Calea cea micã
„...vreau sã caut modalitatea de a merge în cer pe o cale micã ºi foarte dreaptã, foarte scurtã, o cale micã ºi cu totul nouã.” Sf. Tereza a Pruncului Isus (Ms,C,2v)
Publicaþie bianualã a Institutului Secular „Sfânta Tereza a Pruncului Isus”
Co ontinuitatea mãrturiei creºtine
În cele 40 de zile dintre Învierea ºi Înãlþarea sa la Cer, Isus s-a arãtat de mai multe ori diferitor persoane din anturajul sãu, îndeosebi celor 11 ucenici apropiaþi, cãrora le-a spus: Mi-a fost datã toatã puterea în cer ºi pe pãmânt. Aºadar, mergeþi ºi faceþi ucenici din toate naþiunile, botezându-i în numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh, învãþându-i sã þinã toate câte v-am poruncit. ªi iatã, eu sunt cu voi în toate zilele, pânã la sfârºitul lumii (Mt 28, 18-20). Celor care se adunaserã sã-l vadã, Isus le-a spus: Când va veni Duhul Sfânt asupra voastrã, veþi primi o putere ºi îmi veþi fi martori în Ierusalim, în toatã Iudeea ºi Samaria, ºi pânã la marginile pãmântului (Fap 1, 8). Prin aceste cuvinte, Isus conºtientizeazã pe cei cãrora li se adreseazã cu privire la mãrturia pe care o vor avea de dat celor de aproape, sau mai de departe, pânã la marginile pãmântului. Isus însuºi a dat mãrturie despre Tatãl ºi despre Sfântul Duh. Cei care au fost formaþi de el, sunt trimiºi sã dea mãrturie ºi sã boteze. Continuitatea mãrturiei creºtine de-a lungul celor douã milenii este cunoscutã sub denumirea de apostolat, cuvânt de origine greceascã, însemnând trimitere, misiune pe care Isus o încredinþeazã alor sãi. Apostolatul creºtin cuprinde douã planuri complementare: a) misiunea evanghelizatoare încredinþatã urmaºilor apostolilor, episcopilor, constituiþi în colegiul episcopal; b) aceeaºi misiune evanghelizatoare încredinþatã tuturor membrilor Bisericii, chemaþi sã participe, fiecare în felul lui ºi toþi împreunã. Dacã în decursul istoriei Bisericii, laicii s-au comportat ca niºte adevãraþi apostoli, în spiritul primelor comunitãþi creºtine, cum aratã Faptele apostolilor, de fapt, noþiunea apostolatului a fost asociatã foarte mult timp misiunii clerului, din douã motive: 1) responsabilitatea apostolicã a Bisericii legatã de rolul episcopilor ca urmaºi ai apostolilor, ºi apoi a colaboratorilor lor, preoþii; 2) puterea de ºoc a evanghelizãrii, mult timp susþinutã de ordinele monahale, iar apoi într-o manierã mai amplã de cãtre congregaþiile religioase. Accelerarea fenomenului desacralizãrii ºi, fãrã îndoialã, evoluþia generalã a mentalitãþilor în societate, în sensul cetãþeniei egale ºi responsabile, a fãcut sã aparã în sânul Bisericii conºtiinþa clarã cã vocaþia la apostolat aparþine oricãrui botezat. Miºcarea care s-a dezvoltat în aceastã privinþã, începând din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, cu încurajãrile crescânde ale ierarhiei, ºi-a aflat încununarea în lucrãrile ºi concluziile Conciliului Vatican II (1962-1965). În aceastã direcþie, ca ºi în atâtea altele, conciliul a reînnoit teologia catolicã, într-o strictã fidelitate cu tot ce constituie fundamentele credinþei ºi ale Bisericii. Totul se prezintã nu exclusiv ca o societate ierarhizatã, ci ca un popor misionar în mers, poporul lui Dumnezeu, ale cãrui membre sunt chemate sã fie, personal, apostoli. Biserica întreagã este misionarã (Constituþia dogmaticã despre Bisericã, cap. 2). Membrii Bisericii sunt diferiþi; diferite sunt ºi formele misiunii de îndeplinit ºi apostolatului de exercitat, dar totdeauna în unitatea misiunii Bisericii. Colegiului episcopal îi aparþine responsabilitatea de a conduce mersul Poporului lui Dumnezeu, sã asigure progresul lui în viaþa de credinþã, prin învãþãmânt ºi sfinþire, de a menþine ºi lãrgi unitatea lui. (continuare în pag. 8)
•
Nr. 9
•
aprilie 2006
Sã cântãm Aleluia!
Sã cântãm Aleluia ºi sã ne bucurãm, cãci învierea lui este ºi învierea noastrã. El nu a murit ºi nu a înviat pentru sine, ci pentru noi. Paºtele lui de fapt înseamnã Paºtele nostru. Apostolul Paul în Scrisoarea cãtre Galateni ne introduce într-un adevãr fundamental al credinþei, când afirmã: „Cristos a murit pentru noi, iar noi am fost rãstigniþi împreunã cu el ca sã nu mai trãim noi, ci Cristos sã trãiascã în noi, cãci ceea ce trãim acum în trup, trãim prin credinþa în Fiul lui Dumnezeu, care ne-a iubit ºi s-a dat pe sine pentru noi” (cf. Gal 2,20). Sã ne bucurãm, cãci prin aceastã credinþã ºi prin acest adevãr, noi suntem cu adevãrat fii ai lui Dumnezeu ºi purtãm în noi chipul lui Cristos: „Toþi câþi aþi fost botezaþi în Cristos v-aþi îmbrãcat în Cristos. Aºadar, nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bãrbat ºi nici femeie: voi toþi sunteþi una în Cristos Isus. Iar dacã voi sunteþi ai lui Cristos, atunci sunteþi descendenþa lui Abraham, moºtenitori dupã promisiune” (Gal 3,27-29). Mai existã un motiv pentru care suntem chemaþi sã cântãm Aleluia. Dacã îl avem în noi pe acelaºi Duh pe care l-a avut Cristos, atunci suntem siguri cã ºi noi, nu numai cã suntem ai lui Cristos, ci vom ºi avea aceeaºi soartã ca el. „Dacã Cristos este în voi, deºi trupul este supus morþii din cauza pãcatului, Duhul este viaþã datoritã dreptãþii. Dacã Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morþi locuieºte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morþi va învia ºi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui care locuieºte în voi” (Rom 8,10-12). Se cuvine pe drept sã cântãm Aleluia ºi sã ne þinem mereu ancoraþi în Cristos ºi legaþi de el aºa cum mlãdiþa e legatã de viþã, ca sã avem viaþã. Iar dacã vom rãmâne uniþi cu el, vom avea parte de aceeaºi soartã pe acest pãmânt, iar apoi ne vom bucura împreunã cu el de moºtenirea veºnicã. Avem, aºadar, motive sã repetãm cuvintele pline de speranþã ale apostolului Paul, marele vestitor al învierii ºi al moºtenirii promise: Toþi cei care sunt cãlãuziþi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu, pentru cã ei nu au primit un duh de sclavie ca sã le fie din nou teamã, ci au primit Duhul înfierii prin care strigã Abba! Tatã. Însuºi Duhul dã mãrturie duhului omului cã aceºtia sunt fiii lui Dumnezeu. Iar dacã suntem fii, suntem ºi moºtenitori, moºtenitori ai lui Dumnezeu ºi împreunã moºtenitori cu Cristos, dacã suferim cu el, ca împreunã cu el sã fim ºi preamãriþi (Rom 8,12-17). Aceasta este credinþa noastrã transmisã pânã la noi prin cuvântul Domnului, prin evanghelia Domnului nostru Isus Cristos ºi prin învãþãtura apostolilor. Cuvântul care s-a întrupat ºi a venit între noi nu a putut sã fie redus la tãcere nici mãcar prin violenþa morþii trupeºti, nici în mormânt, ci a rãmas ºi rãmâne pururi viu prin faptul dumnezeiesc al învierii din mormânt la o viaþã nouã. Cristos înviat din morþi nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui (Rom 6,9). El rãmâne veºnic în mijlocul nostru. Ca fii ai Bisericii sã tresãltãm de bucurie ºi sã cântãm Aleluia, proclamând lucrarea sa minunatã ºi sfânta sa înviere, prin cuvânt ºi faptã. ? Petru Gherghel, episcop de Iaºi
2
Calea cea micã
Suflet terezian
Am nevoie, în aceastã searã, sã mã avânt cu Celine în infinit… Am nevoie sã uit pãmântul; aici jos totul mã oboseºte, totul îmi este o povarã, nu gãsesc decât o bucurie, cea de a suferi pentru Isus… Dar aceastã bucurie, care nu se simte, este deasupra oricãrei bucurii. Viaþa trece, eternitatea se apropie… curând vom trãi din însãºi viaþa lui Isus. Dupã ce am fost adãpate la izvorul tuturor amãrãciunilor, vom fi deificaþi la însuºi izvorul tuturor lucrurilor, tuturor încântãrilor… Curând dintr-o privire vom înþelege ce se petrece în intimitatea fiinþei noastre!... „Chipul acestei lumi trece”… (1Cor 7-31). Curând vom vedea ceruri noi, un soare mai radios va lumina cu splendoarea sa mãri diafane ºi orizonturi infinite…; imensitatea va fi domeniul nostru… nu vom mai fi prizonieri pe acest pãmânt de exil, totul va fi trecut! Cu mirele nostru ceresc vom pluti pe lacuri fãrã þãrmuri… Infinitul nu are nici hotare, nici adânc, nici þãrm! Curaj, Isus aude ºi ultimul ecou al durerii noastre. „Harpele noastre sunt agãþate în acest moment de sãlciile care mãrginesc fluviul Babilonului” (Ps 86, 2), dar în ziua eliberãrii, câtã armonie nu vom face sã se audã! Cu câtã bucurie vom face sã vibreze toate corzile instrumentelor noastre! Sã oferim bine suferinþele noastre lui Isus pentru a salva sufletele; sãrmane suflete!.... ele au mai puþine haruri ca noi ºi totuºi tot sângele unui om-Dumnezeu a fost vãrsat pentru a le salva, iar Isus vrea ca salvarea lor sã depindã de un suspin al inimii noastre… Ce mister!... Dacã un suspin poate salva un suflet, ce nu vor putea face niºte suferinþe ca ale noastre? Sã nu refuzãm nimic lui Isus!...
Nr. 9
Chemarea la apostolat astãzi
Secretul apostolatului este acela al ascultãrii, al chemãrii ºi al trimiterii. Apostolul este chemat de cãtre Isus: Nu voi m-aþi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi (In 15,16). Apostolul se formeazã la ºcoala lui Isus, ceea ce implicã trei etape: întâlnire ºi apreciere, convertire ºi o nouã mentalitate – metanoia -, dar al Duhului; apoi trebuie sã fie trimiterea: „Mergeþi ºi anunþaþi evanghelia” (Mt 28,20). Anunþarea implicã a duce vestea vieþii, morþii ºi învierii lui Cristos. Sunt trei direcþii pentru apostolat: ad gentes – adicã spre aceia care încã nu au auzit mesajul evanghelic; apoi spre aceia care au pierdut credinþa, individual sau colectiv; iar în al treilea rând sunt aceia care trãiesc ca ºi cum nu ar avea credinþã (pentru aceºtia este necesarã o nouã evanghelizare). Papa Paul al VI-lea ne-a lãsat un important document pentru apostolatul zilelor noaste: Evangelii Nuntiandi. Carisma terezinei o cãlãuzeºte la exercitarea apostolatului în fiecare din aceste trei forme, care sunt aeropagele-tribunele timpului nostru. ªi fiecare trebuie sã înþeleagã ºi sã mãrturiseascã: „Vai mie dacã nu vestesc” (1Cor 9,16). Apostolatul terezinei trebuie sã fie personal, discret, ºtiut doar de Dumnezeu, dar vital în Bisericã, trimisã fiind în lume ca ºi o luminã ºi ferment. Apostolatul, ca ºi anunþare integralã a evangheliei nu a fost niciodatã uºor. Domnul spunea apostolilor ºi tuturor celor trimiºi: „Iatã, eu vã trimit ca niºte miei în mijlocul lupilor (Lc 10,3). Ca purtãtori ai luminii, dar în luptã cu întunecimile!”.
Sfânta Terezã a Pruncului Isus (Scrisoarea a V-a, 12 martie 1889)
Rugãciune Stãpâne, Doamne al oºtirilor care ne-ai spus în evanghelia ta: „Nu am venit sã aduc pacea, ci sabia” (Mt 10, 34) întãreºte-mi curajul!... Sabia mea este iubirea! Cu ea voi alunga pe cel strãin din împãrãþie, voi face sã fii proclamat rege de suflete… O, Isuse al meu, mã voi lupta deci pentru iubirea ta pânã în seara vieþii mele… Sã fiu cu tine, sã fiu în tine, iatã singura mea dorinþã. Eu sunt prizoniera iubirii tale ºi vreau sã-þi urmez exemplul în veci. Amin.
