Calea cea mica, nr. 8 / octombrie 2005

Calea cea micã Publicaþie b ianualã a I nstitutului S ecular „ Sfânta T ereza a P runcului I sus”

•

Nr. 8

•

octombrie 2 005

Demnitatea femeii

Sfânta Fecioarã MARIA, femeia euharisticã

Perioada dintre octombrie 2004 – octombrie 2005 a fost declaratã de papa Ioan Paul al II-lea, „anul euharistic”. Papa a chemat întreaga Bisericã „sã priveascã Euharistia cu ochii ºi inima Mariei, ea fiind model ºi inspiraþie faþã de marele Mister al Trupului ºi Sângelui Mântuitorului, devenind astfel „Femeia euharisticã” prin excelenþã. „Maria este femeia euharisticã cu întreaga ei viaþã. Biserica privind la Maria ca la modelul ei, este chematã sã o imite ºi în raportul ei cu acest mister preasfânt” (Ecclesia de Eucharistia, 53).

Fãrã îndoialã Preasfânta Fecioarã Maria este educatoarea excelentã a poporului lui Dumnezeu, mai întâi de toate pentru cã l-a educat pe Isus în tradiþia poporului sãu ºi „a fost prima oglindã din care el a învãþat sã priveascã lumea”. În contact cu Isus în viaþa publicã, Mama devine ucenicã iar pe Calvar este declaratã mamã a ucenicului iubit ºi al tuturor creºtinilor reprezentaþi de el.

Misiunea ei constã în a coopera cu iubire de mamã – în Cristos ºi în Duhul Sfânt spre slava Tatãlui – „la regenerarea ºi formarea creºtinilor” (LG 63). De aceea Maria ne ia de mânã ºi ne introduce în tainele credinþei, în mod special în taina Euharistiei.

Aºa cum spunea papa Ioan Paul al II-lea în enciclica Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003), „cu adevãrat Euharistia este misterul credinþei – mysterium fidei –, mister care întrece gândurile noastre ºi poate fi primit numai în credinþã” (n. 15). ªi Maria este „sprijin ºi cãlãuzã în credinþã în misterul credinþei” (n. 53).

Ne punem aºadar la ºcoala Mariei, care ca o adevãratã învãþãtoare ne oferã mai întâi de toate mãrturia din întreaga ei viaþã îndreptatã în totalitate spre Isus ºi spre darul Euharistiei, aºa încât poate fi numitã „femeia euharisticã” (Ecclesia de Eucharistia, 53).

Apoi ea intrã în inima acestui dar prezentând diferitele aspecte ale misterului euharistic: Cina Domnului, jertfa rãscumpãrãtoare, prezenþa realã ºi mântuitoare a lui Cristos, comuniune de iubire... În sfârºit, Maria trage consecinþele vitale din acest mister: celebrare, adoraþie, trãirea Euharistiei.

La baza acestor realitãþi stau douã indicaþii convergente ale Mamei ºi ale Fiului: „Faceþi!”. Maria rosteºte la nunta din Cana ultimul cuvânt raportat de evanghelii, reprezentând o încredinþare: „Faceþi ceea ce Isus vã va spune” (In 2,5). La rândul sãu, Isus, în ajunul pãtimirii sale spune comunitãþii creºtine cãlãuzitã de apostoli: ”Faceþi aceasta în amintirea mea” (Lc 22,19). În toate aceste cuvinte se vede cum voinþa Mariei este în totalitate îndreptatã spre Cristos. ªi voinþa lui Cristos se aratã în totalitate îndreptatã spre orientarea creºtinilor spre celebrarea Euharistiei, memorialul morþii ºi învierii sale.

Idealul pe care trebuie sã-l atingem constã în „a fi Maria”, adicã în a ne identifica cu ea, tip ºi model al Bisericii în celebrarea tainelor divine, pânã la a deveni treptat ea însãºi. (continuare în pag. 2)

„...vreau sã caut modalitatea de a merge în cer pe o cale micã ºi foarte dreaptã, foarte scurtã, o cale micã ºi cu totul nouã.”

Sf. Tereza a Pruncului Isus (Ms,C,2v)

Ep. Aurel Percã

Ori de câte ori se aminteºte de demnitatea femeii, este necesar ca aceasta sã fie pusã în legãturã cu actul creaþiei divine care stã la baza cuplului uman: „Dumnezeu a fãcut pe om dupã chipul sãu… a fãcut bãrbat ºi femeie” (Gen 1,27).

Magisteriul Bisericii creºtine a þinut totdeauna seama de acest act divin în pedagogia persoanei umane. În îndelungatul sãu pontificat, papa Ioan Paul al II-lea, de fericitã pomenire, a acordat atenþia cuvenitã femeii, dedicându-i în mod deosebit, bine cunoscuta scrisoare apostolicã „Mulieris Dignitatem”, de proporþiile unei enciclici, semnatã în 15 august 1988 ºi publicatã în 30 septembrie acelaºi an.

Aceastã demnitate este manifestatã plenar în evenimentul mântuirii prin Isus Cristos: „La plinirea timpurilor, Dumnezeu a trimis pe Fiul sãu, nãscut dintr-o femeie” (Gal 4,4). În acest eveniment, femeia este ridicatã supranatural la unirea cu Dumnezeu în Isus Cristos, reprezentând omenirea, bãrbat ºi femeie, dând naºtere lui Dumnezeu în lume. De altfel, demnitatea oricãrei fiinþe umane ºi vocaþia care îi corespunde, îºi aflã mãsura definitivã în unirea cu Dumnezeu.

Bãrbatul ºi femeia sunt fiinþe umane, la un nivel egal, amândoi creaþi dupã chipul lui Dumnezeu. În reciprocitatea dintre bãrbaþi ºi femei, toþi se umanizeazã ºi devin chip al lui Dumnezeu-Iubire. „Omul, bãrbat ºi femeie, este singurul dintre creaturile lumii vizibile pe care Dumnezeu creatorul i-a voit pentru sine, ca o persoanã.

A fi persoanã înseamnã a tinde la realizarea de sine, ceea ce nu se poate împlini decât printr-o dãruire dezinteresatã de sine. Modelul unei atari interpretãri este Dumnezeu însuºi ca Treime” (MD 7).

Depãºind aria pãcatului, demnitatea femeii ºi vocaþia ei ca de altfel a omului în general, îºi gãsesc izvorul veºnic în inima lui Dumnezeu.

Ioan Paul al II-lea considerã femeile din anturajul lui Isus la egalitate cu bãrbaþii, respectând diferenþele. În Evanghelie, femeile vorbesc cu Isus despre tainele cele mai adânci ale lui Dumnezeu, specificul lor fiind „o receptivitate autenticã a spiritului ºi a inimii într-un demers de credinþã” (MD 15).

Autorul scrisorii vede maternitatea ºi fecioria ca dimensiuni ale vocaþiei oricãrei femei: maternitatea dezvãluie dãruirea de sine la care este chematã femeia dar ºi bãrbatul. Desigur, femeia este aceea care în acest domeniu lumineazã omenirea cu privire la vocaþia ei.

Fecioria indicã maternitatea spiritualã, slujire proprie oricãrei biserici.

Maria, dupã cum subliniazã Conciliul Vatican II, ocupã primul loc, în calitate de fecioarã ºi mamã.

Preocupat de un subiect atât de important, Ioan Paul al II-lea nu omite sã se pronunþe ºi în problema viu discutatã în lumea contemporanã, aceea a preoþiei femeilor. În complexul amplu al marelui mister exprimat prin raportul intim dintre Cristos ºi Bisericã, se poate înþelege faptul chemãrii celor doisprezece. Chemând numai bãrbaþi ca sã fie apostoli, Cristos a procedat de o manierã total liberã ºi suveranã. Numai apostolii primesc porunca sacramentalã: „Faceþi aceasta în amintirea mea”. Dacã Cristos, instituind Euharistia, a legat-o în mod explicit de serviciul preoþesc al apostolilor, ne putem gândi cã voia, în felul acesta, sã exprime relaþia dintre bãrbat ºi femeie, între ceea ce e feminin ºi ceea ce e masculin, voitã de Dumnezeu atât în misterul Creaþiei, cât ºi acela al Rãscumpãrãrii. În Euharistie se exprimã înainte de toate sacramental actul rãscumpãrãtor al lui Cristos-Mire, faþã de Bisericã-Mireasã. Acest lucru devine transparent ºi fãrã echivoc atunci când slujirea sacramentalã a Euharistiei, în care preotul acþioneazã „in persona Christi”, este sãvârºitã de cãtre bãrbat (MD).

Marie, Mama lui Isus-Euharistie, mijloceºte tuturor femeilor harul de a-ºi recunoaºte ºi preþui cum se cuvine demnitatea lor!

P.A.D.

2

Calea cea micã

Suflet terezian „Ce har când ne simþim dimineaþa fãrã curaj, fãrã putere pentru a putea practica virtutea! Atunci trebuie sã pui toporul la rãdãcina arborelui” (cf. Mt 3,10; Lc 3,9). În loc sã pierzi vremea pentru a culege câteva fire de aur în nisipul apei, poþi sã scoþi diamante.

Ce câºtig la sfârºitul zilei!...

Este adevãrat cã uneori dispreþuim pentru câteva clipe, sã culegem aceste comori; atunci e momentul dificil, când eºti tentat sã pãrãseºti totul; dar printr-una act de iubire, chiar fãrã a-l simþi, totul e reparat ºi depãºit, Isus surâde, ne ajutã fãrã sã parã cã lacrimile pe care cei rãi îl fac sã le verse, sunt ºterse de slaba ºi sãrmana noastrã micã iubire.

Dragostea poate face totul; lucrurile cele mai imposibile nu i se par dificile.

Isus nu priveºte atât la mãreþia faptelor, nici chiar la dificultatea lor, cât la iubirea cu care sunt împlinite aceste acte.

Am gãsit, acum câtva timp, un cuvânt într-adevãr frumos. iatã-l, cãci cred cã-þi va place: „Resemnarea este încã distinctã de voinþa lui Dumnezeu; existã aceeaºi diferenþã ca între unire ºi unitate; în unire sunt doi, în unitate nu mai este decât unul” (Swetchine).

O, da! Noi nu suntem decât una cu Isus.

20 octombrie 1888

Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Scrisoare a II-a cãtre sora sa Celine

Nr. 7

Rugãciune de oferire a mea însãmi ca victimã de jertfã a iubirii milostive a bunului Dumnezeu O, Doamne! Trinitate prea fericitã, doresc sã te iubesc ºi sã te fac iubit, sã lucrez pentru glorificarea sfintei Biserici, salvând sufletele care sunt pe pãmânt ºi eliberând pe cele care suferã în purgator.

Doresc sã împlinesc perfect voinþa ta ºi sã ajung la acea treaptã de har pe care mi-ai pregãtit-o în împãrãþia ta; într-un cuvânt, doresc sã fiu sfântã, dar îmi simt neputinþa ºi îþi cer, o Doamne, sã fii tu însuþi sfinþenia mea.

Pentru cã m-ai iubit pânã la a-mi da pe Fiul tãu ca sã-mi fie Mântuitor ºi Logodnic, comorile infinite ale meritelor sale sunt ale mele; þi le ofer fericitã, rugându-te sã nu mã priveºti decât prin faþa lui Isus ºi în inima sa arzând de iubire. Îþi mai ofer meritele sfinþilor (care sunt în cer ºi pe pãmânt) actele lor de iubire ºi pe cele ale sfinþilor îngeri; în fine, îþi mai ofer, preafericitã Trinitate, iubirea ºi meritele sfintei Fecioare, iubita mea mamã; ei îmi predau ofranda, rugând-o sã þi-o prezinte.

Divinul ei fiu, Logodnicul meu preaiubit, în zilele vieþii sale pãmânteºti, ne-a spus: „Tot ce veþi cere de la tatãl meu, în numele meu, el vã va da” (In 16,23). Sunt deci convinsã, cã îmi vei mãri dorinþele... O ºtiu, Doamne, cu cât vrei sã dai mai mult, cu atât mãreºti dorinþa.

Eu simt în inima mea dorinþe imense ºi te rog cu încredere sã vii sã iei în stãpânire sufletul meu.

Ah! Nu pot primi sfânta Împãrtãºanie atât de des cât o doresc; dar, Doamne, nu eºti tu atotputernic? Rãmâi în mine ca în Tabernacol, nu te îndepãrta niciodatã de mica ta ostie.

