Calea cea mica, nr. 14 / octombrie 2008

Page 1


Suflet terezian

„…Mi se pare cã iubirea poate înlocui o viaþã lungã. Isus nu se uitã la timp, pentru cã acesta nu existã în Cer. El nu trebuie sã priveascã decât la iubire. Cereþi sã-mi dea multã ºi mie. Nu doresc iubirea sensibilã, ci doar simþitã de Isus. Oh, sã-l iubeºti ºi sã-l faci iubit, cât este de dulce! Spuneþi-i sã mã ia mai bine în ziua Profesiunii mele dacã ar fi încã sã-l mai supãr, cãci aº vrea sã duc în Cer rochia albã al celui de al doilea botez al meu, fãrã nici o patã. Mi se pare cã Isus poate foarte uºor sã-mi dãruiascã harul sã nu-l mai ofensez, sau mãcar sã nu fac decât greºeli care nu îl ofenseazã, ci aduc doar o umilinþã ºi fac iubirea mai puternicã. Viaþa este într-adevãr misterioasã. Este un deºert ºi un exil… Dar în adâncul sufletului simþi cã va veni o zi a depãrtãrilor infinite, depãrtãri acre ne vor face sã uitãm pentru totdeauna tristeþile deºertului ºi exilului… …Eu nu înþeleg reculegerea pe care o fac, nu mã gândesc la nimic, într-un cuvânt sunt o hrubã întunecoasã!... Oh, cereþi lui Isus, dumneata care îmi eºti luminã, sã nu permitã ca sufletele sã fie lipsite, din cauza mea, de luminile care le sunt necesare, ci ca întunericul meu sã slujeascã la luminarea lor… Cereþi-i, de asemenea, ca sã fac o reculegere bunã ºi sã fie cât se poate de mulþumit; atunci voi fi ºi eu mulþumitã ºi voi consimþi sã merg toatã viaþa pe calea obscurã unde sunt acum, ca sã ajung la sfârºit pe muntele iubirii, dar cred cã aceasta nu va fi aici jos”.

Sfânta Tereza a Pruncului Isus (Surorii Agnes a lui Isus, în timpul reculegerii sale de profesiune – septembrie 1890)

Rugãciune pentru dobândirea umilinþei O, Isuse, vreau sã mã cobor cu umilinþã ºi sã-mi supun voinþa mea la aceea a surorilor mele, fãrã a le contrazice în nimic ºi fãrã a cãuta dacã ele au sau nu dreptul sã-mi comande. Nimeni, o, preaiubitul meu, nu avea acest drept faþã de tine ºi totuºi tu ai fost supus nu numai faþã de sfânta Fecioarã ºi faþã de sfântul Iosif, dar ºi faþã de cãlãii tãi. Acum, eu vãd în Ostie culmea zdrobirilor tale. Cu ce umilinþã, o, divin Rege al Slavei, te supui tuturor preoþilor tãi, fãrã a face nici o distincþie între cei care te iubesc ºi cei care sunt vai! cãldicei sau reci în slujirea ta. Ei pot sã grãbeascã sau sã întârzie ora sfântului Sacrificiu, tu eºti totdeauna gata sã cobori din cer la chemarea lor. O, preaiubitul meu, sub voalul albei Ostii, cât de blând ºi de smerit cu inima îmi apari! Pentru a mã învãþa umilinþa, nu te poþi coborî mai mult ºi eu vreau sã rãspund iubirii tale, sã mã aºez în ultimul rând, sã împart umilinþele tale, „ca sã am parte cu tine” (In 13.8) în împãrtãºirea cerurilor. Te implor, divinul meu Isus, sã-mi trimiþi o umilinþã de fiecare datã când voi încerca sã mã ridic deasupra altora. Pentru a obþine acest har de la milostivirea ta infinitã, îþi voi repeta adesea: „Isuse blând ºi smerit cu inima, fã inima mea asemenea cu a ta”. Amin.

„Rugaþi-vã fãrã încetare!” M-am întors recent din Þara Sfântã, o adevãratã oazã de rugãciune pentru toþi: creºtini, evrei, musulmani. Era chiar luna Ramadanului, luna de rugãciune ºi pocãinþã a musulmanilor. Fiind ºi o zi de vineri am vãzut puhoaie imense de oameni care mergeau sau veneau de la rugãciune. Impresionant ca numãr de oameni în rugãciune! Am vãzut apoi, la începutul ºabatului, vineri seara, mulþimi de tineri ºi bãtrâni, la Zidul Plângerii, rugându-se. Impresionant ca formã de exprimare a rugãciunii. ªi am mai vãzut, pe tot parcursul pelerinajului, mii ºi mii de pelerini creºtini, parcã mereu în rugãciune la diferite locuri sfinte ºi la orice orã din zi: mereu creºtini în rugãciune la casa Mariei din Nazaret, pe Calea Crucii, chiar la ore foarte matinale, ºi permanent (chiar ºi noaptea) la Sfântul Mormânt. Ce am înþeles eu din toate acestea? Cã omul are mereu nevoie de a se ruga, de a fi în legãturã cu Dumnezeu. Ce bine a subliniat Isus aceastã necesitate a rugãciunii când a spus: „Rugaþi-vã fãrã încetare!” Pe de altã parte, putem observa în lumea modernã o acutã crizã de rugãciune. Puþini oameni apeleazã azi la rugãciune, cantitatea de rugãciune pare a fi în scãdere. Sã fie orientalii, de care vorbeam mai sus, mai înclinaþi spre rugãciune? Oare sã fi pierdut europenii simþul rugãciunii? Poate cã da. ªi totuºi nu putem gândi viaþa Bisericii, viaþa creºtinului ºi, cu atât mai mult, viaþa unei persoane care este implicatã în Bisericã (preoþi ºi persoane consacrate) fãrã rugãciune, fãrã seva rugãciunii. În urmã cu 160 de ani a apãrut o minunatã miºcare a Apostolatului Rugãciunii. Prin aceasta creºtinii erau invitaþi sã se roage cu ochii deschiºi asupra lumii oferind lui Dumnezeu fiecare zi pentru salvarea lumii. La Puy-en-Velay (Franþa) câþiva tineri iezuiþi, deºi preocupaþi cu cãrþile ºi cursurile lor, au dorit sã porneascã, la sfârºitul cursurilor, prin lume ca misionari. În ziua de 3 decembrie 1844, în sãrbãtoarea Sf. Francisc Xaveriu, patronul misiunilor, pãrintele Gautrelet le-a þinut o impresionantã conferinþã. El le-a spus cã nu e nevoie sã aºtepte terminarea cursurilor: „Fiþi deja misionari prin rugãciunea voastrã, prin oferirea fiecãrei zile. Rugaþi-vã pentru oamenii pe care îi veþi întâlni mâine. Fiecare om este mântuitor împreunã cu Isus Cristos.” Zilele acelor tineri au fost transformate de aceste cuvinte. Ei au dublat evlavia ºi au trãit mai profund muncile, bucuriile, necazurile… pe care le-au întâlnit zilnic. În rugãciune ei ofereau toate acestea lui Dumnezeu pentru intenþiile care erau afiºate la gazeta comunitãþii. Astãzi, rãspândit în peste 70 de þãri, Apostolatul Rugãciunii, recunoscut de cãtre papa Pius IX în anul 1849, difuzeazã în toatã lumea intenþiile de rugãciune lunarã: una generalã ºi una misionarã. Apostolatul Rugãciunii se bazeazã pe patru piloni: rugãciunea, oferirea zilei, Inima lui Isus ºi Euharistia. Astãzi acest apostolat este la fel de necesar, dar ºi la fel de posibil fiecãrei persoane. Oare poate spune cineva ca nu se poate ruga? O poate face ºi copilul mic, ºi bolnavul aþintit la pat, ºi cel din închisoare, ºi cel care nu vede, ºi cel sãnãtos, ºi cãlãtorul, ºi cel asaltat de necazuri…toþi. ªi mai e ceva: prin rugãciune se poate obþine totul: marile minuni s-au obþinut prin rugãciuni. Sã ne gândim doar la convertirea sfântului Augustin. Nu cred cã e o exagerare dacã spun cã rugãciunea este aceea ca salveazã lumea. Toþi putem face ceva pentru salvarea omenirii prin rugãciunea noastrã. Sã ascultãm ºi sã luãm aminte la invitaþia insistentã a lui Isus: „Rugaþi-vã fãrã încetare!”.

Pr. Iosif Dorcu


octombrie 2007

Calea cea micã

3

Sfânta Tereza a Pruncului Isus model contemporan de rugãciune Când vorbim despre rugãciune, este corect sã ne adresãm celor care ºi-au dedicat viaþa acestei practici în calitate de persoane contemplative. Între acestea, un exemplu deosebit se gãseºte în Sfânta Tereza de Lisieux, care poate deveni o însoþitoare de cãlãtorie pentru toþi care doresc sã se roage. Ne putem întreba, ce ne poate spune astãzi o tânãrã care a trãit într-un mediu burghez ºi restrâns, construit pe legile „onoarei ºi eleganþei”, care a intrat de tânãrã într-un Carmel înainte de „a cunoaºte lumea” ºi care a murit la vârsta 24 de ani? Lãsând de-o parte vârsta tânãrã, Tereza are ceva în comun cu tinerii de astãzi? Cu siguranþã, ea avea problemele ei, ca noi toþi. O frazã de acest gen poate crea o oarecare confuzie, deoarece suntem obiºnuiþi sã vedem pe sfinþi ca fiinþe aproape perfecte sau greu de imitat, în timp ce ei sunt persoane care, ca ºi noi, care au depus eforturi deosebite pentru a creºte, a crede, a spera ºi a iubi. Viaþa Sfintei Tereza nu diferã mult de cea a multor tineri care trãiesc drame psihologice, rãni existenþiale ºi temeri de naturã diferitã: autobiografia ei ne prezintã o persoanã care îºi pierde mama la o vârstã fragedã, ºi apoi, la vârsta de nouã ani, pe sora ei care o crescuse; o viaþã marcatã de drame ºi de crize dintre cele mai diferite. Nimic idilic în viaþa ei. Dar este mângâietor sã vedem cum harul lui Dumnezeu lucreazã ºi în limitele noastre, tocmai prin ele; chiar ºi prin rãnile noastre psihologice, sufleteºti sau prin greutãþile noastre de fiecare zi. Rugãciunea pe care Tereza ne-o prezintã naºte tocmai din conºtiinþa de a fi mãrginitã, de a nu fi un mare „vultur”, dar o „pasãre” fragilã care poate aºtepta doar de la Dumnezeu firimiturile pentru a putea trãi. Este o rugãciune de încredere ºi de abandonare, de aºteptare ºi de speranþã. „În ciuda micimii mele, eu pot aspira la sfinþenie. A deveni mai mare îmi este imposibil, trebuie sã mã suport aºa cum sunt cu toate imperfecþiunile mele; totuºi vreau sã caut drumul cel mai drept ºi scurt care duce la Cer, o cale micã dar nouã”, scrie ea în autobiografie.

Dacã citim „Istoria unui suflet”, trebuie, înainte de toate, sã mergem dincolo de limbajul puþin neobiºnuit ºi uneori obositor ºi dulceag, pentru a surprinde profunzimea intuiþiilor unei tinere care ºtie sã facã deosebire printre elementele de spiritualitate clasicã ceea ce este secundar pentru a adera la ceea ce poate rãspunde propriei vocaþii personale. Tereza nu ne furnizeazã reþete deosebite pentru rugãciune, nici nu este legatã prea mult de cultura carmelitanã care tindea spre „rugãciunea mintalã”, spre tãcere, spre meditaþia foarte atentã, lucruri care îi erau prea grele. Ea mãrturiseºte cã deseori în timpul rugãciunii adormea, cã rozariul o plictisea ºi cã singura posibilitate era aceea de a se lasã purtatã de Dumnezeu, adicã de a trãi „mica ei cale”. „Prefer sã spun un singur Bucurã-te Marie cu mare atenþie decât un rozariu întreg”, spunea ea, pânã la a condensa în aceste cuvinte ideea ei de rugãciune: „pentru mine rugãciunea este un avânt al inimii, o simplã privire spre cer, este un strigãt de recunoºtinþã ºi de iubire atât în încercãri cât ºi în bucurie”. Într-un mediu unde este importantã „perfecþiunea” ca ºi o cucerire, Tereza descoperã cã avântul spre Dumnezeu este singurul mod pentru a-i da Lui primul loc, punctând nu pe propria perfecþiune, dar pe aceea a lui Dumnezeu. Acestea sunt rugãciunea ºi sfinþenia: a merge spre Dumnezeu aºa cum suntem, a-i da Lui primul loc în propria viaþã. Tereza va descoperi cã mijlocul cel mai frumos pentru a se ruga este de a o face cu Evanghelia ºi psalmii. Ea învãþase fragmente întregi pe de rost ºi ar fi voit sã cunoascã limbile ebraicã ºi greacã pentru a citi Sfânta Scripturã în original. Scriptura devine portul ei sigur, care i-a permis sã se cunoascã mai bine înaintea lui Dumnezeu, de a accepta limitele sale, de a se ruga, folosindu-se de cuvintele lui Dumnezeu. Poate aceasta este învãþãtura ei cea mai interesantã despre rugãciune. Am putea spune cã rugãciunea a transformat aceastã tânãrã „plinã de probleme” ca noi toþi, într-o „femeie de oþel”, care a ºtiut sã înfrunte cu multã determinare ºi mult curaj greutãþile vieþii de mãnãstire, pânã la punctul de a ºti sã trãiascã boala cu o încredere constantã ºi eroicã în iubirea lui Dumnezeu. Acea iubire pe care o descoperise tocmai rugându-se zilnic lui Dumnezeu care este iubire.

