Page 1

folclor rom창nesc contemporan. (mainly)


16

romaniandadacorner _ sidan “eli� hadin

18

2012: shift happens? _ irina bako

22

intrebari din viitor _ sefeu

30

c-om-unitate _ ioana cotulbea

36

fahrenheit 452 _ razvan lerescu

40

1111 _ andrei ivanescu

44

ce mananca un iepure trist? _ alexandra pazgu

46

legenda clubber-ului ratacitor. _ jean lorin sterian

50

CASETE ECLECTICE _ mihai dobre

52

grolsch experience hotel _ ioana cotulbea

60

interviu ezoteric _ m. vocoban

64

remix _ alina anca

66

dileme profesionale si afaceri sociale _ tausance

70

carnea digitala _ mihaela michailov

72

padurea de sunete _ maria balabas

76

tiff 2012


80

aualeu se joaca de-a teatru... _ manu babescu

84

atelier brut _ delia oniga

88

trei chaplini in generatia looserilor _ miruna vasilescu

92

aceeasi marie _ dinu bodiciu / wonderboy

96

cine se (mai) joaca cu fetitele batrane? _ rucsandra pop

100

moartea tatei _ medeea iancu

102

cum am invatat sa iubesc _ mihaela voda

104

scris pe trup _ gruia dragomir

108

creanga vs gorica _ octavian viorel

112

corina si copacul de pui _ adam hyde / mihaela precup

114

epopeia spontana _ etiene dupri

116

sunt insarcinata cu mine insumi _ ana padurariu

118

rapirea tigancilor _ dezarticulat

124

cuib de viespi _ marlene stanciu

126

newell _ mimi salajan


PRODUS DE:

CU PARTICIPAREA EXTRAORDINARA: Adam Hyde, Adriana Doi, Alexandra Pâzgu, Alin Cârstea, Alina Anca, Alina Andrei, Alina Bradu, Ana Botezatu, Ana Pădurariu, Andreea Sticlea, Andrei Ivănescu,Andrei Ogradă, Bianca Ilonca, Bogdan Olteanu, Boris Peianov, Constantin Nimigean, Cool-Haters-Collective, Cristian Darstar, Cristian Lupșa, Cristian Neagoe, Dan Ungureanu, Daniel Popa, Delia Oniga, Dezarticulat, Dinu Bodiciu, Doru Trascău, Dragoș Platon, Etiene Dupri, Georgiana Laura Toea, Gruia Dragomir, ICS, Ioana Blaj, Ioana Mischie, Irina Bako, Irina Stana, Iulia Rugină, Iulia Tomescu, Jean-Lorin Sterian, Kitra, Livia Plămădeală, Luiza Zan, M. Vocoban, Mădălina Dan, Manu Băbescu, Maria Balabaș, Matei Branea, Mihaela Michailov, Mihaela Precup, Mihaela Vodă, Mihai Dobre, Mihai Zgondoiu, Mimi Sălăjan, Miruna Vasilescu, Neculay Fermecătoru, Noni Bug, Noper, Octavian Belințan, Paul Vîrlan, Viorel Octavian, Răzvan Lerescu, Roxana Ardeleanu, Rucsandra Pop, Sidan ‘Eli’ Hadin, Silviu Andrișoi, Sinboy, Summer Wood, tausance, Vlad Ursulean

IMAGINE:

UN FILM DE: Ioana Cotulbea, Marlene Stanciu, Mihai Păcurar şi Mihai Sibianu

PARTENERI DISTRIBUTIE:

Violeta s, vintage kitchen

Copertă: ilustrație de Noper_www.noper.ro

concept TATAIA

TATAIA #5 a fost tipărită la CNI-Coresi Contact TATAIA: Str. Barierei nr. 13, corp B, ap. 2, sect. 1, Bucureşti Tel/ fax: 031 1021752 Pentru nevoi diferite: contact@tataia.net trimitechestii@tataia.net www.tataia.net www.tataia.info

ISSN 2068 – 228X

Conţinutul editorial şi grafic al revistei TATAIA este proprietatea Asociaţiei Noi Facem Bine şi a colaboratorilor săi şi este apărat de legea pentru protecţia drepturilor de autor. Folosirea fără acordul Asociaţiei Noi Facem Bine a oricăror elemente de conţinut se pedepseşte conform legilor în vigoare. Lucrarile publicate in revista TATAIA reprezinta opiniile autorillor si nu exprima neaparat viziunea Asociatiei Noi Facem Bine.


Muţumim celor care au contribuit editorial şi vizual la realizarea TATAIA #5 şi tuturor celor care ne susţin

Lavinia Ivan, Mihai Negru, Alexandra Ionescu, Ștefan Bandalac, Noper, Maria Balabaş, Sandra Ghiţescu, Ana Elefterescu, tausance, Dana Anghel, Mihai Seceleanu, Liviu Dumitraşcu, Laura Chilom, Dio Boacă, Alex Săndulescu, Andra Matzal, Andrei Lăscuț, Andreea Munteanu, Greta Elena Apostol, Stefana Popa, Andra Davideanu, Cristian Drăgan, Angela Vulpescu, Ghica Popa, Alma Cazacu, Daniel Moise, Radu Fulga, Anca Dănilă, Daniel Voinea, Maşa şi Mircea Dinescu, Sabina Știrb, Ilona Mihăieş, Sorin Botoşeneanu, Dan Teodorovici, Ovidiu Miron, Dani Macarie, Loredana Caradimu, Ioana Moldoveanu, Shere Marinescu, Mircea Tancău, Radu Tancău, Claudia Falutoiu, Alina Anca, George Varban, Soni, Dana Penea, Radu Tomici, Igu, Florin Ghindă, Adriana Lungu, Mihai Dragomir, Nona Beicu, Adrian Popescu, Bogdan Serban, Cristi Neagoe, Codin Orăşeanu, Andrei Ioniţă, Tania Cucoreanu, Răzvan Penescu, Geosab, Calin Man, Mugur Cătălin, Andra Lazăr, Maricela Mierlea, Mihaela Tică, Roxana Dorobanţu, Voicu Rădescu, Ileana Cecanu, Denise şi Claudiu Leonte, Liviu Baciu, Costas Ivanov, Ramona Şeitan, Casiana Phanzu, Corina Diaconu, Simona Danila, Liliana Spiridon, Oana Chelaru, Geo Dobre, Flavius Popescu, Violeta şi Ediz Dincă, Vlad Niculescu, Iulia Tătaru, Ioana Eremiaş, Radu Cosma, Gabi Cosma, Tiberiu Macaveiu, Corina Bucea, Bogdan Cârstea, Corina Bernschutz, Neculai George, Horvat Virgiliu Augustin, Vasile Mihai Daniel, Bahnaru Cristina, Vlad Stelian, Preotu Dumitru, Costin Stăniciora, Silvia Şerban, Magda Neagu. Adriana, Mioara şi Niculae Comaniciu, Mihaela şi Doru Păcurar, Mirela si Gigi Cotulbea, Lore, Monica si Nelu Stanciu, Irina şi Dorin Stana, Adrian şi Ruxandra Stanciu, Eugen şi Ioana Cărăgui, Aura și Vasi Alboiu, Mirela şi Bogdan Sorescu, Andrei şi Raluca Panait