Aº vrea sã te consolez pentru nerecunoºtinþa celor rãi, ºi te rog sã-mi îndepãrtezi libertatea de a-þi displace. Dacã din slãbiciune, cad uneori, privirea ta divinã sã-mi purifice îndatã sufletul, arzându-mi toate imperfecþiunile, precum focul care transformã orice lucru în el însuºi. (va urma)

Sfânta Tereza a Pruncului Isus

Sfânta Fecioarã MARIA, femeia euharisticã (continuare din pag. 1) Atunci vom fi desigur sacramentul (semnul) Mariei în Bisericã, în sensul cã viaþa noastrã va fi un semn care conþine ºi care reveleazã atitudinile spirituale profunde ale existenþei sale. ªi nu în ultimul loc, referinþa ei esenþialã la Cristos ºi la sacramentul prin excelenþã: Euharistia.

Acest gând este ilustrat foarte frumos de o minunatã paginã din Chiara Lubich: „Am intrat într-o zi în bisericã ºi cu inima plinã de destãinuire I-am cerut: De ce ai voit sã rãmâi pe pãmânt, pe toate punctele pãmântului, în dulcele sacrament al Euharistiei, ºi nu ai gãsit, Tu care eºti Dumnezeu, o formã pentru a o lãsa aici ºi pe Maria, mama noastrã a tuturor care cãlãtorim pe acest pãmânt? În tãcere pãrea cã rãspunde: Nu am purtat-o aici pentru cã vreau sã o revãd în tine. Chiar dacã nu sunteþi neprihãniþi, iubirea mea vã va face sã fiþi ca ea ºi tu, voi, veþi deschide braþele ºi inimile de mame în faþa omenirii cãreia, ca ºi atunci, îi este sete de Dumnezeul sãu ºi de mama lui. Voi vã revine misiunea de a alina durerile, rãnile, sã ºtergeþi

lacrimile. Cântã litaniile ºi cautã sã te oglindeºti în ele” (C. Lubich, Maria, strãlucirea lui Dumnezeu, Roma, 2003, p. 103). În formã literarã, acest fragment prezintã un program plin de angajare de identificare cu Maria pentru a trãi Da-ul ei de iubire feciorelnicã faþã de Dumnezeu ºi pentru a prelungi gingãºia ei de mamã care îl genereazã pe Cristos în oameni.

Inima noastrã va tinde spre „prea dulcea Euharistie” ºi se va miºca tot timpul în jurul acestui mister.

Ep. Aurel Percã

octombrie 2 005

3

Calea cea micã

„Faceþi tot ce vã va spune!” Fecioara Maria, idealul femeii creºtine Dacã evanghelistul Ioan nu ar fi consemnat participarea Mariei la nunta din Cana, poate cã mai greu ne-am fi putut închipui-o pe Maica lui Dumnezeu amestecându-se printre nuntaºi ºi luând parte ca orice om de rând la un eveniment din cele mai obiºnuite care marcheazã viaþa unei comunitãþi umane.

Maria a luat cu adevãrat parte la nunta din Cana, iar consemnarea acestei participãri cu siguranþã nu se datoreazã doar simplei sale prezenþe fizice acolo, ci intervenþiei sale prompte ºi discrete în situaþia penibilã în care s-au trezit la un moment dat.

Fiului ei, Cristos, care îºi începuse deja cu puþin timp înainte munca de misionar, munca de trimis al Tatãlui pe pãmânt, încã nu-i venise ceasul pentru a-ºi manifesta divinitatea misiunii sale aºa cum noteazã evanghelistul, în aceastã situaþie iat-o pe Maria „luându-i-o înainte” lui Cristos ºi propunându-i indirect acestuia sã-ºi facã simþitã prezenþa salvatoare. Nu era timp de pierdut, rugãminþile ºi explicaþiile erau de prisos pentru aceea care participa la nunta din Cana cu toatã fiinþa ei. Vestea care îi ajunsese la ureche „nu mai au vin” îi pãtrunse cu iuþealã pânã în inimã ºi de acolo cu viteza sângelui îi inundã întreaga fiinþã fãcând sã izbucneascã spontan de pe buze apelul poruncitor: „Faceþi tot ce vã va spune el”.

Prin gestul ºi intervenþia ei de la nunta din Cana, sfânta Maria se dovedeºte a fi o adevãratã misionarã, o persoanã sensibilã deopotrivã la nevoile oamenilor ca ºi la iniþiativele lui Dumnezeu.

Cui altcuiva, dacã nu lui Dumnezeu singur îi aparþine iniþiativa de a veni în ajutorul oamenilor prin trimiterea lui Cristos, misionarul Tatãlui pe pãmânt?

Cine altcineva decât Maria a colaborat în mod eminent la acest plan al lui Dumnezeu arãtându-ºi grija ei de mamã faþã de nevoile trupeºti ºi sufleteºti ale oamenilor?

Cea care în ziua Bunei-Vestiri a acceptat cu umilinþã sã se facã voia lui Dumnezeu în viaþa ei, are acum la nunta din Cana curajul sã intervinã poruncitor cerând sã se facã tot ceea ce Fiul ei – Dumnezeu – voia în situaþia datã.

Maria se amestecã ºi azi printre oameni. Ea îi iubeºte pe toþi fãrã deosebire, dar dintre toþi ea îi preferã pe cei mai sãraci.

Doar printre ei poate auzi cu inima ei sensibilã nevoile lor, doar printre ei rãsunã neîntrerupt ca un leit motiv vestea „nu mai au vin”. Strigãtul sãracului gãseºte ecou în urechile Mariei, iar vibraþiile lui sonore se transformã pe datã în inima ei în zvâcniri de iubire ºi milã care prind grai pe buzele Mariei.

Apelul ei, din zilele noastre la fel de poruncitor ca acela de odinioarã de la nunta din Cana, se adreseazã ºi acum ca ºi atunci tot lui Cristos, lui Cristos mistic, cap ºi mãdulare, lui Cristos prezent în Biserica sa.

Ce sunt miile de misionari care au muncit ºi muncesc pentru rãspândirea împãrãþiei lui Dumnezeu în lume dacã nu Cristos care a venit pe pãmânt pentru a aduce împãrãþiei lui Dumnezeu?

Ce sunt miile de misionari care ºi-au dat viaþa pentru rãspândirea credinþei, dacã nu bobul de grâu cãzut în pãmânt ca sã aducã rod, Cristos care ºi-a dat viaþa pentru ca lumea sã aibã viaþã ºi s-o aibã din belºug? Ce sunt miile de misionari care cu disponibilitate totalã ºi într-o discreþie uimitoare, îºi trãiesc zilele alãturi de cele mai simple ºi chiar desconsiderate fiinþe umane dacã nu tot atâtea Marii care preiau strigãtul atâtor sãrmani ºi nenorociþi prefãcându-l în apel poruncitor: „Faceþi tot ce vã va spune el!”.

Pr. Pavel Chelaru

1. Femeia, responsabilã a vieþii umane Demnitatea femeii ºi vocaþia ei – obiect al reflecþiei umane ºi creºtine – au atins o cotã cu totul deosebitã în zilele noastre. O dovedesc, printre altele, intervenþiile Magisteriului Bisericii, oglindite în diferite documente ale Conciliului Vatican II, care afirmã apoi, în mesajul final: „Soseºte vremea, de fapt a sosit; vremea în care vocaþia femeii se dezvoltã plenar, vremea în care femeia dobândeºte în societate o influenþã, o putere de iradiere neatinsã pânã acum. Tocmai de aceea, într-un moment în care omenirea cunoaºte o transformare atât de profundã, femeile luminate de spiritul evanghelic, pot face atât de mult pentru a ajuta omenirea sã nu decadã” (MD). Într-unul din discursurile sale, papa Paul al VI-lea spunea printre altele: „în creºtinism, într-adevãr, mai mult decât în orice altã religie, femeia are, încã de la origini un statut al demnitãþii, pe care Noul Testament ni-l atestã în aspectele deloc rare sau neimportante; este evident cã femeia este menitã sã facã parte din structura vie ºi operativã a creºtinismului, într-un chip atât de relevant, încât pânã acum nu au fost încã descoperite toate virtualitãþile acestei participãri”.

Participanþii la Adunarea Sinodului Episcopilor (oct. 1987) dedicatã „vocaþiei ºi misiunii laicilor în Bisericã ºi în lume s-au ocupat din nou de aceastã temã (la 20 de ani dupã Conciliu) a demnitãþii ºi vocaþiei femeii. Ei au îndemnat printre altele sã fie aprofundate fundamentele antropologice ºi teologice necesare pentru a soluþiona probleme referitoare la semnificaþia ºi demnitatea fiinþei umane – femeie ºi bãrbat. Adicã de a înþelege raþiunea ºi consecinþele deciziei Creatorului ca fiinþa umanã sã existe întotdeauna ca bãrbat ºi femeie. Doar pornind de la aceste principii, care trateazã profunzimea demnitãþii ºi a vocaþiei femeii, este posibil sã se vorbeascã despre prezenþa ei activã în Bisericã ºi în societate.

Venind mai aproape de zilele noastre, cu ocazia celei de-a IV-a Conferinþã Mondialã privind femeia, care a avut loc la Pekin în septembrie 2000, papa Ioan Paul al II-lea a transmis mesajul Sfântului Scaun adresându-se acestui for dar ºi fiecãrei femei în parte, mesaj în care sunt adunate câteva puncte fundamentale ale învãþãturii Bisericii în aceastã privinþã. Documentul, care se numeºte „Scrisoare cãtre femei”, se constituie ca un real dialog pentru a reflecta împreunã asupra problemelor ºi perspectivelor condiþiei femeii timpului nostru, oprindu-se într-un chip special asupra temei esenþiale a demnitãþii ºi drepturilor femeilor, considerate în lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

Punctul de pornire al acestui dialog nu poate fi decât „mulþumirea”. Biserica „doreºte sã aducã mulþumiri Sfintei Treimi” pentru „misterul femeii” ºi pentru fiecare femeie pentru ceea ce constituie veºnica mãsurã a demnitãþii sale feminine, pentru „marile lucruri ale lui Dumnezeu” care în istoria generaþiilor umane „s-au sãvârºit în ea ºi prin ea”. „Mulþumirea adusã Domnului pentru planul sãu referitor la vocaþia ºi misiunea femeii în lume devine ºi o mulþumire concretã ºi directã adusã femeilor, fiecãrei femei, pentru ceea ce reprezintã ea în viaþa omenirii.

Mulþumire þie, femeie-mamã, care devii sânul fiinþei umane în bucuria ºi în chinul unei experienþe unice, care te face zâmbetul lui Dumnezeu pentru copilul care vine la luminã, te face cãlãuza primilor sãi paºi, sprijinul creºterii sale, punctul de referinþã în drumul vieþii care va urma.

Mulþumire þie, femeie-soþie, care-þi uneºti irevocabil destinul tãu cu destinul unui bãrbat, într-un raport de dãruire reciprocã, în slujirea comuniunii ºi a vieþii.

Mulþumire þie, femeie-fiicã ºi femeie-sorã, care porþi în nucleul familial ºi apoi în ansamblul vieþii sociale bogãþiile sensibilitãþii tale, ale intuiþiei tale, ale generozitãþii ºi statorniciei tale.

Mulþumire þie, femeie-muncitoare, angajatã în toate domeniile vieþii sociale, economice, culturale, artistice ºi politice, pentru indispensabila contribuþie pe care o aduci la elaborarea unei culturi capabile sã uneascã raþiunea ºi sentimentul la o concepþie despre viaþã mereu deschisã sensului «misterului», la edificarea de structuri economice ºi politice tot mai bogate ale umanitãþii.

Mulþumire þie, femeie-consacratã, care dupã exemplul celei mai mari dintre femei, Mama lui Cristos, Cuvântul întrupat, te deschizi cu docilitate ºi fidelitate la iubirea de Dumnezeu, ajutând Biserica ºi întreaga omenire sã trãiascã în raporturile cu Dumnezeu un rãspuns «sponsal» care exprimã în mod minunat comuniunea pe care El vrea s-o stabileascã cu creatura sa.

Mulþumire þie, femeie, pentru însuºi faptul cã eºti femeie! Cu percepþia care este proprie feminitãþii tale tu îmbogãþeºti înþelegerea lumii ºi contribui la adevãrul deplin al raporturilor umane”.

Mesajul transmis de papa Ioan Paul al II-lea femeilor lumii trebuie pus împreunã cu o reflecþie asupra problemelor ºi perspectivelor condiþiei femeii din timpurile noastre dar ºi a celor din alte timpuri, mergând pânã la origini, dar în acelaºi timp sã reflectãm îndeosebi asupra tradiþiei mari a Bisericii, ce ne-a fost transmisã pe aceastã temã.

Tradiþia Bisericii, urmându-l pe sfântul Irineu spune cã: „dupã cum femeia a participat la moartea neamului omenesc, tot astfel a contribuit la viaþa acestuia”.