Episcop auxiliar Aurel Percã


4

Calea cea micã

Importanþa rugãciunii Introducere Comunicarea pe care încerc sã v-o propun intenþioneazã sã rãspundã la douã întrebãri: ce este rugãciunea ºi care este importanþa ei în viaþa fiecãrui creºtin autentic. Pentru a putea rãspunde în mod convingãtor, trebuie sã pornim de la o constatare simplã. Dumnezeu, aºa cum îl prezintã Sfânta Scripturã, nu este un Dumnezeu mut; dimpotrivã, este un Dumnezeu care vorbeºte, care doreºte sã comunice cu oamenii. Dumnezeu vrea sã stabileascã ºi sã aprofundeze raporturile personale cu noi. Aceastã voinþã de a intra în comuniune rezultã în mod elocvent când se adreseazã lui Moise, din arbustul (tufiºul) arzând. Este foarte interesant de observat modul în care Dumnezeu se autodefineºte „Eu sunt Dumnezeul pãrintelui tãu, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob” (Ex 3,6). Dumnezeu nu se autodefineºte cu atotputernicia sa nici cu ºtiinþa sa, dar se defineºte cu relaþiile sale personale cu câteva fiinþe umane lipsite de importanþã. De fapt Dumnezeu ar fi avut o mulþime de motive de a nu mai vorbi poporului sãu, care i-a fost de atâtea ori necredincios. Dar el cautã mereu contacte cu poporul sãu. Isus, când vorbeºte cu femeia samaritanã sãvârºeºte un gest extraordinar sub douã aspecte: vorbeºte cu o femeie, care, în plus era din Samaria; samaritenii erau consideraþi eretici. Dar voinþa lui Dumnezeu este aceea de a comunica cu noi. Este o fiinþã comunicativã care ascultã ºi care rãspunde. Autorul „Epistolei cãtre Evrei” distinge douã perioade ale acestui dialog: – prima perioadã: Dumnezeu a vorbit prin profeþi; – a doua perioadã: Dumnezeu a vorbit prin intermediul Fiului sãu, care este mediatorul perfect între noi ºi Dumnezeu. Isus este Fiul lui Dumnezeu dar ºi fratele nostru întrucât s-a întrupat; a luat formã umanã. Avem mai mult decât un avocat, un frate care intervine la Dumnezeu; un frate care a promis sã anunþe, dupã glorificarea sa, numele Tatãlui, pe care acum îl anunþã. Un frate care nu ne uitã în gloria lui, pentru cã, slava lui este tocmai rodul însuºi al solidaritãþii sale cu noi. În concluzie, putem afirma cã Dumnezeu este o fiinþã personalã cu care se poate dialoga. Omul poate intra în contact cu Dumnezeu, poate conversa cu el: aceastã formã de comunicare este rugãciunea.

O posibilã definiþie Toate religiile cunosc practica rugãciunii, în esenþã, rugãciunea pare sã fie o tensiune a spiritului cãtre substratul imaterial al lumii. În general, ea constã într-o plângere, într-un strigãt de neliniºte, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o contemplare seninã a principiului imanent ºi transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înãlþare a sufletului cãtre Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste ºi de adorare cãtre cel care este izvorul minunii numitã viaþã. Rugãciunea reprezintã, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu Dumnezeu. Departe de a fi o simplã recitare de formule, adevãrata rugãciune este o stare misticã în care conºtiinþa se absoarbe în Dumnezeu. Aceastã stare nu este de naturã intelectualã. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu în mod tot atât de natural cum simt cãldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care ºtie sã iubeascã, rãmâne ascuns celui care nu reuºeºte sã-l înþeleagã.

Nr. 14

De ce este important sã ne rugãm? În primul rând, rugãciunea ne pune în faþa Domnului aºa cum suntem în realitatea noastrã profundã: fãpturi limitate ºi pãcãtoase. Rugãciunea este o pârghie formidabilã ce face sã ne angajãm în faþa lui, toþi în ciuda limitelor ºi greºelilor noastre. În orice clipã se poate relua drumul vieþii, deoarece ultimul cuvânt, dar ºi primul, pentru credincios, este Duhul Sfânt. Nu poate exista credinþã fãrã rugãciune; nu este creºtin adevãrat cel care nu se roagã zilnic, cel care nu simte nevoia rugãciunii ca hranã a sufletului tot atât de necesarã ca hrana materialã. În relaþiile noastre umane, prietenia sau iubirea faþã de o persoanã trebuie alimentatã mereu cu gesturi sau cuvinte de afecþiune. Dacã am un prieten, simt nevoia sã-i telefonez, sã-i scriu, sã ieºim împreunã. Acest comportament este valabil ºi pentru viaþa spiritualã, în raportul credinciosului cu Domnul. Ce credinþã e aceea, dacã eu nu intru în contact cât mai des cu Dumnezeu, dacã nu-mi amintesc zilnic de el, dacã nu mã rog mereu? Unica posibilitate de a vorbi cu Dumnezeu este rugãciunea.

Tehnica rugãciunii. Cum trebuie sã ne rugãm? Tehnica rugãciunii am învãþat-o, înainte de toate de la însuºi Isus Cristos, apoi de la misticii creºtini, începând cu sfântul Paul pânã la sfântul Benedict, precum ºi de la mulþimea apostolilor necunoscuþi, care, de douãzeci de veacuri au iniþiat generaþiile de creºtini în tainele trãirii vieþii religioase. Creºtinismul l-a apropiat pe Dumnezeu de om; i-a dat o înfãþiºare. A fãcut din El tatãl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu, nu mai sunt necesare ceremoniale ºi sacrificii sângeroase. Tehnica rugãciunii s-a simplificat.


octombrie 2008

Calea cea micã

Pentru a ne ruga trebuie doar sã facem efortul de a tinde cãtre Dumnezeu. Acest efort trebuie sã fie afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditaþie asupra mãreþiei lui Dumnezeu este o rugãciune numai dacã ea este în acelaºi timp o expresie a dragostei ºi a credinþei. Astfel, rugãciunea fãcutã dupã metoda sfântului Francisc de la Salle pleacã de la o consideraþie intelectualã pentru a deveni, de îndatã, afectivã. Fie rugãciunea scurtã sau lungã, rostitã sau numai gânditã, ea trebuie sã fie asemenea conversaþiei unui copil cu tatãl sãu. „Ne prezentãm aºa cum suntem”. De fapt ne rugãm în acelaºi fel în care iubim, adicã cu toatã fiinþa noastrã. Fiecare dintre noi, pentru a reuºi sã se roage cu folos trebuie sã pãstreze câteva minute de tãcere interioarã pentru a se regãsi în adâncul propriei fiinþe e necesar de a ne crea un spaþiu de tãcere, un moment pentru noi înºine, pentru a ne înþelege demnitatea, mãreþia dincolo de orice limitã ºi slãbiciune. În acest spaþiu de tãcere, sã cerem Domnului forþa de a fi coerenþi în viaþã, pentru a da ºi mãrturia cã a fi oameni înseamnã a fi tari, a fi deschiºi, a fi capabili de libertate, de o libertate responsabilã. Cât despre forma rugãciunii, aceasta diferã de la scurta aspiraþie cãtre Dumnezeu pânã la contemplare, de la cuvintele simple, pronunþate de þãranca opritã înaintea troiþei aflatã la rãscrucea drumurilor ºi pânã la mãreþia cântecului gregorian ce rãsunã sub bolþile catedralelor. Solemnitatea, mãreþia ºi frumuseþea nu sunt obligatorii pentru eficienþa rugãciunilor. Puþini oameni au ºtiut sã se roage ca sfântul Bernard de Clairvaux. Dar nu trebuie sã fii convingãtor pentru a fi mântuit. Când judecãm valoarea rugãciunii dupã rezultatele ei, cele mai umile cuvinte de cerere ºi de preamãrire pot fi la fel de acceptabile Stãpânului tuturor fiinþelor ca ºi cele mai frumoase invocãri. Gesturi simple, precum aprindere unei lumânãri, reprezintã ºi ele o formã de rugãciune. Ne rugãm, de asemenea, prin acþiunile noastre. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea cã îndeplinirea datoriei este echivalentã rugãciunii. Modalitatea cea mai bunã de a se pune în comuniune cu Dumnezeu este, fãrã îndoialã, aceea de a-i îndeplini în totalitate voinþa. „Tatãl nostru, fie împãrãþia Ta, facã-se voia Ta, precum în Cer, aºa ºi pe pãmânt...”. A face voia lui Dumnezeu constã, neîndoielnic în a asculta de legile vieþii, aºa cum sunt ele înscrise în fiinþa ºi în spiritul nostru. Rugãciunile care se înalþã în fiecare zi, în fiecare moment, de la suprafaþa pãmântului, se deosebesc unele de altele la fel cum se deosebesc între ele persoanele celor care se roagã. Ele constau însã în variaþiuni pe douã teme, care sunt mereu aceleaºi – necazul ºi dragostea. Este în întregime legitim sã implorãm ajutorul lui Dumnezeu pentru a obþine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd sã cerem satisfacerea unui capriciu sau obþinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort. Cererea inoportunã, insistentã, agresivã dã rezultate. Un orb aºezat la marginea drumului îºi striga pãsurile din ce în ce mai tare, cu toate cã oamenii încercau sã-l facã sã tacã. „Credinþa ta te-a mântuit”, îi spuse Isus care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltã, rugãciunea înceteazã sã fie o cerere. Omul îi spune Stãpânului tuturor lucrurilor cã îl iubeºte, cã îi mulþumeºte pentru darurile Sale, cã este gata sã-i îndeplineascã voinþa. Rugãciunea devine contemplaþie. Un þãran bãtrân stãtea în ultima bancã a unei biserici goale. „Ce faci aici?”, îl întrebã cineva. „Îl privesc pe Isus din Tabernacol” – rãspunse el – ºi El mã priveºte”. Valoarea tehnicã a unei ºtiinþe se mãsoarã prin rezultatele sale. Orice tehnicã a rugãciunii e bunã atunci când reuºeºte sã facã legãtura între om ºi Dumnezeu.

5

Unde ºi cum sã ne rugãm? Ne putem ruga oriunde: pe stradã, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la ºcoalã, în uzinã. Dar ne putem ruga mai bine pe câmp, în munþi, în pãduri sau în singurãtatea camerei noastre. Existã, de asemenea, rugãciunile liturgice, care se fac în bisericã. Dar, oricare ar fi locul rugãciunii, Dumnezeu nu vorbeºte omului decât dacã acesta face liniºte în sine însuºi. Liniºtea interioarã depinde în acelaºi timp de starea fizicã ºi psihicã a omului, precum ºi de mediul în care acesta se aflã. Pacea trupului ºi a spiritului sunt greu de obþinut într-un mediu confuz, zgomotos al marilor oraºe moderne. Astãzi este nevoie de locuri de rugãciune, de preferinþã biserici, unde locuitorii oraºelor sã poatã gãsi, mãcar pentru o clipã, condiþiile necesare liniºtii lor interioare. N-ar fi nici greu ºi nici costisitor sã fie create insule de pace, primitoare ºi frumoase, în tumultul oraºelor. În tãcerea acestor refugii, oamenii ar putea, înãlþându-ºi gândurile cãtre Dumnezeu, sã-ºi odihneascã trupul ºi sã-ºi destindã spiritul, sã-ºi liniºteascã judecata ºi sã dobândeascã forþa de a suporta viaþa asprã cu care-i copleºeºte civilizaþia noastrã. Prin faptul cã devine obiºnuinþã, rugãciunea influenþeazã caracterul. Trebuie deci sã ne rugãm mereu. „Gândeºte-te la Dumnezeu mai des decât respiri”, spunea Epictet. E absurd sã te rogi dimineaþa, iar în restul zilei sã te comporþi ca un barbar. Gânduri sau invocãri mentale îl pot menþine pe om în prezenþa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi în acest caz inspirat de rugãciune, înþeleasã în felul acesta, rugãciunea devine un mod de a trãi.