Fiecare epocã a cunoscut un fel anumit de rezistenþã faþã de apostoli: „Domnul Isus a venit la ai sãi dar nu l-au ascultat” (In 1). În primele secole apostolii au avut de luptat cu mulþi duºmani ºi primejdii. Paul, apostolul neamurilor, descrie primejdiile pe care le-a întâmpinat în apostolat (2Cor 11,26). Nu numai cele dinafarã, dar uneori chiar ºi din interior (Mt 10,36).Trebuie sã încercãm a descoperi care sunt astãzi primejdiile, duºmanii noºtri în exercitarea apostolatului. Astãzi se vorbeºte de provocãri. Trebuie sã cunoaºtem care sunt provocãrile timpului nostru în exercitarea apostolatului. Într-adevãr, sunt multe ºi grele! Din moment ce Domnul nu a ales calea forþei ºi a atotputerniciei, dar calea crucii ºi a slãbiciunii, provocãrile sunt mult mai numeroase. Puterea Dumnezeului rãstignit este scandal pentru iudei ºi nebunie pentru greci (1Cor 1). Unele provocãri pentru apostolatul din timpul nostru, pot fi descoperite în opoziþia faþã de voturile surorei consacrate. Cultura actualã se aflã încã în capcana pansensualismului, al traiului confortabil prin avere, ºi a libertinajului absolut. Acestea sunt, printre multe altele, adevãratele provocãri pentru apostolatul terezinei. Provocarea implicã o anumitã opoziþie ºi se aflã în diferitele forme ale realitãþii: dialecticã, economicã, politicã ºi culturalã. Aceasta e de altfel opoziþia faþã de creºtinism în zilele noastre. Viziunii creºtine a lumii, weltanschaung, sunt propuse alte viziuni ºi concepþii: ateismul, materialismul, umanismul fãrã transcendenþã, evoluþionismul, nihilismul, relativismul etc. Enciclica Fides et Ratio enumerã principalele provocãri teoretice de astãzi. Provocarea culturalã e ca ºi ceaþa în timpul zilei, o ceaþã care întunecã lumea umanã în valorile sale etice sau religioase. Î
aprilie 2006
3
Calea cea micã
Î Totul se raporteazã la sfera particularã a pãrerilor. Viziunea
creºtinã despre Dumnezeu, despre om ºi despre lume este în contrast cu aceea foarte rãspânditã a gândirii din modernitate ºi postmodernitate.
Trei provocãri ale prezentului Cultura poate fi descrisã ca o ajungere la propria naturã. Prin aceasta, omul poate descoperi ce este dedesubtul ºi deasupra lui. Omul este totdeauna o fiinþã culturalã: pe de o parte se poate afirma cã orice om e format de culturã, dar e capabil de a ºi crea culturã. În perspective diferite, e produs ºi producãtor de culturã. Se vorbeºte despre diferite culturi în istorie, despre culturile ºi despre cultura modernitãþii ºi postmodernitãþii, despre culturã ºi inculturã, despre contra-culturã ºi despre inculturare. Credinþa ºi religia creºtinã se aflã deasupra culturilor ºi e chematã sã se inculturalizeze în orice culturã, ca ºi un ferment care transformã. Cultura cuprinde limbajul, tehnica, arta, viaþa în societate, ºi în primul loc valorile morale ºi religioase. Problema culturii este puterea ei asupra individului, pe care tinde sã-l domine. Cultura timpului nostru, descrisã de papa Pius al XII-lea ca neopãgânism, e caracterizatã prin refuzul transcendenþei, precãderea tehnicii ºi a ºtiinþei, este o culturã tehnico-ºtiinþificã. Diferenþa vãditã faþã de culturile din trecut este pierderea valorilor universale, în primul rând cele morale ºi cele religioase. Se verificã paradoxul ca, în timp ce spune cã creeazã o culturã pe mãsura omului, în realitate propune o culturã care duce la moartea ºi anihilarea omului. Provocarea acestei aºa zise culturi se vãdeºte în lupta îndârjitã împotriva sfaturilor evanghelice. Provocarea împotriva castitãþii se vãdeºte în pansensualismul propagat pe toate cãile; provocarea contra fericirii paupertãþii, în materialism ºi lãcomia dupã bani ºi avere; provocarea împotriva votului ascultãrii o susþine exaltarea libertãþii fãrã limite. Acestea s-ar putea numi trei provocãri culturale privind apostolatul ºi vestirea evangheliei fãcute de cãtre terezinã.
Pansensualismul invadator Sã facem doar trei afirmaþii capitale. Omul creat de Dumnezeu, bãrbat ºi femeie, este o fiinþã sexualã: fiecare dintre fiinþele umane se naºte bãrbat sau femeie. Unitatea neamului omenesc implicã diferenþa sexelor. Amândouã primesc viaþa, ºi amândouã sunt destinate sã transmitã viaþa. Sexul respectiv caracterizeazã toate dimensiunile umanului: trup, sensibilitate, minte, comportament. Cultura modernã exaltã sexul într-un mod radical diferit faþã de trecut. Vorbeºte despre gender-gen, contra diferenþei sexelor, separã funcþiunea procreativã de cea a plãcerii, reduce sexualitatea la ceea ce este trupesc; sexul devine un obiect de consum, folosirea sexului este totdeauna permisã ca ºi cum ar fi deasupra binelui sau rãului. ªi mereu ºi numai în sfera particularã, ºi nici o autoritate moralã sau religioasã nu are drept asupra ei. Sexul pentru simplã plãcere este obiect de publicitate. Cultura sexului se infiltreazã peste tot: film, literaturã, modã, îmbrãcãminte, propaganda oricãrui bun de consum, totul cu referire la sex. Laicismul fãrã frâu, nudismul, pornografia, sunt obiºnuite în realitatea zilnicã. Aceastã mentalitate are o influenþã enormã în familie, care vrea sã fie lãsatã la o parte. Aceastã culturã a pansensualimului degradeazã nobleþea omului, a societãþii, a viitorului. Nicicând în istoria omenirii nu s-a verificat acest fenomen care ajunge sã permitã cãsãtoria între persoane de acelaºi sex. O culturã atât de greºitã trebuie însãnãtoºitã din rãdãcinã. În vremea sa, apostolul Paul a întâlnit o culturã asemãnãtoare, pe care o descrie cu realism ºi o combate cu tãrie (Rom 1). Linii de urmat împotriva acestei provocãri enorme: sexul este pentru procreare ºi e permis numai în cãsãtorie cu responsabilitatea de a da naºtere ºi de a educa copiii. Norma moralã, binele trebuie fãcut ºi rãul evitat, nu trebuie încãlcatã. Miracolul vieþii trebuie apãrat. Aceste adevãruri nu sunt respectate de foarte mulþi, însã apostolul trebuie sã le proclame chiar dacã nu sunt pe placul lor.
Cursa neostoitã dupã bunurile materiale Binele are trei nivele: necesarul, folositorul ºi cinstitul. În timp ce o mare parte din omenire nu a ajuns la nivelul minim de bunuri necesare vieþii: hranã, îmbrãcãminte, locuinþã, iar o micã parte depãºeºte orice limitã în posedarea de bunuri materiale, partea cea mai mare de oameni trudeºte din rãsputeri sã aibã suficient cele necesare. Toate activitãþile se centreazã în bani. Cultura contemporanã este aceea de a avea ºi nu de a fi. Omul este redus la dimensiunea economicã: animal oeconomicum. Problema ideologiilor de dreapta ºi de stânga coincide în scopurile de a avea. Apoi se diferenþiazã cu privire la subiectul averii, statul în totalitarism, individul în capitalism. ªi în aceastã privinþã este ignoratã problema realã: omul are nevoie de bunuri suficiente pentru o viaþã umanã. Izvorul acestor bunuri este munca, producþia bunurilor de consum. Greºeala constã în a reduce pe om la condiþia unicã de a fi un tub digestiv ambulant, de a produce noi bunuri pentru distribuirea ºi consumul produselor. Apostolul timpurilor noastre trebuie sã fie foarte sensibil la situaþia sãracilor, la foamea din lume, la trebuinþele celor marginalizaþi. Trebuie avut respectul cuvenit faþã de miliardari, dar ºi curajul de a denunþa abuzurile lor: numai Dumnezeu este stãpânul lumii, ceilalþi sunt administratori. Bunurile lumii sunt hãrãzite pentru binele comun al tuturor. Cine nu lucreazã, sã nu mãnânce. Apostolul trebuie sã deschidã ochii acelora care nu depãºesc dimensiunea materialã. Nu numai cu pâine trãieºte omul (Lc 4,4). Daþi Cezarului ce este al Cezarului ºi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu (Lc 2,25). Programul evanghelic e contrar celui al materialismului: primatul aparþine spiritului, valorilor care dau sens vieþii, adicã sens etic, religios. Distribuirea justã a bunurilor ºi prima fericire trãitã sunt cãile de a depãºi mentalitatea materialistã. Judecata lui Dumnezeu se va face având în vedere faptele de milostenie. Dumnezeu vrea binele sãracilor, dar vrea ca ºi ei sã fie în stare sã depãºeascã sãrãcia.
Libertatea cuvenitã omului Provocarea cea mai insistentã ºi greu de combãtut este aceea a libertãþii. Omul modern vrea mai presus de toate sã fie liber ºi sã se bucure de primele douã feluri de libertate, aceea a exercitãrii ºi aceea a specificãrii fãrã nici o piedicã. Astfel lasã de o parte al treilea fel, acela al contrarietãþii, a binelui ºi a rãului. În felul acesta, libertatea, de fapt nu mai existã, cea greacã ºi romanã de tip social, care admitea oameni liberi ºi sclavi. Însã vrea libertatea solidã a subiectului uman, aceea revelatã, proprie creºtinismului. Nu trebuie uitat cã omul e liber ºi responsabil, ºi cã libertatea lui se bazeazã pe adevãrul omului: adevãrul vã va face liberi (In 8,32). Da, libertate, însã umanã, finitã, compatibilã cu Dumnezeu ºi cu voinþa sa. Dumnezeu vrea ca toþi oamenii sã se mântuiascã, sã-i observe poruncile ºi sã poatã ajunge la plinãtatea desãvârºirii umane. Tocmai asta urmãreºte votul de ascultare când supune libertatea proprie voinþei lui Dumnezeu. Libertatea omului este la temelia moralei ºi a religiei. Scopul apostolului este acela de a conduce pe oamenii liberi la Cristos, eliberatorul omului.
Concluzie Faþã de provocãrile culturii contemporane este valabil rãspunsul celor trei sfaturi ale consacrãrii, împreunã cu anunþarea evangheliei fãcute persoanelor pe care le avem alãturi de noi, fie în familie, la muncã, în întâlnirile întâmplãtoare pe stradã, în piaþã, pe drum. Am fost trimiºi sã evanghelizãm, ºi astfel ºi noi vom fi evanghelizaþi.
Pr. Abelardo Lobato OP. Traducere de P.A.D.
4
Nr. 9
Calea cea micã
Apostolatul Institutul secular apostolic I. Caracterul secular al Institutului Caracterul secular drept condiþie sau notã distinctivã a Institutului este propus foarte clar ºi precis la începutul Constituþiunilor noastre. Este surprinzãtor ºi ne spune mult faptul cã „secularitatea” este menþionatã în primele patru articole. Art. 1 spune cã Institutul este un Institut secular feminin. Aceste trei cuvinte trebuie subliniate, pentru cã sunt rãdãcinile ºi cuprind esenþa Institutului. Secularitatea este legãtura între instituþie ºi membrii ei. Art. 2 precizeazã sensul carismei slujirii pe care o presteazã Institutul; este vorba de o slujire în contextul secularitãþii consacrate. Creºtinul poate trãi ºi trãieºte în diferite feluri secularitatea, iar unul din acestea este al nostru, secularitatea consacratã. Art. 3 mai afirmã cã membrii Institutului rãmân în lume, care este mediul normal al vieþii creºtine. Este vorba de prezentarea noutãþii institutelor seculare, care nu urmeazã practica trecutului cu aºa-numita fuga mundi, aceasta fiind înlocuitã în institutele seculare cu „legea întrupãrii”, lex incarnationis care, în loc sã fugã de lume, îºi propune sã fie luminã ºi plãmadã ce lucreazã din interior pentru a vesti împãrãþia lui Cristos care se aflã în mijlocul nostru. Art. 4 propune mijloacele prin care membrii Institutului trebuie sã tindã la desãvârºirea creºtinã, adicã spiritualitatea tipicã a „cãii celei mici” a Sfintei Tereza a Pruncului Isus, mãrturisirea celor trei sfaturi evanghelice – curãþia, sãrãcia ºi ascultarea -, diferitele forme de apostolat în diecezã, angajamentul în muncã ºi cultivarea rugãciunii personale ºi liturgice. Toate aceste mijloace sunt ca un foc sacru ce dã cãldurã ºi energie Surorilor ºi fac posibilã secularitatea consacratã în lume. Idealul de atins nu este reprezentat de singurãtate sau de pace în mãnãstire, ci de transformarea lumii în împãrãþia lui Dumnezeu. Aºadar, secularitatea consacratã nu stã doar la uºã, ci este aleasã de Institut ca element constitutiv al carismei.