Moartea trebuie înþeleasã în sensul morþii pãcatului cu toate consecinþele acestuia, iar viaþa, în sensul comuniunii desãvârºite cu Dumnezeu.

Sf. Augustin spune: „Omul s-a prãbuºit din cauza sexului feminin, tot prin acel sex, omul a fost restaurat. De fapt, o femeie l-a nãscut pe Cristos, o femeie vesteºte învierea lui. De la femeia-moartea, de la femeia-viaþa”. (va urma)

Elena Matei (Bacãu)

4

Calea cea micã

Nr. 7

Evanghelia trãitã zi cu zi

(articol apãrut în Giornale del Popole, Lugano, sâmbãtã, 3 septembrie) Bucuria ºi angajarea unei vocaþii în Bisericã se realizeazã în modalitãþi diferite, printre care acelea ale Institutelor Seculare de Viaþã Consacratã, ca de pildã, „Compania Sfintei Tereza” care îºi are sediul pe Via Nassa, 64, Lugano – Elveþia. Institutul secular diecezan, întemeiat de episcopul Aurelio Bacciarini, are în prezent câteva zeci de femei fãcând parte din societate, în diferite munci, având grijã ca sã facã prezent ºi vizibil chipul lui Cristos între bãrbaþii ºi femeile timpului nostru.

Cum realizeazã aceasta? În simplitate, oferind acþiunile stãrii lor, zilele pe care le parcurg, munca lor, sentimentele ºi prieteniile, relaþiile cu lumea ºi cu Dumnezeu. O cale fãrã îndoialã angajantã dar ºi frumoasã care cere o detaºare de lucrurile pe care le au, înscrisã în ceea ce Biserica recomandã ca voturi, trei la numãr, pe care cãlugãrii ºi cãlugãriþele obiºnuiesc sã ºi le asume: paupertate, castitate ºi ascultare. Femei ca atâtea altele care trãiesc în lume dar cu o personalitate care aparþine lui Dumnezeu ºi Bisericii, prin Institutul Secular. Nu poartã semne exterioare deosebite, ca hainã sau alt semn distinctiv. Totuºi, viaþa lor nu e lãsatã în voia soartei.

Institutul secular e „Instituit” deci ceva bine construit, instituþionalizat, un grup care trãieºte în conformitate cu o regulã, pe care o împlineºte în lume, fãrã a se lãsa dominate de structurile lumii, adicã în spirit evanghelic. Aceste institute sunt diferite, fiind înfiinþate cu scopuri diferite, aprobate de cãtre autoritatea bisericeascã în diferite regiuni ºi dieceze.

Compania terezinelor din Via Nassa, de câtva timp, s-a deschis unei misiuni din afara graniþelor cantonului elveþian Ticino, ca de pildã spre România, unde în diferite dieceze se implementeazã o formã de consacrare femininã susþinutã de Compania Sfintei Tereza din Lugano, ºi încurajatã cãlduros de episcopi locali. Pentru exemplificarea legãturii ulterioare dintre România ºi Ticino, afarã de schimburile frecvente ºi vizitele frecvente, trei românce (Mariana, Ana ºi Monica, originare din Dieceza de Iaºi, Moldova, cum se vãd în fotografie), prezente în Lugano, pentru exerciþiile spirituale ale Companiei din Via Nassa, care s-au încheiat joi, au fãcut primul angajament, act oficial important în cei trei ani de pregãtire pentru declararea voturilor.

Un eveniment trãit în comuniunea altor surori ticinese, de fapt, s-a desfãºurat cu ocazia reînnoirea voturilor a 40 terezine din Lugano, în prezenþa episcopului Pier Giacomo Grampa ºi a pr. Valerio Lazzeri care a ºi susþinut meditaþiile în zilele de reculegere de luni, 29 august, pânã joi, 1 septembrie. Un alt indice care dovedeºte entuziasmul reînnoit care marcheazã aceastã Companie, a fost prezenþa unei ticinese care a pronunþat prima datã voturile (în Companie, voturile se reînnoiesc în fiecare an).

Dacã pãrintele Lazzeri a vorbit în aceastã sãptãmânã despre o caracteristicã fundamentalã a Institutelor seculare, care este „creºtinismul în viaþa de fiecare zi” episcopul Pier Giacomo, dupã ce a comentat un imn dedicat Madonei del Sasso, a încheiat dorind surorilor Sfintei Tereza, o viaþã „frumoasã, bunã ºi fericitã”.

Reporter: Sora Maria Teresa, ne-a am întâlnit de mai multe ori, dar niciodatã nu am avut rãgazul de a vorbi mai pe îndelete despre Institutul Secular al Sfintei Teresa a Pruncului Isus, pe care îl conduceþi.

Maria-T Teresa: Eu sunt originarã din Italia, din regiunea Veneto, dar dupã ce am cunoscut acest institut, am rãmas la Lugano, în Elveþia, unde este locul de naºtere a institutului nostru. Spun cã aici e locul de naºtere a institutului pentru cã întemeietorul nostru, Mons. Aurelio Bacciarini, fost episcop de Lugano, a avut aceastã minunatã iniþiativã de a întemeia institutul imediat dupã Primul Rãzboi Mondial.

R: Cum s -a a nãscut acest institut?

MT: Mons. Bacciarini a voit sã implice cât mai mult în viaþa Bisericii persoane care doreau sã slujeascã într-un mod deosebit pe Dumnezeu ºi Biserica, dar care sã rãmânã totuºi în mijlocul lumii, în afara unei mãnãstiri, ºi fãrã o vestimentaþie specialã. ªi a reuºit sã gãseascã un numãr mare de asemenea persoane care doreau aºa ceva.

R: Cum aþi ajuns sã aveþi surori ºi în România?

MT: Noi l-am cunoscut la Lugano pe pãrintele Viliu Dancã, rectorul Institutului Teologic din Iaºi, care este un bun colaborator al pãrintelui nostru spiritual, Abelardo Lobato, ºi, prin Sfinþia sa, am luat legãtura, cum era ºi normal, cu episcopul de Iaºi. Vreau sã mãrturisesc cã am gãsit o mare înþelegere la episcopul de Iaºi, lucru de care am rãmas foarte impresionaþi, ºi îi suntem recunoscãtori. Apoi l-am primit ca responsabil spiritual la Iaºi pe Mons. Anton Despinescu, care depune multe eforturi pentru institutul nostru. Acum avem surori în Moldova la Iaºi, Huºi, Roman, Bacãu ºi Oneºti. Sperãm sã avem pe viitor ºi în partea Sucevei.

R: Am vizitat recent mormântul episcopului Aurelio Bacciarini ºi am rãmas foarte plãcut surprins cât de îngrijit ºi solemn este acest mormânt. Vorbiþi-n ne puþin despre acest episcop foarte iubit încã la Lugano.

MT: Episcopul Aurelio Bacciarini a fost ºi este o mare personalitate a Diecezei de Lugano. Deºi au trecut de la moartea sa 70 de ani, pe mormântul sãu sunt mereu flori proaspete. În anul 1947 a fost deschis procesul diecezan de beatificare. În 1964 s-a încheiat acest proces, iar în 1973 Conferinþa Episcopalã Elveþianã a propus deschiderea procesului apostolic de declarare oficialã a sfinþeniei acestui mare pãstor.

R: De câte ori aþi fost în România?

MT: De aproape 50 de ori. Deja am învãþat câteva cuvinte româneºti. Sper sã vin cât mai des în România pentru a încuraja surorile de aici, care au multã disponibilitate ºi o credinþã puternicã, dar mai puþinã experienþã în organizare ºi formare. Pe cât posibil vrem sã le stãm la dispoziþie cu experienþa noastrã.

R: Vã mulþumesc ºi vã aºteptãm la Iaºi.

MT: Voi fi cât de curând la Iaºi pentru cã vreau sã particip la marele eveniment al dv., consacrarea noii catedrale.

Traducere de P.A.D.

A consemnat pr. Iosif Dorcu

INTERVIU c u M a r i a -T Teresa Candian

octombrie 2 005

Calea cea micã

5

A fi în lume, dar nu a lumii Femeia exemplarã pentru terezine „Am înþeles cã iubirea cuprinde toate vocaþiile, cã iubirea este totul, cã ea îmbrãþiºeazã toate timpurile ºi locurile…”

(Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Ms B,3v)

„Mi se pare cã sfânta Fecioarã a privit la floricica ei ºi i-a surâs…

Nu l-a pus ea oare în corola florii celei mici pe Isus, floarea câmpurilor, crinul vãii?…” (Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Ms A35v)

Lumea, spune Isus, trãieºte prin dragostea de sine. Ea poate sã iubeascã numai ceea ce este al ei ºi ceea ce poate sã stãpâneascã. Lumea urãºte pe cine se sustrage influenþei ºi puterea ei. „Dar pentru cã nu sunteþi din lume ºi pentru cã eu v-am ales din mijlocul lumii, pentru aceasta vã urãºte lumea (In 15,19). „Eu” este accentuat ºi pus în contrast cu lumea. Aºa cum Isus nu este din lume, aºa nu sunt nici ucenicii. Ei poartã în ei natura Domnului.

Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-au primit ucenicii îi desparte de lumea necredincioasã. Pe de altã parte, lumea i-a urât. În discursurile de despãrþire, Isus aratã cã lumea, iubeºte ce este al ei, de aceea îi urãºte cã ei nu sunt din lume. Ce-i drept ei trãiesc în lume dar nu se lasã conduºi de ea. Mult mai mult, ei sunt conduºi de Tatãl dupã cum a fost Isus – cel mai perfect model pentru noi.

Apoi Cristos nu se roagã pentru reducerea poruncilor sau pentru ucenicia obligatorie, ci pentru ca ucenicii sã se poatã adapta lumii ºi nici ca ei sã fie despãrþiþi de lume.

Acolo unde Isus a lucrat ca martor ºi ucenicii trebuie sã lucreze ca martori. Lumea cea rea are nevoie de mãrturia ucenicilor.

Pentru ca aceastã mãrturie sã aibã efect, „sarea” nu are voie sã-ºi piardã gustul. Este marele pericol ca ucenicii sã fie contaminaþi de rãu. Sunt ºi ei carne ºi sânge. De aceea, prin rugãciunea adresatã Tatãlui, Isus aratã dragostea sa nemãrginitã: „Tatã sfânt, pãstreazã-i în numele tãu pe care ni l-ai dat, ca ei sã fie una ca ºi noi” (In 17,11). „Nu te rog ca sã-i iei din lume, ci ca sã-i pãzeºti de Cel Rãu. Ei nu sunt din lume aºa cum eu nu sunt din lume” (In 17,16-17).

Dacã Dumnezeu ne-ar lua din lume ar fi înlãturate dintr-o loviturã toate tensiunile. Împreunã cu apostolii ne încredem în faptul cã Tatãl nostru ne pãzeºte cu adevãrat.

Drumul pe care noi am apucat este amenajat cu mrejele de trebuinþã ºi Biserica ne invitã sã-l urmãm. Suntem înglobate într-un mister: înainte de noi în noi, dincolo de noi este cineva; este Dumnezeu. Aceastã prezenþã necesarã nu trebuie sã ne facã indiferente, distante, mândre, ci din contra ea sã ne deschidã cu o atenþie deosebitã faþã de lume; o atenþie spiritualã întemeiatã pe delicateþe, iubire, realism ºi respect.

Trebuie sã fim în mijlocul acestei lumi ca un foc aprins de Cristos pentru a aminti lumii dorinþa sa arzãtoare ºi sã vestim o a doua venire a sa. Sã mergem pe urmele lui Ilie ºi lui Ioan Botezãtorul, marile modele ale oricãrei vieþi monastice, ºi de ce nu, pe urmele sfintei Tereza a Pruncului Isus, a Mariei Motta ºi a învãþãturilor trasate de Aurelio Bacciarini.

Suntem chemate în aceastã lume nu pentru a aparþine ei, ci pentru a o modela, a o scruta, sã orientãm prezentul spre Dumnezeu. Sã nu ne fie teamã sã mergem la esenþial, chiar când trebuie sã trãim în contradicþie cu lumea. În lume vom avea de suferit, dar sã nu ne pierdem curajul, Cristos a învins lumea. În mijlocul lumii în care suntem liberi faþã de toþi, rãmânem totul pentru toþi pentru a câºtiga prin rugãciune ºi exemple bune pe câþi mai mulþi, pentru ca la urmã sã ne bucurãm împreunã.

Orice obligaþie va consta în a ne pãzi de lume fãrã a ne rupe de ea, sã ne inserãm în lume fãrã a ne confunda cu ea. Viaþa noastrã nu trebuie sã fie ascunsã ci asemenea lui Isus din Nazaret, trebuie sã trãim înaintea lui Dumnezeu ºi a oamenilor, nefãcând din ruptura cu lumea, dispreþ, din reculegere, uitare. Trebuie sã fim ireproºabile în mijlocul unei generaþii rãtãcite ºi pervertite într-o lume în care strãlucim ca niºte focare de luminã.