Pr. George Pastiu (Lugano)


6

Nr. 14

Calea cea micã

Rugãciunea persoanei consacrate în lume Pe drumul nostru de studiu ºi asimilare a „Compendiului” vieþii ºi învãþãturii creºtine, am ajuns la partea a IV-a, care trateazã rugãciunea. Scurt ºi limpede, simplu ºi la îndemânã, ni se prezintã ceea ce ºtim ºi ceea ce ar trebui sã ºtim, dar ºi ceea ce trebuie ºi putem învãþa pe alþii. Avem nevoie sã ne rugãm, sã ne încredinþãm inima în mâinile lui Dumnezeu, ca sã putem vorbi cu El. Rugãciunea este pentru viaþa sufletului ca respiraþia pentru viaþa trupului; cine nu respirã moare; cine nu se roagã îndemnat de Duhul Sfânt, nu are viaþa, nu poate nici sã rosteascã cuvântul „Tatã”. Trebuie sã ne considerãm privilegiate pentru cã putem învãþa sã ne rugãm, pentru cã rugãciunea ne reînnoieºte, pentru cã Duhul este cel care se roagã în noi ºi împreunã cu noi. ªtiu cã vã rugaþi, cã vã place sã vã rugaþi împreunã ºi o faceþi foarte bine, cã doriþi sã strãbateþi etapele vieþii spirituale cu ajutorul rugãciunii. „Spune-mi cum te rogi ºi îþi voi spune cum este viaþa ta spiritualã”. Pe calea spiritualã nu se ajunge niciodatã la un þel final, dincolo de care nu se mai poate merge. Doar Dumnezeu este iubirea nesfârºitã ºi absolutã. Mãsura iubirii este sã-l iubim pe Dumnezeu aºa cum ne iubeºte El. Viaþa de rugãciune este semnul concret al desãvârºirii noastre ºi al prieteniei cu Dumnezeu. Toate suntem încredinþate de importanþa rugãciunii ºi de rolul ei de întâietate în vocaþia noastrã deosebitã. În acest cadru deosebit al Compendiului, mi-am propus sã reflectez împreunã cu voi asupra rugãciunii surorii consacrate în lume, pentru mântuirea lumii. Cum sã o facem? Foarte simplu; este de ajuns sã ºtim sã ne rugãm împreunã cu Isus. Viaþa se transmite ca focul; ca sã aprind torþa altuia, trebuie sã am o torþã aprinsã. Nu suntem încã desãvârºite, dar umblãm deja la ºcoala desãvârºirii. Rugãciunea este drumul nostru în aceastã ºcoalã. Ca sã mai înaintãm câþiva paºi, trebuie sã învãþãm sã ne rugãm, rugându-ne; un bun flautist învaþã doar cântând la flaut! Sora terezinã trebuie sã înveþe sã se roage împreunã cu cele care au devenit mari învãþãtoare ale Bisericii, Tereza de Avilla ºi Tereza din Lisieux, care au fost cu adevãrat mari în rugãciune. Dacã viaþa creºtinã începe întâlnindu-l pe Isus, trebuie sã fie o întâlnire de credinþã în El. Rugãciunea este dialogul cu El, prezentarea a tot ceea ce trãiesc în existenþa mea sãrmanã, un dialog între mine ºi El, ca între douã persoane – Eu ºi Tu – care alcãtuiesc un noi. Rugãciunea, în acest context, apare de la sine, ca apa din izvor: terezina se roagã cu întreaga ei personalitate concretã ºi problematicã; suntem femei, iar aceastã stare ne duce la întâlnirea cu Cristos într-un fel feminin. Suntem creºtine, iar aceasta este o realitate ce ne duce sã împãrtãºim tot ceea ce trãiesc creºtinii în lume. Suntem terezine, deci consacrate slujirii mirelui ºi Bisericii. Rugãciunea terezinei implicã toate aceste trei condiþii, a fi chemate de Mire, urmarea lui asemenea femeilor din Evanghelie, ca Maria, Maica sa ºi ca Maria Magdalena. Enciclica Mulieris dignitatem a papei Ioan Paul al II-lea ne propune diferite feluri în care s-au rugat femeile care l-au întâlnit pe Isus. Rugãciunea terezinei trebuie sã fie: 1. Ca cea a lui Isus, adresatã Tatãlui prin puterea Duhului. 2. Inseratã în Tradiþia Bisericii, ca cea a Mariei. 3. Conformã rugãciunii Tatãl nostru.

a) Rugãciunea la ºcoala lui Isus Isus din Nazaret este modelul ºi învãþãtorul rugãciunii creºtine. Isus este Fiul ºi trãieºte în dialog cu Tatãl. El se ruga în mod exemplar, alegând locuri potrivite ce favorizeazã liniºtea, cum ar fi pustiul, lacul, natura, muntele. Participa însã ºi împreunã cu toatã comunitatea la cultul din sinagogã. Evanghelia dupã Luca subliniazã acest stil de învãþãturã, predatã mai ales prin exemplu. Evanghelia dupã Ioan ne-a transmis marile rugãciuni ale lui Isus, un Isus care a rãspuns cu pilda sa atunci când ucenicii i-au cerut sã-i înveþe sã se roage (Lc 11,1; In 17,1-26). Rugãciunea lui Isus se exprimã în trei feluri: Laudã: „Te preamãresc, Tatã” (Lc 10,21); A putea face voinþa Tatãlui (Lc 22,42); Cerere de ajutor pentru nevoile trupeºti ºi spirituale (Lc 11,1-4). În aceste trei feluri de rugãciune aflãm orizontul exercitãrii rugãciunii. Exemplul care miºcã, puterea ce vine de sus ºi ajutã slãbiciunii omeneºti, cele ºapte cereri, spirituale ºi trupeºti, care se extind la cele patru relaþii dintre om ºi realitate: deasupra-dedesubt, înãuntru-afarã, adicã omul ºi Dumnezeu, omul ºi rãul, omul persoanã, omul ºi societatea.

b) Rugãciunea împreunã cu Cristos ºi comunitatea Rugãciunea creºtinã nu este solitarã, ci solidarã. Acest înþeles de deschidere a dialogului cu Dumnezeu – solus cum Solo – pentru toþi oamenii, pentru credincioºii lui, îºi are originea în Vechiul Testament, o datã cu patriarhii ºi profeþii. Liturgia este rugãciunea comunitãþii. Cristos ne-a spus cã rãmâne cu noi în toate zilele (Mt 28, 20), este cel pururi viu, pentru cã este Preotul care primeºte de la Tatãl harurile ºi le aduce oamenilor; El primeºte strigãtele noastre, care sunt ale sãracului nevoiaº ºi le înfãþiºeazã Tatãlui. Primii creºtini erau o inimã ºi un suflet (Fap 2,44). Noi ne rugãm, dar de fapt Duhul este Cel care se roagã în noi, Duhul lui Isus revãrsat în inima Bisericii. În ea nu sunt mãdulare risipite, ci suntem cu toþii ca mãdulare ale unui singur Trup, în care El este Capul. Eu, terezinã, femeie creºtinã, mã rog, dar în mine ºi împreunã cu mine este Duhul care mã învaþã sã mã rog ºi-l invocã pe Tatãl împreunã cu Biserica lui Cristos. Liturgia orelor, rugãciunea la Liturghie, cea pentru morþi sunt deschise tuturor, în unire cu Cristos Preotul.

c) Rugãciunea Tatãl nostru Isus se ruga dialogând cu Tatãl, cãruia i se adresa numindu-l Abba, un cuvânt aramaic familiar, cuvânt cu care un copil se adreseazã tatãlui sãu numindu-l tãticule (Mc 14,36; Rom 8,15; Gal 4,6). La început, Isus din Nazaret se ruga singur, se retrãgea pentru rugãciune ºi toþi puteau sã-l imite; dar când i-au cerut sã-i înveþe sã se roage, a fãcuto într-un mod surprinzãtor. Trei lucruri trebuie subliniate în rãspunsul sãu la aceastã cerere. Prima este cã trebuie sã ne rugãm mereu ºi sã stãruim în rugãciune (Lc 18,1), chiar dacã trupul cere odihnã (Lc 14,26). Al doilea spune sã nu ne rugãm ca fariseii, cu multe cuvinte ºi pentru a fi vãzuþi ºi lãudaþi de oameni. Al treilea este tocmai rugãciunea pe care ne-o învaþã El, rugãciunea prin care El dialoga cu Tatãl: rugaþi-vã spunând Tatãl nostru... (Mt 6,9-13; Lc 11,1-4). Rugãciunea se naºte din inima ucenicilor ce cred în Isus ºi care sperã în mântuire. Ucenicul cunoaºte adevãrul revelat de Cristos, îºi rânduieºte voinþa spre binele vieþii veºnice ºi-l iubeºte pe Dumnezeu mai presus de toate. Speranþa este o virtute ce presupune credinþa ºi cere ajutor pentru a ajunge la fericirea veºnicã. Dialogul cu Dumnezeu implicã umblarea împreunã cu El, care este Tatã ºi Mamã. Cuvintele celui ce se roagã sunt ºapte. Primele trei îi cer lui Dumnezeu convertirea omului, venirea împãrãþiei celor sfinþi, libertatea oamenilor, voinþa lui Dumnezeu; în sfârºit, cerem o lume mai bunã. Ultimele patru cer pâine, iertare, biruinþã asupra ispitelor, izbãvire de rãu. Rugãciunea lui Cristos devine centrul vieþii spirituale, în dialog cu Dumnezeu, sub acþiunea Duhului.

Concluzie Terezina rãmâne acasã cu familia ei, munceºte ca toþi ceilalþi ºi participã la viaþa comunitãþii creºtine care se roagã muncind, participã la misiunea Bisericii peregrine, cântã ºi umblã. Surori, suntem chemate sã ne rugãm pentru lume, suntem în lume ºi nu suntem din lume. Sã-i cerem Domnului sã ne introducã în ºcoala rugãciunii ºi sã ne facã sã devenim sarea pãmântului ºi lumina lumii. Rugaþi-vã pentru mine, pentru Institut, sã ne rugãm din toate puterile. Viaþa noastrã sã devinã rugãciune ºi, strãduindu-ne sã o împlinim, trebuie, în primul rând, sã fim convinse de nevoia rugãciunii, de dialogul constant cu Dumnezeu. Sã reflectãm deci în ce raport se aflã, în viaþa noastrã de persoane consacrate seculare, clipele de rugãciune cu tot restul lucrurilor cu care este întreþesutã ziua: lucrul, relaþiile umane, activitatea de apostolat... Rugãciunea nu trebuie rezervatã cu gelozie pentru sine, ci mai curând trebuie sã fie o experienþã oferitã ºi altora, celor care nu au avut darul vocaþiei. Paul al VI-lea afirma: „Trebuie sã fiþi în cãutarea unei rugãciuni care sã vã exprime situaþia concretã în lume”. O rugãciune care devine artã, care-ºi face cuib ºi în truda zilei printre legãturile cu lumea, ºi devine limbaj prietenos ºi apostolic faþã de alþii.

Maria-Teresa Candian (Lugano)


octombrie 2008

7

Calea cea micã

Rugãciunea lui Isus în Evanghelia dupã Luca Rugãciunea este o realitate despre care aproape cã nu se poate vorbi; poþi îndemna la rugãciune, poþi încuraja, sfãtui, însã rugãciunea este ceva atât de personal, de intim, de propriu, încât e greu sã vorbim despre ea. Înainte de a începe sã ne rugãm trebuie sã þinem seama de dificultãþile deosebite pe care le poate întâmpina rugãciunea noastrã de ceea ce poate împiedica duhul nostru sã fie în armonie cu Duhul lui Dumnezeu. Cu un oarecare efort din partea noastrã, vom putea depãºi aceste dificultãþi aducând tot ce avem înlãuntrul nostru în rugãciune, fiindcã altfel rugãciunea noastrã n-ar fi adevãratã, ci artificialã ºi ruptã de viaþã. În tãcere ºi în faþa lui Dumnezeu sã exprimãm ceea ce simþim, chiar ºi dificultatea de a ne aºeza în faþa Lui ºi de a-l cunoaºte pe Dumnezeu care s-a revelat ºi pe Isus cel rãstignit. Un lucru e sigur: putem depãºi aceste dificultãþi avându-l ca model în rugãciunea noastrã pe Isus. Sfântul Luca este evanghelistul care ne vorbeºte cel mai mult în Evanghelia sa despre rugãciunea lui Isus. Chiar ºi atunci când ne prezintã o parabolã sau o minune sãvârºitã de Isus, evanghelistul scoate în evidenþã rugãciunea lui Isus. Iatã câteva momente de rugãciune a lui Isus prezentate de sfântul Luca în Evanghelia sa: – Isus se roagã în zori de ziuã într-un loc pustiu (Lc 4,42); – rugãciunea de noapte, pe munte (Lc 6,12); – rugãciunea din timpul botezului (Lc 3,21); – imnul rostit în tresãltare de bucurie (Lc 10,1-24); – rugãciunea din Grãdina Ghetsemani (Lc 22,39-46); – rugãciunea de pe Cruce (Lc 23,33-49); – trei rugãciuni ale oamenilor: – „Magnificat-ul” Fecioarei (Lc 1,39-56); – rugãciunea lui Simeon (Lc 2,25-35); – rugãciunea creºtinului „Tatãl nostru” (Lc 11,1-4). În Evanghelia dupã Luca, Isus vorbeºte ºi despre rugãciunea noastrã atunci când prezintã: - parabola cu prietenul care insistã în miezul nopþii (Lc 11,5-8); - parabola cu vãduva ºi judecãtorul necinstit (Lc 18, 1-8); pentru a ne spune cã trebuie sã ne rugãm mereu fãrã a osteni. Meritã sã amintim aici ºi de rugãciunea comunitãþii creºtine relatatã de sfântul Luca în Faptele Apostolilor (Fap 4,23-30)

