pe fiul risipitor, am auzit cuvintele tale către sfânta Magdalena, către samariteancă şi către femeia adulteră. Nu, nimeni nu ar putea să mă înfricoşeze, căci ştiu cât trebuie să contez pe iubirea şi pe mila ta. Ştiu că toată această mulţime de ofense va dispare într-o clipă, ca o picătură de apă aruncată pe nişte jăratec aprins.

Deci, mă arunc în braţele tale, o părinte milostiv, mă întorc la tine cu smerenia şi căinţa fiului risipitor. Tu nu mă vei respinge, deoarece e o bucurie pentru inima ta dumnezeiască, de a ierta astfel de nenorociţi şi săraci ca mine. Te-am supărat prin păcatele mele; nu îngădui ca să te supăr de mii de ori mai greu, prin lipsa mea de încredere.

Aşa repet şi nu voi înceta de a repeta: preasfântă Inimă a lui Isus, în tine îmi pun toată încrederea mea! Amin.

Rugăciunea sfintei Tereza după spovadă O, Dumnezeul meu, ştiu că adevărurile tale cele pătrunzătoare umplu multe suflete. Veselia şi bucuria umplu inima mea la acest gând, căci eu nu aştept atât de mult de la dreptatea ta, cât aştept de la mila ta! Deci pentru că eşti drept, o, Dumnezeul meu, eşti totodată milostiv şi aştepţi mult, pentru că eşti prea milostiv şi cunoşti firea noastră, aducându-ţi aminte că nu suntem decât fire mici de praf. „Precum tatăl se miluieşte de fiii săi, aşa te-ai miluit Tu, Doamne, de noi” (Ps 102-8,13,14).

O da, prea bunul meu stăpân, cred că Tu nu-ţi vei aduce aminte de necredinţa mea, ci de dorinţa mea, ca de acum înainte să înveselesc inima ta cu credinţă.

O, dă-mi harul să fiu statornică în dorinţele cele bune, pe care mi le inspiri tu însuţi. Vezi că nu vreau să rănesc inima ta cea bună 35

prin nepăsarea mea şi prin căderea mea zilnică. Voi cădea până la capăt, căci sunt slăbiciunea însăşi, dar să te rănesc, o Isuse al meu, nu vreau niciodată, niciodată. De aceea, te rog să-mi dai harul, ca după fiecare cădere, să mă arunc în braţele tale cu încredere şi cu hotărâre de îndreptare. Ştiu, o Isuse, că nu mă vei respinge, ci cu dragoste vei spune îngerilor care te înconjoară: „Puneţi inelul în degetul ei şi să ne veselim!”

O Isuse, ce bun eşti! De ce e atât de puţin cunoscută bunătatea inimii tale prea sfinte! Ah! Ştiu, că voind să aibă cineva parte de aceste comori neînţelese ale milostivirii tale, trebuie să-şi cunoască mizeria proprie.

Acest har te rog să mi-l dai, prin mijlocirea preasfintei tale Maici Maria, o Isuse, milostivirea mea! Amin.

Rugăciune sfintei Tereza a Pruncului Isus înainte de sfânta Împărtăşanie Tu care ai văzut mizeria micimii mele şi nu te temi să te cobori în sufletul meu, intră în inima mea. Tu amintirea dragostei, o Sacrament sfânt, pe care te slăvesc şi te cinstesc, intră în inima mea!

Tu, pe care te ador, iar când bunătatea ta va binevoi să locuiască în inima mea, fă ca inima mea să simtă acest har, ca să pot muri în plină ardoare.

O Isuse, tu spui către mine: „coboară-te în grabă, astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Lc 19,5). O Domnul meu, adoraţiunea ta ne-a ridicat deasupra tuturor lucrurilor. Oare posedându-te pe tine, n-aş putea spune împreună cu sfântul Ioan al Crucii, că totul este al meu: „Pământul e al meu, Dumnezeu e al meu, cerul e al meu şi Maica Dumnezeului meu este a mea!” Până când îmi spui tu, să mă cobor, o Isuse!