II. Secularitatea incompatibilã Secularitate este o noþiune modernã, putem spune de uz recent, cu înþeles încã fluctuant ºi deci ambiguu. Cuvântul secularitate vine din limba latinã, derivând din saeculum, „veac” ºi are douã înþelesuri: cel de mãsurã a timpului, aºa cum vorbim de veacul al XXI-lea, ºi de loc social, în care omul îºi împlineºte lucrarea, aºa cum vorbim de preot secular sau de monah în mãnãstire. Noþiunea modernã de secularitate este juridico-economicã ºi deosebeºte posesiunile din mâna Bisericii de cele care, luate Bisericii, trec sub stãpânirea autoritãþilor civile. Din acest orizont, cuvântul secularitate trece la alte douã înþelesuri sau realitãþi, cel al emancipãrii realitãþilor pãmânteºti, care dobândesc o autonomie ce nu mai depinde de credinþã sau religie ºi cea a domeniului cultural ce ajunge la majorat ºi este tipicã iluminismului. Saeculum devine un echivalent pentru lume. Cuvintele sunt semne al cãror înþeles tinde întotdeauna spre pluralism. Astfel, caracterul secular sau mundan pot fi luate în sens pozitiv sau în sens negativ. Este posibilã o secularitate incompatibilã cu viaþa consacratã, ca ºi o alta, legitimã. Putem arãta trei cãi pentru a discerne secularitatea admisã de cea incompatibilã. Una o gãsim în Evanghelie: voi nu sunteþi din lume (cf. In 17,15); pe cealaltã o recunoaºtem dupã roadele otrãvite pe care le produce, din care se naºte secularismul, iar o a treia este cea a unei vieþi creºtine normale. Astfel, secularitatea, ca ºi monedele, are douã feþe ºi o anumitã valoare de schimb. a. Secularitatea diabolicã. În Evanghelie gãsim cuvântul ºi noþiunea de lume, precum ºi judecata de discernãmânt. Lumea se prezintã sub trei aspecte: lume este întreaga Creaþie, lucrare a lui Dumnezeu – cerul ºi pãmântul, îngerii ºi oamenii, neînsufleþite ºi însufleþite. Aceastã lume este bunã. Altã lume este cea a omului ºi a lucrãrilor lui, lume în care Dumnezeu a voit sã intre atunci când s-a fãcut om: Voi sunteþi lumina lumii (Mt 5,14). O a treia lume este cea a rãului, a pãcatului, sub stãpânirea diavolului. De aceastã lume trebuie sã ne îndepãrtãm, sã luãm distanþã: Ei nu sunt din lume, precum eu nu sunt din lume (In 17, 15). Satana este principele acestei lumi (cf. Mt 4,10). b. Secularismul. Cuvântul secularitate, atunci când îºi uitã punctul de plecare ce este neutru în sine, într-un fel se umflã ºi ia conotaþiile unei poziþii de luptã împotriva religiei. Acelaºi lucru se întâmplã cu alte cuvinte înrudite, cum ar fi laicitate ce devine laicism; tot astfel, secularitate trece la secularism. Secularismul nu numai cã se distanþeazã de raportul cu dimensiunea religioasã sau sacrã, ci tinde sã nu le lase loc în culturã, în viaþa normalã a omului. Religia ºi morala sunt legate de domeniul privat ºi excluse din cel public. Mentalitatea iluministã reduce astfel spaþiul pentru Dumnezeu pânã la negare sau ateism. Raþiunea omului devine regula religiei, iar Statul modern ocupã locul lui Dumnezeu. Din aceastã mentalitate secularistã provine închiderea mãnãstirilor, însuºirea bunurilor lor, prigonirea cãlugãrilor ºi mentalitatea anticreºtinã. Acest tip de secularitate este tipic Revoluþiei franceze ºi este încã ºi acum prezentã activ în cultura Occidentului european. Ultimul semn al acestei mentalitãþi este
încãpãþânarea ce nu vrea nici mãcar sã îngãduie menþionarea rãdãcinilor creºtine în Carta Europei viitoare. Acest gen de secularism este incompatibil cu adevãrul. c. Secularitatea socio-politicã. Secularitatea, în sine neutrã, este ºi condiþia omului un fel de a fi al sãu ºi o naturã ce se bucurã de libertate ºi de o anumitã autonomie ºi are un proces istoric. Totuºi îºi pierde neutralitatea când se pretinde a fi o idee prefabricatã de om în societate. În secolul XX, politica multor þãri a devenit secularistã. Aºa s-a întâmplat în regimurile de tip totalitar, cum ar fi comunismul ºi nazismul; aºa a fost pentru regimurile care s-au inspirat din modelul revoluþiei franceze, sub influenþa francmasoneriei ºi astfel se întâmplã în zilele noastre în democraþiile care vor sã înlãture glasur ºi prezenþa Bisericii catolice prin dictatura relativismului. Aceastã secularitate este parþialã ºi nefastã, întotdeauna incompatibilã cu adevãrurile despre omul creat drept chip al lui Dumnezeu în lume. Rezultã clar cã nici unul din aceste feluri de secularitate nu poate fi compatibil cu secularitatea consacratã a Institutului nostru secular; sunt, dimpotrivã, tipuri de evitat.
III. Caracterul secular potrivit Am amintit acceptarea secularitãþii ca element constitutiv al Institutului în actualele Constituþii care poartã data de 24 mai 1983. Ar fi potrivit de parcurs lungul itinerar al legilor noastre, de la prima asociaþie din 1926 ºi de la primele dispoziþii despre Surorile interne ºi externe, þinând seama de ce s-a adãugat ºi actualizat dupã moartea întemeietorului în 1935 ºi a Mariei Motta în 1948, fãrã sã uitãm orientãrile Bisericii, cu Provida Mater a Papei Pius al XII-lea în 1948 ºi, mai ales, cu ce s-a stabilit în documentele Conciliului Vatican II, care a examinat amãnunþit nu numai misterul Bisericii, ci ºi, într-um mod deosebit, raportul dintre Bisericã ºi lume. în faþa mentalitãþii care prevedea fuga mundi pentru persoanele consacrate, a voit sã introducã Institutele care au ales sã se ocupe de realitãþile pãmânteºti prin apostolat, ca sã fie luminã ºi plãmadã care sã le transforme din interior. Documentele Conciliului Vatican II despre secularitate sau caracterul secular al vieþii creºtine sunt Constituþiile Lumen Gentium (LG 31) ºi Gaudium et Spes (GS 43). Documentele de dupã Vatican II sunt îndemnurile postsinodale Christifideles laici din 1988 ºi Vita consacrata din 1996. Secularitatea Constituþiilor noastre aflã inspiraþie în aceste documente. Trei sunt caracteristicile acestui „caracter secular”: secularitatea are un sens sociologic ce-l aratã pe om ca obiect ºi loc al apostolatului; misiunea este de a fi plãmadã a convertirii; este deosebitã de alte feluri de secularitate prin faptul de a fi consacratã. a. Orice creºtin este consacrat prin sacramentul Botezului ºi participã la misiunea Bisericii de a duce lumii lumina lui Cristos. Lumea, în acest context, înseamnã oamenii din societate, lumea umanã ca loc obiºnuit de a trãi viaþa creºtinã. „Laicilor le este propriu ºi caracteristic domeniul temporal” (LG 31). „îndatoririle ºi activitãþile pãmânteºti sunt de competenþa laicilor, deºi nu în mod exclusiv” (GS 43). Biserica strãbate în primul rând calea omului. Nimic din ceea ce este omenesc nu este strãin, iar unde este omul, acolo trebuie sã fie ºi creºtinul, în naturã ºi în culturã. Laicii sunt chemaþi sã fie prezenþi la persoana I ºi sã colaboreze cu ceilalþi oameni. b. Aceastã prezenþã în lumea socialã trebuie sã se exercite în familie, la locul de muncã, atât în agriculturã, ca în trecut, cât ºi în domeniul tehnic, politic sau cultural, în toatã înfãptuirea lui din ce în ce mai specializatã, aºa cum se întâmplã în prezent. Creºtinii sunt chemaþi la exercitarea activitãþilor umane, laicii creºtini trebuie sã-ºi asume aceste îndatoriri. Dumnezeu voieºte apostoli laici, martori ai evangheliei în viaþa obiºnuitã a omului: familie ºi societate, politicã ºi culturalã. Aceasta este secularitatea radicalã a laicilor. Cea mai mare parte a Bisericii este alcãtuitã din laici ºi lor le revine în primul rând apostolatul secular. c. Pe lângã aceastã secularitate comunã tuturor creºtinilor ºi bazatã pe demnitatea ºi vocaþia oricãrui om, mai sunt alte douã, cea preoþeascã, specificã celor hirotoniþi ºi cea consacratã prin intermediul voturilor. „Printre aceste diferite categorii, manifestãri ale singurului mister al lui Cristos, laicii au drept caracteristicã proprie, deºi nu în mod exclusiv, secularitatea; pãstorii au ministerialitatea, iar cei consacraþi au conformarea deosebitã la fecioria, sãrãcia ºi ascultarea lui Cristos” (VC 31). În lumina acestor principii ºi a acestei orientãri reiese clar cum trebuie sã fie secularitatea terezianã. în ea îºi aflã unitatea consacrarea specialã prin mãrturisirea sfaturilor evanghelice ºi misiunea apostolului ce are un loc de muncã printre ceilalþi oameni, pentru a da mãrturie Evangheliei în lumea ºi vremea noastrã, nu prin fugã, ci prin prezenþã. Luminaþi de astfel de orientãri privind diferitele feluri de secularitate putem sã preþuim mai mult ce se scrie în art. 4 al Constituþiunilor, care ne aratã cu înþelepciune mijloacele corecte pentru a ne trãi în plinãtate secularitatea consacratã.
Maria Teresa Candian
aprilie 2006
Calea cea micã
5
Profilul terezinei apostol Apostol (definiþie de dicþionar biblic) În limbajul curent, „apostol” este propagandistul înflãcãrat al unei idei. În limbajul folosit de Biserica Catolicã termenul de apostol prezintã o semnificaþie mai generalã sau mai restrânsã în funcþie de context. Uneori termenul îi cuprinde pe toþi creºtinii în sensul cã toþi au datoria sã fie apostoli ºi sã exercite apostolat. Mai adesea termenul este rezervat ministerului episcopilor papei, în calitate de succesori neîntrerupþi ai primilor 12 apostoli ai lui Isus, ºi a capului lor, Petru, ºi de aici pãstrãtorii autorizaþi ai primei tradiþii apostolice. Prima semnificaþie este scrisã LG 17 ºi 33 ºi în urmãtorul decret Apostolicam actuositatem despre apostolatul laicilor. Cea de-a doua semnificaþie, din LG 19-20 încearcã clarificarea diferenþelor ºi a raportului între apostolatul episcopilor ºi acela al credincioºilor, nu numai prin determinarea drepturilor ºi datoriilor din interiorul Bisericii, dar ºi pentru stimularea colaborãrii reciproce în evanghelizarea lumii ºi însufleþirea creºtinã a ordinii temporare. Termenul „apostol” (trimis) e destul de frecvent în NT (de 80 de ori) deja cu înþeles tehnic. Cel mai des în scrisorile pauline (de 35 de ori), cartea Faptele apostolilor ºi Evanghelia sfântului Luca (34), Marcu (2), Matei (1), Ioan (1), Apocalipsa (3). În lumea greacã, verbul „apostello „ era folosit în mod obiºnuit pentru a desemna sensul de trimis, adicã aratã un raport între cel care trimite ºi trimis pe care îl considera reprezentantul sau însãrcinatul sãu. Înþelesul era atât civil cât ºi religios. În lumea ebraicã înþelesul era doar civil. Nu era autorizat în sens religios, de misionar între pãgâni, cãci evreii se considerau poporul ales. În lumea de dupã Cristos se numeau apostoli cei care, în numãr de doi sau trei erau trimiºi de Cristos sau de comunitãþile apostolice ca sã fondeze noi comunitãþi între evrei ºi pãgâni. În acest sens li se zic apostoli Paul, Barnaba, Apollo etc.