1) Imnul rostit de Isus în tresãltare de bucurie (Lc 10,1-24) „În ceasul acela, a tresãltat Isus de bucurie în Duhul Sfânt.” (Lc 10,21) „Tresãltarea” înseamnã starea sufleteascã a cuiva care în faþa unui eveniment neaºteptat, îmbucurãtor se simte scos din sine însuºi ºi constatã înlãuntrul sãu un simþãmânt profund de bucurie. Este o miºcare lãuntricã cauzatã de ceva neaºteptat ºi frumos care ne vine din afarã ºi ne surprinde. Aceastã expresie („tresãltarea de bucurie”) am întâlnit-o ºi în alte rugãciuni asupra cãrora am meditat cu altã ocazie („Magnificat”) Sfânta Fecioarã spune: „Duhul meu tresaltã de bucurie...” (Lc 1,47) În Vechiul Testament, reluând cântarea Anei gãsim: „Inima tresaltã în Domnul” (1Sam 2,1) atunci când aceasta îi mulþumeºte Domnului pentru darul de a fi mamã. Acelaºi cuvânt apare într-o altã cântare destul de cunoscutã a liturgiei, un imn de mulþumire pentru cetatea iertatã ºi eliberatã: „sufletul meu va tresaltã în Dumnezeul meu” (Is 61) Sã încercãm sã înþelegem diferenþa dintre tresãltarea de bucurie a Fecioarei Maria, a Anei, a Ierusalimului ºi tresãltarea de bucurie a lui Isus. – Maria „tresaltã” de bucurie fiindcã Dumnezeu „a privit la smerenia slujitoarei sale” – este vorba de ceva care o atinge direct, schimbându-i viaþa;

Vizita sfintei Fecioare Maria la vara sa Elisabeta

– Ana tresaltã fiindcã ea, cea sterilã a nãscut – ºi ei i s-a schimbat viaþa în chip neaºteptat ºi fericit; – Cetatea Ierusalimului tresaltã de bucurie fiindcã: „Dumnezeu ne-a îmbrãcat cu veºmântul mântuirii” – situaþia i s-a schimbat. Cine se roagã ºi tresaltã de bucurie în acest fel a trãit puterea lui Dumnezeu în sãrãcia proprie, a simþit trecerea de la o situaþie de mâhnire la o situaþie de deschidere ºi de orizont luminos. Fragmentul evanghelic din Luca menþioneazã un cuvânt care nu apare în textele citate mai sus. Isus a tresãltat de bucurie în „Duhul Sfânt”. Isus tresaltã din interior, din adâncul legãturii sale intime de iubire cu Tatãl. Bucuria care-l face sã tresalte izvorãºte din interior, din plinãtatea Duhului Sfânt pe care o posedã ºi care nu e legatã de un eveniment, de un fapt, de o realitate anume. Tresãltarea în Duhul Sfânt este o experienþã de bucurie pe care o are Isus ºi pe care o putem avea ºi noi. Se naºte din interior, e constituitã de prezenþa Duhului în noi. Este în primul rând bucuria de a fi ceea ce suntem fiindcã Duhul în noi ne aratã iubirea Tatãlui, cãci dragostea lui Dumnezeu s-a revãrsat în inimile noastre. Încã o caracteristicã a rugãciunii lui Isus: Isus se roagã tresãltând ºi lãudând ºi apoi privind în jur, tresaltã ºi aduce laudã pentru ceilalþi. Aceasta este o noutate faþã de rugãciunea Mariei sau a Anei, care aduc laudã pentru ele însele. Sã învãþãm sã-l lãudãm pe Domnul pentru atâþia cãrora poate nu le-am luat niciodatã în seamã pãrþile bune ºi i-am criticat doar. Sã ne deschidem inima spre laudã pentru ei ºi mai ales pentru cei care lucreazã în Bisericã asemenea nouã, mai bine decât noi, deºi altfel decât noi, chiar dacã uneori neam înfruntat cu ei în privinþa mijloacelor ºi modalitãþilor de a sluji Biserica. Pentru a învãþa sã ne rugãm astfel, cu buzele ºi cu inima, trebuie ca Dumnezeu sã ne elibereze de orice amãrãciune, deziluzie, resentiment de orice voinþã de a-i judeca pe ceilalþi ºi sã ne deschidã ochii ca sã vedem în mijlocul nostru lucrarea de mântuire. Ö


8

Calea cea micã

2) Rugãciunea lui Isus din Grãdina Ghetsemani (Lc 22,39-46) În aceastã paginã a Evangheliei dupã Luca apare de multe ori verbul „a se ruga”: – „rugaþi-vã ca sã nu intraþi în ispitã”; – „Isus îngenunchind a început sã se roage”; – „intrând în chin de moarte, mai stãruitor se ruga”; – „sculându-se de Ia rugãciune”; – „sculaþi-vã ºi rugaþi-vã, ca sã nu intraþi în ispitã”. Rugãciune ºi ispitã Douã teme aproape identice ºi foarte personale se aflã în centrul rugãciunii lui Isus: îndemnul insistent la rugãciune ºi tema ispitirii. Sã ne întrebãm în ce constã aceastã ispitã ºi care este relaþia dintre ispitã ºi rugãciune. Aici nu este vorba despre ispitã ca impuls de a face rãul. Este ceva mult mai subtil ºi mai periculos: ispita de a fugi de propriile rãspunderi, teama de a lua hotãrâri, de a privi o realitate în faþã, spaima de a înfrunta viaþa, tentaþia de a închide ochii, de a ne ascunde, de a ne preface cã nu auzim ºi nu vedem, ispita lenei. Îndemnul de a ne ruga pentru a nu intra în ispitã poate însemna: rugaþi-vã ca sã nu intraþi în acea atmosferã de compromis, de comoditate, de laºitate. Aceastã situaþie este exemplificatã în acest fragment evanghelic de ceea ce fac apostolii: dorm de tristeþe. În Sfânta Scripturã existã ºi alte fragmente care subliniazã fuga de realitate: preotul ºi levitul care închid ochii ºi trec mai departe când întâlnesc acel om rãnit; profetul Ilie a fost încercat ºi el de aceastã ispitã a deznãdejdii ºi totuºi se întoarce ºi-i înfruntã pe profeþii falºi; ispita profetului Iona care fuge pentru a nu-ºi asuma sarcina de profet. Îndemnul lui Isus de a ne ruga pentru a nu intra în ispitã ne face sã înþelegem cã rugãciunea nu e fugã de rãspundere, rugãciunea înseamnã a privi în faþã ispita, frica. Rugãciunea e curajul de a înfrunta realitatea. Trupul ºi rugãciunea E important ca fiecare dintre noi, în propria rugãciune individualã, sã regãseascã ºi sã exprime cât mai personal relaþia dintre rugãciune ºi gest, dintre rugã ºi trup. Isus trãieºte aceastã relaþie: „îngenunchind se ruga”. „Tatã de voieºti” În rugãciunea sa, Isus lasã sã aparã înlãuntrul sãu douã dorinþe care sunt în contrast: – exclamaþia „Tatã” – ceea ce exprimã încredere totalã în Acela care îl iubeºte ca Fiu; – „îndepãrteazã de la mine acest pahar dacã voieºti” – faþã de care El nu se sperie fiindcã în finalul rugãciunii ele se unificã: „voia Ta sã fie”. Textul ne spune cã rugãciunea de abandonare a lui Isus este rostitã într-o stare de agonie. Un scriitor francez, Blaise Pascal, spune: „Isus este în agonie pânã la sfârºitul lumii, în Biserica sa în oameni”. Aºadar putem, în rugãciune, sã ne unim cu agonia, cu strâmtorarea tuturor oamenilor de aproape sau de departe care suferã ºi sunt supuºi la încercare. Isus, în încercarea sa, învinge încercarea pentru noi, pânã la sfârºitul lumii.

Nr. 14

Vindecarea celor zece leproºi Scena propusã în Evanghelie are trei personaje principale: Isus, cei nouã leproºi vindecaþi, Leprosul Samaritean. Isus trecea pe lângã un sat din Galileea sau de la limita teritoriului dintre Galileea ºi Samaria. Undeva, la marginea drumului, ascunºi, slabi, bolnavi, umiliþi, descurajaþi, flãmânzi erau leproºii. Într-o micã tabãrã, printre tufiºuri, ascunºi în peºteri, leproºii se apropie de Isus. Care este atitudinea lui Isus? Îi lasã sã se apropie de El; îi ascultã. Le ascultã dorinþa. ªi le dã ºi soluþia: sã se arate preoþilor (care, din Levitic ºtim cã erau un fel de agenþi sanitari, trebuind sã decidã dacã erau sau nu (mai) erau bolnavi). Isus nu face nici un gest de vindecare. Îi vindecã doar cu cuvântul, nici mãcar nui întreabã dacã au credinþã, încredere în EL. Nimic. Doar îi trimite la preoþi. S-ar putea spune cã Isus se umileºte, vrea sã nu aparã El cel care-i vindecã. Aproape cã se ascunde. Se micºoreazã pe El, îºi micºoreazã meritele, nu le scoate deloc în evidenþã. Doar cã puþin mai târziu, plecând de la El (despãrþindu-se) Isus îi vindecã. Le face un bine imens. Îi scapã ºi de boalã ºi de durere ºi de ruºine, de izolare. Binele pe care-l face Isus este foarte mare. Le redã viaþa, le redã sãnãtatea pierdutã, îi redã celor dragi: pãrinþilor, fraþilor, familiilor lor. Le ia durerea ºi ruºinea. Isus nu aºteaptã sã fie rãsplãtit cumva. Cunoaºte firea omeneascã. Totuºi, îi pare rãu pentru ei. Pentru indiferenþa lor, pentru cã lor li se pare cã li se cuvine, cã ºi-au redobândit un drept: dreptul la îngrijire, la tratament, la sãnãtate. I-ar fi pãrut bine ca ºi ceilalþi sã-i mulþumeascã. Majoritatea oamenilor suntem aºa. Dar Isus nu þine seama. El face bine tuturor celor zece. Nu face nici o deosebire. Nu condiþioneazã, nu retrage harul, vindecarea nu o dã numai unuia. Isus e egal cu toþi. Îi iubeºte pe toþi. Puterea lui vindecãtoare este pentru toþi. Ce trebuie sã înþeleg de aici? Este Isus exemplul meu de viaþã? Dacã da, dacã este o coerenþã în viaþa mea trebuie sã mã convertesc ºi eu ca medic, ca cel care am învãþat sã fac bine, sã iau durerea celorlalþi. Sã refuz banii ºi sã nu aºtept recunoºtinþa bolnavilor. Dacã unu din zece vine sã mulþumeascã ºi eu sã fiu mulþumitã… Cei nouã leproºi. Aveau ºi ei credinþã. Mai micã. ªtiau despre Isus cã mai fãcuse ºi alte minuni. Erau informaþi. S-au rugat cu glasul mai departe. Au implorat mila lui Isus. ªtiau cã numai El îi poate salva. ªi totuºi... Ascultã de sfatul lui ºi acþioneazã. Se duc ºi se aratã preoþilor. Probabil cã apoi urma un ritual prescris de Levitic, de vindecare. S-ar pãrea cã aceºti leproºi din Galileea considerã cã vindecarea lor, deºi este provocatã de rugãciunea cãtre Isus, Învãþãtorul, li se cuvenea. Ei nu aveau decât sã îndeplineascã prescripþiile Legii: preoþii ºi ritualul. De multe ori, în viaþa noastrã ne mulþumim ºi credem cã e suficient sã ne facem datoria. Cam formalã, uneori, de a ne spune oficiul, de a merge la Liturghie, de a respecta Posturile, etc. credem cã este suficient atât. Chiar ºi dupã Spovadã – ne facem pocãinþa exact aºa cum ni s-a recomandat ºi gata. Dar nu. Isus ne cere mai mult, ne cere o participare mai personalã. Ne aºteaptã sã ne adresãm Lui, personal. Sã-i mulþumim, sã-l slãvim cu glas mare. Leprosul samaritean. Poate cã el nu se putea arãta preoþilor. Deºi lui i-a spus Isus acelaºi lucru. Dar el, observând cã boala lui s-a vindecat simte nevoia sã-i dea slavã lui Dumnezeu cu glas mare, deci public. Vindecarea lui a fost completã. Probabil cã pânã atunci fusese ºi el descurajat, cã Dumnezeu l-a uitat, cã este ultimul om, ruºinea societãþii. El este bucuros de douã ori: pentru vindecarea trupeascã a bolii ºi pentru cã Dumnezeu ºi-a întors faþa spre el, l-a bãgat în seamã. El îl recunoaºte pe Dumnezeu în Isus. El devine un mãrturisitor al Divinitãþii lui Isus. El devine un om nou, el intrã în contact mult mai strâns cu Isus. Converseazã cu El, se apropie de El, i se închinã ºi mai ales îi mulþumeºte. Eu îi mulþumesc lui Dumnezeu? Da, dar nu întotdeauna cu glas mare care ar fi ºi educativ. ªi nu întotdeauna pentru bolnavi. Isus i-a mulþumit Tatãlui pentru „aceia pe care ni i-ai dat” (In 17,6). Sã mulþumesc ºi pentru mine ºi pentru viaþa mea ºi pentru copiii pe care mi i-a dat în grijã ºi pentru bolnavi.

Rugãciune ºi viaþã Recitind acest text, se cuvine sã ne punem întrebãrile: - Oare rugãciunea mea e fugã, ori contemplare curajoasã a ceea ce-mi cere Dumnezeu? - Când mã rog îmi unific dorinþele ºi conflictele interioare cerând sã se facã voia lui Dumnezeu? - Simt puterea lui Cristos care se roagã în mine, biruinþa lui asupra fricii, simt cã El este tãria ºi biruinþa mea?

Hotãrâre: Eu sã fiu plinã de mulþumire ºi de recunoºtinþã fatã de Dumnezeu. Dar sã nu aºtept recunoºtinþã de la nimeni.