Colectiv #5 Adriana Doi

Alexandra Pâzgu

M-am nascut in Craiova dupa blocurile gri unde stam noi majoritatea, intr-un cartier la fel ca celelalte numit Rovine. Copilaria mea a fost plina de vafe, jeleuri in forma de dinti si suc la dozator; Fac parte din generatia copiilor de asfalt. Am inceput sa desenez pereti la 7 ani, iar ai mei nu s-au suparat asa ca am continuat. Sunt inca obsedata de amintirile din copilarie si vreau sa retraiesc neincetat senzatia de copil cu “actipiltele” in buzunar si 5 gume Turbo in gura.

Autor dramatic şi dramaturg. Până acum am scris despre copilărie şi confruntarea cu prezentul. În continuare voi scrie despre copilărie şi confruntarea cu prezentul. Îmi place să lucrez cu actorii şi să mă contrazic cu regizorul. Teatrul forţează limitele, poezia le lărgeşte.

Alina Andrei

Alina Bradu

Scriu şi fotografiez, iar uneori desenez cu cerneală albastră într-un caiet roşu. Cândva voi scoate cea mai frumoasă carte din lume cu şi despre fotografiile pe care le ţin sub pat, în cutii de pantofi. Sau poate că voi fotografia chestii foarte faine la care să te uiţi tu când nu poţi să dormi sau ţi-e dor de ceva şi nu ştii de ce anume. Până atunci pun aici ceea ce fac: www.alinaandrei.blogspot.ro .

Alina Bradu locuieste in Cluj Napoca,are 27 de ani si este momentan preocupata de scari, nori si santiere de tot felul.Ii plac jocurile , filmele, calatoriile, interventiile,animalele , oamenii si ziua de joi.Mazgaleste pe orice suprafata ce ii permite acest lucru si uneori crede in vise. www.mazgalesc.blogspot.com

Anamaria Tatu

Andrei Ogradă

fotografiez câte una, câte alta, câte toate pe rând. scriu noaptea pe stomacul gol, cu dor de oameni vechi şi muzică nouă-n playlist. de curând mi-am făcut casă aici http://www.facebook. com/anacuamic

In the time of chimpanzees I was a monkey. Andrei Ogradă was born in 1984 in Bucharest. He is a self-taught graphic designer and illustrator working freelance since 2009. For side projects or experimental work he uses his alter-ego, Roger Rogue. “It has something to do with X-men, hobos, working out of my backpack, and the freedom of the open road. It ain’t always pretty, but you should try it anyway.”

Boris Peianov

Cool-Haters-Collective

Adevăr - ironie - sarcasm - cultură populară - citate idei - gânduri şi angoase - kitsch - grafică. Planuri mari, mici şi mijloci - the long way. România. Timişoara. Melancolie.

Doi indivizi, Andrei Bucureci si Dan Victor Michiu, s-au cunoscut la un concert Clawfinger. Membri ai vastei grupari muzicale eclectice ‘’Abator-Industries’’ ei exploreaza sonic teme care se pot regasi si in cadrul viziunii ‘’Cool Haters Collective’’, duo-ul de ilustratori format de aceeasi indivizi: dancehall-reggae, cultura pop, experienta psihedelica, subconstientul si psihologia comportamentala umana, kitsch-ul, atitudinea punk rock asupra existentei, filosofia dub, muzica noise, estetica industriala si westernurile clasice. Continua sa produca lucruri impotriva curentului, inecati fiind in clisee techno-intelligent-dance-musicspoken-word.


Dan Ungureanu

Delia Oniga

Ca și atunci, în copilărie, îmi place să rasfoiesc cărțile pe îndelete și să descopăr fiecare imagine alăturată textului. Alerg între diferite proiecte (este singurul sport pe care îl fac); ilustrez cărți pentru copii, pictez și mă implic în cel mai fain festival organizat 100% de voluntari - PLAI.

“Whether by desire or circumstance, can appear to be invisible at times.”

Dezarticulat

Dragoș Platon

Dezarticulat înseamnă povești fără încheieturi. Combinăm mai multe subgenuri artistice: science fiction, horror, pulp fiction, policier, steampunk, transrealism, fantasy ș.a. Dezarticulat e un label artistic care, pe zi ce trece, capătă mai multă experiență, conștiință de sine și membri. Felix Tzele, Diana Necșulescu, Sorin Ghiulea și Valentin Gheorghe. www.dezarticulat.blogspot.com

“Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Nunc urna mauris, molestie vel tempus vitae, porttitor id lorem. Pellentesque habitant morbi tristique senectus et netus et malesuada fames ac turpis egestas. In massa est, vestibulum in sodales eget, rutrum ut sapien.