Ce presupune a fi apostol? Sã fii apostol: sã duci vestea cea bunã. Sã o dai mai departe. Sã laºi sã se vadã din toatã comportarea, atitudinea ta vestea cea bunã: „L-am gãsit pe Domnul. Domnul mã cheamã la sine sã vãd unde locuieºte”. Bucuria aceastã a gãsirii Domnului este asemãnatã în Evanghelie cu cea a celui care a gãsit o comoarã, cu cea a unei vãduve care ºi a regãsit drahma cea pierdutã, cu cea a pãstorului care ºi-a gãsit oaia pierdutã, cu cea a fiului plecat care-ºi regãseºte tatãl rãbdãtor ºi primitor. Sau o altfel de bucurie: bucuria miresei din Cântarea Cântãrilor cãutatã ºi gãsitã de mirele sãu. Bucuria de a te ºtii iubitã, ocrotitã, îndrumatã, luatã de mânã de Mântuitorul. Ucenicii lui Isus au devenit apostoli doar dupã ce au trãit bucuria Învierii. Aceastã bucurie nu este neapãrat un sentiment. Este mai degrabã o stare de bine, de siguranþã, de încredere. Sfânta Tereza o percepe ca pe cea a copilului ce doarme liniºtit în braþele Tatãlui. Tot ea are o altã comparaþie a bucuriei, a încrederii ºi a pãcii depline - cea cu paharul plin (mai mic sau mai mare). Ea merge mai departe ºi spune cã apostolul devine apostol atunci când paharul sufletului este plin de Dumnezeu ºi dã pe-afarã. Cã paharul este mic sau mare sau e chiar o gãleatã, asta poate fi diferit ºi neimportant, important este ca el sã fie plin. ªi cum se umple el? În rugãciune, la picioarele crucii, a altarului... Acolo Isus umple sufletul ºi începe sã dea pe afarã ºi, uneori, te trimite, ne trimite pe fiecare dintre noi sã devenim apostoli: sã consolãm pe cineva; sã ajutãm pe altul; sã încurajãm pe altul; sã înþelegem necazul celuilalt; sã încercãm sã-l învãþãm etc.
Profilul terezinei apostolã Tereza pentru noi este un fel de traducãtoare a Bibliei ºi a evangheliei. O carte, oricât de frumoasã ar fi ea, dacã este scrisã într-o altã limbã, este un simplu obiect. O putem admira cã are o copertã frumoasã, cã este legatã frumos, are foi de bunã calitate etc., dar nu ne poate spune nimic. Avem nevoie de traducãtor, unul sau mai mulþi. Ei bine, sfânta Tereza, cu spiritul ei pur dar ºi foarte pãtrunzãtor a binevoit sã ne traducã tocmai evanghelia. Aº putea-o asemui pe sfânta Tereza, ºi cu mama care nu dã hranã brutã complexã copilului sãu, ci, cu cât e mai mic cu atât hrana este mai prelucratã ajungând chiar s-o fabrice cu corpul ei – laptele matern.
Oricare comparaþie v-ar plãcea, traducãtor sau mamã (ambele sunt preþioase), sfânta Tereza ºi-a îndeplinit ºi-ºi îndeplineºte acest rol prin scrierile ei pline de seva evangheliei. Dacã noi avem nevoie, pentru a fi apostol sã ne apropiem mult, mult de Isus, aceasta o putem cel mai bine prin sfânta Tereza. Nu ºtim ce legãturi misterioase, tainice, profunde ne-au legat de sfânta Tereza. Poate fiecare le ºtie în adâncul sufletului sãu. Sau poate apostolatul Terezei acþioneazã ºi lucreazã ºi în vremurile noastre în taina Bisericii. Oricum tot ceea ce învãþam de la sfânta Tereza ne conduce ºi nouã paºii, încurajându-ne. Ea a trãit în Carmel cu peste 100 de ani înaintea noastrã. Dar dacã ar trãi acum, cu noi, în timpurile noastre? Ea ce ar face? Am putea face un exerciþiu de imaginaþie.
Ar trãi tot în Carmel? Poate da, poate, nu. Dar ceea ce e sigur e cã l-ar iubi mult pe Isus. Ar vrea sã-i fie jucãrie, minge, ar însoþi o bãtrânicã, ar spãla niºte haine, ar renunþa la o vorbã asprã, ar gãsi scuze pentru cineva care ar bârfi-o, ar umili-o sau n-ar înþelege-o. Ar scrie ºi ar publica poeziile în care-ºi cântã dragostea faþã de Isus. Poate ar merge sã viziteze vreun bolnav în spital sau acasã, poate ºi-ar împãrþi mâncarea cu un strãin sau cu un copil flãmând. Poate ar îngriji copiii unei mame din vecini internatã în spital sau ar face lecþiile de dupã amiazã cu copiii altei vecine care e la muncã de dimineaþã pânã searã sau, mai rãu e plecatã peste mãri ºi þãri pentru a câºtiga pâinea ºi viitorul familiei. Iatã profilul terezinei apostole: „M-am fãcut tuturor toate” spune sfântul Paul, sau „Dragostea toate le suferã, toate le crede. Toate le nãdãjduieºte, toate le rabdã...”. Terezina este atentã cu amândouã urechile: cu una este atentã la Isus, sã-l cunoascã tot mai mult, sã-l iubeascã, sã-l asculte, sã facã ceea ce el îi cere, iar cu cealaltã este atentã la cei din jur: la ceea ce au ei mai mare nevoie, la ceea ce altora le face plãcere ºi bucurie, la ceea ce îºi doresc ceilalþi mai mult. Am mers cu reflecþia mai departe: care sunt nevoile timpului nostru? O sã-mi spuneþi cã necunoaºterea lui Dumnezeu. Da, absenþa cunoaºterii lui Dumnezeu este o mare lipsã, marea sãrãcie a timpului nostru. Pe de altã parte însã, oamenii, au fiecare o anumitã idee despre Dumnezeu pe care nu prea putem nici s-o schimbãm nici sã o întãrim. În schimb, prin atitudinea noastrã (ºi mult mai puþin prin vorbe) îl putem predica pe Dumnezeu. De ce ne spune Isus „Fiþi desãvârºiþi precum Tatãl vostru din ceruri este desãvârºit”? Sigur cã uneori dorind sã fim desãvârºiþi, gafãm. Jignim, supãrãm. Chiar sfintei Tereza i s-a întâmplat. A vrut sã facã ceva bine ºi a fost judecatã cu asprime. Dar nu s-a descurajat ci, dimpotrivã, a continuat cu ºi mai multã ardoare. Deci terezina cautã desãvârºirea pentru a-i face bucurie lui Dumnezeu dar ºi pentru a fi apostolã. Sã nu uitam, însã, desãvârºirea începe de la porunci. Iatã doar rugãciunea din dimineaþa aceasta (Laude, III, luni). Binevoieºte a cãlãuzi, a sfinþi, a stãpâni ºi a cârmui astãzi, Doamne, Dumnezeule, împãratul cerului ºi al pãmântului, minþile ºi trupurile noastre, simþãmintele, cuvintele ºi faptele noastre în legea ta ºi în înfãptuirea poruncilor tale ca sã ne învrednicim, cu ajutorul tãu, a fi mântuiþi ºi liberi acum ºi în veºnicie. Adevãrul ne va face liberi, deci sã nu ne înºelãm: desãvârºirea ºi apostolatul presupun o muncã susþinutã pentru a împlini legea ºi poruncile. Care este cea mai mare poruncã din lege? Porunca iubirii. „Iubeºte ºi fã ce vrei!” (Sfântul Augustin)
Maria-Emanuela (Câmpina)
6
Nr. 9
Calea cea micã
• ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI •
Rozariul cu bobiþe de lemn
Primele douã zile ale lunii noiembrie 2005, ne-au oferit celebrãri sacre deosebite: sfinþirea catedralei „Sfânta Fecioarã Maria, Reginã” în prima zi a lunii, pomenirea tuturor rãposaþilor în a doua zi, dar ºi întâlnirea responsabilelor terezinelor din România. La Institutul Teologic din Iaºi PS Petru Gherghel ne-a prezentat Preasfinþitului Giacomo Grampa, episcop de Lugano ºi însoþitorilor sãi. Desigur, pr. Abelardo Lobato ºi Maria Teresa erau cu noi ca întotdeauna. Am participat cu emoþie la celebrarea sfintei Liturghii prezidatã de episcopul de Lugano. În cadrul acestei ceremonii a avut loc ºi depunerea primului angajament de cãtre Ecaterina de la grupul din Iaºi. În cuvântul sãu, episcopul G. Grampa ne-a spus cã viaþa creºtinã are trei dimensiuni: contemplativã, de solidaritate ºi voluntariat ºi alta misionarã. Aceste idei sunt din scrisoarea sa pastoralã pe care ne-a lãsat-o sã o recitim. Printre altele ne-a spus cã Institutul Secular „Sfânta Tereza” este ca ºi copacul lui Iese, „are douã rãdãcini puternice: una la Lugano, Elveþia, alta în România, ºi astfel va dãinui. Voi sunteþi ca bobiþele de lemn, înºirate în coroana rozariului; aþi fost ca niºte bucãþi de lemn, fãrã importanþã, dar aþi cãpãtat marele har al comunicãrii în Compania „Sfânta Tereza”. Rugãciunea rozariului vã va þine unite pentru totdeauna. Aºa veþi face lucrarea lui Dumnezeu pentru voi ºi semenii voºtri. Rozariul va fi lanþul ce vã leagã în iubire, aºa cum cântaþi în cântecele voastre. Aceastã legãturã a iubirii dureazã în veºnicie. Sora noastrã Agneza a plecat la Domnul, în luna ianuarie a acestui an, dar locul ei în lanþul iubirii a rãmas. Când ne rugãm este cu noi, aºa cum simþim pe toþi rãposaþii noºtri. Dupã sfânta liturghie, directoarea noastrã generalã a prezentat episcopului de Lugano fiecare grup participant la aceastã sãrbãtoare a institutului. Au vorbit: Stela, Ioana, Monica, Agnesa, Mariana, Teodora, Ecaterina ºi Maria-Emanuela. Despãrþirea a fost plinã de nostalgia toamnei dar ºi de speranþa cã toate cuvintele de îmbãrbãtare pe care le-am primit de la superiorii noºtri se vor împlini. „La cine sã mergem Doamne?” este intitulatã scrisoare pastoralã ºi noi spunem cu apostolul Petru: „Numai tu ai cuvintele vieþii veºnice” (In 6,68).
Iulia-Ioana, Iaºi
Darul convertirii
Citirea Sfintei Scripturi „Mai presus de toate, evanghelia este aceea care mã însoþeºte în rugãciuni, în ea aflu tot ceea ce îi este necesar sãrmanului meu suflet. În ea, descopãr noi lumini, înþelesuri ascunse ºi misterioase” (Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Ms. A, 83v) Citirea Sfintei Scripturi este actorul fundamental al sporirii credinþei ºi al participãrii noastre la viaþa lui Dumnezeu. Domnul ni se reveleazã prin intermediul Sfintei Scripturi conducându-ne prin cunoaºtere la iubire. El se reveleazã pentru ca noi, crezând în cuvântul sãu, sã ne lipim de el ºi sã ne încredinþãm lui.
Între credinþã ºi cuvântul lui Dumnezeu existã o strânsã legãturã, aºa dupã cum existã între credinþã ºi împãrtãºirea cu sfintele taine. Sfânta Scripturã presupune credinþã ºi, în acelaºi timp cere o cooperare activã, iar convertirea ºi transpunerea ei în viaþa cotidianã sã se facã numai prin intermediul acesteia. Cristos rãmâne cu noi în modul cel mai deplin în Euharistie, dar mai este prezent ºi trãieºte într-un alt mod în Sfânta Scripturã. În paginile Sfintei Scripturi îl întâlnim pe Cristos viu ºi adevãrat prin darul credinþei acordate de el însuºi. De aceea trebuie sã ne apropiem de „Cartea cãrþilor” ca de Masa Domnului: cu iubire, cu credinþã, cu pioºenie ºi din ce în ce mai des. Prin urmare se impune ca atunci când luãm Sfânta Scripturã în mânã sã o facem cu respect, veneraþie ºi credinþã adâncã. Acest gest sã fie deosebit de acela de a lua în mânã orice altã carte religioasã, deoarece este o carte plinã de prezenþa Domnului. În Sfânta Scripturã îl gãsim pe Dumnezeu cu care realizãm un contact, care ne iubeºte ºi doreºte sã acþionãm asupra noastrã prin harul sãu. Este un contact care ne duce la convertirea interioarã, ºi cred cã este þelul cel mai important. Sfântul Ieronim ne avertizeazã faptul cã necunoaºterea Sfintei Scripturi înseamnã necunoaºterea lui Cristos. Prin urmare sã profitãm de aceastã formã de contact cu Dumnezeu, în speranþa cã ne va acorda darul convertirii. Atunci când vreþi „sã vã odihniþi inima obositã din cauza întunericului care o înconjoarã” cãutaþi lumina în „Cartea Creatorului.” Mergeþi înainte ºi bucuraþi-vã!
Maria Calistru, Iaºi
aprilie 2006
7
Calea cea micã
• ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI •
Mereu împreunã „A trãi din iubire înseamnã a izgoni orice teamã, orice amintire a greºelilor din trecut”. (Sfânta Tereza a Pruncului Isus, A trãi din iubire) Cu ocazia Zilei Mondiale a Persoanelor Consacrate, al nivel diecezan în data de 5 februarie 2006, în parohia Oneºti a fost o sãrbãtoare deosebitã. La ora 10.30 s-a celebrat o Liturghie solemnã prezidatã de pr. Alois Fechet, concelebranþi fiind mai mulþi preoþi cãlugãri capucini ºi pr. paroh, decan de Trotuº, pr. Iosif Pãuleþ. De asemenea, au participat persoane consacrate din opt congregaþii feminine ºi noi, terezinele. Dupã sfânta Liturghie, la sala tineretului, dupã o gustare, a fost prezentat de cãtre pr. Alois Fechet capitolul al VI-lea al „Cãrþii sinodale”. Totul s-a încheiat cu o orã de adoraþie euharisticã, începând cu ora 14.30. Din aceastã zi memorabilã am învãþat cã noi, terezinele trebuie sã colaborãm cu celelalte congregaþii, institute ºi asociaþii din oraºul nostru. Aºadar, vom respecta ºi noi îndemnul sfântului Paul: „Trãiþi în pace unii cu alþii... Bucuraþi-vã întotdeauna! Rugaþi-vã fãrã încetare! Mulþumiþi pentru toate, cãci asta e voinþa lui Dumnezeu în Cristos Isus cu privire la voi! Nu stingeþi Duhul!” (1Tes 5,3).