Elena Matei (Bacãu)

Maria Emanuela (Câmpina)


octombrie 2008

Calea cea micã

9

Rugãciunea Bisericii

Isus Cristos – Calea rugãciunii Bisericii Un om de culturã român (Ion Biberi), studiind poezia lumii, a ajuns la concluzia cã toate popoarele, în toate timpurile, s-au adresat divinitãþii prin aceleaºi cuvinte. Chipul lui Dumnezeu, prezent în fiecare om, îi modeleazã acestuia cãutarea, aspiraþiile, dorinþele profunde care încearcã sã se exteriorizeze prin insuficientele cuvinte ale limbilor pãmântului. Mircea Eliade spunea cã, aºa cum este homo faber, omul este dintotdeauna ºi homo religiosus ºi este normal cã a cãutat prin diverse mijloace sã-ºi exprime aceastã laturã esenþialã a fiinþei lui, fãrã de care nu îºi gãseºte împlinirea. Chiar dacã se regãsesc cam aceleaºi cuvinte în rugãciunile popoarelor din toate timpurile, nu înseamnã cã toate rugãciunile sunt aproape la fel, pentru cã cuvântul nu este totul. Dincolo de cuvânt se aflã, de altfel, esenþialul, ºi anume concepþia religioasã care susþine rugãciunea ºi modul în care inima noastrã, profunzimea noastrã participã la aceastã adresare cãtre divinitate. Pornind de la aceste considerente, putem oare spune cã rugãciunea Bisericii creºtine este altceva decât rugãciunea exprimatã de oamenii timpurilor anterioare creºtinismului? Putem opune rugãciunea Bisericii creºtine rugãciunii altor religii? Rãspunsul la aceste întrebãri, ºi la multe altele pe care le putem pune despre rugãciune, se aflã în Isus Cristos. Mântuitorul ne-a spus cã nu a venit sã desfiinþeze Legea, ci sã o împlineascã (Mt 5,17). La fel ºi rugãciunea. În El, rugãciunea este dusã la punctul maxim la care poate fi conceputã. Un spiritual francez, André Louf, în cartea Doamne, învaþã-ne sã ne rugãm explicã unicitatea rugãciunii lui Isus Cristos: „În ea însãºi, rugãciunea sa este deja un eveniment extraordinar ºi nespus de nou. Niciodatã un om nu a ºtiut sã se roage cum s-a rugat Isus. Pentru prima datã, un cuvânt omenesc îºi gãseºte un sens total pe buzele unui om. ªi tot pentru prima datã, Tatãl a ascultat, din gura unui om care era cu adevãrat Fiu din „sângele” sãu, un cuvânt care sã rãspundã pe deplin iubirii Sale nemãrginite, fiind în acelaºi timp pe deplin omenesc”. Isus a asumat în rugãciunea lui rugãciunea oamenilor din toate timpurile ºi a dus-o la desãvârºire, nu atât prin folosirea unor cuvinte speciale, cât prin relaþia pe care, în Duhul Sfânt, a realizat-o cu Tatãl. În rugãciunea sa de om, El a exprimat ceva din ceea ce trãieºte în Sfânta Treime. Asumând rugãciunea oamenilor, Isus a operat ºi asupra ei rãscumpãrarea, aºa cum a fãcut cu toatã condiþia umanã. Sfântul Athanasie spunea: „Ceea ce El nu a asumat, nu a rãscumpãrat”. Edith Stein (Sfânta Benedicta a Crucii) a scris o lucrare intitulatã „Rugãciunea Bisericii” în care considerã cã „viaþa de rugãciune a lui Isus este cheia care ne introduce în rugãciunea Bisericii”. În Catehism sunt menþionate formele esenþiale ale rugãciunii creºtine: binecuvântarea, adoraþia, cererea, mijlocirea, mulþumirea ºi lauda. Toate aceste moduri de exprimare a rugãciunii s-au aflat pe buzele lui Isus ºi au fost exprimate pe mãsura cerinþelor maiestãþii Tatãlui. În cartea Când Domnul vorbeºte inimii, Gaston Courtois îl prezintã pe Isus ca „rugãciunea universalã pe mãsura tuturor îndatoririlor universului, material ºi uman, faþã de Tatãl”. El este „adorare potrivit imensitãþii Tatãlui, laudã pe mãsura desãvârºirilor sale nesfârºite, rugã de mulþumire pe mãsura bunãtãþii sale totale, jertfã rãscumpãrãtoare pentru toate greºelile oamenilor, rugã conºtientã ºi lucidã pentru toate nevoile pãmânteºti ºi spirituale ale întregii omeniri”. Creºtinul trebuie sã îl urmeze pe Isus Cristos. Dar pentru ca Trupul Mistic sã poatã intra în Rugãciunea lui Isus, El a dat Bisericii la Rusalii pe Duhul Sfânt care are misiunea de a învãþa adevãrul ºi de a forma Biserica la viaþa de rugãciune. Sfântul Paul în Rom 8,26 sintetizeazã foarte bine rolul în

rugãciune al Duhului Sfânt: „Duhul vine în ajutor slãbiciunii noastre cãci noi nu ºtim sã ne rugãm cum trebuie; ci însuºi Duhul se roagã pentru noi cu suspine negrãite”. Prin Duhul Sfânt, adoraþia, mulþumirea, lauda, cererea ºi mijlocirea Trupului Mistic se unesc cu rugãciunea lui Cristos ºi se oferã Tatãlui în numele întregii creaþii. Putem merge pe urmele lui Cristos numai dacã ne lãsãm modelaþi, pãtrunºi de Duhul Sfânt comunicat de Cristos. Edith Stein spunea cã orice rugãciune autenticã este rugãciune a Bisericii. Dar ce este rugãciunea autenticã? Pentru a ne forma o idee în aceastã privinþã citez exemplul dat de André Louf referitor la rugãciunea psalmilor. Pentru cel care nu trãieºte sau trãieºte prea puþin din Duhul Sfânt psalmul este mort ºi aparþine Vechiului Testament, pentru cã cel care se roagã nu pãtrunde dincolo de litera prea omeneascã. Dar pentru cel care trãieºte din Duhul Sfânt psalmul este viaþã. Cu cel care creºte în acelaºi Duh, psalmul creºte ºi el. Un psalm nu poate fi ceea ce trebuie sã fie decât în mãsura în care Duhul Sfânt în inima noastrã se roagã cu el din nou. Vedem cât de important este sã creºtem spiritual prin toate mijloacele pe care Dumnezeu ni le pune la dispoziþie, pentru ca rugãciunea noastrã sã fie din ce în ce mai autenticã, din ce în ce mai pãtrunsã de Duhul Sfânt. Chiar dacã folosim aceleaºi cuvinte pe care le-a folosit ºi un evreu al Vechiului Testament, ele pot exprima o realitate infinit mai profundã pentru cã este vorba de un alt moment al istoriei mântuirii. Când în Psalmul 142 autorul spune: „Tu eºti scãparea mea, / Partea mea eºti în pãmântul celor vii”, una era „scãparea” ºi „pãmântul celor vii” pentru Vechiul Testament ºi altã semnificaþie au aceste cuvinte dupã ce Isus s-a jertfit pe Cruce ºi ne-a deschis împãrãþia. Dar pentru ca aceste cuvinte sã nu mai aparþinã Vechiului Testament, cel care se roagã în Biserica creºtinã trebuie sã se lase pãtruns de realitatea nouã adusã de Mântuitor ºi strigãtul lui sã porneascã dintr-o trãire personalã. Ö


10

Calea cea micã

Cultul oficial al Bisericii A. Euharistia Dacã existã o legãturã esenþialã între viaþa de rugãciune a lui Isus ºi rugãciunea Bisericii, trebuie sã vedem cum se ruga Isus. În primul rând, El a participat la rugãciunea specificã poporului evreu pe care a dus-o la deplina ei semnificaþie. Celebrând Paºtele evreu la Cina cea de Tainã, Isus îi dã acestuia sensul lui definitiv. Euharistia, în care „este cuprins tot binele spiritual al Bisericii” (Presbyterorum Ordinis), este cultul suprem care poate fi adus Tatãlui, pentru cã Cristos prezent în Speciile consacrate asociazã întregul Trup Mistic în adoraþia, lauda, mulþumirea, mijlocirea cãtre Tatãl. În Catehismul Bisericii Catolice se spune cã în Euharistie „Jertfa lui Cristos devine ºi jertfa mãdularelor Trupului sãu. Viaþa credincioºilor, lauda, mijlocirea, munca lor se unesc cu acelea ale lui Cristos ºi cu jertfa lui totalã ºi dobândesc astfel o valoare nouã”. La fiecare Liturghie, Marele Preot ºi Victima este Cristos însuºi, de aceea se poate spune cã afânta Liturghie valoreazã cât însuºi Dumnezeu. B. Liturgia orelor În prelungirea Euharistiei se situeazã Liturgia Orelor, care este rugãciunea oficialã a Bisericii, fapt care îi conferã o demnitate ºi o eficacitate aparte. Biserica a considerat totdeauna Liturgia Orelor drept rugãciunea lui Cristos însuºi. Întru-un document al Vaticanului, Prezentarea generalã a Liturgiei Orelor (2 februarie 1971), se aratã cã aceastã rugãciune are în vedere sfinþirea întregii zile ºi a tuturor activitãþilor umane. În acest sens, ea extinde în diferitele momente ale zilei lauda, mulþumirea, cererea etc. care sunt caracteristice misterului euharistic. Prin aceastã liturgie, Biserica exercitã funcþia sacerdotalã a lui Cristos, oferind fãrã încetare jertfa de laudã. Astfel Biserica se asociazã cântului dumnezeiesc pe care Fiul îl cântã din veºnicie. Rugându-se Liturgia Orelor, Biserica continuã acþiunea lui Cristos în inima lumii ºi contribuie la creºterea poporului lui Dumnezeu. Cel care se roagã astfel, se roagã „þinând locul lui Cristos însuºi” ºi o face în numele ºi pentru mântuirea întregului neam omenesc. În plus, prin lauda Orelor, Biserica se asociazã cântului de laudã cântat în cer. Vedem valoarea cosmicã pe care o dobândeºte aceastã rugãciune oficialã a Bisericii dacã nu este numai recitatã cu buzele, dar ºi trãitã, însuºitã, asumatã, înãlþatã spre Dumnezeu din inima noastrã, încât sã poatã fi ceea ce spunea cineva „Cuvântul lui Dumnezeu care se întoarce la Dumnezeu trecând prin noi”.

Rugãciunea personalã ca rugãciune a Bisericii Pe lângã Euharistie ºi Liturgia Orelor, rugãciunea Bisericii se îmbogãþeºte cu fiecare rugãciune autenticã care se înalþã din inima credincioºilor. Isus s-a retras de multe ori în singurãtate ºi s-a rugat ore întregi într-o comuniune perfectã cu Tatãl. Pe urmele lui, El ne cheamã la aceastã comuniune în singurãtate cu Sfânta Treime. În Constituþiunea Laudis Canticum (1 noiembrie 1970), papa Paul al VI-lea sublinia cã „trebuie exclusã cu desãvârºire orice opoziþie între rugãciunea Bisericii ºi rugãciunea privatã; dimpotrivã, trebuie sã punem în mai mare evidenþã ºi sã dezvoltãm mai mult raporturile care existã între ele”. Cardinalul Jean-Marie Lustiger în cartea Primii paºi în rugãciune, spunea cã fiecare creºtin, prin botezul sãu, este în comuniune cu totalitatea Bisericii. În fiecare om care se roagã, este Biserica întreagã care se roagã ºi îl susþine în rugãciune. Este o încurajare ºi pentru noi care nu trãim în comunitate ºi ne rugãm de cele mai multe ori în singurãtatea camerei noastre. Niciodatã nu suntem singuri, cãci prin Isus Cristos suntem în legãturã cu întreaga Bisericã care ne susþine în rugãciune ºi la rândul nostru o susþinem ºi noi pe ea. Existã o parabolã care spune cã o persoanã care avea darul de a fi vizionarã a

Nr. 14

ajuns la o capelã izolatã unde se ruga o cãlugãriþã. Când a intrat, a vãzut cã în jurul acelui loc lumea întreagã se miºcã, se organizeazã, în funcþie de intensitatea ºi de accentul dorinþelor celei care se ruga. Capela devenise ca un pol, în jurul cãruia se rotea întregul pãmânt, cãci cãlugãriþa însufleþea totul prin credinþa ºi prin sufletul ei aºezat lângã Dumnezeu. Este important sã devenim tot mai conºtienþi de importanþa rugãciunii noastre personale, de puterea ei de a influenþa ºi transforma lumea, evenimentele ºi cursul istoriei. Pe Edith Stein, experienþa ei de carmelitã a fãcut-o sã înþeleagã din interior valoarea rugãciunii personale, fãcutã în tãcerea ºi singurãtatea mãnãstirii, care se constituie într-o adevãratã forþã invizibilã ce susþine ºi influenþeazã istoria Bisericii ºi a lumii. Iatã câteva din consideraþiile ei: „Cel care se dãruieºte total Domnului este ales de El ca instrument pentru zidirea împãrãþiei Sale. El singur ºtie cât de mult a contribuit rugãciunea Sfintei Tereza ºi a fiicelor ei în protejarea Spaniei de erezie... Istoria oficialã nu vorbeºte despre aceste forþe invizibile ºi incalculabile, dar credinþa poporului ºi judecata atentã ºi vigilentã a Bisericii le cunoaºte”. „În ascuns ºi în tãcere se înfãptuieºte opera Rãscumpãrãrii, în convorbirea tãcutã cu Dumnezeu se pregãtesc pietrele vii cu care este înãlþatã împãrãþia lui Dumnezeu”. Având-o în vedere poate pe Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Edith Stein adãuga: „Sufletele, în tãcere ºi singurãtate, pot sta în prezenþa lui Dumnezeu, pentru a fi, în inima Bisericii, iubirea care însufleþeºte totul”. Acesta este ºi idealul spre care tinde fiecare terezinã care ºi-a luat angajamentul sã-l slujeascã pe Cristos ºi Biserica în spiritul Sfintei Tereza a Pruncului Isus. Pentru ca rugãciunea noastrã personalã sã fie cu adevãrat rugãciune a Bisericii este nevoie de efortul zilnic de convertire, de renunþare, de abandonare în mâinile lui Dumnezeu pentru a putea fi modelate, transformate în pietre vii ale împãrãþiei lui Dumnezeu. Maxim Mãrturisitorul (580-662) spunea cã viaþa spiritualã nu are alt scop decât de a transforma omul în Bisericã, în Templul Duhului Sfânt.