Gruia Dragomir

ICS

27 de ani. Crescut la periferie, dar cu bune maniere. A studiat Literele şi cultura americană. Pentru bani a împărţit pliante, a aranjat marfă pe raft, a făcut piramide din pungi de făină, a comentat meciuri de fotbal, a făcut asigurări pentru maşini şi alte combinaţii. De plăcere a scris despre autori americani în Noua Literatura, a scris despre Gabriel Scamă în romanul colectiv Rubik şi despre Dr. Gonzo în revista aLtitudini, a tradus Jurnalul pe motocicleta al lui Che Guevara şi a scris pentru mai multe reviste. În prezent scrie despre muzică pe muzica.metropotam.ro şi este copywriter.

Sunt ilustrator noaptea și grafician ziua. Lucrez digital fiindcă nu sunt în stare să-mi pozez desenele, m-aș apuca de pictat dar n-am unde, mi-aș deschide și-un bar dar nu știu să pictez, așa că mă rezum la .jpg .pdf .eps .psd și mă cocoșez peste monitor.

Iulia Tomescu

Jean Lorin Sterian

tshatshke.tumblr.com

A fost făcut pionier pe bricul Mircea, într-o zi de joi, apoi a eşuat ca jurnalist de life-style. A făcut playback cu Grupul Sanitar, a vopsit o şcoală în Maroc, a sărit o singură dată cu paraşuta. Locuieşte lîngă Cişmigiu unde a scris ultima sa carte, Lorgean. Specialist în roluri de film de 30 de secunde. Din 2008 şi-a transformat casa într-un teatru (lorgean theatre) şi de atunci trăieşte dramatic. De curînd şi-a cumpărat o chitară bass la care nu ştie încă să cînte, situaţie tipică pentru tot ce a făcut pînă acum.

Kitra

Livia Plămădeală

KITRA este un ilustrator care traieste si bea bere nefiltrata in Bucuresti.

“Eu de mica mi-am dorit ilustratii sa comit. Dar cum viata e ciudata n-am comis asta de-ndata. Am fost chiar traducatoare pan’ sa fiu desenatoare acum eu art directez si din cand in cand pictez”


M. Vocoban

Manu Băbescu

Vârstă incertă, figură buhăită, umflată de alcool și de nopți nedormite. Am la activ un road-trip pe route 66 și multe tripuri fără bicicletă pe ruta lui hoffman. Îmi plac filmele noir, cafelele, cartea roșie a lui jung și misticismele de tot soiul. Pentru viitor îmi doresc o viață în pustie, cu multă literatură sordidă și o tonă de jazz.

Manu are la activ: 12 ani de pian, 10 de escaladă, 24 de schi, 5 de yoga, 1 tur al lumii, 3 ture în India, un job în publicitate, trei în comunicare. Manu zice că: e important să dai cu capul, să încerci de toate şi să te opreşti la timp. Manu ar vrea: să locuiască în mai multe locuri simultan, să trăiască în prezent, să extragă radicalul din trecut şi să aibă mai des vise vizionare.

Maria Balabaş

Marlene Stanciu

Maria Balabaş este unul dintre acele personaje pe care nu ştii exact cum să le defineşti: mai mult fragment decât linie continuă, mai multă culoare decât metodă de lucru. Părinţii i-au spus: „muzică”! şi de atunci, într-un fel sau într-altul, sunetele i-au ordonat vârstele. În prezent se defineşte prin Dimineaţa crossover şi Avant’n’Gard. Nu crede în rivalitate; are un frate şi câţiva prieteni buni; este vegetariană; în ultima vreme citeşte cărţi de istorie şi de ecologie acustică şi încearcă să se implice în programe sociale.

Domiciliu stabil, vise măreţe şi statut cultural. Şi-am întors fără speranţă Ochii şi-ncepui s-admir Cum stăteau pe raft în şir Acele de siguranţă. (În muzeu de George Coşbuc) .

Matei Branea

Mihaela Michailov

comics, animatie, ilustratie/ umor, absurd, ironic, sarcastic / OMULAN, Hardcomics, Marca Inregistrata, Re:Publik, Omagiu, Esquire, D.O.R. , Stripburger, Planeta Moldova / eat my balkans, branea.ro

De doi ani și jumătate lucrez voluntar la Căminul de vîrstnici Moses Rosen. Acolo am învățat să ascult povești lungi cît istoria, să privesc chipuri în care a scormonit vîrsta, să fiu mai responsabilă faţă de tot ce fac. Cel mai mult și mai mult îmi place să lucrez cu poveștile oamenilor, să mi le imaginez povești spuse la cîţiva ani şi respuse cînd oamenii mici de odinioară cresc oameni mari.

Mihaela Vodă

Mihai Dobre

Casc gura la cladiri pe strada, n-am nicio pasiune serioasa, mai mazgalesc, nu stiu sa gatesc decat bruschete, imi plac ceasurile si Marin Sorescu, as vrea sa invat portugheza si sa ma duc in India, pe melcul meu il cheama Petru, de vreun an imi ingheata picioarele, merg pe munte, vreau pedale rosii pentru bicla, in general migalesc. Inca incerc sa ma dezmeticesc cu viata.

aka Dobrica de la Suie Paparude aka Haute Culture aka The Deep Space Aficionados aka The man with the plan. Nu fac muzica de cand ma stiu, ci doar de cand mi-am dat seama ca pot folosi knobul unui sintetizator, ca pot manevra mouse-ul unui calculator si cabla o boxa priceputa intr-un mixer audio. De scris, scriu din clasa a 4-a pe care am absolvit-o cu dificultate si mai ales din momentul in care mi s-a publicat prima poezie istorica in revista Cutezatorii -Rugaciunea unui Dac.