Mihaela Simon (Oneºti)
Contemplaþie ºi rugãciune Duminicã, 6 martie 2006, grupul de terezine din Bacãu a vizitat Casa de Bãtrâni de la Mãgura, Bacãu, care se aflã sub îngrijirea „Congregaþiei Surorilor Reparatoare ale Sfintei Feþe”. Nu suntem la prima vizitã în acest edificiu, dar de fiecare datã când venim aici pãºim cu pioºenie ºi suntem impresionate de dãruirea cu care surorile care locuiesc aici îi slujesc pe cei bãtrâni sau pe cei aflaþi în suferinþã. Cu aceastã ocazie am avut bucuria de a vizita expoziþia „Giulgiul din Torino” care s-a aflat pentru scurt timp expusã în aceastã casã. Ce combinaþie fericitã! Nu existã un loc mai bine ales, unde poþi vedea suferinþa umanã unitã cu marea jertfa a Mântuitorului nostru, redatã ºi de aceastã expoziþie, unde cei dispuºi sã slujeascã Domnului ºi fraþilor, o fac cu dãruire, în tãcere cu bucurie ºi umilinþã.
Ghid ne-a fost pãrintele Sandro, preot salezian care ne-a prezentat istoria giulgiului pe baza imaginilor expuse. Pãrintele ne-a ajutat sã meditãm cu ajutorul Giulgiului din Torino misterul de iubire ºi durere ºi sã conºtientizãm cã suntem în prezenþa lui Isus Cristos cel înviat. O simplã privire asupra fotografiei Giulgiului (lung de 4 m) expus nu ne-ar fi spus mare lucru la prima vedere. Dar cu ajutorul pãrintelui salezian Sandro am reuºit sã descoperim ºi sã meditãm, pânã la lacrimi, momentele importante ale pãtimirii Domnului, cum ar fi: - biciuirea lui Isus; - rãnile de la cap ºi contuziile feþei provocate de coroana de spini ºi de biciul care l-a lovit fãrã milã, chiar ºi peste faþã; - contuziile umãrului stâng ºi rana de pe umãrul drept provocate de purtarea bârnei transversale a crucii care se presupune cã avea între 20-40 kg; - rãnile de la genunchi provocate de cãderi; - semnele rãnilor de la mâini ºi de la picioare; - moartea lui Isus; - rana din coastã. Din prezentarea mãiestritã ºi plinã de har a pãrintelui am înþeles cã imaginea imprimatã a Giulgiului poartã ºi semnele învierii pentru cã pune în luminã aspectul mântuitor al morþii lui Cristos care nu poate fi niciodatã separat de Misterul învierii cãci spune apostolul: „dacã Cristos n-a înviat, zadarnicã este credinþa voastrã” (1Cor 15,17). În încheiere tot pãrintele ne-a determinat sã conºtientizãm cã n-am venit din curiozitate ci sã meditãm la pãtimirea mântuitoare a Domnului nostru Isus Cristos ºi sã ne rugãm împreunã: „Isuse, tu ai îndurat moartea pe cruce pentru mântuirea noastrã. Te rugãm, trezeºte în inimile noastre o cãinþã adevãratã de pãcatele sãvârºite ºi dã-ne încredere nestrãmutatã în meritele tale. Ajutã-ne sã te urmãm pe Calea stropitã cu Sângele tãu, în aºa fel ca sã ajungem la fericirea veºnicã. Amin”. Adoramus te Criste, benedicimus tibi Quia per crucem tuam redemisti mundium.
Elena Matei, Bacãu
8
Calea cea micã
Putem trãi fãrã Euharistie? Un teolog grec, ortodox, în anul 1992 a propus Bisericilor Orientale celebrarea zilnicã a Sfintei Liturghii, aºa cum se practicã în Biserica Catolicã, pe motiv cã „o viaþã creºtinã autenticã, spune acesta, nu poate sã se dezvolte într-o relaþie armonioasã, solidã ºi strâns legatã de Cristos fãrã euharistia zilnicã”. Nu ºtim dacã doleanþa sa a fost agreatã sau nu de Bisericile orientale, dar noi, cei care participãm în fiecare zi la euharistie, putem sã-i înþelegem durerea ºi cererea sa.
Conciliul Vatican II, numeºte Euharistia, printr-o formula admirabilã „fons et culmen” (izvor ºi culme) a vieþii creºtine, iar în alt loc se spune „Biserica face Euharistia ºi Euharistia face Biserica” arãtând prin asta stricta dependenþã a Bisericii faþã de Euharistie. Ori noi, creºtinii, nu ne-am putea imagina viaþa noastrã legatã de Cristos fãrã unirea directã ºi nemijlocitã a noastrã cu Cristos euharisticul. Mai întâi de toate Euharistia este contopire a fiinþei noastre omeneºti ºi greºitoare cu dumnezeirea însãºi. Împãrtãºirea nu este un act psihologic, sentimental, ritual, dar este însãºi întâlnirea omului creat cu fiinþa lui Dumnezeu Creatorul, devenit vizibil sub formele euharistice. Nicãieri în viaþã ori pe pãmânt nu putem fi mai aproape de dumnezeire ca în Euharistie. În al doilea rând Euharistia ne este hranã. Omul simte mereu foame ºi sete dupã sacru. Ori numai în Euharistie sufletul ni se umple, ne este satisfãcutã dorinþa de Dumnezeu. Am cunoscut foarte mulþi creºtini (mai ales persoane consacrate) care considerau o zi pierdutã ziua în care nu au avut posibilitatea de a se împãrtãºi. Dacã ne hrãnim trupul de mai multe ori pe zi, oare sufletul nu simte aceeaºi nevoie de hranã? Apoi mai putem spune cã doar Euharistia este rugãciunea perfectã. Dacã considerãm rugãciunea ca un dialog cu Isus, Euharistia nu e numai dialog la distanþã cu cel din tabernacol, dar este o întâlnire concretã ºi adevãratã. Prin împãrtãºanie Cristos nu rãmâne închis chivot, dar intrã în profundul fiinþei noastre. Astfel sufletul nostru devine adevãrat tabernacol. O adevãratã minune! Gândindu-ne la toate aceste ne întrebãm: de ce oare atâta lume refuzã sã deschidã uºa lui Cristos, refuzã sã facã din sufletul sãu un tabernacol? Cred cã rãspunsul este: nu-ºi dã seama ce minune este pentru omenire ºi pentru fiecare dintre noi Euharistia, prezenþa lui Cristos.
Pr. Iosif Dorcu
Nr. 9
Co ontinuitatea mãrturiei creºtine (continuare din pag. 1)
Preoþilor le revine sã activeze ca ºi colaboratori ai episcopilor, în diferitele forme de responsabilitate pastoralã, îndeosebi de a fi slujitori ai cuvântului ºi ai sacramentelor, ºefi ai comunitãþilor creºtine ºi stimulatori ai vieþii apostolice. Cãlugãrii contribuie la rãspândirea Evangheliei prin mãrturia vieþii lor consacrate, prin rodnicia vieþii lor spirituale, iar în ceea ce priveºte instituþiile vocaþiei apostolice (bolnavi, învãþãmânt, misiuni externe etc.), prin acþiunile pe care le desfãºoarã ca atare. Cât priveºte pe laici, ale cãror condiþii se aflã în multitudinile realitãþilor vieþii din lume (familie, profesii, activitate socialã, politicã, culturalã etc.), sarcina lor specificã este de a-ºi exercita apostolatul din interior, ca un ferment; li se cere sã lucreze în mediul respectiv pentru evanghelizarea persoanelor, pentru reînnoirea mersului societãþii terestre, adicã, a face ca lumea, în instituþiile ºi modul ei de viaþã sã fie mai conforme spiritului de pace, de dreptate, de iubire ºi frãþie în Evanghelie (Constituþia dogmaticã despre Bisericã, nr. 31; Decretul despre apostolatul laicilor, nr. 2). Apostolatul laicilor se exercitã tot aºa de bine ºi individual (îndeosebi printr-un comportament conform convingerii credinþei de care e însufleþit, ceea ce se numeºte mãrturia vieþii), decât organizat (în miºcãri ºi grupãri înfiinþate în acest scop, ca de pildã Acþiunea Catolicã). Evident, apostolatul organizat este strâns legat de apostolatul personal al fiecãrui membru. Cuvântul martor este mult folosit în limbajul creºtin. Isus însuºi îl foloseºte când se adreseazã apostolilor, la despãrþirea de ei: Îmi veþi fi martori pânã la marginile pãmântului (Fap 1,8). Ucenicii, impulsionaþi de Duhul Sfânt primit la Rusalii, s-au simþit obligaþi sã spunã ceea ce au vãzut ºi auzit despre Cristos, ºi mai cu seamã despre învierea sa. Mai mult, aºa cum menþioneazã Evanghelia lui Ioan 15,26, ºi Faptele apostolilor 5,32, însuºi Duhul Sfânt dãdea mãrturie în ei ºi prin ei.
Desigur, mãrturia supremã este aceea a sângelui, a vieþii jertfite pentru Cristos. Martirii sunt martorii prin excelenþã, pe care Biserica îi venereazã ca atare încã de la începuturile creºtinismului. Chiar ºi în timpurile noastre, mãrturia credinþei în Cristos, ataºamentul faþã de Bisericã, grija faþã de drepturile omului considerat creat dupã chipul lui Dumnezeu, mai sunt considerate de unii ca fiind delicte, pasibile chiar cu moartea. Totuºi, în general, în împrejurãri obiºnuite, creºtinii sunt chemaþi sã dea mãrturie despre credinþa lor, în familie, în relaþiile de prietenie, de vecinãtate, de muncã, în diferitele activitãþi ºi angajamente. Biserica, în ansamblul ei (colectiv ºi individual), este aceea care a primit de la Isus misiunea de a-i fi martorã. Susþinutã de Duhul Sfânt, în pofida handicapului pãcatului, îi revine sã ateste prin credinþã ºi iubire, prin cuvânt ºi faptã, cã omul istoric, Isus, este Fiul lui Dumnezeu, ºi cã ea a fost împuternicitã sã cheme pe toþi oamenii sã descopere iubirea lui Dumnezeu ºi sã aibã parte de fericirea adevãratã.
P.A.D.
aprilie 2006
9
Calea cea micã
Euharistia ºi carisma institutului secular Euharistia ºi creºterea spiritualã Catehismul ne învaþã cã Euharistia este sacramentul cel mai important în viaþa Bisericii. Biserica face Euharistia ºi Euharistia face Biserica. în Euharistie, Domnul a gãsit calea de a rãmâne cu noi, umblând împreunã cu noi chiar dupã ce s-a întors la Tatãl; un mod deosebit, un fel nou de a fi cu noi. El ne însoþeºte, se face hranã ºi bãuturã pentru ospãþul nostru, se jertfeºte pentru noi, ne face sã gustãm cât de bun este Dumnezeu cu noi. Euharistia este hranã, pâine din cer; pâine ºi vin ce devin mâncare ºi bãuturã la masa Domnului. Aceastã hranã a spiritului face posibilã creºterea spiritualã. Toþi avem nevoie de creºtere, de a dobândi maturitatea. Viaþa spiritualã se dezvoltã pe cãi asemãnãtoare vieþii trupeºti: nu ajunge viaþa nouã primitã prin Botez; ea trebuie dezvoltatã pânã la maturitate. Sfântul Paul spune: „V-am hrãnit cu lapte, nu cu bucate, cãci nu puteaþi încã mânca” (1Cor 3,2). Un trup viu are nevoie de bucate, de mâncare ºi bãuturã, pentru a se reface, hrãni, reînnoi ºi bucura. Profetul Ilie, obosit ºi fãrã chef sã mai continue, se întinde pe pãmânt ºi adoarme la umbra tufiºului de grozamã, pânã când un înger îi aduce pâine ºi apã ºi îl reînsufleþeºte cu aceste cuvinte: „Scoalã-te ºi mãnâncã, altfel drumul va fi prea lung pentru tine!” (1Rg 19, 7). Viaþa creºtinã se întemeiazã pe har, sãmânþa destinatã a deveni pom ºi a da roade. Minunea Euharistiei nu este numai Cuvânt fãcut trup, ci ºi fãcut pâine. „Luaþi ºi mâncaþi” (Mt 26, 26). Sfântul Augustin povesteºte cã a ascultat aceste cuvinte de la Cristos: „Sunt hranã pentru adulþi; creºte ºi mã vei mânca, dar nu mã vei schimba în tine, aºa cum faci cu hrana pentru trup, ci tu vei fi acela care te vei preschimba în mine” (Confesiuni VII, 10). Creºtinul este deci chemat a se îmbrãca în Cristos, a se conforma lui Cristos. Legea ucenicului este urmarea învãþãtorului. Trebuie sã dezvoltãm sãmânþa harului, trebuie sã creºtem ºi sã ne maturizãm; Euharistia este pâinea noastrã cereascã!