Fecioara Maria, perfecþiunea rugãciunii Bisericii Nu putem vorbi despre rugãciunea Bisericii fãrã a aminti de Sfânta Fecioarã Maria. Având un rol unic în istoria mântuirii, ca Mamã a lui Dumnezeu, Maria este consideratã de Pãrinþii Bisericii ºi de Conciliul Vatican II (Lumen Gentium) ca „prototipul Bisericii”. Fiind conceputã fãrã pãcat strãmoºesc, Duhul Sfânt nu a gãsit nici o piedicã în ea pentru a-ºi desfãºura lucrarea ºi a transformat-o în rugãtoarea perfectã. Maria a asimilat rugãciunea poporului evreu pe care apoi a transmis-o Fiului ei, iar dupã învierea lui Isus, ea se roagã cu apostolii în Cenacol în acea pregãtire a naºterii Bisericii prin coborârea Duhului Sfânt. Dar mai ales Maria este vãzutã de Biblie ca o contemplativã care în casa din Nazaret medita totul în inima ei. Din aceastã meditaþie s-a nãscut imnul Magnificat pe care l-a preluat Rugãciunea oficialã a Bisericii pentru a preamãri împreunã cu Maica Mântuitorului faptele minunate ale Domnului. Maria este prima care s-a rugat lui Isus ºi, prin minunea de la Cana ea îºi începe rolul de mijlocitoare a tuturor harurilor, pe care îl continuã în veºnicie pentru binele Bisericii ºi al fiecãrui membru al Trupului mistic care i se încredinþeazã. Rugãciunea atotputernicã a Mariei susþine toate rugãciunile Bisericii ºi conduce la victoria împotriva forþelor întunericului, cãci ea este femeia care va zdrobi capul ºarpelui. Dacã Isus Cristos este în agonie pânã la sfârºitul lumii, Maria este în rugãciune pânã când împãrãþia lui Dumnezeu va ajunge la împlinire. Într-un acatist ortodox, Acatistul Rugului Aprins, Maria este numitã „Regina rugãciunii ºi întruparea ei” ºi se repetã versul: „Bucurã-te, Mireasã, Maica rugãciunii neîncetate”.

Roman Doina (Sebeº)


octombrie 2008

Calea cea micã

11

Din viaþa Bisericii

Formarea în Institutele Seculare (I) În 1980, Congregaþia pentru Cãlugãri ºi Institute Seculare a redactat un document prin care intenþiona sã ofere un sprijin Institutelor Seculare în rezolvarea unei probleme pe cât de importante pe atât de dificile: formarea membrilor Institutelor Seculare. Redãm acest numãr al revistei ºi în numãrul viitor fragmente din acest document.

Principii de bazã A) Obiectivul ultim Pentru a ajuta cu adevãrat persoana sã rãspundã la propria vocaþie ºi misiune în lume, în conformitate cu planul lui Dumnezeu, formarea într-un Institut Secular trebuie sã favorizeze dezvoltarea integralã ºi unitarã a persoanei, potrivit capacitãþilor ºi condiþiilor sale. Aceastã formare nu este uºoarã, din cauza tendinþei de a separa realitãþile naturale de cele supranaturale, în timp ce ºi unele ºi celelalte trebuie considerate în aceeaºi mãsurã. Se cere deci o cunoaºtere suficient de adevãratã a persoanei în formare – din partea subiectului însuºi ºi din partea formatorului – nu numai în ceea ce priveºte darurile sale spirituale ºi drumul sãu de credinþã, ci ºi sub aspectele umane de inteligenþã, deschidere, sensibilitate, echilibru, maturitate afectivã ºi moralã, capacitate de autonomie ºi de angajare, etc. De fapt, valorile supranaturale, chiar cele care trebuie sã asigure unitatea doritã, se sustrag în mare parte acþiunii noastre. În consecinþã, formarea cere înainte de toate o educare fundamentalã la credinþã ºi rugãciune, adicã la acel raport foarte personal cu Dumnezeu, care se traduce într-o fidelã aderare la fel în toate momentele zilei ºi care în acelaºi timp este bogat în prezenþa fraþilor ºi a creatului. Acest raport viu ºi constant presupune formarea la fidelitate faþã de momentele „forte” de rugãciune ºi faþã de atenþia de a trãi comuniunea cu Dumnezeu în relaþiile cu oamenii. Atunci rugãciunea ajutã la acceptarea rãbdãtoare de sine ºi a condiþiilor proprii de viaþã; ajutã deci la gãsirea echilibrului ºi la creºterea solidã. Astfel, formarea devine în mod efectiv, ceea ce trebuie sã fie: o contribuþie umanã la lucrarea invizibilã a harului, pentru a duce persoana la necesara colaborare cu Agentul principal care este Duhul Sfânt. Fecioara Maria este, ºi în aceastã privinþã, exemplarã, ºi devine „model de inspiraþie” (Paul al VI-lea): ea care în mod constant a consimþit la cuvântul ºi la voinþa divinã ºi „s-a oferit total pe sine Persoanei ºi lucrãrii Fiului sãu”, ea care „a înaintat în peregrinarea credinþei ºi a pãstrat cu fidelitate unirea cu Fiul sãu pânã la picioarele Crucii” (LG 56 ºi 58). B) Caracteristica fundamentalã Vocaþia comuna a celor care aderã la acelaºi Institut cere, în formare, elemente de conþinut ºi de metodã comune tuturor. Dar Dumnezeu cheamã pe nume: vocaþia, deºi în comuniune, este personalã. Chiar ºi formarea este în mod necesar personalã asupra acestor aspecte: 1. Trebuie sã fie doritã ºi asumatã activ de persoana în formare, care trebuie sã se simtã responsabilã, cãutând continuu sã se realizeze pe sine în lumina lui Dumnezeu. O formare în care cineva s-ar limita la a primi ar fi fãrã efect. 2. Trebuie sã þinã seama de personalitatea fiecãruia, adicã de ansamblul darurilor ºi al limitelor ei, ºi de asemenea, de stadiul de dezvoltare la care, prin formarea deja primitã sau nu, a ajuns.

Bazilica San Marco, Veneþia

3. În sfârºit, trebuie sã þinã seama de „locul de formare, adicã de situaþia concretã a persoanei care trebuie formatã: de fapt, este important ca aceasta sã fie ajutatã sã-ºi realizeze vocaþia personalã, expresie a vocaþiei specifice a Institutului, în contextul sãu de viaþã ºi în relaþiile sale cu ceilalþi. Deci formarea va fi personalã într-o integrare comunitarã: creºterea persoanei depinde ºi de capacitatea de a sta, în diferitele sectoare ale vieþii, în raport profund cu ceilalþi, ºi de dezvoltarea simþului de fraternitate ºi comuniune realã în cadrul Institutului, comunitate reunitã de Cristos. C) Spaþiul circumscris Formarea trebuie sa îmbrãþiºeze toate domeniile vieþii chiar daca institutul nu trebuie sã acorde o contribuþie egalã fiecãruia din aceste domenii. De fapt, pe de o parte, unele din acestea se sustrag, tehnic vorbind, competenþei sale directe (domeniul profesional, politic, sindical etc.); pe de alta parte, trebuie sã luam în consideraþie faptul ca secularii au în afara Institutului diverse posibilitãþi de formare chiar sub aspecte mai puþin tehnice. Cineva se poate întreba dacã sfera de competenþã a Institutului se restrânge, pentru formare, la transmiterea cunoaºterii vocaþiei proprii ºi a ceea ce decurge din carisma specificã. Sau dacã datoria lui nu este în primul rând aceea de a asigura o solidã formare de baza, pentru a suplini carenþele prea adesea deplânse ale candidaþilor. Dar, chiar privilegiind aceste douã aspecte, trebuie ca fiecare membru sã fie ajutat, ret sau indirect, sã dobândeascã toatã formarea de care are personal nevoie pentru a rãspunde la vocaþia sa în institut ºi pentru a-ºi realiza propria misiune. Una din obligaþiile formatorului va fi aceea de a discerne în ce domenii o formare rãmâne necesarã, ce lacune trebuie sã fie umplute, unde aggiornamentul este urgent ºi vital. În acelaºi timp, este necesar sã se plece de la realitatea concretã a fiecãruia: formarea lui personalã de baza, obligaþiile lui profesionale ºi sociale, posibilitãþile oferite de mediul sãu de viaþa; apoi sã fie ajutat, oferindu-i în primul rând ceea ce este specific institutului, indicându-i mijloacele de formare în exterior, dar ºi oferind la nivelul institutului, pe cât posibil, ceea ce în exterior nu poate gãsi, ºi veghind la coordonarea diverselor elemente pentru a favoriza în fiecare subiect mult dorita unitate.

Doina (Sebeº)


12

Calea cea micã

Simbolistica terezianã

Sfânta Tereza a Pruncului Isus este binecunoscutã ºi pentru sensibilitatea ei exemplarã în ceea ce priveºte creaþia. Cu siguranþã, antrenatã cum era în viaþa de rugãciune comunitarã, a recitat ºi meditat de nenumãrate ori cântul celor trei tineri din cuptorul încins, înscris în cartea lui Daniel: Binecuvântaþi, toate lucrãrile Domnului pe Domnul, lãudaþi-l ºi preamãriþi-l în veci! (Dan 3,57-88). De asemenea, în lecturile sale spirituale, a avut ocazia sã se entuziasmeze de „Cântecul fratelui soare” al sfântului Francisc din Assisi. Acestea, dar mai presus de toate contactul ei nemijlocit cu elemente ale naturii: flori, câmpii, dealuri, munþi, ori fenomene meteo: ploaie, vânt, furtunã, dar mai cu seamã cerul, constituie pentru ea ocazii de a le transforma în simboluri, capabile sã o punã în contact cu iubirea divinã, manifestatã în creaþie. Paola Mostarda, cercetãtoare zeloasã a vieþii ºi operei sfintei Tereza, a evidenþiat cu mare talent, în teza sa de doctorat, susþinutã la Facultatea Teresianum din Roma, aceastã trãsãturã caracteristicã: simboluri, în spiritualitatea terezianã. Sacrul prin excelenþã. Simbolul naturii care revine cel mai des în opera terezianã este de bunã seamã cerul. Practic, nu existã paginã care sã nu-l menþioneze într-un fel sau altul, atribuindu-i un înþeles mereu mai amplu. E vorba de un simbol fundamental în istoria religiilor. În toate religiile, cerul este capãtul ascensiunii, simbolul universal al lui Dumnezeu, pentru cã indicã o miºcare de ridicare spre înalt ºi transcendent. Ceea ce este înalt ºi ridicat, ceea ce lasã a se înþelege un spaþiu infinit, este o reprezentare a sacrului prin excelenþã. Tereza însãºi ne spune cã primul cuvânt pe care a reuºit sã-l citeascã singurã, a fost cuvântul Cer (cf. Ms.A, 13v), iar într-o scrisoare a Zeliei, ea regãseºte aceastã amintire care o amuza pe mama ei: „Când o auzea pronunþând într-un mod cuceritor, cuvântul cer” (Ms.A, 11r). Centru de interes. Cerul este considerat întotdeauna în legãtura sa obiºnuitã cu pãmântul; pe tot parcursul manuscrisului A, cerul cel frumos este opus pãmântului cel trist; cerul este patria, pãmântul este locul de exil. În orice face diferenþa între frumos ºi urât, Tereza recunoaºte distanþa care existã între cer ºi pãmânt. Ea vede aceastã distanþã în toate lucrurile, fie în frumuseþea fizionomiei tatãlui sãu care ascultã predica liturghiei, „în care parcã nu mai aparþine pãmântului” (Ms.A,17), pânã la frumuseþea efemerã a feliei de pâine: „Prãjitura pe care mi-ai pregãtit-o ºi-a schimbat înfãþiºarea; în locul culorii sale vii, nu vedeam decât o uºoarã nuanþã rozie, învechitã, de reîmprospãtat…; în acel context, pãmântul îmi apãrea mai trist, ºi înþelegeam cã numai în cer, bucuria va fi fãrã nor” (Ms.A, 14v). Aceastã comparaþie de necrezut a prãjiturii cu cerul, aratã din plin dispoziþia contemplativã a Terezei, capabilã sã vadã în toate urmele lui Dumnezeu ºi îndeosebi cerul, prin care se explicã toate aspectele realitãþii. Scopul vieþii. Totuºi, se observã un crescendo în concepþia Terezei despre cer.. Încã de la început, cerul este locul în care se aflã frãþiorii ei decedaþi ºi pãrinþii (Ms.A, 3v-4v); este locul unde, micã fiind, îi ureazã mamei sale sã meargã cât mai degrabã: „Oh, aºi vrea foarte mult sã mori…dar ca sã mergi în cer” (Ms.A, 4v); e locul pe care îl recunoaºte cu certitudine, ca scop indicat, vãzând pe el, înscris numele ei; într-adevãr, privind stelele pe cer, descoperã un grup care formeazã, aproape exact, un T, ºi îºi aminteºte de cuvintele evangheliei: „Nu vã bucuraþi pentru cã diavolii vi se supun, ci mai degrabã, bucuraþi-vã, pentru cã numele voastre sunt scrise în cer” (Lc 10,20; Ms.A,18r) O comuniune de persoane. Acest cer este populat din ce în ce mai mult cu suflete care o iubesc, frãþiorii ºi surorile decedate: „Fericitele duhuri ale cerului, îndeosebi acelea pe care Bunul Dumnezeu i le-a dat ca sã-i fie tovarãºe de exil” (Ms.A, 40v), iar mai presus de toate, Mama Cereascã, a cãrei fiicã vrea sã fie. Tereza proiecteazã astfel, în Cãminul pãrintesc al cerului, viaþa familiei care s-a întrerupt pe pãmânt, imaginând deja momentul când, „primind îmbrãþiºãrile lui Isus, va vedea-o pe Mama cereascã, venind la ea cu tãticul ei, cu mãmica ºi cu cei patru îngeraºi” (Ms.A, 41r).