Mihai Zgondoiu

Mircea Pop

My name is Zgondy, Magic Zgondy! Sunt artist vizual independent, inițiator și coordonator al platformei de artă contemporană „ATELIER 030202”. În proiectele mele artistice îmbin printul experimental, desenul, colajul, arta urbană, video-instalaţia și performance-ul. www.mihaizgondoiu.ro

Fac ce imi place si anume desenez cat pot de mult, in general ce-mi trece prin minte. Inca invat, de obicei stric, acopr, modific si tehnic si dpdv al ideii. Imi place sa retin unele trasee tehnice, sa incerc sa le reproduc si cred ca de asta e nevoie pentru a concepe ceva ce necesita coerenta, sa spunem, o banda desenata, consecventa in procesul din spatele produsului final, cand se cere, in rest tot experimentul este baza.


Miruna Vasilescu

Noper

M-am născut în ‘87 la Dunăre în Giurgiu şi-am terminat Scenaristică la UNATC acum 2 ani. Am făcut tot felul de lucruri, de la scris la organizat partyuri la fanzinuri şi tripuri în lume. Acum am grijă de filmele altora şi plănuiesc filmele mele. Încerc să nu-mi prăjesc minţile cu lucrurile pe care le am de făcut în fiecare zi. E o eră epuizantă dar sunt maxim de fericită că sunt parte din ea.

Octavian Belinţan Scan me!

Octavian Viorel Octavian Viorel este o alta exprimare a ADN-ului oltenesc, un amalgam de “ce-a fost” si “ce-ar vrea sa fie”. Scrie sa-si aminteasca si sa renasca. Si pentru ca altii sa nu uite.

Paul Vîrlan

Rucsandra Pop

Nu mi-am tăiat urechea încă.

Rucsandra Pop a studiat literatura la Braşov, jurnalism la Bratislava, sociologie la Varşovia. În prezent este doctorand în etnologie şi antropologie culturală la Bucureşti. A lucrat ca redactor şi editor la mai multe ziare din Braşov, apoi ca scenarist şi editor de scenarii prin televiziunile bucureştene. În ultimii 7 ani a fost curioasă să vadă dacă poate să facă carieră în corporaţie. S-a dovedit empiric că da. A încercat şi fascinaţia antreprenoriatului, dar s-a ales doar cu o experienţă în plus. În timpul liber, Rucsandra funcţionează ca artist independent şi manager cultural, fiind unul dintre initiatorii Hydra Society, un organism cultural cu mai multe capete.

Salajan Mihai

Sidan ‘Eli’ Hadin

Salajan Mihai-Eugen supranumit de pamanteni Mimi / Selfmademusic / Artur Ditu / Lemmy Caution / Artur Ditu / ink / Indigo_206 / John Terp este un replicant model Nexus iesit in 1985.

Sidan ‘Eli’ Hadin, nascut pe 22 decembrie 1989 in zodii, se crede nemuritor dar este uneori un maestru, cateodata o balerina, deseori un trubatur si in general o fufa.

Sinboy

Vlad Tăuşance

Sinboy is a Bucharest based illustrator who enjoys graffiti, skate graphics, booze and trash punk blues. www.behance.net/sinboy

Jurnalist, scriitor, de obicei. Publicitar, activist politic, de curând. 32 de ani, 75 de kilograme, responsabil și oarecum mainstream, de voie de nevoie.


romaniandadacorner de Sidan ‘Eli’ Hadin

Mi-a zis odata unu’ hodoronc tronc intr-un club ca albul e culoarea la care viseaza gandacii. I-am zis sa se duca sa danseze, ringul e aproape. Sa asculte muzica si sa uite de el, sa intre in ritm si sa simta cum corpul incepe sa surfeze valul, fluxul si refluxul beat-ului, sa fie una cu el si apoi, cand e atat de relaxat incat prevede ce va urma in sunet, in muzica, sa-si puna mainile la urechi si sa-si spuna calm, cu voce tare: respira, ideea e sa fii normal. S-a uitat stramb la mine, lung de stramb si a facut un pas inainte aplecandu-se cu fata spre urechea mea. ‘Ce-ai zis?’ Mi-am dat seama ca nu a inteles nimic. Am facut un pas in spate si zambind i-am zis sa se duca sa danseze, ringul e aproape. Sa asculte muzica si sa uite de el, sa intre pe vibe si sa simta cum corpul incepe sa surfeze valul, fluxul si refluxul beat-ului, sa fie una cu el si apoi cand e atat de relaxat incat prevede ce va urma in sunet, in muzica, sa-si puna mainile la urechi si sa-si spuna cu voce tare: respira, ideea e sa fii normal. Omul a dat din cap intr-o parte si-n alta ca si cand si-ar trosni gatul, si-a ridicat manecile de la sweater cu doua miscari scurte si a inceput sa se miste fluid..lent si fluid in fata si in spate, creand unghiuri din ce in ce mai ascutite intre el si podea, simtind din ce in ce mai tare starea armoniei sonore. Respira, mi-am spus uitat in uimire, omul asta chiar simte. Un clopot a sunat in muzica si sunetul l-a facut sa vibreze din tot corpul. Apoi a inceput beat-ul. Si a inceput si el. Nu era o piesa rupta de bass ci mai degraba un ambient mai cu personalitate si omul dansa intr-un fel care m-a lasat cu gura cascata. Intelesese. Dansa in felul ala in care se danseaza sincron in super videoclipuri. Chiar e sincron, observ in dreapta si in stanga lui inca doi dansand odata cu el, copiindu-i miscarile la milimetru. Pun paharul pe bar si ma frec la ochi. Oamenii din drepta si stanga lui erau tot el. Imbracati identic, aratand identic si dansand intr-un sincron perfect. In timp ce imi duceam mainile sa ma frec la ochi a doua oara, observ alti oameni frecandu-se la ochi. Pe ring sunt cinci oameni identici dansand, care s-au oprit cu mainile la urechi, in aceeasi pozitie la stopul dj-ului. Piesa se schimba si-mi dau seama ca visez. Realizandu-mi noul statut iau de distractie o sticla mare de pe bar si mi-o sparg in cap. Durere. Ma sprijin ametit de un scaun care se dezechilibreaza, simt ca nu mai vad cu un ochi. Clar nu visez. De pe ring cei cinci muschetari siamezi imi sar in ajutor. Spectacolul e grotesc si nu stiu de ce il vad in relanti. Cinci fetze identice devenite sinistre, toate in jurul meu, jur care se invarte, moment perfect de atac de panica ajutat de un creier care does not compute. Muzica se transforma intr-o lamentatie si eu am in fatza mea demoni. Imi sterg sangele de pe ochi si incercand sa focalizez, imaginea imi devine din ce in ce mai arsa pana la alb din ce in ce mai luminos. Alb. Culoarea la care vizeaza gandacii..Eram constient dar nu puteam sa gandesc, gandea albul pentru mine, flux si reflux, si apoi incet incet stingerea. M-am trezit sprijinit de un perete zdruncinat constant auzind o voce repetand: ‘respira, hai respira’. Am deschis incet ochii: ‘Dar ce, m-am oprit vreodata?’ Fata, vadit precipitata de situatie s-a blocat la cuvintele mele si in sperietura ei a inceput sa rada. Eram foarte ametit, ma durea capul si o mana. In fatza mea era o femeie foarte inalta. Atat de inalta incat de-abea dupa ce am observat cat e de inalta am observat si cat e de slaba. Era si draguta intr-un fel. Dar cuvintele inalta, slaba si draguta alaturate dau clar alta conventie decat infatisarea ei. M-a dus la ea acasa. Am realizat ca e o femeie foarte interesanta. A doua zi ne-am casatorit. La nunta a venit si tipul care dansa in club. Era fratele ei. Culmea ironiei. Si am trait fericiti pana la adanci batraneti. Vive la revolution!