Când voi întreba despre tine, precum apostolii odinioară: „Învăţătorule, unde locuieşti?” Ce-mi vei răspunde, tu Doamne? „Vulpea îşi are vizuina ei şi păsările cerului îşi au cuiburi; doar Fiul omului n-are unde-şi odihni capul” (Lc 9, 58).

36

O Isuse, înţeleg acum până unde vrei să mă cobor, ca să-ţi pot oferi ţie drept locuinţă. Trebuie să fiu aşa de săracă, încât nici măcar să nu am unde să-mi pun capul…

Iată ce doreşte Isus, când vrea să se coboare în inima mea.

O, aş vrea să mă cobor atât de jos, încât să-şi poată odihni capul şi să simtă, că este iubit şi înţeles. Amin.

Rugăciunea sfintei Tereza a Pruncului Isus după sfânta Împărtăşanie O cuvântului veşnic, mântuitorul meu! Tu eşti vulturul pe care-l doreşte sufletul meu. Tu te-ai coborât în zbor pe pământul exilului.

Tu ai vrut să suferi şi să mori, ca să atragi toate sufletele către tine şi să le mistui în focul veşniciei adoraţii ale preasfintei Treimi, iar acum, când te-ai întors spre lumina ta nepătrunsă, rămâi în această vale de lacrimi ascuns în hostia albă, ca să ne poţi hrăni cu propriul tău Trup şi Sânge. O Isuse, îngăduie-mi să-ţi spun că dragostea ta a depăşit orice limite. Şi în faţa acestui fapt inima mea poate ia oare să nu se piardă după Tine! Poate oare încrederea şi nădejdea mea să mai aibă graniţă? Ah, ştiu că sfinţii au făcut lucruri mari pentru tine, că au făcut lucruri suprafireşti. Eu sunt un nimic pentru că pot face lucruri mari., iar nebunia mea este nădejdea, că dragostea ta vrea să mă primească drept jertfă, că îngerii şi sfinţii din cer mă vor ajuta să zbor la tine pe propriile tale aripi, o adoratorul meu Isus!

Rugăciuni către sfânta Tereza a Pruncului Isus 1. O sfântă Tereza a Pruncului Isus şi a sfintei Feţe, care doreai în timpul vieţii tale muritoare, că „să te ţii continuu cu duhul la picioarele Crucii” pentru a primi roua dumnezeiască a mântuirii şi a o revărsa apoi asupra sufletelor, acum când priveşti în slava sa pe mântuitorului înviat, te rugăm să ne dobândeşti în această zi, ca roadele răscumpărării să fie aplicate la nenumărate suflete.

Amin.

37

2. O Tatăl nostru din ceruri, care prin mijlocirea sfintei Tereza a Pruncului Isus ai voit să aduci aminte lumii iubirea plină de milă care-ţi umple inima ta şi încrederea filială, pe care trebuie să o avem în tine. Îţi mulţumim cu umilinţă, că ai umplut de atâta slavă pe aceea, care a fost totdeauna copila ta cea atât de credincioasă şi că i-ai dat o putere minunată, pentru a atrage la tine în fiecare zi un număr mare de suflete, căci te vor lăuda pentru toată veşnicia.

Sfântă „mică Tereza”, adu-ţi aminte de făgăduinţa ta, că vei face binele pe pământ răspândeşte cu îmbelşugare ploaia ta de trandafiri, asupra acelora, care se roagă la tine şi dobândeşte-ne de la Dumnezeu harurile, pe care le aşteptăm de la bunătatea sa nemărginită. Amin.

3. Iubită floare a lui Isus, zâmbeşte-ne! Şi prin nepreţuitul tău zâmbet nevinovat, împlineşte-ţi făgăduinţa ta: lasă să cadă asupra noastră ploaia ta te trandafiri, care să ne aducă aminte de Dumnezeu şi de bucuria veşnică, pe care ne-a pregătit-o în cer, unde nădăjduim să cântăm milostivirile lui Isus împreună cu tine, în veci. Amin.