Pilduitoarea tradiþie euharisticã în Institutul nostru Încã de la început, Euharistia a avut un rol important în Casa Centralã ºi în viaþa de zi cu zi a Surorilor. Co-fondatorul ºi Pãrintele nostru, Mons. Aurelio Bacciarini, a lãsat un exemplu ce nu trebuie uitat. El a crescut în cele patru dimensiuni ale vieþii lui creºtine, în sus ºi în jos, înlãuntru ºi în afarã, tocmai datoritã acestui sacrament minunat. Viaþa lui de seminarist, de preot, de cãlugãr ºi episcop se învârteºte în jurul sacramentului Euharistiei ºi putem aminti câteva momente citându-i biografia (1945), redactatã de Mons. Cattori. Prima Împãrtãºanie în Joia Mare din 1884, la vârsta de 11 ani. κi va aminti adesea de acea zi: „O, zi de har ºi binecuvântãri. O, sfântã zi a primei Împãrtãºanii ce nu mai poate fi uitatã!” Prima sfânta Liturghie la Lavertezzo, satul lui natal, în iunie 1897; acest eveniment îi rãmâne în amintire ca „zi a Raiului, ce se reînnoieºte în mine în fiecare zi când urc la altar. Gândul de a fi jumãtate de orã atât de aproape de Isus, amestecându-mã printre îngeri ºi sfinþi, mã face sã uit cã mai sunt pe pãmânt”. Mai spunea: „În sfânta Liturghie am o credinþã nesfârºitã”. În general, la încheierea celebrãrii asista la încã o Liturghie, la care ministra! De-a lungul întregii lui activitãþi de paroh ºi de episcop, Euharistia a avut primul loc; a promovat cultul euharistie prin procesiuni, adoraþie, vizite la Preasfântul Sacrament, adoraþie de noapte, alegându-ºi pentru el orele cele mai grele, între 2 ºi 4 noaptea. A participat cu entuziasm la Congresele euharistice, dintre care unul a fost þinut la Locarno în 1922 ºi la care toatã lumea a fost invitatã: „Congresul are ca scop promovarea în diecezã a dragostei faþã de sfânta Liturghie, Împãrtãºanie, vizita la Preasfântul Sacrament ºi manifestãrile publice în cinstea lui Isus sacramental. Dumnezeu îmi citeºte în inimã ºi ºtie cu câtã
înflãcãrare doresc ca în mijlocul poporului meu sã triumfe cultul Preasfântului Sacrament; aceasta a fost întotdeauna una din notele dominante ale apostolatului cuvântului meu, sãrac, dar sincer”. „Isus în dumnezeiescul Sacrament este izvorul a tot harul, e viaþa vieþii noastre, e sufletul sufletului nostru, e începutul ºi zãlogul mântuirii nu numai pentru fiecare în parte, ci ºi pentru societate... Ei bine, sã dea Dumnezeu ca acest principiu de reînnoire individualã, familialã ºi socialã sã-ºi afle deplina punere în practicã în poporul meu iubit, pentru a dobândi fericire vremelnicã ºi veºnicã”. În Euharistie, Mons. Bacciarini ºi-a aflat centrul slujirii lui pastorale. Ca învãþãtor a lãsat o moºtenire doctrinarã de preþ, ca preot a trãit în celebrarea cultului euharistie misterul mijlocirii ce cere ºi oferã, ca pãstor a aflat în ea locul unitãþii ºi al pãcii. În aceastã ºcoalã de adevãr ºi viaþã euharisticã, Maria Motta, care a trãit foarte aproape de episcop, a învãþat sã soarbã apa vieþii spirituale la izvorul euharistie. Din 1926 pânã în 1935 (an în care moare episcopul sfânt), viaþa spiritualã a Mariei Motta ºi a primelor surori se dezvoltã în orizontul creºterii spirituale ºi în cel al apostolatului la nivel diecezan. În ambele domenii, Euharistia are locul central. Devoþiunea euharisticã e transmisã ºi pãstratã cu credinþã de surori pânã astãzi ºi, la reculegerile lunare, atât celebrarea sfintei Liturghii, cât ºi expunerea, adoraþia ºi binecuvântarea euharisticã rãmân semne grãitoare ale fidelitãþii Institutului nostru faþã de misterul lui Dumnezeu cu noi.
„Femeia euharisticã” în slujirea Bisericii Enciclica Ecclesia de Eucharistia ne deschide, în capitolul VI, un nou orizont, vorbind despre relaþia între femeie ºi Euharistie. Papa Ioan Paul al II-lea, pe a cãrui emblemã scria Totus tuus („Al tãu cu totul”), o înfãþiºeazã pe Maica Domnului cu aceastã frumoasã expresie: „La ºcoala Mariei, femeia euharisticã”. Evangheliile nu spun dacã a fost de faþã la Cina de pe urmã, dar îi descriu vocaþia de femeie asociatã la lucrarea Rãscumpãrãrii, cu totul consacratã slujirii Fiului, alãturi de el pe cruce ºi în moarte, stãruitoare în rugãciune, primind revãrsarea Duhului la Rusalii ºi fiind Maicã a Bisericii ce se naºte. Conciliul Vatican II ne-a arãtat în Maria, Maicã a lui Dumnezeu ºi în acelaºi timp ucenicã a lui, modelul de viaþã creºtinã de urmat. „Femeia euharisticã” este pildã de viaþã, în mod deosebit pentru sora din institutul nostru secular. Carisma noastrã ne dispune pentru slujirea Bisericii ºi în Bisericã. Creºterea acestei carisme implicã cele trei momente ale existenþei noastre: moºtenirea trecutului în viaþa Mons. Bacciarini, prezentul chemãrii noastre de a fi mãdulare vii ºi viitorul, pe care-l pregãtim prin apostolat. Suntem chemate sã luãm parte împreunã la viaþa Bisericii. Viaþa creºte din interior ºi trebuie sã fie rodnicã. Noi participãm la misiunea Bisericii cu activitãþile ºi mãrturia noastrã. Participarea la Euharistie, atât la sfânta Liturghie, cât ºi în timpul altor acte de cult, ne întãreºte: hrana ne redã energiile pierdute, trezeºte noi planuri ºi ne face sã gustãm cât de bun este Dumnezeu cu noi. Maria este cu noi, merge înaintea noastrã ºi ne mângâie. Împreunã cu voi mã întreb care sunt cãile cele mai bune pentru viitorul Institutului nostru secular în România, ce slujire lui Cristos ºi Bisericii putem aduce. Suntem o turmã micã, dar Domnul îi alege adesea pe cei mici sã vesteascã evanghelia sa. Sfânta Tereza a Pruncului Isus, învãþãtoare a Bisericii, ne aratã „Calea cea micã”; Cristos îndeamnã azi Biserica spre unirea credincioºilor în Cristos, intrarea României în Uniunea Europeanã va aduce o situaþie socialã nouã, cu pãrþi bune, dar ºi cu unele riscuri pentru religie ºi credinþã. Trãim un moment istoric, în care evanghelizarea se face de la om la om, cu mãrturie de viaþã mai mult decât prin cuvinte. ªi pentru noi este valabilã descoperirea Sfintei Tereza a Pruncului Isus despre rolul de desfãºurat în Bisericã: Practicarea iubirii! Cuvintele îngerului cãtre prorocul Ilie ne sunt adresate ºi nouã: „Scoalã-te ºi mãnâncã, altfel drumul va fi prea lung pentru tine!” (1Rg 19,7)
Maria Teresa Candian
10
Nr. 9
Calea cea micã
A da mãrturie despre speranþã Pentru aceastã prezentare mi s-a propus ca punct de plecare un citat din Epistola întâi a sfântului Petru: Sã fiþi gata totdeauna sã rãspundeþi oricui vã cere socotealã despre nãdejdea noastrã. [ Dar cu blândeþe ºi cu fricã, cu respect (Biblia de la Ierusalim ºi TOB)], având cuget curat”. În epistolã, aceastã mãrturie este pusã într-un context de prigoanã a creºtinilor, la începutul creºtinismului când ucenicii lui Cristos trebuiau sã ducã speranþa creºtinã pãgânilor, cei care erau fãrã speranþã (cf. Ef 2, 12). Scandalul este cã astãzi, dupã douã mii de ani de creºtinism, pe un continent în care toate þãrile au marea majoritate a oamenilor declaraþi creºtini, trebuie sã dãm socotealã de aceastã speranþã pe care prea mulþi botezaþi în Cristos o ignorã. Pentru orice om, credincios sau necredincios, speranþa este esenþialã în dinamismul vieþii. Existã o vorbã „Speranþa moare ultima”. Omul are nevoie de speranþã pentru cã este fãcut pentru fericire, ºi încã nu orice fericire, ci pentru fericirea absolutã, beatitudine, iar ceea ce gãseºte pe pãmânt nu îl satisface. Încearcã ºi sperã prin diverse moduri sã umple golul insatisfacþiei prin: bani, multe bunuri, sex, putere etc. ºi uneori poate avea iluzia cã ºi-a umplut golul. Pentru orice om, lipsa speranþei afecteazã sensul vieþii pânã la gesturi limitã de disperare, ºi în unele cazuri la resemnare. În Catehismul Bisericii Catolice virtutea speranþei este definitã astfel: „Speranþa este virtutea teologalã prin care noi dorim drept fericire a noastrã împãrãþia cerurilor ºi viaþa veºnicã, punându-ne încrederea în fãgãduinþele lui Cristos ºi sprijinindu-ne nu pe puterile noastre, ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt. Catehismul ne mai spune cã, alãturi de celelalte douã virtuþi teologale (credinþa ºi iubirea), speranþa îºi are originea în Dumnezeu, este vãrsatã de Dumnezeu în sufletul omului. Ea rãspunde aspiraþiilor cãtre fericire pusã de Dumnezeu în inima fiecãrui om; ea inspirã acþiunile omului, îl susþine în momente dificile, îi lãrgeºte inima în aºteptarea fericirii veºnice. Despre aceastã speranþã trebuie sã dãm mãrturie în lumea de azi, ºi nu este uºor, tot aºa cum nu i-a fost nici lui Isus uºor sã-i convingã pe mulþi din contemporanii sãi. Isus ºi-a început activitatea publicã spunând evreilor care aºteptau realizarea profeþiilor din Vechiul Testament: „Pocãiþi-vã, cãci s-a apropiat Împãrãþia cerurilor” (Mt 4, 17). Odatã cu întruparea Fiului lui Dumnezeu, împãrãþia cerurilor a venit în lume, dar puþini au înþeles aceasta cu toate explicaþiile ºi minunile pe care le-a fãcut Isus. Este greu sã-i convingi pe oameni de existenþa împãrãþiei lui Dumnezeu deja pe pãmânt, dar ascunsã. Isus a spus lui Pilat: „Împãrãþia mea nu este din lumea aceasta” ºi tot el a spus evreilor: „Împãrãþia lui Dumnezeu este în interiorul nostru” (în mijlocul nostru). ªi este greu pentru mintea omeneascã, este peste putinþa omului sã înþeleagã aceasta. Doar Dumnezeu poate sã-l facã pe om sã depãºeascã modul uman de a vedea lucrurile prin har („Nu trupul ºi sângele þi-au descoperit þie aceasta, ci Tatãl meu cel din ceruri” Mt 16,17). În Scrisoarea întâi cãtre Corinteni sfântul apostol Paul spune: „Ceea ce ochiul nu a vãzut ºi urechea nu a auzit ºi la inima omului nu s-a suit, aceea a a pregãtit Domnul pentru cei care îl iubesc”. La Botez ni se infuzeazã virtuþile teologale, ele sunt un mare dar prin care suntem capabili sã participãm la natura divinã. Ele sunt împãrãþia lui Dumnezeu în interiorul nostru. Dar tot Isus ne-a spus cã împãrãþia lui Dumnezeu este ca un grãunte de muºtar care trebuie sã creascã pânã ce se va face un copac în care îºi fac cuib pãsãrile cerului. Un filozof, Andrei Pleºu, vorbind despre virtuþile omului scria: „Tot ceea ce numim, de obicei, virtute, e un principiu neutru care îºi aºteaptã modelare… Pentru a deveni adevãrate virtuþi, ele trebuie sã fie bine profesate. Nu întâmplãtor, sensul presocratic al virtuþii e acela de eupraxia – acþiune bine condusã, dusã la bunul ei capãt. (A. Pleºu, Minima morali, p. 66).