ilustraĹŁie de Adriana Doi


2012:

shift happens? de Irina Bako

“There are no passengers on spaceship earth. We are all crew.” Marshall McLuhan Seth Godin (ideolog, orator supercarismatic și autorul celor mai populare cărți despre marketing din ultima decadă) are o ipoteză foarte interesantă despre recentele schimbări de atitudine ale majorității mondiale, schimbări pe care le resimțim cu toții de la o vreme încoace, mai ales dacă trăim zi de zi pe internet. Într-una din cărțile lui de anul trecut, We Are All Weird, Godin povestește despre un paradigm shift care ni se întâmplă tuturor de la un timp încoace. Datorită internetului, mulțimea omogenă care impunea standardele până acum s-a divizat în indivizi care aleg să fie remarcabili, care se diferențiază unii de alții prin preferințele lor din ce în ce mai specializate și care redefinesc în permanență normalitatea. Ciudatul e noul normal, pentru că e normal să nu ne conformăm, e normal să alegem ce ni se potrivește, să căutăm alți oameni la fel de speciali ca noi. Accesul la atâta informație (în contrast cu lipsa ei în cazul generațiilor de dinaintea noastră) ne face să fim din ce în ce mai selectivi în relațiile noastre interpersonale, mai ales când e vorba de relații online, unde chiar avem de ales. Internetul ne-a reorganizat în triburi și ne-a făcut să ne updatăm semnificativ criteriile de selecție. Cu toate acestea, am rămas tot aceeași majoritate cu nevoi și dorințe comune - doar că una mai interconectată, mai fluidă, mai inteligentă. În mod surprinzător, nevoia de a căuta alți oameni ca noi (folosindu-ne de tehnologia care se reproduce din ce în ce mai rapid) ne-a apropiat mult mai tare decât atunci când eram o simplă mulțime. Anul trecut a fost un an al majorității, al spiritului de comunitate, al sharingului (ce păcat că limba română nu are echivalent pentru cuvinte ca sharing, shift sau awareness), al precedentelor pentru mari transformări la nivel planetar; 2012 continuă în forță cu alte manifestări interesante ale conștiinței noastre colective, fenomenul global din care, vrem, nu vrem, facem cumva cu toții parte. Nu fac nicio trimitere spre misticism când zic manifestări ale conștiinței noastre colective, din contră; mă refer la idei sau trăiri concrete pornite din world brain, din cortexul informațional, din noosferă sau din intelectul comun - sunt o grămadă de feluri în care i s-a spus conștiinței colective de-a lungul timpului (printre denominatori se numără scriitori ca H.G. Wells, Emile Durkheim sau Douglas Hofstadter, cosmiști ca Vladimir Verdansky și futurologi ca Ray Kurzweil), însă toate se referă la unul și același lucru. Conștiința colectivă e totalitatea lucrurilor pe care le spunem, gândim, simțim, imaginăm sau proiectăm ca indivizi, lucruri care de vreo zece ani încoace se stochează, sortează și se reunesc online.


folclor românesc contemporan. (mainly)

DragoČ™ Platon_ Unfortunately, nothing can save us


C-OM-UNITATE de Ioana Cotulbea ilustrații de Andrei Ogradă

În ultima vreme, mici comunități alternative au apărut prin lume ca ciupercile după ploaie. Sporii de nevoi de libertate, unitate, egalitate, armonie și altele pe care le găsim în societate într-o formă marketată și maltratată, au sporit dorința de sistem alternativ și credința că îl putem crea, acum aici.