Deci locul nostru este în lume, dar nu ai lumii; în lume unde sã trãim ºi sã împãrtãºim iubirea, disponibilitatea, bucuria, munca, evlavia, lauda lui Dumnezeu ºi pacea. Trebuie sã-l descoperim pe Dumnezeu lumii ºi sã-l regãsim în inima lumii. În pustiul lumii, în familiile noastre sã fim oaze de pace ºi de rugãciune, de bucurie, epifanie a iubirii lui Dumnezeu.

Separate de toþi ºi unite cu toþi, în mijlocul lumii, îmbrãcate în frumuseþea lui Cristos, sã cântãm slavã Dumnezeului nostru.

Dumnezeu, care vede în adâncul inimii ºi ne cheamã pe nume, ca Bun Pãstor, ne cunoaºte în adâncul sufletului, ne ºtie luminile ºi umbrele. El ne-a chemat pe fiecare ºi ne ajutã sã creºtem în Biserica lui ºi în institut! În planul lui Dumnezeu femeia devine o problemã de rezolvat, un mister. Chemarea noastrã este un har care nu se datoreazã faptelor noastre. Dumnezeu ne cheamã de la întuneric la luminã, la sfinþenie prin harul obþinut de la Isus Cristos.

Gândirea creºtinã despre femeie este propusã încã de la început, este luminatã în Evanghelie ºi dezvoltã în miºcãrile pentru promovarea femeii.

Femeia era la început… Cartea Genezei ne propune cele douã istorisiri ale facerii omului: în capitolul 1, drept chip al lui Dumnezeu, iar în capitolul 2 drept fiinþã personalã în faþa bãrbatului. În amândouã locurile se vorbeºte despre planul lui Dumnezeu în privinþa omului: „Sã facem om” (Gen 1,26); „bãrbat ºi femeie i-a creat” (Gen 1,28). Amândurora li se încredinþeazã familia ºi ocrotirea lumii. Amândoi au pãcãtuit ºi amândoi primesc fãgãduinþa ºi soarta mântuirii. Planul lui Dumnezeu cu lumea se concentreazã asupra omului, care este bãrbat ºi femeie, care a primit sufletul de la Dumnezeu ºi destinul vieþii veºnice cu Dumnezeu. În Evanghelie, misterul omului este luminat de misterul Cuvântului. Din iubire faþã de om, Cuvântul s-a fãcut trup ºi s-a nãscut din femeie. O femeie, Maria, are locul cel mai înalt în omenire; ea este Maica lui Dumnezeu, Fecioarã Neprihãnitã, asociatã lui Cristos în lucrarea rãscumpãrãrii. Isus le primeºte pe femei, le face împreunã-lucrãtoare la împãrãþie, le trimite cu vestea Învierii; de la înãlþimea crucii, Isus încredinþeazã femeia fiilor sãi. În Bisericã, femeia nu este chematã la preoþie, ci la rãspândirea vieþii ºi a Evangheliei. În Institut, femeia se aflã în centrul sãu. Maria Motta ne-a lãsat carisma trãitã de ea: a sluji Bisericii, exercitând maternitatea spiritualã. A avut în faþa ochilor spiritului femei de seamã, pe cele care, asemenea Mariei, Maica lui Isus, ºtiu sã rãspundã chemãrii: „Iatã-mã, Doamne”. Fiat-ul Mariei e precum cel din creaþie, Fiat lux!

Multe alte femei în istoria Bisericii i-au slujit lui Cristos ºi Bisericii; ajunge sã le amintim pe Tereza de Avila, Tereza de Lisieux, Tereza Benedicta a Crucii! Femei pe care Dumnezeu le-a chemat pentru a sluji Evanghelia.

Azi suntem martore ale marii nevoi de femei în stare sã primeascã carisma slujirii. Avem un papã care a promovat femeia.

Enciclica Mulieris dignitatem este un document de preþ despre femeie. Exemplul Mariei Motta ne dã curaj; noi suntem chemate la apostolat în Bisericã, femei ºi printre femei. Diferitele referate de la aceastã întrunire vor prezenta, în teorie ºi în apostolat, problemele, soluþiile la problema femeii în planul lui Dumnezeu, egalã bãrbatului în demnitate ºi fire omeneascã, deosebitã trupeºte ºi în rolurile de feciorie ºi de mamã. În privinþa promovãrii femeii, feminismul a avut pânã astãzi douã feþe, ca luna: una pozitivã ºi una negativã. Este drept ºi îndatoritor de scos femeia din situaþii de inferioritate faþã de bãrbat, pentru cã ea este o persoanã ºi are o demnitate. Este însã greºit de adus femeile în noi înrobiri, aºa cum se întâmplã când feminismul este dus înainte doar în parte, sau împotriva bãrbatului, sau chiar împotriva naturii femeii, cu obsesia egalitãþii care o reduce la un obiect, doar la sex, mistificând-o pentru a o stãpâni. Institutul trebuie sã promoveze demnitatea femeii, aºa cum a voit Dumnezeu în planul sãu de la început; trebuie sã se îngrijeascã de femei atât în primele etape ale formãrii, cât ºi în cele de încheiere, la bãtrâneþe. Comunitãþile noastre trebuie sã reflecteze: cum sã o imitãm pe Maria Motta care lucra la Acþiunea Catolicã ºi în miºcãrile pentru promovarea femeii?

Viitorul slujirii noastre stã la uºã, ba chiar a început o datã cu aceastã întrunire.

Agneza (Buhonca – Roman)

Maria-Teresa Candian (Lugano)

6

Nr. 7

Calea cea micã

• ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI •

Slujirea

„Sã slujiþi unii altora în dragoste” (Gal 5,13) Credinþa nu înseamnã misticã a autoidentificãrii cu Dumnezeu, ci înseamnã supunere ºi slujire, înseamnã depãºire de sine însuºi, eliberare de sine prin slujirea celuilalt prin slujirea a ceea ce nu a fost fãcut ºi conceput de mine; înseamnã sã devii liber slujind totul. (card. J. Ratzinger) Noi fãgãduim, cu credinþã „sã slujim lui Cristos ºi Bisericii, la depunerea angajamentului ºi a voturilor, ceea ce rãmâne înscris în fiinþele noastre, pentru totdeauna.

Mã întâlnesc cu sora Maria într-o searã, la ieºirea de la sfânta Liturghie. Intru în vorbã cu ea pentru a afla motivul îngrijorãrii ei. Îmi spune: „eu nu mã simt o slujitoare bunã, aºa cum aº vrea; nu am nici pregãtire bunã, sunt în vârstã, vorbesc cam greu, nu am mijloace materiale”. Fãrã sã fiu surprinsã îi rãspund: „ºi mie îmi trec prin cap gânduri de acestea, dar le alung cu cuvintele Evangheliei cã «existã diferite slujiri: o canã de apã datã în numele iubirii este o slujire». Ia, spune-mi ce ai fãcut astãzi?”

„Dimineaþã, când mergeam la Bisericã o întâlnesc pe Paula care ieºise din spital; mergea greu cu ajutorul unei cârje ºi se lupta cu vreo patru plase. Am ajutat-o sã ocupe un loc în bancã.

Am stat lângã ea ºi parcã rugãciunea mi-a devenit mai profundã auzind-o pe ea cum cânta ºi se ruga. Pe drumul spre casã am strigat la niºte bãieþi care bãteau un câine la scara blocului ºi o fetiþã plângea; am mângâiat-o ºi i-am citit în ochi bucuria.

Vecinul meu, un bãtrân beþiv ºi bolnav m-a întâmpinat cu înjurãturi, ca de obicei, spunându-mi sã-i aduc pâine ºi bere.

M-am înfuriat, am vrut sã-i arunc vorbe de ocarã, dar m-am stãpânit, m-am dus la alimentarã ºi i-am adus ce îmi ceruse. M-a primit mirat, s-a oprit din bodogãnit. I-am spus: „Doamne ajutã-ne pe toþi” ºi l-am vãzut cã înclinã capul a mulþumire ºi iertare.

Am ajuns în cele din urmã acasã. Chem nepoþii la masã, ei se aºazã fãrã sã facã rugãciunea, iar când îi atenþionez, ei izbucnesc în râs; mã rog singurã cu inima strânsã de amãrãciune. Mã consider vinovatã, mi se întunecã bucuria. Iau apoi lucru de mânã ºi merg la o vecinã bãtrânã de tot ºi singurã. Stãtea în pat cãci o dureau încheieturile. Am ajutat-o la curãþenie, la fãcut mâncarea ºi apoi cu lucrul în mânã am recitat rozariul. M-am liniºtit ºi parcã am cãpãtat noi speranþe. „Ai fãcut toatã ziua slujire adevãratã” îi spun eu, iar rãsplata ta va fi mare; continuã tot aºa! Chiar un zâmbet ºi o faþã seninã reprezintã mãrturia ta, iar chipul lui Cristos þi s-a arãtat în fiecare din cei pe care i-ai slujit. Ai o demnitate de terezinã! Am trãit ºi eu o mare bucurie în ziua când pãrintele Abelardo Sabato mi-a spus: „Tu sei serva delle sorelle”, un titlu care mã onoreazã.

Slujirea are douã aspecte: a-i sluji lui Dumnezeu ºi a sluji aproapelui, ceea ce trebuie sã fie acelaºi fapt, cãci astfel împlinim legea majorã a iubirii.

Slujitorul trebuie sã aibã calitãþi reale: rãbdare, umilinþã, milostivire, renunþare, blândeþe, duhul rugãciunii. Sfânta noastrã patroanã, Tereza de Lisieux, l-a imitat pe Cristos în slujire; s-o urmãm ºi noi pe „calea cea micã” pe care ne-a arãtat-o.

Iulia – Ioana (Iaºi)

Ziua de reculegere – Rugãciunea noastrã „Trebuie fãcut tot ce depinde de noi; a da fãrã a calcula, a renunþa mereu la tine, a dovedi iubirea prin toate faptele bune posibile”.

(Sfânta Tereza a Pruncului Isus) Viaþa de credinþã este darul lui Dumnezeu care nu poate fi cucerit. În mod gratuit, Dumnezeu te întâlneºte ºi îþi propune cuvintele vieþii care sunt semne ale unei existente reuºite. Terezinele au înþeles ca prin credinþa trãita zi de zi au gãsit calea sigurã oferitã rãtãcirii noastre, stânca sigurã pe care ne fundamentãm întreaga viaþã.

Suntem, aºadar, chemate sã iubim ºi sã dãm mãrturie de credinþã, sã proclamãm cã mântuirea este oferitã tuturor oamenilor în mod deosebit în comunitãþile noastre parohiale, care sunt locul vieþii noastre zilnice.

Pentru ca aceastã veste sã se poatã împlini ºi sã fie primitã trebuie sã avem relaþii de prietenie cu toate persoanele cãrora ne adresãm, sã le respectãm valorile ºi drumul uman ºi spiritual ºi sã creãm o atmosferã de dialog ºi încredere reciprocã. O facem prin cuvinte, prin fapte, dar mai ales prin viaþa noastrã ce va aduce roade în mãsura în care va fi inseratã în Cristos. Fiecare dintre noi beneficiazã, desigur de susþinerea Institutului din care facem parte, prin orientãrile spirituale pe care acesta le dã, dar mai ales prin comuniunea dintre noi, prin rugãciunea în comun.

Rugãciunea comunitarã poate deveni expresia unei realitãþi misterioase ºi sublime, împãrtãºitã de toþi creºtinii, adicã expresia realitãþii noastre de copii ai lui Dumnezeu. O astfel de rugãciune, dacã reuºeºte sã fie conºtientã, în contextul activitãþilor zilnice, este atunci o adevãratã expresie a consacrãrii noastre. În acest spirit, ne strãduim sã ne desfãºurãm lunar ziua de reculegere.

Amintim cu aceastã ocazie ziua de reculegere pe care a desfãºurat-o grupul de terezine din Bacãu în ziua de 12 iunie 2005. Spre bucuria noastrã, la aceastã sãrbãtoare au participat ºi un grup de surori terezine din Iaºi ºi un grup de surori din Roman. Programul zilei stabilit cu grijã ºi cu simþ de rãspundere, de animatoare noastrã Monica Patraºc, s-a desfãºurat într-un cadru deosebit la mãnãstirea carmelitanã de la Luncani – Bacãu.

Fiecare dintre noi s-a pregãtit sufleteºte pentru aceastã zi de reculegere care a cuprins recitarea în comun a Laudelor, recitarea rozariului, Lectio divina, meditaþia condusã de Mons. Petru Mareº. Desigur, punctul central al zilei a fost participarea, la sfânta Liturghie concelebratã de preoþii cãlugãri carmelitani conduºi de pr. Tiberiu, iar în încheiere au urmat Vesperele.