Nr. 14

Pentru Tereza, cerul a devenit mai mult decât un loc, o comuniune de persoane, ºi, în final, devine o persoanã. Deseori aflãm în opera ei cuvântul cer scris cu literã mare. În ziua primei sale Împãrtãºanii, cu Isus ea primeºte „toatã bucuria Cerului care se revarsã într-o inimã… Oare Cerul nu era în sufletul ei? (Ms.A, 35). Cerul sufletului nostru. În definitiv, Cerul este acolo unde se aflã persoana iubitã. Acesta nu este un loc circumscris, de care nimic nu o poate separa pe Tereza; din momentul în care Cerul a coborât în inima ei, Cerul e acolo unde de acum înainte ea posedã Iubirea pentru totdeauna: „El coboarã în fiecare zi din Cer, dar pentru a afla un alt Cer care îi este infinit mai scump decât primul: Cerul sufletului nostru, fãcut dupã chipul sãu, templul viu ºi adorabil al Sfintei Treimi!” (Ms.A, 4v); ºi Tereza adaugã: „Astfel, Cerul meu nu este altul decât Iubirea, ºi simþeam ca ºi sfântul Paul cã nimic nu va putea sã mã despartã de divinul care m-a fermecat” (Ms.A, 52v). Dar existã un Cer pentru mine? Cuvântul cer a suferit un adevãrat proces de interiorizare. Printr-o schimbare de sens, se trece de la simbolul spaþial la prezenþa divinã care reprezintã cerul. În ultimele pagini ale primului manuscris, se vede cum apare pentru prima datã o îndoialã cu privire la Cer: „Aveam pe-atunci mari încercãri interioare, de tot felul, pânã la a mã întreba uneori dacã existã un Cer” (Ms.A, 80v). E primul voal pe sensul Cerului, care prevesteºte întunecimile mai profunde din ultimul manuscris, sau scrisorile din perioada finalã a vieþii Terezei. Începând din aprilie 1896, într-adevãr, se vede cum apare foarte discret în scrisorile sale, precum deja în manuscrisul A, chinul încercãrii credinþei, pe care micul cuvânt dacã, îl face perceptibil: „Dacã merg în curând în Cer, voi cere lui Isus permisiunea de a veni sã te vizitez în Su-tchen, ºi vom continua împreunã apostolatul nostru” (LT 193, 1v). „Dacã existã un Cer, el este pentru mine, voi fi bogatã, voi avea toate comorile bunului Dumnezeu, ºi El însuºi va fi binele meu” (LT 216r). Locul apostolatului pentru suflete. Precis, în acest moment, simbolul cerului îºi atinge sensul cel mai puternic, cu totul interior: el semnificã participarea la misiunea rãscumpãrãtoare a lui Isus. Este piatra de încercare a Terezei, care devine sensul simbolului Cerului: agonia lui Isus, desigur, nu-i poate apare ca un cer înstelat, dar este proba dureroasã a iubirii pe care Tereza a primit-o de la El ºi pe care vrea sã i-o redea. Iubirea Terezei pentru Isus se exprimã prin dorinþa de apostolat, o dorinþã care o mulþumeºte, dându-i suflete: într-asta constã acum Cerul ei. Este o concepþie a Cerului foarte dinamicã, deloc convenþionalã, despre care avem o scurtã antologie: „Voi dori în Cer acelaºi obiectiv ca ºi pe pãmânt: Sã iubesc pe Isus ºi sã fac sã fie iubit… Dacã în Cer nu voi putea sã mai lucrez pentru gloria sa, aºi prefera mai degrabã exilul decât patria” (LT 220,2r). „Când viaþa lor pãmânteascã (a celor pentru care vreau sã lucrez) se va sfârºi, voi veni sã-i caut… ºi îi voi introduce în Cer” (LT 226,2v). „Nu mor, intru în viaþã, ºi tot ceea ce nu pot sã vã spun aici pe pãmânt, vã voi face sã înþelegeþi din înaltul Cerului” (LT 244, v). „Ah, frate, o simt, îþi voi fi mult mai de folos în Cer decât pe pãmânt… ªtiu bine cã nu voi fi inactivã în Cer, dorinþa mea este sã lucrez încã pentru Bisericã ºi suflete” (LT 254). Drumul Cerului. În sfârºit, Cerul este testamentul sãu spiritual; Tereza este deplin conºtientã de a fi purtãtoarea unei misiuni din partea Duhului Sfânt, aceea de a învãþa o cale foarte dreaptã ºi nouã (Ms.C, 2v), de a arãta gratuitatea Iubirii, de a conduce pe calea încrederii totale în Dumnezeu: „Da, ºtiu, Isus vrea sã ne dea aceleaºi haruri, vrea sã ne dea gratis Cerul sãu” (LT 197), îi scrie surorii sale Maria, în scrisoarea în care explicã doctrina cuprinsã în manuscrisul B. Iar pãrintelui Maurice Belliere, primul ei frate spiritual, Tereza îi indicã de mai multe ori, în mod decisiv, care este drumul Cerului pe care trebuie sã meargã: „O ºtiu, trebuie sã mergem la Cer pe aceeaºi cale, aceea a suferinþei unite cu iubirea” (LT 258, 1v). „Îþi este interzis de a merge la Cer pe altã cale decât aceea a sãrmanei tale surioare” (LT 261, 2r). Iar acest drum al Cerului, în aceeaºi scrisoare, este explicat ca un elan care ne face sã ne aruncãm în braþele iubirii milostive.

Pr. Anton Despinescu


octombrie 2008

Calea cea micã

13

• ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI •

Exerciþii spirituale (Luncani, 1-4 august)

Sfânta Maria de pe Muntele Carmel ne-a primit ºi în acest an, cu braþele deschise, la Luncani. Natura s-a împodobit pentru noi. Ne-am încredinþat Duhului Sfânt împreunã cu pr. profesor Anton Despinescu ºi pr. decan Iosif Dorcu, care ne-au condus pe drumul apostolului Paul, al sfintei Maria, al sfintei Tereza a Pruncului Isus. Rugãciunile ºi celebrãrile în comun au contribuit la convertirea sufletelor noastre ºi la obþinerea pãcii sufleteºti atât de dorite. Cineva i-a spus pãrintelui Iosif Dorcu: „vorbiþi-ne despre iubire…” ºi sfinþia sa ne-a vorbit despre Euharistie într-un mod minunat, cãci ea este culmea iubirii, fundamentul credinþei noastre. Ne-am încredinþat încã o datã de iubirea tandrã, milostivã ºi miraculoasã a lui Isus Cristos. Am aflat de la pr. Anton Despinescu, cum a depãºit sfânta Tereza a Pruncului Isus perioadele sufleteºti diferite din viaþa ei. Aceasta ne-a ajutat mult, deoarece „bãrcuþa” Companiei noastre a intrat într-o furtunã cu nori negri ºi fulgere. Am reuºit sã ieºim la luminã, cu preþul suferinþelor spirituale. Doamne, ajutã Compania noastrã! Cerem iertare preoþilor noºtri pentru cã nu am respectat tãcerea sfântã ºi le mulþumim pentru darurile spirituale nepreþuite pe care ni le-au dãruit cu generozitate. Existã douã moduri de a ne trãi viaþa: unul este acela de a trãi ca ºi cum nimic nu ar fi miracol. Celãlalt este cel de a trãi ca persoane consacrate, ca ºi cum totul ar fi miracol. La Luncani am trãit un miracol ºi-i mulþumim lui Dumnezeu!

Iulia Ioana, Iaºi Dumnezeu ne-a invitat aici sã contemplãm, adicã sã privim adânc, îndelung ºi cu admiraþie inima sa în mijlocul flãcãrilor strãlucitoare ale iubirii sale, sã aºezãm inimile noastre rãtãcite de obosealã, sã le punem în bãtaia razelor calde ºi înfocate ce izvorãsc din inima sa, ca sã reînnoim ºi sã reînsufleþim simþãmintele noastre sfinte. Sub îndrumarea preoþilor predicatori ºi cu harul lui Dumnezeu dorim sã împlinim voinþa sa, sã ajungem sã-l contemplãm acum ºi în veºnicie. Aºa sã ne ajute Dumnezeu! (Monica Patraºc, Bacãu) În liniºtea zorilor acestor zile de exerciþii spirituale, am cerut Domnului pace, înþelepciune ºi tãrie sã înaintãm în vocaþia noastrã. Am mulþumit lui Dumnezeu pentru privilegiul care ni l-a dat, sã fim în acest loc minunat, creat anume pentru a vedea mãreþia ºi splendoarea creaþiei sale. Mulþumim pr. Anton Despinescu ºi pr. Iosif Dorcu, care ne-au ajutat sã învãþãm sã intrãm în interiorul inimilor noastre ºi sã rãspundem „DA” planului lui Dumnezeu, iar stãruinþa noastrã sã nu fie zadarnicã. (Ecaterina Ionel, Focºani) Îi mulþumesc lui Dumnezeu cã m-a ajutat sã ajung din nou în acest colþ de rai închinat Maicii Domnului de pe Muntele Carmel. Prin învãþãturile preoþilor spirituali am înþeles mai bine ce respect deosebit trebuie sã am faþã de Isus din Sfânta Euharistie, precum ºi faþã de Sfintele Evanghelii. Dumnezeu sã mã ajute sã duc la cei dragi aceste învãþãturi! Vreau ca prin comportamentul meu ºi prin vorbele mele, ceilalþi din jurul meu sã înþeleagã cât de mult ne iubeºte Isus din Tabernacol ºi cu ce respect este necesar sã-l primim în sufletele noastre, iar viaþa noastrã ºi chiar suferinþele noastre prin sfânta Ostie. (Gabriela Popescu – Huºi)

A fost un prilej de reînnoire sufleteascã prin reflecþie ºi rugãciune intensã, comunitarã. Temele tratate ne-au readus în minte ºi în inimã motive de reactivare a carismei noastre: slujirea lui Cristos ºi a Bisericii. Mulþumim lui Dumnezeu, superiorilor noºtri, pãrinþilor predicatori ºi tuturor surorilor care ne-au ajutat sã ne întâlnim cu Isus, sã avem câteva clipe de liniºte ºi pace cu el. (Elena Solcan, Iaºi) Laudã ºi recunoºtinþã bunului ºi milostivului Dumnezeu, cã a fãcut posibil ca ºi în acest an sã ne unim din nou în rugãciune ºi adoraþie, în faþa Sfântului Sacrament, la mãnãstirea din Luncani. Sub îndrumarea preoþilor am reuºit sã cunoaºtem mai profund sfânta Scripturã, sfânta Euharistie, pe sfânta Fecioarã Maria ºi pe sfânta Tereza, patroana noastrã. De asemenea, am învãþat cum trebuie sã învingem suferinþa ºi frica prin credinþã ºi nu în ultimul rând am învãþat sã preþuim valorile iubirii. Rãsplãteºte, Doamne, cu viaþã veºnicã pe toþi cei care ne fac bine în numele tãu! Ajutã-ne, Doamne sã împlinim voinþa ta! (Ana Farauanu, Bacãu) Am sorbit cu nesaþ ºi bucurie toatã atmosfera creºtineascã ºi cred cã aceste trei zile de exerciþii spirituale s-au încheiat pentru mine cu un mare profit spiritual. Sper sã fi cules numai polenul unor flori de muºcate viu colorate, iar somnul mã va ajuta, poate cu o adiere de vânt, în polenizarea altei flori de muºcatã, iar la anul viitor, cred cã o sã-mi ºopteascã: am reuºit sã înving frigul, ploaia, furtuna ºi uite, mi-au dat alþi lãstari. (Maria Mãrtincã, Focºani) Aceste zile de reculegere mi-au adus în atenþie scopul spre care trebuie sã tindã orice creºtin ºi anume mântuirea sufletului. Meditaþiile zilnice m-au fãcut sã înþeleg mult mai bine Cuvântul lui Dumnezeu ºi sã conºtientizez primirea zilnicã a Sfintei Euharistii cu respect ºi evlavie. De asemenea, m-am hotãrât sã fiu mai activã în meditarea ºi recitarea sfântului Rozariu. (Mariana, Huºi) „Acum, deci, nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus. Cãci legea Duhului de viaþã în Cristos Isus m-a eliberat de legea pãcatului ºi a morþii… Cãci toþi care sunt cãlãuziþi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu”. (R 8,12- 8,14) Fiind an paulin, tema exerciþiilor spirituale a fost: viaþa în duh dupã învãþãturile sfântului apostol Paul. Pentru cã ne numim fii ai lui Dumnezeu trebuie sã învãþãm sã împlinim voinþa lui prin iubire necondiþionatã faþã de el ºi faþã de aproapele. Chiar ºi în momentele cele mai grele trebuie sã acceptãm suferinþa dupã modelul lui Isus, al Fecioarei Maria ºi al sfinþilor. Viaþa în duh dorim sã o exercitãm zi de zi fiind în comuniune cu Dumnezeu prin fapte ºi gânduri bune. „Doamne, dã-ne bucuria mântuirii tale ºi întãreºtene cu duh binevoitor. Doamne, zideºte în noi o inimã curatã!” (Ps 50,14) (Mihaela ªimon, Oneºti)


14

Calea cea micã

Frumuseþea bãtrâneþii

„De aceea nu ne pierdem curajul ºi, chiar dacã omul nostru cel dinafarã se trece, cel dinãuntru însã, se înnoieºte din zi în zi” (Cor 4,16).