Rage against the system Trăim în orașe din ce în ce mai mari, din ce în ce mai aglomerate, într-un ritm din ce în ce mai alert și suntem trainuiți să ne placă asta, să avem nevoie, să tindem către din ce în ce mai mult. Ne dezvoltăm aptitudinile, ne perfecționăm, ne antrenăm metodic și direcționat intelectul, puterea de procesare, creativitatea, progresăm. Alergăm non-stop în viteză și cu pași mari. Suntem mereu un pic în urma timpului, avem constant frustrarea că ar fi fost mai multe lucruri pe care le-am fi putut face în același timp. Iar timpul trece mereu pe lângă noi. Din ce în ce mai, mult, repede, non-stop, for ever and ever. Amin Câteodată, sunt momente în care găsești timpul să te întrebi ce faci de fapt. E greu să găsești de bunăvoie timpul ăla când ești prins în vârtej, rar te gândești că o asemenea întrebare își are sensul. Când nu sunt griji, soluții, permutări, frustrări, fluxul de gânduri se desfășoară oricum în concordanță și în sincron cu fluxul informațional din jurul tău. Momentul de supra-luciditate intervine de obicei când deja s-a instalat o criză, când supraplinul a reușit în mod ironic să strivească tocmai structura pe care funcționează. E un shift natural atunci când nu mai știi nimic. E punctul 0, când timpul stă pe loc. E o iluzie. Dar e iluzia ta. Tot restul e de asemenea iluzie, dar a altora, o iluzie comună care tinde să fie universală și nu ține seama de iluziile individuale. De fapt și de drept individul nu mai contează prea mult în societate, e o rotiță ca toate celelalte, dar este învățat de mic să se mențină în competiție, să fie câștigător, să fie cel mai, o sarcină extenuantă pentru că în jurul nostru în contextul ăsta sunt numai competitori. Târâm așadar după noi frustrări că nu am putut face mai mult într-un timp mai scurt, că nu am putut fi mai productivi, că nu am putut ține ritmul, că am fost furați de visare, că nu mai suntem cei mai. Societatea perpetuează în ea însăși un constant sentiment de nemulțumire personală și de grup. Fiecare dintre noi ajută la asta și constant încercăm să îndepărtăm acest sentiment devenind mai performanți. Ne avântăm mai

departe, mai repede, mai precis, cu gândul la succes, până când totul devine o cursă cu obstacole din care noi vedem doar linia de finish. Ne autocondiționăm și prin asta ne alienăm de restul oamenilor, de noi înșine, de tot. Rage against the machines E deja o dramă comună sintagma suntem niște roboței, deși până deunăzi era considerată o ironie superficială a omului care nu e în stare să se integreze și să țină pasul cu evoluția socială, o răbufnire ușor disprețuibilă a multdisprețuitului ratat. Dar astăzi suntem cu mic cu mare, la înaintare, o armată de roboței. Conlucrăm către un scop comun, către o iluzie comună, asta ne ține în continuare în picioare în mișcare și ne convingem că asta e convenția, asta e iluzia, alta n-ar putea fi, așa că facem ce-i mai bun din ce e, din țânțar armăsar, din căcat praștie. Ne punem toate resursele la bătaie în slujba ei, a iluziei majorității. Și creăm la nesfărșit noi modalități prin care să ținem închegat, în continuă mișcare, tot acest mecanism social autosuficient, autogenerator. Îmbrățișăm statutul de rotiță ca o responsabilitate demnă, care vine de undeva de peste noi și ține de evoluția omului ca specie. Construim la rândul nostru roboți (de data asta mașinării la propriu) din ce în ce mai complecși, mai evoluați, mai inteligenți și ajungem, nu prea greu, să creăm mașinării care să ne depășească actualele capacități mentale, de stocare și procesare de informații. O direcție pragmatică, utilă, care în perspectiva Creației ca redută absolută capătă valențe ideologice. De curând am reușit să creăm un nou tip de competitor. Se numește Inteligență Artificială. E încă la grădiniță, dar e un Făt-Frumos care crește într-o zi cât oamenii-n sute de ani. I-am conferit condițiile propice pentru o evoluție fabuloasă și fabulos de rapidă. E un copil frumos pe care îl creștem după principiile pe care noi înșine ne consolidăm existența. Are patternuri, are ritmicitate, are sens, un singur sens. Suntem dumnezei. Iar acest copil e acum pe punctul sa ne depășească și să intre într-o sferă peste capacitățile omului de perceție.


1111

de Andrei Ivănescu

Vântul ce adie pe terasa blocului are o consistență blănoasă, moale. Zeci de etaje mai jos, traficul continuă, mut, colorat, ca un teatru de păpuși. Casc și îmi intind picioarele până pe scaunul de vis-a-vis. Miroase a castani și plajă în același timp, cineva cântă un la mulți ani în depărtare. Am vrut liniște deplină, dar mă mulțumesc cu asta. Urcând greoi treptele către terasă, am închis toate ferestrele și acum zac, proptit într-un spătar moale. Trag agale dintr-o țigară pe care nu-mi amintesc să o fi aprins. Vânt, soare și fum mentolat - încerc din greu să mă conving că sunt afară, dar parte din mine asociază în continuare invers: afară populat, înăuntru izolare. Apare patroana - creolă, ochi vii. Aduce o carafă mare cu limonadă, inspir și îmi scufund privirea în ea, iar suprafața lucioasă reflectă corect norii de deasupra. Îmi mai aprind o țigară și încep de la 1-0. Doi mă privește cu expectație, buzele ei cărnoase încleștate pe paiul roșu aprins. - Două sute de mii de ani de evoluție și nu ne-am schimbat cine știe ce pe dinafară. Dar la nivel operațional suntem cu totul altă specie. Gândim altfel, relaționăm altfel. Depinde cum tai felia. Anatomic, semănăm cu primii hominizi. Dar uită-te cu ce ne ocupăm. Mai sorb niște limonadă, toți mă privesc. Trei se joacă distrat cu degetele, nu intră încă în joc. Doi așteaptă, încordată. Îi întorc privirea și continui: - Anatomic vorbind, am involuat, chiar. Dar specia, per ansamblu, e alta. Înainte de un anumit prag istoric, nici măcar nu poți vorbi de “omenire” sau umanitate. Poți să zici specia umana, ca ramură a unui copac genealogic de maimuțe, atât. Acum, însă, chit că avem o masă numeroasă de indivizi fundamental la fel ca purtătorii de bâte, deasupra lor sunt cu totul alte specii. - Deasupra? Trei și Patru și-au lungit gâturile, Doi mă privește tăcută, fără a-și dezlipi buzele de pe pai. - Deasupra a ce? - Deasupra mea sau a ta suntem noi. E o epocă a colectivului, dar, de fapt, e un nou individual. Ca o aglomerare de celule ce capătă un sens colectiv. Trei se întoarce către mine, atent. Doi mă întrerupe: - Vorbești de oameni ca despre un coral. - Adică? - Păi, colonia are un sistem nervos distribuit, niciun polip în sine nu gândește, dar organismul se descurcă printr-un set de reflexe programate în însăși așezarea și morfologia lor. Nu e cazul comunităților umane, în care fiecare are un punct de vedere. Nevoia de autoexprimare, de individualitate.. - Iluzii. Nevoia de autoexprimare pe scară largă e ceva nou. E o forță egală și de sens opus cu nevoia de apartenență. Pendulăm între astea două pentru a ne putea raporta la societate. Suntem educați o vreme ca indivizi, dar nu durează mult până să fim nevoiți a ne intregra într-un grup. Până și educația aia în sine, șapte