Aceste zile de reculegere, de care avem fericirea sã beneficiem ne sunt oaze de luminã ºi binecuvântare pentru viaþa noastrã de credinþa.

Momentele acestei zile petrecute împreunã ne înalþã sufletul ºi ne hrãnesc pentru restul zilelor când ne desfãºuram viaþa în lume. Este necesar ca în orice zi sã împletim munca cu rugãciunea. Ziua noastrã este ritmatã de împletirea rugãciunii liturgico-pastorale cu munca. În rugãciunea liturgicã devenim glasul viu al Bisericii, mireasa lui Cristos, care îl laudã pe Dumnezeu ºi mijloceºte pentru necesitãþile lumii întregi. În cadrul rugãciunii personale ne deschidem inimile spre harurile lui Dumnezeu, interiorizãm Cuvântul ascultat ºi ne angajãm sã-l trãim în iubire.

Munca, în diversele sale forme, este destinatã sã pãstreze ºi sã promoveze viaþa în care Dumnezeu este punctul central. Oferitã lui Dumnezeu în timpul zilei, în atitudinea de umilinþã, în solidaritate cu munca întregii familii umane, ea devine rugãciune, mijloc de colaborare la opera de mântuire a lui Dumnezeu, susþinerea materialã ºi element integrant al formãrii noastre umane. Viaþa de zi cu zi ne impune sã fim sensibile exigenþelor spirituale ale oamenilor de astãzi, supuºi ritmului de viaþã tot mai agitat. Totuºi este imperios necesar de a ne permite singurãtatea trebuincioasã pentru o rugãciune personalã tot mai intensã.

Astfel rãspundem carismei Institutului nostru: slujirea lui Dumnezeu, a bisericii ºi a semenilor.

Elena Matei (Bacãu)

octombrie 2 005

7

Calea cea micã

• ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI •

Ce ne spune sfânta Fecioarã? Ceasul femeii „O, Maica mea! Eu sunt prea micã pentru a întocmi fraze frumoase pentru a te face sã crezi cã sunt foarte umilitã” (Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Ms C,4r) Dumnezeu Tatãl ne-a oferit daruri îmbelºugate între care cel mai de preþ este sfânta Fecioarã Maria, mama unicului sãu fiu. Încã de pe cruce, Isus ne-a hãrãzit-o ca mamã a noastrã, mijlocitoare a tuturor harurilor ºi virtuþilor necesare ca într-o zi sã-l contemplãm ºi preamãrim.

Maria ne-a promis ajutorul sãu sã putem strãbate calea suferinþei, sãrãciei, umilinþei, statorniciei, rugãciunii ºi abandonãrii, încrezãtoare în mâinile lui Dumnezeu, recunoscând cã aceasta este calea prin care putem ajunge la Fiul sãu, implicit sã devenim pãrtaºi de moºtenirea cereascã pe care el ne-a pregãtit-o.

Maria ne introduce în contemplarea lui Isus Euharisticul, prezent în tabernacol ca salvator al lumii, ºi ca Reginã a Pãcii ne educã progresiv sã dobândim pacea ºi libertatea interioarã.

Sfânta Maria ne spune cã suferinþa este mijlocul prin care se vede credinþa, fidelitatea ºi apropierea de Dumnezeu. Suferinþa, atât cea trupeascã cât ºi cea sufleteascã, se poate transforma prin mijlocirea sfintei Fecioare într-un cântec de bucurie ºi slavã.

Tot Maria ne sugereazã sã ne abandonãm lui Dumnezeu, sã-i oferim totul, fãrã panicã ºi sã lãsãm sã se facã voia sa într-o încredere totalã. Sfânta Tereza a Pruncului Isus a spus: „abandonarea totalã, iatã singura mea lege”.

Abandonarea este un har pe care Dumnezeu ni-l va da dacã îl cerem cu stãruinþã: „cereþi ºi vi se va da” (Mt 7,7).

Trebuie sã avem o dorinþã profundã ºi constantã de a-l asculta pe Dumnezeu, dar aceastã dorinþã va fi într-adevãr conformã Duhului Sfânt dacã va fi însoþitã de pace, de libertate interioarã de încredere ºi de abandonare în voia Domnului.

Trebuie sã avem o dorinþã profundã ºi constantã de a-l asculta pe Dumnezeu, sã fim conºtienþi cã Maria este mereu cu noi ne însoþeºte din momentul în care pe Calvar a fost declaratã de Isus ca „mamã a noastrã”; sã-l ascultãm ºi pe sfântul Francisc de Sales: „Þine-þi inima voastrã deschisã ºi mereu încredinþatã Providenþei divine, fie pentru cele mici ºi adunaþi din ce în ce mai mult în inima voastrã duhul blândeþii ºi al pãcii”.

Maria Calistru (Iaºi)

La primul meu angajament „Dupã cum o flacãrã slabã ºi pâlpâitoare poate provoca un incendiu, la fel bunul Dumnezeu se serveºte de cine vrea dânsul pentru extinderea împãrãþiei” (Sfânta Tereza a Pruncului Isus, C.S. G161) Dupã depunerea primului meu angajament, mi s-a deschis ºi mie „calea cea micã” pe care a pãºit sfânta Tereza a Pruncului Isus. La rãspunsul afirmativ care l-am dat directoarei noastre de a face parte din Institutul secular, m-am gândit cã voi urma cu fidelitate drumul cel mai simplu pentru a-l gãsi ºi urma pe Isus. Potrivit carismei fondatorului, episcopul Aurelio Bacciarini ºi asemenea Constituþiilor institutului doresc din suflet sã slujesc cu dragoste Biserica, sã-l iubesc pe Cristos, pânã la sfârºitul veacurilor” ºi pe aproapele meu. Vreau „sã pornesc în larg” cu aceeaºi spiritualitate de copil timid ºi concret, asemenea sfintei Tereza.

Bucuria imensã a sufletului meu din ziua de 7 mai nu se va stinge niciodatã pentru cã lui Isus îi place sã-mi arate zi de zi singurul drum care duce la vãpaia divinã.

Fiorii pãcii interioare i-am simþit la Casa de reculegere, Traian, unde în acel ambient de tãcere, impusã de regula exerciþiilor spirituale (27-30 iulie), totul pãrea ca între zidurile Mãnãstirii Carmelului din Lisieux.

Alãturi de celelalte 49 de surori terezine eram un tot pe calea iubirii pentru Isus. Eram atât de bogate ºi de frumoase! Mergeam alãturi de Maria, mama noastrã ºi rosteam împreunã cu patroana noastrã spiritualã: „Isuse, lasã-mã sã-þi fiu cât se poate de recunoscãtoare, lasã-mã sã-þi spun cã iubirea ta este fãrã mãsurã…” (Ms B,5v).

Sunt copleºitã de atâta frumuseþe ºi doresc sã apelez la „ascensorul care trebuie sã mã ridice la cer”… pe calea cea micã, din ce în ce mai micã.

Angela Ambãruº (Iaºi)

„Simt în mine chemarea de Preot; cu câtã iubire, o Isuse, te-aº þine în mâinile mele când, la glasul meu ai coborî din cer…” (Sfântã Tereza a Pruncului Isus, Ms B,2v)

Dis-de-dimineaþã, surorile, sfidând depãrtãrile, ploaia ºi oboseala cu buchete de flori în mânã ºi cu bucuria întâlnirii, ajungând la casa Providenþei, îl salutã pe sfântul Iosif reprezentat în statuia de la intrare ºi iau loc în capelã. În splendida capelã troneazã un frumos basorelief al bunului Pãstor: Cristos în hainã albã, ºezând cu toiagul pastoral în mânã, ne priveºte ºi ne primeºte.

La picioarele lui sunt doi miei. Ne pare cã bunul Pãstor îºi aþinteºte ochii asupra fiecãrei surori care intrã ºi ia loc în bancã.

El le cunoaºte pe surori, pe fiecare în parte ºi le cheamã pe nume.

Sunt multe. Sunt toate, începând cu prima, care este Doina Roman, pânã la cea mai nouã, o femeie din Iaºi, medic, profesor universitar, pe nume Ecaterina. Toate au ascultat glasul Pãstorului ºi au rãspuns asemenea Mariei: „Iatã-mã!”.

De-a lungul întregii zile de reculegere cade o ploaie deasã; iubitul episcop Petru Gherghel renunþã la întrunirea de la Chiºinãu ºi vine la noi pentru Liturghie ºi masã. Surorile din comunitatea de la Iaºi aratã cã le e foame ºi sete de spiritualitate.

Vãzute de la altar sau cu ochii lui Cristos, capela pare o picturã din bisericile ortodoxe, în care se aflã împreunã multe chipuri de fecioare sau de martiri, cu aureolã în jur. Turma se simte bine împreunã cu Pãstorul. Surorile adunate din toate regiunile României sunt diferite ca loc în care locuiesc, familie, culturã, vârstã, planuri în viaþã. Astãzi împreunã par o prelungire a Rusaliilor: toate au carisme, unul vorbeºte ºi toate ascultã. În aceastã capelã primitoare, azi se simte prezenþa Mariei Motta, sora mai mare.

Ea ne merge înainte.

Femeia: ea este azi pentru noi nu numai tema întrunirii, ci ºi „semn al timpurilor”. Ceea ce conteazã cu adevãrat este a trãi în profunzime demnitatea femeii. Ioan Paul al II-lea, în Mulieris dignitatem, comenteazã cã Maica Domnului ºi-a înþeles pânã la capãt vocaþia femininã ºi o considerã unul din lucrurile mari pe care i le-a fãcut Cel Puternic”. Feminismul creºtin actual pe care-l propunea Edith Stein nu este cel al revendicãrilor libertãþilor bãrbatului, ci cel de a înþelege planul lui Dumnezeu, care din iubire a creat fiinþa umanã bãrbat ºi femeie, dupã chipul sãu ºi drept colaboratori la Creaþie, la Rãscumpãrare ºi la Mântuirea lumii. Fiinþa umanã este unidualã, bãrbat ºi femeie. Misterul celor doi se rezolvã în lumina misterului lui Cristos: Adam ºi Eva, Cristos ºi Maria sunt modelele omenirii.

Aºadar este nevoie de un plan de viitor pentru surorile românce.

E nevoie de o lecturã a semnelor timpurilor, atât a celor mici, cât ºi a celui atât de mare. Chipul vesel al surorilor la reculegere, alãturi de Cristos Pãstor ºi Miel, aratã cã ne bucurãm fiindcã Mirele este cu noi. Asimilarea imperfectã a temei femeii este semn grãitor cã trebuie sã continuãm mãrturia vieþii femeii, asemenea Mariei Magdalena, ce cautã pânã ce-l gãseºte pe Învãþãtorul ei, ºi în acelaºi timp deschizând mintea pentru a înþelege mai bine planul lui Dumnezeu pentru femeie.

Semnul cel mare este femeia însãºi ºi promovarea ei creºtinã din partea femeilor românce. La început aºa a fost cu Maria Motta.

La încheierea scurtei noastre întâlniri ne vine în minte visul lui Iacob, cel cu scara pe care îngerii urcau ºi coborau înaintea Slavei lui Iahve: „Iacob, când se trezeºte exclamã: „Cu adevãrat, Domnul este în locul acesta ºi eu nu ºtiam!” (Gen 28,16). Nouã ni s-a întâmplat la fel. Ignorãm încã adâncimea „geniului femeii” ºi al vocaþiei ei în Bisericã. Totul aratã ca a venit „ceasul femeii pentru institutul nostru secular”.

Pr. Abelardo Lobato (Lugano)

8

Nr. 7

Calea cea micã

Din documentele Bisericii

Schimbarea lumii din interior Redãm mai jos un fragment din discursul papei Ioan Paul al II -llea cu ocazia celui de al II -llea Congres Internaþional al Institutelor Seculare din 28 august 1980.

Starea voastrã de viaþã consacratã constituie un dar deosebit al Duhului Sfânt fãcut timpului nostru pentru a-l ajuta. Voi vã aflaþi în centrul conflictului care agitã ºi dezbinã sufletul modern, ºi de aceea, voi puteþi sã oferiþi „un aport pastoral eficace pentru viitor ºi sã deschideþi noi cãi ºi valori universale pentru poporul lui Dumnezeu” (Documentul final al Adunãrii de la Puebla).