O sfântă Tereza a Pruncului Isus, prin neobişnuita-ţi putere de a face minuni, cu care te-a înzestrat bunul Dumnezeu, dobândeşte-mi harul… pentru care te rog cu încredere şi speranţă prin această rugăciune. Amin.

Invocaţie la sfânta Tereza Adu-ţi aminte, o puternică „Mică Regină”, dulce oglindă a milostivei Fecioare Maria, adu-ţi aminte de descoperirea pe care ne-ai făcut-o tu însăşi, ca că niciodată nu se roagă cineva în zadar şi nimeni din cei care te cheamă în ajutor nu sunt părăsiţi de tine. Însufleţită de cea mai deplină încredere, vin să-ţi amintesc făgăduinţa ta, că-ţi vei petrece cerul făcând binele pe pământ; vin să te rog, ca să reverşi asupra mea şi asupra tuturor celor pentru care implor ocrotirea ta, o abundentă ploaie de trandafiri, un torent de haruri cereşti.

Grăbeşte-te să răspunzi chemării mele, îndură-te să te cobori lângă mine, pentru a mă aprinde de dragostea dumnezeiască şi pentru a asculta smerita ta rugăciune. Amin.

38

Act de consfinţire la sfânta Tereza Serafică fecioară, sfânta Tereza a Pruncului Isus, iubita mea mijlocitoare şi patroană, care în viaţa ta de pe pământ te-ai rugat lui Dumnezeu pentru toate sufletele mici, care s-ar consfinţi iubirii sale, eu te aleg în faţa Preasfintei Treimi, a Preasfintei Fecioare Maria şi a îngerului meu păzitor, drept învăţătoarea şi conducătoarea mea pe calea copilăriei duhovniceşti. Îţi făgăduiesc cu tărie să merg călăuzită de tine, şi pe lângă aceasta, să fac tot ce îmi stă în putinţă, ca să te ajut la îndeplinirea misiunii tale pe pământ.

O serafica mea fecioară, sfânta Tereza, dobândeşte-mi de la Dumnezeu îmbelşugata lui milă, ca sufletul meu să alerge vesel pe calea poruncilor lui; dobândeşte-mi harul, ca el să mă lumineze pentru a-mi putea da seama de neînsemnătatea făpturii mele şi de incapacitatea ei de a face binele şi întăreşte în mine încrederea şi iubirea în Isus. Învaţă-mă să mă sfinţesc, nu numai pentru mine, dar şi pentru sfânta Biserică şi pentru mulţimea de suflete, pe care doresc să le mântuiesc prin iubire şi jertfă, ca în chipul acesta să se înveselească inima Părintelui din ceruri. Amin.

© Tipărit la Iaşi, România, în anul 2010.

Coordonatoare: sr. Teodora Pantazi (tel. 0745.322.920; 0232.255.123; e-mail: teodora.pantazi@yahoo.com).

Tehnoredactare şi design: Ovidiu Bişog (e-mail: ovibis@gmail.com).

39

„Iubirea mi-a dãruit cheia vocaþiei mele.

Am înþeles cã, dacã Biserica are un trup alcãtuit din mãdulare diferite, cel mai necesar, cel mai nobil dintre toate nu-i lipseºte, am înþeles cã Biserica are o Inimã ºi cã aceastã Inimã arde în Iubire.

Am înþeles cã numai Iubirea lucreazã în mãdularele Bisericii...

Am înþeles cã Iubirea cuprinde toate vocaþiile, cã Iubirea este totul, cã ea îmbrãþiºeazã toate timpurile ºi toate locurile... într-un cuvânt, cã este Eternã!...

O, Isuse, Iubirea mea... mi-am gãsit în sfârºit vocaþia, vocaþia mea este Iubirea! În inima Bisericii, voi fi Iubirea... astfel voi fi totul...”

(Sfânta Tereza de Lisieux, Istoria unui suflet)