În mod firesc, pelerinajul fiecãrui om pe pãmânt ar trebui sã se încheie, înainte de sfârºit, cu bãtrâneþea. Aceasta e un dar, pe care trebuie sã-l folosim pentru a ne obþine ºi a ne desãvârºi mântuirea. Bãtrâneþea primitã ºi acceptatã cu demnitate e o binecuvântare; nu toþi oamenii au parte de ea. Unii dintre ei, care n-au ajuns la vârsta senectuþii, o dispreþuiesc, nu-i dau nici un sens. Creatorul nu ne dã nimic care nu are un rost. Fiecare bob semãnat va îmbogãþi un mic colþ al pãmântului. Persoanele consacrate mulþumesc Domnului pentru acest dar de viaþã ºi continuã misiunea lor sfântã, pânã ce îi viziteazã îngerul morþii. În familie, bãtrânii se fac utili în treburile gospodãreºti, pãzesc familia, sunt tezaur de înþelepciune iar amintirile lor despre pãmântul ºi oamenii þãrii sunt îndreptare de viaþã pentru tineri. Frumuseþea bãtrâneþii e o frumuseþe seninã ºi sfântã a sufletului, e timpul rugãciunii neîntrerupte. Copiii ºi bãtrânii prezenþi la liturghie completeazã împreunã cu florile de la altar, atmosfera sfântã. Cu cât drag ascultã nepoþii povestirile din Biblie ºi alte poveºti care le încântã copilãria! Am participat la ritualurile de înmormântare ale bunicilor ºi de fiecare datã, am vãzut nepoþeii nedezlipiþi de trupul, al cãrui suflet îi veghea ºi de acolo, din împãrãþia cea fãrã de sfârºit, arãtându-mi mie ºi altora cã iubirea e eternã. Cea mai mare bogãþie a mea, scrie pãrintele Toma Encuþã, o reprezintã legãtura de suflet cu bãtrânii; datoritã lor gãsesc mereu forþa sã mã gândesc mai matur, sã înþeleg ce este iubirea ºi umilinþa. Ei dau sens suferinþei, iar dacã au putere, mai lucreazã ca voluntari. Bãtrâneþea e prin excelenþã timpul meditaþiilor profunde, timpul revelaþiei. În tãcerea bãtrâneþii, dacã ºtim s-o preþuim, vom avea revelaþia vieþii fãrã de sfârºit, ce este în afara spaþiului ºi a timpului. Speranþa celui în vârstã este mai puternicã, el aºteaptã în liniºte hotãrârile Domnului, marele examen. Cel aflat în anii de aur, în ultimul anotimp al vieþii îºi face, cu luciditate ºi iubire bilanþul vieþii. Bãtrânii sunt seminþe ce trebuie sã moarã pentru a da rod. Oare am fãcut tot ce puteam pe drumul lung al vieþii, pe care l-am parcurs? Mã cunosc bine pentru a putea mãrturisi cu luciditate ce nu am fãcut, prin lipsa de iubire? Vreau sã fac o pocãinþã realã, sã ispãºesc aici pe pãmânt? Îmi spun cuvintele Psalmului 70: „Nici la cãrunteþe ºi bãtrâneþe, Dumnezeule sã nu mã pãrãseºti, ca sã vestesc puterea ta generaþiei de acum ºi tãria celei ce va veni”. „Bãtrânul, scrie pr. Toma, aflat la hotarul între finit ºi infinit, ar trebui sã aºtepte liniºtit la poarta Eternitãþii întâlnirea cu Dumnezeu, sã nu trãiascã drama unei vieþi absurde”. Redaþi-le acestora demnitatea de creºtini. Chiar ºi un om în vârstã ajunge sã nu se cunoascã pe sine. Am avut impresia cã ne-am regãsit într-o povestire a lui Anthony de Mello, SJ, ce se numeºte „Vulturul auriu”, cãci ºi Sfânta Tereza a Pruncului Isus îl considerã pe Isus vultur. Iatã povestirea: Un om a gãsit un ou de vultur ºi l-a pus sub o cloºcã. La vremea potrivitã, puiul de vultur a ieºit din ou ºi a crescut

Nr. 14

alãturi de ceilalþi pui de gãinã. Scurma prin pãmânt dupã viermi ºi cotcodãcea, dãdea din aripi ºi a reuºit chiar sã zboare câþiva metri prin aer. Anii au trecut. Într-o zi, vulturul, acum bãtrân, a vãzut pe cer o pasãre maiestuoasã. Plutea cu mãreþie pe aripile vântului, fãrã sã dea mãcar o datã din aripile sale aurii. Fermecat, vulturul a întrebat: – Cine este? – Este regele pãsãrilor, vulturul, i-a rãspuns o gãinã din apropiere. Regatul sãu este cerul. Al nostru este pãmântul, cãci noi suntem gãini. Iar vulturul nostru a trãit mai departe ºi a murit ca o gãinã, cãci asta ºtia el cã este. Noi, creºtinii vrem sã ajungem la Isus, vulturul auriu. Isus ne-a învãþat cã trãind Evanghelia, ne vom ridica ºi noi în regatul Lui care este cerul. Avem, noi cei în vârstã, mai mult decât alþii, nostalgia realã a Paradisului. Dar iubirea ºi nobleþea supremã a iertãrii ºi credinþei trebuie sã fie desãvârºite. Cristos ºi-a întemeiat împãrãþia pe stânca de granit a credinþei. Sã meditãm cuvintele sfintei Tereza: „Dacã aº trãi 80 de ani, tot micã aº vrea sã fiu”. Cuvinte ce-mi dau curajul de a merge mai departe, pe cãrarea vieþii: „Nu vã temeþi, îndrãzniþi!” (Mt 10,31). „Iubirea adevãratã alungã frica!” (In 4,18). Te slãvesc Doamne, cãci tu mã întinereºti ca pe vultur. Atât de tânãra noastrã patroanã, sfânta Tereza, spune: „Vultur veºnic, vrei sã mã hrãneºti cu substanþa ta divinã, pe mine sãrmana fiinþã, care aº reintra în neant, dacã privirea ta divinã nu mi-ar da viaþã în fiecare moment”. Tu ne-ai chemat, Doamne, în Compania Sfintei Tereza, la o vârstã înaintatã, am primit darul consacrãrii, ºi ne-ai luminat viaþa aºa neînsemnatã cum e ea, fãcându-ne sã înþelegem, în sfârºit, þelul vieþii noastre, ne-ai spãlat sufletele în apa sfântã a cuvintelor tale. Ne-ai înãlþat deasupra durerilor ºi a bucuriilor mãrunte ale vieþii, ne-ai sfinþit cu atingerea ta. Ne-ai ridicat la tine, pe noi, fire de nisip, dar pline de mãreþia Universului. Vrem sã fim mici luminiþe ºi sã ducem spre semenii noºtri frumuseþea ta, pe care ne-ai dãruit-o. Ai luat asupra ta greºelile noastre. Aºteptãm în pace ziua marii treceri, a marii sãrbãtori a vieþii fiecãreia dintre noi. Ziua morþii mele îmi va fi cea mai mare dintre zilele de sãrbãtoare, spune sfânta Tereza în CSG 166. Pânã atunci, pânã când se va însera, ºi trupul se va întoarce în þãrânã iar sufletul la acela care l-a creat, noi putem lucra în vie, cu toate cã am fost chemate în ceasul al doisprezecelea. Rugãciunile noastre sã ne aducã, prin Duhul Sfânt darul comuniunii între toate terezinele. Dacã un grup de persoane devine „noi” un întreg armonios, au atins cea mai înaltã realizare umanã, prin mijlocirea Duhului Sfânt. Suntem picãturi în oceanul nemãrginit, dar în fiecare picãturã e cuprinsã toatã frumuseþea Universului. Frumuseþea va salva lumea cãci ea este credinþa, speranþa ºi iubirea! S-a înserat, Doamne, rãmâi cu noi! Bucuria sã ne susþinã ca sã-i cântãm lui! Sã ne rugãm cu patroana noastrã: „Sper ca într-o zi, Vulture adorat, vei veni sã cauþi pasãrea ta micã, urcând cu ea în centrul iubirii cãreia i s-a oferit ca victimã” (Ms.B,5). Atât timp cât vei vrea, cu ochii aþintiþi asupra ta, vreau sã devin prada iubirii tale!”

(Iulia Ioana, Iaºi)


Cântecul sfintei Agneza Cristos este iubirea mea, este toatã viaþa mea, Este logodnicul care singur îmi încântã ochii, Aud deja vibrând, ale dulcii sale armonii, Sunete melodioase.

Când îl iubesc pe Cristos ºi când îl ating, Inima mea devinã mai purã, sunt încã mai castã, Sãrutul gurii sale mi-a dat Virginitatea drept comoarã.

Pãrul meu e împodobit cu pietre preþioase, În degetul meu, deja, strãluceºte inelul sãu nupþial, El a binevoit sã acopere cu stele luminoase Mantia mea virginalã.

El ºi-a pus deja semnul pe faþa mea, Astfel încât nici un îndrãgostit nu îndrãzneºte sã se apropie de mine; Inima mea este susþinutã de harul divin Al iubitului meu rege.

El mi-a aranjat pe mânã perle fãrã pereche, A pus la gâtul meu coliere nepreþuite; În aceastã zi prea fericitã, la urechile mele lucesc Rubine celeste.

Eu sunt împurpuratã de Sângele sãu preþios; Cred cã deja gust deliciile cerului! ªi pot sã sorb pe gura sa sfântã Laptele cu mierea.

Da, sunt logodnica celui pe care îngerii Îl vor slujii, tremurând, toatã eternitatea; Luna ºi soarele rostesc laudele sale, Îi admirã frumuseþea. Împãrãþia sa e cerul, natura sa este divinã, El îºi alege aici jos, ca mamã, o fecioarã; Tatãl sãu e adevãratul Dumnezeu care nu are origine, Fiind un spirit pur, desãvârºit.

Nu mã tem de nimic, nici de fier, nici de foc, Nimic nu poate tulbura inefabila mea pace; ªi focul iubirii care îmi consumã sufletul Nu se va stinge niciodatã… Sfânta Tereza a Pruncului Isus

Pelerinaj marian Înlocuind cifrele cu litere veþi descoperi careul pe orizontalã, iar pe verticala A-B: Aleasa Domnului.

A 2

1

1

2

9

5

7

2

11

11

5

3

6

3

4

3

6

8

6

7

4

6

12

2

10

10

10

3

12

3

2

9

11

5

3

13

5

14

6

3

4

15

4

11

6

15

2

3

3

4

10

5

16

7

21

2

9

6

16

7

6

4

18

19

3

6

7

8

2

10

19

16

6

21

6

10

16

18

6

22

6

7

2

11

1

6

23

4

8

6

6

9

9

6

17

4

17

2

8

B

20

2

2

10

6

Dezlegarea aritmogrifului „Lumea nevãzutã” din numãrul trecut: Orizontal: 1) PUTERILE; 2) MARIA; 3) SCAUNELE; 4) GABRIEL; 5) ARHANGHELI; 6) HERUVIMI; 7) ZAHARIA; 8) INCEPUTURI; 9) INGERI; 10) SERAFIMI; 11) MESIA; 12) RAFAEL; 13) IOSIF; 14) LUCIFER; 15) MIHAEL. Vertical: A-B: ERARHIA CEREASCÃ. 10

2

Publicaþie coordonatã de Teodora Pantazi (Str. Elena-D Doamna, nr. 24, bl. 1, ap. 5, Iaºi-7 700398, tel.: 0232/255123; 0745/322920; 0723/690020) Director spiritual: Pr. Anton Despinescu Tehnoredactare computerizatã: ing. Silviu Dogariu



Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.