Simt nevoia sã vã atrag atenþia asupra a trei condiþii de importanþã fundamentalã pentru eficacitatea misiunii voastre: a) Voi trebuie sã fiþi, înainte de toate, adevãraþi ucenici ai lui Cristos. Ca membrii ai unui Institut Secular, vreþi sã fiþi astfel prin radicalismul angajamentului vostru de a urma sfaturile evanghelice într-un astfel de mod; nu numai cã aceasta nu schimbã condiþia voastrã – sunteþi ºi rãmâneþi laici! – ci o întãreºte în sensul cã starea voastrã secularã este consacratã, este mai exigentã ºi angajamentul în lume ºi pentru lume, cerut de aceastã stare secularã, este permanent ºi fidel.

Fiþi conºtienþi de ceea ce înseamnã acest lucru: consacrarea specialã, care duce la plenitudine consacrarea prin botez ºi prin confirmare, trebuie sã impregneze întreaga voastrã viaþã ºi toate activitãþile voastre cotidiene, creând în voi o disponibilitate totalã faþã de voinþa Tatãlui care v-a pus în lume ºi pentru lume. În felul acesta, consacrarea va constitui elementul de discernãmânt al stãrii seculare, ºi voi nu riscaþi sã acceptaþi aceastã stare doar ca atare, cu un optimism facil, ci o veþi asuma pãstrând conºtiinþa ambiguitãþii permanente care o însoþeºte, ºi vã veþi simþi logic angajaþi în discernerea elementelor pozitive ºi ale celor negative, cu scopul de a le privilegia pe unele ºi de a le elimina, din contra, treptat pe celelalte. b) A doua condiþie este ca voi sã fiþi, la nivel de cunoaºtere ºi de experienþã, cu adevãrat competenþi în câmpul vostru specific pentru a exercita, prin prezenþa voastrã, acel apostolat de mãrturie ºi de slujire pentru alþii pe care vi-l impun consacrarea ºi viaþa voastrã în Bisericã. De fapt, numai datoritã acestei competenþe veþi putea pune în practicã recomandarea adresatã de Conciliu membrilor Institutelor Seculare: „Ei trebuie sã tindã în primul rând la o dãruire totalã de sine lui Dumnezeu în iubire desãvârºitã, iar Institutele îºi pãstreazã caracterul secular propriu ºi specific pentru a-ºi putea exercita pretutindeni în mod eficient apostolatul în lume ºi din lãuntrul Interiorul sanctuarului ei, apostolat pentru care au fost create” (Decretul Perfectae caritatis, 11). c) A treia condiþie asupra cãreia vreau sã vã invit sã reflectaþi este formatã din acea decizie care vã este proprie, ºi anume, schimbarea lumii, din interior. Sunteþi, într-adevãr, incluºi în lume în totalitate ºi nu numai prin condiþia voastrã sociologicã; sunteþi obligaþi la aceastã includere în primul rând printr-o atitudine interioarã. Trebuie, deci, sã vã consideraþi ca „parte” a lumii, angajaþi în sfinþirea ei, acceptându-i în totalitate exigenþele care derivã din legitima autonomie a realitãþilor lumii, a valorilor ºi legilor ei.

Aceasta înseamnã cã trebuie sã luaþi în serios ordinea naturalã ºi „densitatea ei ontologicã”, încercând sã citiþi în ea planul liber urmãrit de Dumnezeu, ºi oferindu-i colaborarea voastrã

Sanctuarul Sacro Cuore, Lugano pentru ca acesta sã se realizeze treptat în istorie. Credinþa vã dã lumini asupra destinului superior la care aceastã istorie este deschisã datoritã iniþiativei mântuitoare a lui Cristos: totuºi, în revelaþia divinã voi nu gãsiþi rãspunsuri gata fãcute la numeroasele probleme pe care vi le ridicã situaþia concretã. Este datoria voastrã sã cãutaþi, în lumina credinþei, soluþiile potrivite la problemele practice care apar treptat ºi pe care adesea nu le veþi putea obþine decât riscând soluþii doar probabile.

Este, deci, o datorie de a promova realitatea ordinii naturale ºi este o datorie de a face sã intervinã valorile credinþei, care trebuie sã se uneascã ºi sã se integreze armonios în viaþa voastrã, constituind orientarea ei de fond ºi constanta ei inspiraþie. În felul acesta, voi veþi putea contribui la schimbarea lumii „din interior”, devenind fermentul ei dãtãtor de viaþã ºi ascultând de îndemnul, care vi s-a dat în Motu proprio Primo feliciter: sã fiþi „puþinul, dar eficacele ferment care acþioneazã mereu ºi peste tot, ºi introdus în toate clasele de cetãþeni, de la cele mai modeste la cele mai elevate, se strãduieºte sã atingã ºi sã îmbibe pe toate ºi pe fiecare cu cuvântul, cu exemplul ºi cu orice alt mijloc, pânã când masa este impregnatã de el astfel ca sã fie toatã fermentatã ºi transformatã în Cristos” (Introducere).

Sublinierea aportului specific al stilului vostru de viaþã nu trebuie, totuºi, sã ducã la subestimarea celorlalte forme de dedicare la cauza împãrãþiei lui Dumnezeu la care ºi voi puteþi sã fiþi chemaþi. Vreau sã mã refer aici la ceea ce se spune la numãrul 73 al exortaþiei Evangelii Nuntiandi, care aminteºte cã „ºi laicii se pot simþi chemaþi sã colaboreze cu pãstorii în slujirea comunitãþii ecleziale, pentru creºterea ºi viaþa acesteia, exercitând slujiri foarte diverse, dupã harul sau carismele pe care Domnul va vrea sã Sacro Cuore, Lugano le rezerve lor”.

Acest aspect nu este, desigur, nou, ci, din contra, corespunde în Bisericã unor vechi tradiþii; acest lucru priveºte ºi un anumit numãr de membri ai institutelor seculare în primul rând, dar nu în mod exclusiv.

Dragi fii ºi fiice, câmpul vostru de acþiune, dupã cum vedeþi, este foarte vast. Biserica aºteaptã mult de la voi. Ea are nevoie de mãrturia voastrã pentru a duce lumii, însetatã de Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacã nu este conºtientã de aceasta, „vestea cea veselã” cã orice aspiraþie autentic umanã poate gãsi în Cristos împlinirea ei. Sã ºtiþi sã fiþi la înãlþimea marilor posibilitãþi pe care Providenþa divinã vi le oferã.

Doina (Sebeº)

octombrie 2 005

Calea cea micã

9

Apostolul Paul – Model de evanghelizator „Vai mie dacã nu voi vesti evanghelia” (1Cor 9,16)

„Când citesc sfânta Evanghelie, îndatã respir parfumurile vieþii lui Isus ºi ºtiu încotro sã alerg”. (Sfânta Tereza a Pruncului Isus – Ms. C, 36v) (continuare din numãrul trecut) Cãlãtoriile lui Paul au continuat la Roma ºi Ierusalim, în Asia Micã ºi Grecia.

Evanghelia a fost punctul de plecare pentru ca Biserica sã poatã împlini cuvântul lui Dumnezeu, reprezentând anunþul viu ºi eficace al mântuirii „Apostolul neamurilor” oferã creºtinilor scrisorile sale, scrise între anii 51-60 d.C.

1. Misterul convertirii în sensul de schimbare de mentalitate, de întoarcere ºi cãinþã. Prima vestire a lui Isus a fost clarã: „Convertiþi-vã ºi credeþi în Evanghelie”. În Scrisoarea cãtre Romani apostolul Paul întãreºte faptul cã Dumnezeu „i-a cunoscut dinainte pe aceia pe care a hotãrât sã fie dupã chipul Fiului sãu… ºi pe aceia i-a chemat, pe aceia i-a îndreptãþit, pe aceia i-a preamãrit” (Rom 8,29-30).

Evenimentul de la Damasc este complex. El reprezintã atât o convertire moralã cât ºi o schimbare de mentalitate. Sfântul Paul a înþeles clar bogãþia lui Cristos, a fost luminat de Dumnezeu ca sã strãluceascã din întuneric. El a mulþumit celui care l-a întãrit ºi l-a transformat din „hulitor, prigonitor ºi batjocoritor” (1Tim 1,13) într-un om vrednic de iubirea lui Cristos. El era conºtient cã Isus a venit în lume din nemãrginita dragoste a Tatãlui pentru ca sã-i mântuiascã pe cei pãcãtoºi, ca sã dea pildã, prin moartea ºi învierea sa, ºi celor ce vor crede în el, vor dobândi viaþa veºnicã.

Evenimentul de la Damasc ne poartã cu gândul la ceasul convertirii noastre. Are atâta bogãþie încât trebuie sã ne apropiem cu umilinþã ºi reverenþã, convinºi cã puþin cunoaºtem, puþin înþelegem, dar cu harul lui Dumnezeu vom recunoaºte cã ºi în noi a existat un moment de schimbare, de întoarcere, de crizã, care ne-a dus la o nouã înþelegere a misterului lui Dumnezeu. Alãturi de sfântul Paul, ºi noi trebuie sã ne încredinþãm rugãciunii spunând: „Ajutã-mã, Doamne, sã înþeleg planul tãu, clipele de luminã ºi cele de umbrã, de întoarcere, chiar pânã la limita toleranþei.

Du-mã sã cunosc unde mã aflu pe acest drum”.

2. Cunoaºterea lui Isus Apostolul Paul aprofundeazã în scrisorile sale bogãþia lucrãrii dumnezeieºti ºi-l prezintã pe Isus Cristos ca fiul mântuirii ºi al luminii, care a strãlucit în inima sa toatã viaþa. Cristos însuºi l-a scos din întuneric, l-a iertat ºi l-a înþeles. Recunoscãtor, Paul îl va sluji cu umilinþã, cu nemãrginitã credinþã ºi iubire.

Câteva întrebãri ne pot frãmânta ºi pe noi referitor la convertirea noastrã sau la cunoaºterea lui Isus: „unde erai când a ajuns la tine cuvântul lui Dumnezeu? În ce direcþie te-a purtat acest eveniment fundamental? Cum s-a întâmplat aceastã trecere, adicã „Paºtele tãu”, de la moarte la viaþã, din întuneric la luminã, de la necunoaºtere la cunoaºterea în profunzime a lui Dumnezeu?

Rãspunsurile ar putea fi diverse, dar trãind tulburarea lui Paul, am rãspuns ºi noi în conºtiinþa noastrã: „Cine eºti, Doamne?…

Ce trebuie sã fac?” (Fap 26,14-15). „El trãia nu evanghelia harului, ci legea autoîndreptãþirii care-l fãcea sã uite cã e un biet om care a primit har de la Dumnezeu nu pentru cã ar fi ceva în sine, ci pentru cã Dumnezeu îl iubeºte” (C.M. Martini). În Scrisoarea cãtre Galateni, Paul ne exprimã iluminarea pe care i-a dat-o Isus precum ºi calea pe care s-o urmeze: „El este în mine ca sã-l binevestesc între neamuri” (Gal 1,15-16). Lucrarea lui Dumnezeu existã în fiecare dintre noi ºi ne cheamã zi de zi la cunoaºtere, la umilinþã prin iubire. „Isus a venit în lume sã-i mântuiascã pe cei pãcãtoºi, dintre care cel dintâi sunt eu” (1Tim 1,15). Oare suntem vrednici sã primim aceste cuvinte ale apostolului? Noi toþi putem afirma cã „cel dintâi sunt eu”.

De aceea am dobândit îndurarea pentru ca Isus sã ne dea pildã

prin Paul, iar „celor ce vor crede în el sã ajungã la viaþa veºnicã”.

Sfântul Paul a cãutat totdeauna sã-l punã pe Isus Cristos în centrul activitãþii sale. El face proprie misiunea Bisericii, ca sacrament universal de mântuire.

3. Credinþa ºi iubirea Omul biblic este în mod esenþial unul care „crede”. Paul este convins cã Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, s-a întrupat nu numai pentru a participa la suferinþa umanã, nu doar pentru a comunica cu eternitatea divinã, ci pentru a trãi în relaþie cu oamenii, pentru a suferi alãturi de oameni. Fiul lui Dumnezeu devine purtãtorul iubirii, cheia inimii umane. În aceastã iubire a lui Dumnezeu gãsim pacea ºi bucuria. Credinciosul simte iubirea divinã în cele mai umile situaþii ale vieþii.

Apostolul Paul, în teologia ºi credinþa sa nemãrginitã, ne transmite un înãlþãtor imn (1Cor 13,4-13) care însumeazã tocmai propria descãtuºare a sentimentelor sale, o încercare de a se apropia de Dumnezeu care s-a fãcut om tocmai pentru cã el ne iubeºte necondiþionat ºi pentru ca noi sã intrãm în dimensiunea nesfârºitã a iubirii sale.