Faptul de a-þi însuºi învãþãtura creºtinã ºi de a spune altuia ceea ce ai învãþat nu este adevãrata mãrturie. Mãrturia cere o trãire a învãþãturii, o experimentare a ce cere timp, cere o viaþã pentru a fi dusã, în cel mai bun caz, aproape de desãvârºire. Pentru a da mãrturie despre speranþã trebuie sã o facem sã creascã în noi, iar aceastã creºtere este strâns legatã de creºterea celorlalte virtuþi teologale. Pentru ca vorbele sã fie în concordanþã cu faptele, cu trãirea noastrã, trebuie o continuã colaborare cu harul, o veghe necontenitã ºi efortul zilnic pentru ca Împãrãþia lui Dumnezeu sã creascã în noi: participarea la sacramente, rugãciune, fapte bune. Pãrinþii spirituali ne spun cã virtuþile teologale, deci ºi speranþa, au nevoi de ascezã. ªi virtutea speranþei cere o continuã purificare, care presupune o desprindere treptatã ºi tot mai radicalã de tot ceea ce nu este speranþã în Dumnezeu. Îndrumãtorii spirituali leagã puritatea virtuþii speranþei de sãrãcia spiritualã de care vorbea Isus în predica de pe munte, care implicã o detaºare spiritualã de tot ceea ce nu este Dumnezeu. Acest drum al purificãrii speranþei trebuie sã îl facem cu Dumnezeu. Marie Eugene de l’Enfant Jesus, un carmelitan care a studiat mult opera Terezei de Avila, spunea: „Speranþa este sãmânþa divinã, numai Dumnezeu poate sã o facã sã creascã; sufletului îi revine sarcina negativã de a pregãti terenul”. Sfântul Ioan al Crucii a pus mult accent pe virtuþile teologale. În legãturã cu speranþa spunea: „Cu cât un suflet sperã mai mult în Dumnezeu, cu atât obþine mai mult de la el”, ºi: „Speranþa lui creºte pe mãsura renunþãrii”. Sfânta Tereza a trãit aceastã virtute a speranþei în puritatea ei, ºi citind scrierile sfântului Ioan al Crucii ºi-a gãsit în ele confirmarea trãirilor ei. ªi ea spunea: „Obþinem de la el atât cât sperãm”. Copilãria spiritualã este o cale de a merge la Dumnezeu „prin încredere ºi iubire” (ultimele cuvinte din Istoria unui suflet). Un cercetãtor al operei Terezei spunea cã ea folosea „cuvintele speranþã, încredere, abandonare fãrã sã facã deosebirea între ele. În cea mai mare parte a timpului ea dã speranþei sale numele de încredere” (Conrad de Muster, Les Mains Vides). Întrebatã în ce constã mica sa cale, ea rãspunde: „Este drumul încrederii ºi al totalei abandonãri”. Speranþa purificatã ne face sã trãim un pic bucuria prezenþei a ceea ce sperãm: viaþa de unire cu Dumnezeu. Sfânta Tereza a ajuns la sfârºitul vieþii sale la o aºa de mare trãire a prezenþei lui Dumnezeu încât a putut sã afirme: „Nu ºtiu ce voi avea în plus dupã moartea mea, ceva ce sã nu posed chiar de acum. Îl voi vedea pe bunul Dumnezeu, este adevãrat! Dar pentru a fi cu el, sunt deja în întregime aici pe pãmânt”. Disperarea este un pãcat pentru cã este un semn al lipsei de credinþã, ºi unde nu este credinþã nu este nici speranþã, este închidere în faþa lui Dumnezeu, în faþa iubirii lui milostive. Prin sora Faustina, beatificatã de papa Ioan Paul al II-lea, Isus ne transmite un mesaj în care regãsim aceeaºi ide pe care au exprimat-o deja sfântul Ioan al Crucii ºi sfânta Tereza: „Cu cât un suflet are mai multã încredere în mine cu atât obþine mai mult”. Mesajul transmis prin sora Faustina este din prima jumãtate a sec. al XX-lea, dupã moartea sfintei Tereza. Pun faþã în faþã douã afirmaþii: - una a sfintei Tereza într-o scrisoare: „Ceea ce îi place lui Dumnezeu… este speranþa oarbã pe care o am în milostivirea lui… iatã singura mea comoarã”; - cealaltã din mesajul lui Isus cãtre sora Faustina: „Sunt o mare mângâiere pentru mine sufletele care au o încredere nelimitatã, ºi asupra unor astfel de suflete eu revãrs toate comorile harurilor mele”. Speranþa oarbã a Terezei a atras atâtea haruri încât ea este astãzi proclamatã doctor al Bisericii. Pentru o terezinã chematã sã urmeze calea trasatã de sfânta Tereza, speranþã, încredere, abandonare sunt faþetele aceluiaºi diamant care este calea copilãriei spirituale.
Doina Roman (Sebeº)
aprilie 2006
Calea cea micã
11
Am ales iubirea „Am nevoie de o inimã arzând de duioºie, Care sã-mi rãmânã sprijin fãrã urmã de-ndoialã, Care sã iubeascã-n mine totul, chiar ºi slãbiciunea mea”. Sfânta Tereza a Pruncului Isus Despre iubire se vorbeºte, se scrie, se mediteazã. În special se vorbeºte ºi se scrie – prea mult. Iubirea nu poate fi explicatã, dar ea e aceea care explicã totul. Iubirea nu poate fi înþeleasã, dar ea e aceea care dã înþeles la toate: în noaptea credinþei, ca ºi în noaptea Universului, în întunericul fiecãruia, ca ºi în întunericul dintru început, ea e aceea care existã, dureazã ºi creeazã. Fiindcã ea, iubirea, este Dumnezeu ºi Dumnezeu este iubire. Sunt lecþii spirituale care vorbesc despre iubire, sunt rugãciuni care cer iubire, dar lecþia spiritualã este iubire, aºa cum rugãciunea adevãratã este iubire – deci, tãcere ºi luminã. ªi faptele luminii, în tãcerea purã a sufletului. Este ceea ce ne oferã sfânta Tereza. Dar a iubi este o vocaþie, la fel ca ºi viaþa consacratã. Puterea de a iubi este harul dãruit de Dumnezeu celor aleºi. ªi ca orice calitate umanã, se dezvoltã si se înalþã treptat spre desãvârºire, iar desãvârºirea iubirii este starea de îndumnezeire. Trãim într-o lume bolnavã de teamã, invidie, urã, unde doar frica de moarte este motivaþia supravieþuirii, iar acumularea materialã raþiunea existenþei – ca ºi cum ar exista bunuri materiale care sã asigure viaþa eternã. ªi pentru cã „bolnavii sunt cei care au nevoie de medic” (Lc 5,27), Iubirea s-a fãcut om ºi a luat pãcatul nostru asupra sa, ºi frica, ºi ura, ºi invidia, mânia, lãcomia, calomnia, minciuna, nedreptatea – ca sã ne vindece. „Medicamentul” unei lumi bolnave nu poate fi decât iubirea. De aceea, poate, sfânta Tereza a fost numitã doctor al Bisericii, fiindcã în inima Bisericii ea a devenit, aºa cum ºi-a dorit, iubirea – ºi în felul acesta, alãturi de mirele ei, vindecând totul, a devenit totul. Calea ei este calea îndumnezeirii în iubire. Nu o iubire abstractã, ci însãºi esenþa iubirii lui Dumnezeu: iubirea strict personalã, unicã ºi desãvârºitã. Ceea ce ne intereseazã nu este atât faptul cã „Dumnezeu ne iubeºte” în general, ci realitatea iubirii pentru fiecare: Dumnezeu mã iubeºte, pe mine, cu o
iubire nesfârºitã, unicã, irepetabilã: „Tot aºa cum soarele lumineazã în acelaºi timp cedrii ºi fiecare micã floare, ca ºi cum ar fi ea singurã pe pãmânt, la fel Domnul nostru se ocupã special de fiecare suflet, ca ºi cum n-ar avea semeni”, scria sfânta Tereza. ªi este logic sã fie aºa: de la sfântul Ioan apostolul ºi evanghelistul, la sfântul Agustin („Iubeºte ºi fã ce vrei!”) ºi la prima enciclicã a Sfântului Pãrinte papa Benedict al XVI-lea – esenþa creºtinismului este iubirea, fiindcã Isus este iubirea însãºi. Numai cã în lumea noastrã e mai uºor sã înveþi, decât sã înveþi sã iubeºti. Plecând de la ariditatea celor ºtiute doar cu mintea, tânjim dupã altceva, dorim ceva „care rãmâne”, ne e sete de altceva ºi învãþãm calea spiritului, adicã iubirea. Iubirea însãºi se învaþã, creºte, se desãvârºeºte pentru cã „nu multã ºtiinþã hrãneºte ºi îndestuleazã sufletul, ci faptul de a simiþi ºi a gusta lãuntric lucrurile” (Sfântul Ignaþiu de Loyola, SJ) adicã, a pãtrunde esenþa lor de iubire. Dincolo de boli, neîmpliniri, suferinþe ºi urã, lumea noastrã poartã esenþa vindecãrii în sine, asemeni unei perle de luminã: iubirea. Pe care, ca medic, trebuie s-o înveþi. Iar sfânta Tereza, privind spre mirele ei, ne aratã calea.
Ecaterina (Iaºi)
Program – Anul Sfintei Scripturi Ianuarie
– Sfânta Scripturã. Cuvântul tainic a lui Dumnezeu Februarie – Sfânta Scripturã în viaþa Bisericii Martie – Prefigurarea Noului Testament în Vechiul Testament Aprilie – Cunoaºterea Scripturii, cunoaºterea lui Cristos Mai – Credinþa, speranþa ºi iubirea în Sfânta Scripturã Iunie – Vocaþia – invitaþia lui Dumnezeu ºi rãspunsul liber al omului Iulie – Scrisorile sfântului apostol Ioan – adevãr ºi îndemn August – Suflete oferite Septembrie – Sfânta Tereza a Pruncului Isus ºi Sfânta Scripturã Octombrie – Sfânta Tereza a Pruncului Isus, un cuvânt al lui Dumnezeu pentru lume. Identitatea unei terezine azi Noiembrie – Sacramentele în Sfânta Scripturã ºi în viaþa sfintei Tereza a Pruncului Isus Decembrie – Nu uita bucuria! – Scrisoarea sfântului apostol Iacob
12
Calea cea micã
Nr. 9
Din documentele Bisericii
Institutele seculare, expresie fidelã a ecleziologiei Conciliului Vatican II Redãm mai jos un fragment din alocuþiunea papei Ioan Paul al II-lea la Adunarea plenarã a Congregaþiei pentru Cãlugãri ºi Institute Seculare (6 mai 1983) Este pentru prima datã când o Adunare a voastrã plenarã trateazã în mod direct despre acestea (institute seculare): a fost deci o alegere oportunã, pe care promulgarea noului Cod a favorizat-o. În el, Institutele Seculare – care în 1947 au avut recunoaºterea eclezialã cu Constituþia apostolicã datã de predecesorul meu Pius al XII-lea, Provida Mater - îºi gãsesc acum o situare justã pe baza doctrinei Conciliului Vatican II. Aceste institute, într-adevãr, vor sã fie o fidelã expresie a acelei ecleziologii, pe care Conciliul o reconfirmã, când pune în evidenþã vocaþia universalã la sfinþenie (cf. LG, cap V), obligaþiile specifice ale celor botezaþi (cf. LG cap. IV; AA), prezenta Bisericii în lumea în care trebuie sã acþioneze ca ferment ºi sã fie „sacrament universal de mântuire” (LG 48; cf. GS), varietatea ºi demnitatea diferitelor vocaþii ºi „cinstea deosebitã” pe care Biserica o are faþã de „înfrânarea desãvârºitã pentru împãrãþia cerurilor” (LG 42) ºi faþã de mãrturia sãrãciei ºi a ascultãrii evanghelice. Trebuie sã exprimãm o profundã mulþumire Tatãlui de nesfârºitã milostivire care ºi-a pus la inimã nevoile omenirii ºi, cu forþa dãtãtoare de viaþã a Duhului Sfânt, a dat naºtere în acest secol la iniþiative noi pentru mântuirea ei. Slavã ºi cinste Dumnezeului întreit pentru aceastã irupþie de har, care sunt Institutele Seculare, cu care el îºi aratã inepuizabila bunãvoinþã, cu care Biserica însãºi iubeºte lumea în numele Domnului ºi Dumnezeului ei. Noutatea darului, pe care Duhul Sfânt l-a fãcut rodniciei perene a Bisericii, ca rãspuns la exigenþele timpului nostru, se vede numai dacã se înþeleg bine elementele sale constitutive în inseparabilitatea lor: consacrarea ºi secularitatea; apostolatul corespunzãtor de mãrturie, de angajament creºtin în viaþa socialã ºi de evanghelizare; fraternitatea care, fãrã a fi determinatã de o comunitate de viaþã, este cu adevãrat comuniune; însãºi forma exterioarã de viaþã, care nu creazã o deosebire faþã de ambientul în care se trãieºte. Acum este necesar sã se cunoascã ºi sã se facã cunoscutã aceastã vocaþie, atât de actualã ºi, aº spune, atât de urgentã, de persoane care se consacrã lui Dumnezeu practicând sfaturile evanghelice, ºi se strãduiesc sã-ºi implice total întreaga lor viaþã ºi întreaga lor activitate într-o astfel de consacrare, creând în ele însele o disponibilitate totalã faþã de voinþa Tatãlui ºi acþionând pentru a schimba lumea din interior. Promulgarea noului cod va permite desigur aceastã cunoaºtere mai bunã, ºi trebuie sã-i îndemne pe pãstori sã favorizeze printre credincioºi o înþelegere nu aproximativã sau facilã, ci exactã ºi respectuoasã a caracteristicilor definitorii. În felul acesta, vor apare rãspunsuri generoase la aceastã dificilã, dar frumoasã vocaþie de „deplinã consacrare lui Dumnezeu ºi sufletelor”: vocaþie exigentã pentru cã se rãspunde la ea ducând fãgãduinþele de la botez la cele mai perfecte consecinþe de radicalitate evanghelicã, ºi de asemenea pentru cã aceastã viaþã evanghelicã trebuie sã fie realizatã în cele mai diverse situaþii.