ani de acasă, ne programează pentru a interacționa social. Maniere, fond de cunoștințe, vocabular. Toate sunt instrumente de interacțiune. Expir mulțumit. Norul de fum și “instrumente de interacțiune”. Plutește între noi câteva secunde, se dizolvă încet. Tot 100. - Cu toate astea, un individ poate fi autosuficient. - Dar nu și eficient. Marchez, sorbind din limonadă, îmi plimb ochii de-a lungul mesei. Mă apropii de 101. Trei, aplecat înainte, coatele pe masă, mă privește interesat. Ochii lui Doi, aprinși, ostili. Pufnește nemulțumită și se lasă pe spate. AFK. Reiau. - Uite un exemplu cât se poate de banal - ia orice corporație. Născută din interese comune, e un organism para-social care trăiește la fel ca mine și ca tine. Mai mult, chiar, odată cu mine și cu tine. - N-aș zice chiar interese comune, corporațiile au un singur interes - profit, se repede Patru. În tonul lui simt o convingere aproape religioasă, dar prost fundamentată. În obrajii lui de hamster stau înghesuite versuri de melodii, laolaltă cu documentare indie și cuvinte grele prinse din zbor prin bucătăria părinților. - Am trecut de momentul ăla. Și noi, de-a lungul istoriei îndepărtate, eram ahtiați numai după mâncare și reproducere. Întocmai, corporațiile au evoluat deasupra unor nevoi pur egoiste. În fond, niciun organism îndeajuns de evoluat nu poate rămâne așa. Totuși, există cooperare interesantă și cooperare tâmpă. Albinele, de exemplu, lucrează pentru un scop necunoscut lor, dintr-o ordine naturală, ce le asigură numai supraviețuirea. Nu au dinamica socială, structurile create sunt fixe. Lipsesc niște calități fundamentale ale speciei: adaptabilitate, individualitate, empatie. - Nu poți să compari insecte cu mamifere, intervine Trei. Complexitatea cerebrală, dependența de grup pentru supraviețuire, pur și simplu nu e fair. - Întocmai. Dar orice specie are mutații - poate că odată la o mie de ani apare o albină fulminant de deșteaptă - pentru condiția ei. Dar cum sistemul este rigid, neadaptabil, ea nu își găsește loc în colectiv și probabil moare ostracizată. În general, un individ mutant nu este îndeajuns încât să salveze o specie întreagă în cazul unor schimbări de mediu sau pericole externe. Deodată, figura lui Trei capătă scânteia celui care a găsit punctul slab al argumentației, și se pregătește să îndese dinamita înăuntru: - Dar tu nu vorbești de un mutant aici. Vorbești de o idee, enunțată de un individ. Condițiile sunt implicite, pericolul e identificabil, tot ce lipsește e un tip care arată eficace cu degetul. Ia-l pe Al Gore cu încălzirea globală. Omul nu a inventat nimic, probabil că nici măcar nu și-a scris singur replicile, dar e un purtător de drapel cu deschidere largă pentru un subiect cât se poate de evident.


ilustraĹŁii de Alina Bradu


Ce manâncă un iepure trist de Alexandra Pâzgu

În drumul spre lăptar am întâlnit un iepure nelămurit. Se stresa din cauza compoziției absurde a lumii. Căuta în zadar răspunsuri la pietricele filozofale. Se lăuda cu experiența lui bestială în ale lumii. Căuta, un loc să poposească. S-a așezat în iarbă și a început să se certe cu bruma. Iepurii nu plâng, lor doar li se umezesc mustețile. Grădina cu morcovi era în fața lui. Dar iepurii triști nu primesc mâncare. Zâmbind, s-a dus la grădinar și i-a urat bună ziua. Bună ziua i-a răspuns că nu-i acasă. Iepurele a furat. Morcovii din pivnița oamenilor sunt degerați. Nici un iepure fript n-ar da doi ghionți pe așa ceva. Oamenii mănâncă morcovi. Oamenii mănâncă iepuri. Morcovii mănâncă iepuri și oameni. Iepurii mănâncă morcovi. Iepurii mănâncă oameni.