Iubirea Tatãlui ceresc „este binevoitoare, nu este invidioasã, nu se laudã… nu se mânie, nu þine cont de rãul [primit]” (1Cor 13,4-5). În teologia lui Paul semnificaþia iubirii este de a merge pe urmele trasate de Isus Cristos. Iubirea faþã de Dumnezeu ºi faþã de aproapele este necondiþionatã ºi este în centrul identitãþii creºtinului. „Dragostea nu piere niciodatã…” (1Cor 13,8). Suntem noi capabili sã iubim necondiþionat pe Dumnezeu ºi pe aproapele?

Oare noi vom putea avea neoboseala sfântului Paul de a-l vesti pe Isus Cristos în orice împrejurare? Acceptãm noi totdeauna pãtimirea, suferinþa fizicã sau umilinþa asemenea apostolatului?

Recunoaºtem cã suntem extrem de fragili, susceptibili de a fi ispitiþi poate chiar ºi în lucruri mãrunte, uitând de imensa dragoste a bunului Dumnezeu care ne cere atât de puþin: „Aºa cum v-am iubit eu, ºi voi sã vã iubiþi unii pe alþii. Întru aceasta vor cunoaºte toþi cã sunteþi ucenicii mei, dacã veþi avea dragoste unii pentru alþii” (In 13,34-35).

Fiind terezine suntem purtãtoarele harului lui Dumnezeu de a lumina sufletele ºi a duce Mirelui nostru un buchet cât de mic de trandafiri, asemenea sfintei Tereza a Pruncului Isus, învãþãtoarea noastrã ºi sã strigãm în cor: „Isuse, iubirea mea… chemarea mea este iubirea (Ms B,3v). Aº vrea sã cutreier pãmântul, sã-þi vestesc numele ºi sã înfig crucea glorioasã în pãmânt necredincios” (Ms B,3r).

Noul Testament ne îndeamnã la veghere ºi la luptã. De aceea sã cerem lui Dumnezeu ca, în reflecþia pãtimirii lui Cristos ºi asupra pãtimirii sfântului Paul, sã ne fie dat ºi nouã sã umblãm pe calea Domnului, sã rezistãm cu curaj în greutãþi ºi o sã-i putem ajuta pe alþii, ca sã nu piarã în încercãri.

Fiecare dintre noi a primit de la Dumnezeu un dar specific pe care trebuie sã-l punã în slujba aproapelui, cu dragoste. Talanþii trebuie fructificaþi; suntem chemate, suntem responsabile ºi trebuie sã-i traducem în fapte concrete! Un lucru este necesar: stabilitatea inimii în adevãrata umilinþã, fãrã orgolii, cu rãbdare ºi înþelepciune, pentru cã adevãrata umilinþã ne face sã acceptãm „calea cea micã”, ne înalþã spre o iubire profundã, o speranþã neclintitã, o pasiune arzãtoare faþã de Cristos. De aceea, a vesti evanghelia nu e o invitaþie la „nunta mielului”, este o obligaþie de a mulþumi Domnului cã ne-a creat, ne-a ales, ne-a chemat.

Aºadar, „Vai mie dacã nu voi vesti evanghelia!”

Teodora (Iaºi)

10

Calea cea micã

Nr. 7

Glasul lui Ioan Paul al II-lea ªtirea mi-a venit ca o razã de luminã din cer, o razã care cât ai clipi face înconjurul pãmântului: prietenul, papa, a murit sâmbãtã, 2 aprilie 2005! Am rãmas ca lovit de trãsnet. În ziua aceea mã aflam la Câmpina, un oraº din România, pentru reculegerea cu terezinele. Fãrã zãbavã am pornit la drum spre Roma în ziua urmãtoare, duminicã 3 aprilie ºi am rãmas acolo, aproape de el, pânã când rãmãºiþele lui ºi-au aflat odihna mormântului, alãturi de slãvitul mormânt al lui Petru. Am trãit la Roma Paºtele lui, am plâns alãturi de trupul lui neînsufleþit, am trãit extazul întregi lumi – ca ºi cum istoria s-ar fi oprit –, am simþit marea tãcere a tumultului rãzboaielor ºi m-am bucurat vãzându-i îngenuncheaþi lângã el pe mai-marii lumii. Încã o datã am simþit cã „vieþile noastre sunt râuri ce se varsã în marea care este moartea” ºi cã amintirea prietenului care a plecat face acest lucru urcând împotriva curentului, pentru a-ºi putea vedea viaþa întreagã într-o privire ºi a trage învãþãminte. îmi vine în minte Sevillana pe care papa o asculta cu plãcere: „Ceva ne moare în suflet atunci când pleacã un prieten”. În acest caz este vorba de „ceva” unic ºi de nerepetat; de aceea, din adânc izvorãºte o dorinþã: „Nu pleca încã, te rog, nu pleca...”. într-o asemenea situaþie de transã, nu ºtim bine ce sã facem, dacã e bine sã rãmânem în tãcere deoarece cuvintele nu sunt potrivite pentru a exprima miºcãrile inimii sau dacã sã împãrtãºim durerea prietenilor, pentru cã astfel suferinþa se înjumãtãþeºte ºi bucuria spiritualã se îndoieºte.

Pentru a-mi împãrtãºi amintirile am nevoie de un fir cãlãuzitor, o temã de fundal care sã poatã da unitate discursului. Astfel, m-am gândit sã dau unitate ºi sens acestei scurte amintiri recurgând la tema glasului. Omul este o fiinþã în stare sã vorbeascã, homo loquens, ºi se poate deci spune cã omul este glasul sãu, glas chemat a avea sensul cuvântului. Glasul trece, cuvântul rãmâne; glasul ne dispune la comunicarea cu alte persoane.

Cu toþii am trãit drama personalã a lui Ioan Paul al II-lea constatând cã ºi-a pierdut vocea. Se afla la fereastra reºedinþei sale, pe scaunul cu rotile, cu privirea aþintitã spre piaþa ce îmbrãþiºeazã lumea; dorea sã salute, sã comunice, sã binecuvânteze. Cu efort eroic ºi-a miºcat buzele, a ridicat braþul, dar corzile vocale nu i-au rãspuns, glasul nu l-a ascultat. în tãcerea de aºteptare ce strãbãtuse piaþa a putut fi vãzut lovind cu pumnul rezemãtoarea scaunului, dându-se bãtut.

A rãmas mut, fãrã glas. Drama glasului devenea însãºi drama existenþei sale.

Am rãmas cu toþii împietriþi, cufundaþi într-o tãcere dramaticã, întreruptã doar de aplauzele prelungite care deveneau limbaj al compasiunii. În mijlocul unei asemenea dureri mi-a venit ideea sã caut glasul pierdut ºi sã-i redau viaþã, în special fiindcã glasul acela mi-a vorbit ca un glas de tatã, de prieten, de papã. Întâlnirea mea cu glasul persoanei reale a lui Karol Wojtyla a avut loc în cadrul Congresului Internaþional din 1974 cu ocazia celui de-al VII-lea centenar al morþii sfântului Toma de Aquino. La acel congres, Cardinalul de pe atunci avu un rol important: i-am încredinþat prima conferinþã, la Napoli. A participat activ la congres, a fost prezent ºi a discutat la toate sesiunile. Prima datã când glasul acela mi-a vorbit faþã în faþã a fost apoi pe 20 aprilie la Fossanova unde – fiind director al Congresului – i-am cerut sã celebreze Liturghia ºi sã þinã predica. Au fost niºte neajunsuri cu transportul miilor de participanþi la congres ºi a trebuit sã aºtepte douã ore în sacristie. Vãzându-mã venind, m-a certat, ridicând glasul: „Pãrinte Lobato, asta nu e bine!” La încheierea Liturghiei însã – Liturghie concelebratã de circa 400 de preoþi ce-l înconjurau – ºi în ziua urmãtoare la Napoli, a lãudat Congresul ºi mi-a mulþumit cãlduros. Tonul ºi glasul erau ale unui prieten: „Acest congres e cel mai mare eveniment al secolului XX”. Începând din acel moment, glasurile noastre au fost în armonie. Încã era cardinal când, în 1976, am întemeiat S.I.T.A. la Santa Margherita Ligure. El a fost cel care, prezidând Adunarea membrilor, m-a propus ca Director al S.I.T.A., în acelaºi timp înscriindu-se ca membrul cu nr. 1. Din acel moment ºi-a luat obiceiul de a vizita Angelicum când venea la Roma ºi de regulã, dupã ºedinþã, mergeam la o pizza în apropiata Via dei Serpenti. în timpul acestor discuþii am putut cunoaºte mai bine glasul prietenului.

Devenind Papã, glasul i-a rãsunat în toatã lumea, de la Rãsãrit pânã la Apus, începând cu începutul de neuitat al primei sale apariþii la balcon – „Dacã greºesc, sã mã corectaþi!” – ºi pânã la durerosul moment de la fereastrã, cu limbajul mut, doar cu gesturi. Glasul lui Karol Wojtyla a dobândit treptat toate tonurile ºi nuanþele: tonul muzicii, cântând la celebrãrile liturgice, cel al predicatorului ºi al profetului care vesteºte ºi denunþã, cel al catehetului, mai ales miercurea în piaþã sau într-o salã, sau de la fereastrã, la Angelus, ca ºi cel al profesorului care explicã ºi comunicã. Glasul acela întâlnea orice categorie de persoane; se oprea cu copiii, în special cu tinerii, cu bolnavii, cu oamenii politici ºi cu oamenii de culturã. E un glas de o frumuseþe deosebitã. Se spune, ºi s-a scris, cã sunt persoane îndrãgostite de glasul acesta ºi chiar cã un comunist din Roma ar fi

cerut divorþul pentru cã soþia pleca de acasã ca sã asculte vocea Papei.

Pe 16 octombrie 1978, când a fost ales, eu eram Provincial; mã aflam împreunã cu Fratele Vicente pe drum de la Sevilla la Madrid, când am auzit ºtirea. În acel moment mi se împlinea dorinþa: Karol Wojtyla ales Papã. De atunci ne-am luat obiceiul sã recitãm Rozariul în maºinã, un Rozariu cãlãuzit de glasul lui.

Glasul i-a rãsunat în toate limbile; uneori fãcea urãrile de Paºti în 62 de limbi. Aflându-se la Avila a stârnit râsete salutând cu: Mis queridos carmelitos...! Glasul acela s-a transformat în document scris, iar magisteriul lui e atât de surprinzãtor încât nu numai cã e doar pe locul al II-lea în istorie ca lungime, dar e ºi cel mai bogat ca amploare ºi ca documente publicate. Au fost ani în care rostea în medie ºase cuvântãri pe zi. Când a început sã-i fie greu sã citeascã, lãsa o parte pentru Osservatore Romano sau le citea un asistent al sãu. În oricare din aceste modalitãþi, glasul a fost un semn clar al persoanei ºi s-a fãcut simþit, pentru cã se potrivea bine cu conþinutul.

Am avut ºansa sã pot urmãri îndeaproape acest glas în trei direcþii: filosofia, drepturile omului ºi Sfântul Toma de Aquino. În domeniul filosofiei, avea o pasiune pentru tema persoanei; ne-a pãrãsit înainte de a-ºi putea încheia plãnuita „Metafizicã a persoanei”, în legãturã cu care obiºnuia sã-mi spunã: „Pãrinte Lobato, sã mai vorbim ºi altã datã despre persoanã”. Dezvoltarea drepturilor omului ºi întemeierea lor tomistã i-au stârnit mare interes; timp de 12 ani m-a vrut ca delegat al sãu la Comitetul director pentru drepturile omului (CDDH) de la Strasbourg ºi ºi-a pãstrat mereu o preferinþã pentru Toma de Aquino. Îmi cunoºtea pasiunea pentru cauza sfântului Toma, m-a încurajat ºi mi-a cerut constant colaborarea. Acel glas de Pãstor ºi învãþãtor mi-a propus candidatura ca Director al S.I.T.A. La încheierea unui congres, ne-a primit în Sala Clementina. Salutându-l, i-am mulþumit pentru sprijinul în calitate de „numãrul unu”. Mi-a rãspuns: „Pãrinte Lobato, acest membru numãrul unu e prea puþin activ, nu-i aºa?” Dupã exemplul lui Leon al XIII-lea care, pentru a face efectivã enciclica Aeterni Patris, a instituit Comisia Leoninã ºi a întemeiat Academia Sfântului Toma, Ioan Paul al II-lea, pentru aplicare enciclicei Fides et ratio, a reînnoit Academia Sfântului Toma, în acelaºi timp numindu-mã Preºedinte al ei, sarcinã pe care am îndeplinit-o timp de ºase ani, pânã la împlinirea vârstei de 80 de ani. Cu trei zile înainte de a muri, mi-a adresat o scrisoare de mare preþ, redactatã într-o latinã elegantã, pentru a-mi mulþumi pentru munca desfãºuratã la Academie. Am primit scrisoarea în timp ce mã aflam la Roma pentru a mã ruga la trupul sãu neînsufleþit. Am primit-o cu teamã ºi, tremur: a fost ca o razã de luminã ce-mi transmitea noi puteri.