Catedrala romano-ccatolicã „Sfânta Fecioarã Maria, Reginã”, Iaºi De fapt, varietatea darurilor încredinþate institutelor seculare exprimã diferite finalitãþi apostolice, care îmbrãþiºeazã toate sectoarele vieþii umane ºi creºtine. Aceastã bogãþie pluralisticã se manifestã ºi în numeroasele spiritualitãþi care însufleþesc institutele seculare, cu diversitatea angajamentelor, care caracterizeazã diverse modalitãþi în practicarea sfaturilor evanghelice, ºi în marile posibilitãþi de introducere în toate ambientele vieþii sociale. Pe bunã dreptate, predecesorul meu, papa Paul al VI-lea, care a arãtat atâta afecþiune pentru Institutele Seculare, spunea cã, dacã acestea „rãmân fidele propriei vocaþii vor fi ca laboratorul experimental în care Biserica îºi verificã modalitãþile concrete ale raporturilor sale cu lumea”. Daþi deci sprijinul vostru acestor Institute, pentru ca ele sã fie fidele originalitãþii carismelor lor fondatoare recunoscute de Ierarhie, ºi fiþi vigilenþi pentru a descoperi în roadele lor învãþãtura pe care Dumnezeu vrea sã ne-o dea pentru viaþa ºi acþiunea întregii Biserici. Dacã va exista o dezvoltare ºi o întãrire a Institutelor Seculare, ºi Bisericile locale vor trage folos din aceasta. În respect faþã de caracteristicile lor, institutele seculare trebuie sã înþeleagã ºi sã asume urgenþele pastorale ale Bisericilor particulare, ºi sã-i formeze pe membrii lor sã trãiascã cu atentã participare speranþele ºi eforturile, planurile ºi neliniºtile, bogãþiile spirituale ºi limitele, într-un cuvânt: comuniunea Bisericii lor concrete. Aceasta trebuie sã fie un punct de majorã reflecþie pentru institutele seculare, aºa cum trebuie sã fie o atenþie din partea pãstorilor sã recunoascã ºi sã cearã aportul lor potrivit naturii lor proprii. În special, revine pãstorilor o altã responsabilitate: aceea de a oferi institutelor seculare toatã bogãþia doctrinalã de care au nevoie. Acestea vor sã facã parte din lume ºi sã înnobileze realitãþile temporale, rânduindu-le ºi ridicându-le pentru ca totul sã tindã spre Cristos ca spre un cap (cf. Ef 1,10). De aceea, sã se dea acestor Institute întreaga bogãþie a doctrinei catolice despre creaþie, întrupare ºi rãscumpãrare, pentru ca sã poatã sã-ºi însuºeascã planurile înþelepte ºi misterioase ale lui Dumnezeu asupra omului, asupra istoriei ºi asupra lumii.
Doina (Sebeº)
aprilie 2005
Calea cea micã
13
Fecioara Maria, idealul femeii creºtine
(continuare din numãrul trecut)
2. Începutul unei maternitãþi unice maternitatea divinã Pãrinþii Bisericii, urmându-l pe sfântul Irineu, îi atribuie Mariei un rol activ în planul mântuirii. Ei o vãd alãturi de cel de-al doilea Adam pe Maria, pe cea de-a doua Evã, care a desfãcut nodul neascultãrii ºi al necredinþei: înfãptuind astfel reîntoarcerea fãpturilor la planul voit de creator. Este necesar sã meditãm asupra celor doua dimensiuni ale vocaþiei femeii: maternitatea ºi fecioria. În lumina evangheliei acestea dobândesc plinãtatea de sens ºi de valoare în Maria, care fiind fecioarã devine Mama Fiului lui Dumnezeu, rãmânând fecioarã. Aceste douã dimensiuni ale vocaþiei feminine s-au întâlnit ºi s-au unit în ea în mod excepþional astfel încât una nu a exclus-o pe cealaltã, ci a completat-o în mod admirabil. Descrierea Bunei Vestiri din Evanghelia dupã Luca, aratã în mod clar cã aceasta i se pãrea a fi ceva imposibil Fecioarei din Nazaret. Atunci când aude spunându-i-se: „Vei zãmisli ºi vei naºte un fiu ºi vei chema numele lui Isus”, ea imediat întreabã: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu cunosc bãrbat?” (Lc 1,31-34). În ordinea obiºnuitã a lucrurilor, maternitatea este fructul „cunoaºterii” reciproce a bãrbatului ºi a femeii în uniunea cãsãtoriei. Maria, cu o hotãrâre fermã în privinþa fecioriei ei, adreseazã o întrebare mesagerului divin ºi obþine explicaþia: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine”, maternitatea ta nu va fi consecinþa unei „cunoaºteri” conjugale ci lucrarea Duhului Sfânt, „iar puterea Celui Preaînalt va „umbri” misterul zãmislirii ºi al naºterii Fiului. Ca Fiu al Celui Preaînalt, el îþi va fi dat exclusiv de Dumnezeu, în felul cunoscut de Dumnezeu. Maria, deci, ºia pãstrat rãspunsul feciorelnic „nu cunosc bãrbat” (Lc 1,34) ºi în acelaºi timp a devenit mamã. Fecioria ºi maternitatea coexistã în ea; nu se exclud reciproc ºi nu îºi impun limite. Mai mult, persoana Mamei lui Dumnezeu îi ajutã pe toþi - în special pe toate femeile - sã discearnã în ce mod aceste douã dimensiuni ºi aceste douã cãi ale vocaþiei femeii, ca persoanã, se explicã ºi se completeazã reciproc. - Maternitate - Pentru a înþelege acest termen trebuie sã aprofundãm adevãrul amintit de Conciliul Vatican II privind persoana umanã. Omul - bãrbat sau femeie - este unica fiinþã din lume pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însãºi. Omul nu se poate regãsi pe deplin decât prin dãruirea dezinteresatã de sine. Aceastã definiþie corespunde adevãrului biblic fundamental privind crearea omului - bãrbat ºi femeie - dupã chipul ºi asemãnarea lui Dumnezeu. Acest adevãr asupra persoanei deschide ºi calea spre deplina înþelegere a maternitãþii femeii. Dãruirea reciprocã a persoanei umane în cãsãtorie se deschide prin darul unei noi vieþi, al unui nou om, care este, de asemenea, persoanã la fel ca pãrinþii sãi. Maternitatea implicã însã de la început o deschidere specialã cãtre noua persoanã: tocmai aceasta este partea femeii, în aceastã deschidere femeia „se regãseºte printr-o dãruire sincerã de sine”. Darul disponibilitãþii interioare de a accepta ºi de a aduce pe lume copilul este legat de unirea matrimonialã care ar trebui sã constituie un moment deosebit al dãruirii reciproce de sine atât a femeii cât ºi a bãrbatului. Conceperea ºi naºterea unui alt om, dupã Biblie sunt însoþite de urmãtoarele cuvinte ale femeii-nãscãtoare: „Am dobândit un om de la Domnul (Gen 4,1). În maternitatea femeii, unitã cu paternitatea bãrbatului se reflectã eternul mister generator care este în însuºi Dumnezeu, în Dumnezeul unul ºi întreit. (Ef 3,14-15).
Procrearea omeneascã este comunã bãrbatului ºi femeii. ªi dacã femeia condusã, de dragoste pentru soþ va spune „þi-am dãruit un fiu”, cuvintele ei înseamnã în acelaºi timp „acesta este fiul nostru”. Totuºi, chiar dacã amândoi sunt împreunã pãrinþii copilului lor, maternitatea femeii constituie o parte specialã din aceastã calitate comunã de a fi pãrinþi; chiar partea cea mai angajatã. Maternitatea conþine în sine o comuniune specialã cu misterul vieþii, care se maturizeazã în sânul femeii: mama admirã acest mister printr-o intuiþie unicã, înþelege ceea ce se întâmplã în ea. În lumina începutului mama acceptã ºi-ºi iubeºte copilul pe care îl poartã; copilul persoanã. Acest mod unic de contact cu noua fiinþã umanã care se formeazã, determinã la rândul sãu o atitudine faþã de om - nu numai faþã de propriul copil, dar faþã de om în general - care marcheazã profund întreaga personalitate a femeii. Se afirmã în general cã femeia mai mult decât bãrbatul este capabilã de atenþie faþã de persoana concretã ºi cã maternitatea dezvoltã ºi mai mult aceastã disponibilitate. Bãrbatul - cu toatã participarea lui la starea de pãrinte - se aflã mereu în afara procesului graviditãþii ºi al naºterii copilului ºi trebuie în multe aspecte sã înveþe de la mamã propria sa paternitate. Acest lucru face parte din dinamica umanã fireascã de a fi pãrinþi, chiar ºi când este vorba de etapele urmãtoare naºterii copilului, mai ales în primã perioadã. Educarea copilului, înþeleasã în mod global, ar trebui sã cuprindã o dublã contribuþie a pãrinþilor: contribuþia maternã ºi cea paternã. Totuºi, cea maternã este decisivã pentru bazele unei noi personalitãþi umane. În relaþie cu Legãmântul, maternitatea capãtã o dimensiune inconfundabilã ºi trebuie înþeleasã ºi recunoscutã ca atare. Femeia, ca aceea care dã naºtere ºi ca prima educatoare a omului, are o precedenþã specificã asupra bãrbatului. Dacã maternitatea ei depinde de bãrbat, ea imprimã un „semn” esenþial asupra întregului proces de creºtere ca persoane a noilor fii ºi fiice ale neamului omenesc.
Elena Matei (Bacãu)
14
Nr. 9
Calea cea micã
•
aprilie 2006
A arunca flori Isuse, singura mea iubire, la picioarele calvarului tãu, Îmi place, în fiecare searã, sã-þi arunc flori! Desfrunzind pentru tine trandafirul primãvãratic, Aº vrea sã-þi ºterg lacrimile! Sã arunc flori!... înseamnã sã-þi ofer Cele mai uºoare suspine, cele mai mari dureri. Suferinþele mele, fericirea, cele mai mici sacrificii: Iatã florile mele! Doamne, sufletul meu s-a îndrãgostit de frumuseþea ta; Vreau sã-þi închin toate parfumurile ºi florile mele. Aruncându-le pentru tine pe aripa vântului, Aº vrea sã înflãcãrez inimile! Sã arunc flori! Isuse, iatã arma mea Când vreau sã lupt pentru a-i salva pe pãcãtoºi. Victoria este a mea: totdeauna te dezarmez Cu florile mele. Petalele florilor, mângâindu-þi faþa, Îþi spun cã inima mea este a ta pe vecie. Ah! Tu cunoºti limbajul trandafirului meu desfrunzit, ªi tu surâzi inimii mele… Sã arunc flori! Sã-þi rostesc laude, Iatã singura mea plãcere pe þãrmul plângerii, Voi merge în cer cu micii îngeri Sã-þi arunc flori!
Sfânta Tereza a Pruncului Isus
Cartea sinodalã 1) Expresia gândirii. 2) Urmaº al apostolilor. 3) Unitate de cult. 4) Activitate preoþeascã în comunitatea creºtinã. 5) Mirean. 6) Teritoriu bisericesc. 7) Sfinþire preoþeascã. 8) Vestea cea bunã. 9) Sacramentul familiei. 10) Chemare. 11) Interes general creºtin. 12) Jertfa crucii. 13) Devizã sinodalã (lat.). 14) Candidat la Botez. 15) Cetatea ºtiinþei primare. Vertical A-B: "Cartea sinodalã" – cap. VI
A 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 B
Dezlegarea careului "Salve, regina cerului" din numãrul trecut: Orizontal: 1) PROFETIE. 2) TEREZA. 3) IOACHIM. 4) FATIMA. 5) VIA DOLOROSA. 6) ROZARIU. 7) MARTA. 8) BERNADETA. 9) ADORMIRE. 10) NEPRIHÃNITA. 11) LOURDES. 12) CRISTOS. 13) ELISABETA. Publicaþie coordonatã de Teodora Pantazi (Str. Elena-D Doamna, nr. 24, bl. 1, ap. 5, Iaºi-7 700398, tel.: 0232/255123; 0745/322920; 0723/690020) Director spiritual: Pr. Anton Despinescu Tehnoredactare computerizatã: ing. Silviu Dogariu