Pentru a-mi explica ce aºtepta de la Academie, mã invitase la prânz, împreunã cu secretarul. Îmi amintesc bine gustul acelui ospãþ; a fost o întâlnire delicioasã, care a durat douã ore ºi pe care am mai descris-o în amãnunt. Ospãtarului care-i amintea „Sfinte Pãrinte, e timpul sã vã odihniþi, e ora trei...” îi rãspunsese: „Cu pãrintele Lobato aº rãmâne chiar pânã la trei dimineaþa”.

I-am auzit glasul pentru ultima datã în sala Clementina. Eram în rândul întâi; când a intrat, aºezat pe scaunul cu rotile, acesta s-a oprit lângã mine – mã aflam la distanþa de doi metri. Privirile ni s-au întâlnit ºi au dialogat în tãcere. Ce bucurie!

Când a venit momentul sã mã apropii pentru a-i sãruta inelul mi-a spus cu glas stins: „Curaj, pãrinte Lobato!” Un cuvânt de încurajare, de ajutor: astfel, glasul mi-a lãsat ultimul mesaj.

Aici, la Roma, în mijlocul mulþimii de persoane venite sã-i adreseze ultimul salut, simt cã glasul acela continuã sã rãsune ºi sã evanghelizeze. De la fereastra casei Tatãlui ne vede, ne dã suflare, iar cu glasul sãu pãtruns de veºnicie ne binecuvânteazã. Sfinte Pãrinte, mulþumim!

E adevãrat versul care spune „ceva ne moare în suflet atunci când pleacã un prieten”, dar e adevãrat ºi cã ceva renaºte în suflet atunci când ne amintim trãirea celui care ne-a lãsat un mesaj prin glasul sãu. Vocea minunatã a lui Ioan Paul al II-lea continuã sã rãsune în mine, în feluri noi, în armonie desãvârºitã cu glasul conºtiinþei, mai presus ºi dincolo de scenariul timpului ºi al spaþiului.

Roma, 8 aprilie 2005

Pr. Abelardo Lobato, OP (Lugano)

octombrie 2 005

11

Calea cea micã

A murit „Sfântul”!

Gânduri la moartea sorei Agnesa

Aº dori sã mã opresc asupra tristului eveniment care a tulburat întreaga lume, creºtinã sau necreºtinã, ºi anume, moartea papei Ioan Paul al II-lea. Nu ºtiu sã descriu viaþa sfântului pãrinte, cãci acest lucru îl cunoaºte întregul mapamond, dar doresc sã spun câteva cuvinte despre personalitatea sa.

Voi începe cu câteva gânduri al unor copii care-l descriu pe Suveranul Pontif, astfel:

Când vorbim de papa, ne gândim la urmaºul sfântul Petru, dar când vorbim de papa Ioan Paul al II-lea, ne gândim la un sfânt, cãci Dumnezeu l-a înzestrat din belºug, cu multe haruri, ºi Duhul Sfânt a fost mereu cu el, ajutându-l sã facã numai bine, sã ºtie sã-ºi susþinã cauza, dar ºi când sã-ºi plece capul.

Papa a avut o carismã deosebitã ºi pe drept cuvânt este numit papa Ioan Paul al II-lea Cel Mare. Despre el nu vom putea niciodatã sã vorbim sau sã scriem destul, pentru cã mereu va mai fi ceva de spus; toate activitãþile lui s-au desfãºurat pe întreg globul pãmântesc, încercând sã atragã pe oameni ºi mai ales pe tineri la Dumnezeu.

Suntem triºti cã a murit sfântul, dar suntem bucuroºi cã a fost contemporan cu noi, a fost printre noi ºi sunt convinsã cã acum stã lângã Dumnezeu ºi ne binecuvânteazã în continuare de acolo de sus.

Iubitor al pãcii ºi al dragostei cãtre aproapele, papa a colindat lumea întreagã în dorinþa lui de a lupta pentru liniºtea popoarelor, pentru ocrotirea bolnavilor, împotriva sãrãciei; de a insufla în inimile tinerilor credinþa în Dumnezeu ºi dragostea faþã de sfânta Fecioarã Maria.

Sfântul Pãrinte „a îmblânzit” pânã ºi cele mai „sãlbatice” suflete.

El a fost mâna dreaptã a lui Isus Cristos aici pe pãmânt ºi, sunt sigurã cã ºi acolo sus este la fel. Îmi doresc sã fie fericit în cer unde este ºi sã „ne ocroteascã cu dragostea lui nemãrginitã. Odihneascã-se în pace!”. * * * Întâlnirea responsabilelor Campaniei „Sfânta Tereza a Pruncului Isus”, în zilele de 2-3 aprilie 2005, de la Câmpina a fost un moment de bucurie, de reculegere ºi învãþãturã, dar ºi de durere, deoarece moartea Suveranului Pontif, ne-a îndurerat inimile tuturor.

Am început ziua de 2 aprilie cu Laudele ºi am continuat cu conferinþele despre „Carisma institutului nostru secular”. Eram concentrate asupra discuþiilor ºi chiar active, dar, nu ºtiu cum sã spun, gândul nostru fugea la dragul nostru papã de la Roma. În pauze toate fugeam în faþa televizorului, în frunte cu pr. Lobato ºi sr. Maria-Teresa. Aºteptam o minune. În fiecare terezinã exista speranþa cã Dumnezeu îi va mai da rãgaz sã ne mai pãstoreascã un timp, sã supravieþuiascã acelor complicaþii ale bolii. Dar n-a fost aºa. Sfânta Fecioarã Maria, în prima sâmbãtã a lunii, l-a purtat în braþele sale spre cer. Toatã viaþa, sfântul pãrinte s-a abandonat cu totul mamei noastre cereºti, ºi iatã cã în ultimele minute ale vieþii tot mama sfântã i-a fost cãpãtâi.

Ziua noastrã de reculegere s-a încheiat cu rozariul ºi Vesperele, dupã care fiecare dintre noi ne-am îndreptat spre locul de odihnã. Împreunã cu Ana am continuat sã privim la televizor mulþimea adunatã în Piaþa „Sf. Petru” din Vatican. Din cauza oboselii, am aþipit. Deodatã m-am trezit din somn în dãngãtele clopotelor ºi am citit mesajul: a murit papa. Era ora 22.27, ora României.

Nu pot descrie ceea ce am simþit în inimã... O sfâºire totalã, o durere de nedescris. Lacrimile au început sã se prelingã pe obraji ºi împreunã cu Ana am început sã ne rugãm, în primul rând pentru papa, apoi pentru întreaga creºtinãtate.

A doua zi de reculegere a continuat cu programul fixat ºi sfânta Liturghie care s-a încheiat cu requiem pentru sfântul nostru pãrinte.

Pãrintele Lobato ne-a povestit despre papa Ioan Paul al II-lea, cât de bine l-a cunoscut ºi ce om de excepþie a fost. Ne-a povestit ºi despre ultima întâlnire personalã care a fost în luna ianuarie a acestui an, la Vatican, iar ultimele cuvinte pe care sfântul pãrinte i le-a adresat au fost parcã de despãrþire: „Curaj, pr. Lobato!

Curaj!”, cu însufleþire ºi parcã cu mai mult elan decât înainte.

Ziua s-a sfârºit, fiecare îndreptându-ne spre casele noastre, dar zilele respective cu momentele sale unice nu vor fi uitate niciodatã.

Mariana (Huºi)

„Doresc sã mor pentru a începe sã trãiesc.

Doresc sã mor pentru a mã uni cu Isus”.

(Sfânta Tereza a Pruncului Isus, RP3) Dragi surori terezine din Lugano, Cucernice pãrinte Abelardo, Draga noastrã, Maria – Teresa, Venerabila noastrã sorã Agnesa a plecat de la noi în eternitate în noaptea de 12-13 septembrie 2005.

A plecat la fondatorii noºtri mons. Aurelio Bacciarini ºi Maria Motta în paradis.

Marea ei suferinþã s-a transformat în lumina sfântã a cerului. Împreunã cu voi o conducem pe ultimul drum, rugându-ne pentru sufletul ei nobil.

O încredinþãm milostivirii Tatãlui nostru ceresc.

15 septembrie 2005

Terezinele din Dieceza de Iaºi

Pelerinajul pãmântesc de 102 ani al sorei Agnesa s-a sfârºit.

Mi-o amintesc, cu respect ºi dragoste, mereu adâncitã în meditaþie ºi rugã a inimii. Faþa ei blândã ne evoca pe cea a Mariei Motta cu care a fost prietenã. Ochii ei l-au vãzut ani mulþi pe Mons. Aurelio Bacciarini lângã care a lucrat pentru binele Companiei sfânta Tereza a Pruncului Isus. Era purtãtoarea unor amintiri sfinte ºi dragi fiecãreia dintre noi. Multe terezine românce au avut privilegiul de a o cunoaºte. Cu toate cã era într-o grea suferinþã fizicã ne comunica din forþa sa sufleteascã, din iubirea sa, prin zâmbetul sãu blând.

Ea va trãi mereu în amintirea mea unde ºi-a câºtigat un loc pios.

Iulia – Ioana (Iaºi)

Am cunoscut-o, am atins-o ºi m-a cuprins în braþe, am sãrutat-o pe obraz în august 2003 ºi i-am sãrutat mâna în seara zilei de 11 septembrie 2005 – ce mult am admirat-o!

A fost un privilegiu.

Era pentru mine un simbol, un monument de puritate, un monument de statornicie, un monument de iubire.

Dumnezeu m-a binecuvântat ºi mi-a permis sã cunosc o sfântã.

Mulþumesc Domnului ºi o rog pe sora Agnesa, care acum s-a întors „acasã”, sã se roage alãturi de fondatorii Institutului nostru pentru mine ºi pentru toate terezinele din România.

Dumnezeu sã o primeascã în împãrãþia sa!

Teodora (Iaºi)

12

Nr. 8

Calea cea micã

•

octombrie 2 005

Ce iubeam eu...

O, cât iubesc amintirea Zilelor binecuvântate ale copilãriei mele!

Pentru a-mi pãstra floarea inocenþei, Domnul m-a înconjurat totdeauna Cu iubire. ªi eu, în pofida micimii mele, Am dãruit Domnului iubirea mea, Iar din inima mea se cristalizeazã promisiunea De a mã logodi cu regele celor aleºi, Cu Isus.

Iubeam, în primãvara vieþii, Pe sfântul Iosif, pe Fecioara Maria; Deja sufletul meu se cutremura miºcat Când în ochii mei se reflecta Cerul!

Iubeam surâsul mamei, Privirea sa profundã care sãrea sã spunã: „Eternitatea mã farmecã ºi mã atrage; Voi merge curând în cerul albastru, Sã vãd pe Domnul!

Merg sã gãsesc în patrie Pe îngerii mei, pe Fecioara Maria; De la copiii mei pe care îi las în viaþã, Voi oferi lui Isus lacrimile, Inimile!

O, cât îl iubeam pe Isus-ostie Care a venit, în dimineaþa vieþii mele, S se logodeascã cu sufletul meu fermecat!

O, cu câtã fericire i-am deschis Inima mea!

Sfânta Tereza a Pruncului Isus

Salve, Regina cerului!

A 1

Orizontal: 1) Împlinit în viitor.

2) Mireasa lui Isus.

3) Soþul Anei.

4) Loc de pelerinaj portughez.

5) Drumul Golgotei.

6) Cununã de trandafiri.

7) Sora lui Lazãr.

8) Vizionarã.

9) Ridicarea la cer.

10) Cea mai frumoasã fãpturã.

11) Loc tãmãduitor.

12) Unsul Domnului.

13) Veriºoarã biblicã.

Vertical: A-B: Aleasa Domnului.

2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13

B Dezlegarea careului „Sfântul apostol Paul” din numãrul trecut: Orizontal: 1) ATENA. 2) CONVERTIRE. 3) SAUL. 4) BARNABA. 5) AUGUSTIN. 6) TIHICUS. 7) EFESENI. 8) GAMALIEL. 9) CRISTOS. 10) BOTEZÃTORUL. 11) TARS. 12) TIMOTEI. 13) APOSTOL. 14) CORINTENI. Vertical: EVANGHELIZATOR Publicaþie coordonatã de Teodora Pantazi (Str. Elena-D Doamna, nr. 24, bl. 1, ap. 5, Iaºi-7 700398, tel.: 0232/255123; 0723/690020) Director spiritual: Pr. Anton Despinescu Tehnoredactare computerizatã: ing. Silviu Dogariu