Dan Michiu_wolf


Casete eclectice de Mihai Dobre ilustrație de Daniel Gaciu


Deunazi m-am impiedicat in podul casei mamei mele de cutiile cu casete BASF, TDK sau ORWO… desirate si mototolite, cu benzile expandate si picioare de paianjeni rupte presarate de-a lungul lor, semne distincte ale jertfelor de odinioara pe altarul muzicilor de caseta. Mi-am inceput hegemonia cu o mica uzurpare a suprematiei mp3-ului, wav-ului si mai stiu eu carui format digital existent de care probabil inca nici nu am auzit… In plina expansiune a tendintelor vintage (deh... se poarta si in muzica analog versus digital) s-a strecurat si la mine ideea unui top al muzicilor preferate pe care le ascultam la walkman, casetofon sau combina muzicala , fie in plimbarile de miercuri seara din Parcul Aviatorilor, fie in masina Dacia a parintilor sau la ceaiurile dansante de sambata seara din cartierele protipendadei comuniste, de langa Televiziunea Romana. Incep cu domnul Richie Hawtin aka Plastikman aka dezlantuitorul petrecerilor de vis de la malul marii negre, cu o piesa foarte acida, mai ales daca ar pica dupa ce vecinul de deasupra te-a tinut tot weekendul cu radioul pe Romantic FM. Plastik City de pe primul album din 1993 se merita.. si pentru ca e usor de derulat fiind la inceput de caseta ..hihihihi Ca sa ramanem tot in zona acid-ului am mers mai departe catre Speedy J. Nu e vreo jucarie de pe cartoon network, ci un domn onorabil, din gasca halucinogena de videcoclipuri K7, care puteau fi vazute acu vreo 11 ani chiar si pe tv-urile romanesti.. ma rog… pe una singura careia nu ii dam numele… Gspot reprezinta poate cel mai important nume al productiilor sale care mie unu mi-a placut foarte mult.. une fois… demult…. LFO reprezinta deja o alta ceata focusata pe muzica electronica inteligenta... in engleza ii zice inteligent dance music IDM.. alaturi de aphex twin si squarepusher, domnul Mark Bell, fost producator al lui Bjork sau Depeche Mode (daca nu ma insel), alaturi de un vecin sau ruda, a intocmit acest proiect cu nume de componenta de sintetizator. O componenta ceva mai speciala, folosita ceva mai putin in zona muzicii de petrecere de pe la noi…. We are back pare mai degraba un dezmat al farfuriilor, filtrelor de cafea si lingurilor din bucatarie.. dar daca asculti ceva mai atent, sigur o sa simti nevoia sa dai butonul de bass ceva mai tare….. Tot pe taram britanic si tot din adunarea, usor insolenta, de inteligent dance music fac parte si Autechre… aici am niste rezonuri cat se poate de personale pentru care am ales-o. Duet format din Rob Brown si Sean Booth au avut inspiratia, sa zicem, sa isi aleaga cu migala argintaria din casa, pe care sa o puna tacticos pe masa din sufragerie unde se va servi cina. Basscadet e o piesa din perioada cu armonii ambientale de mare calitate a trupei, trupa care mai apoi, usor usor a cotit-o spre o zona extrem de dizarmonica…. asadar.. ne scurgem si noi, usor usor catre a 6-a piesa…. Heliopshan a domnului Richard D. James aka Aphex Twin… poate cea mai frumoasa melodie ever din zona muzicilor electronice. Despre James nu are rost sa zic mare lucru, decat faptul ca piesa in cauza am inregistrat-o de pe o caseta originala a unei vedete din pro tv… hahahahah…. albumul se numeste Selected Ambient Works si vi-l recomand… chiar si pentru masochistii care colectioneaza viniluri… inca…. Ken Ishii provine, ca un adevarat samurai, dintr-o provincie japoneza al carei nume nu il cunosc… l-am descoperit tot pe compilatiile video fantasmagorice K7 si merge foarte bine pe orice caseta, exact in ordinea pe care v-am povestit-o pana acum. Aviz unor digei mujdei ca piesa circular motion nu se mixeaza chiar cu orice detroit shit, si de preferat ar fi sa renunte la formatul ei MP3.. e ca si cum ai scoate un vin vechi din sticla lui originala ca sa il pui intr-o farfurie adanca in frigider…. nu merge…. Piesa Atomic Moog a celor de la Coldcut e cat se poate de reprezentativa pentru curentul britanic de muzica electronica cu seva in dub si muzici rockiste… cei doi domni de la Coldcut sint si intemeietorii labelului de mare anvergura Ninja Tunes, unde si-au facut loc o gramada de artsiti high class ca dj food, amon tobin sau the bug.. Uite asa ne-am rostogolit la piesa numarul 8… am ales o piesa mai putin cunoscuta din repertoriul celor de la Underworld. Rowla e compusa in 1996 si alaturi de hitul binecunoscut Pearls girl face parte din albumul meu preferat de la ei: Seconda Toughest in the infants. Zuper class!!!! Numarul 9 pe caseta… e posibil dat fiind lungimea pieseleor alese sa fi trecut deja pe partea b… nu mai putin importanta decat prima parte… Pe Brian Eno cred ca il stie mai toata lumea… iar daca nu il stie, sa bage repede degetele pe tastatura si sa caute pe wikipedia. De la el as fi putut alege An ending (ascent), probabil una dintre cele mai cunoscute piese ale lui de pe si mai cunoscutele coloane sonore de filme mari…. Am ales insa Discreet music, producatorii stiu de ce…. o piesa care tine foarte mult, insa banda nu s-a terminat…. Numarul 10 e The ORB. Alex Paterson si Jimmy Cauty au compus o piesa minunata cu un sample de voce foarte sexy. Little Fluffy Clouds. Merita sa modulezi un pic butonul de volum si sa ridici geamul de la masina ca sa intre are curat.. Ultima piesa apartine celor de la The Cure. Plainsong are un loc aparte in albumul Disintegration, pe care l-am avut in original, pe caseta, exact in anul 1989 cand a fost scos pe piata. Bineinteles trimis de niste prieteni europeni cu inima mare, intr-o perioada cand mai toate pachetele trimise din strainatate iti ajungeau desfacute la posta.. E o piesa usor apocaliptica, de pe un album de anvergura.. merita incheiata ce-a de-a doua parte a casetei cu ea. Daca vrei sa o asculti din nou nu iti ramane decat sa o derluezi.. sa o scoti cu curaj si sa te folosesti de un creion sau pix ca sa nu strici capul casetofonului. Si… crede-ma! Nu e deloc o tehnologie din trendul analog.. pur si simplu.. a fost odata….


INTERVIU EZOTERIC Lui M-S, oriunde te-ai afla de M. Vocoban ilustrații de Kitra

Florin Lif este specialist în științele oculte, cercetător și director al SC. Gnoza S.R.L. (unic producător al băuturii Gnozi-cola), autor a numeroase studii în domeniul ezoterismului, din care amintim Șerpii cosmici (1999), Costumul lui Adam (1992), Cola: istorii paralele (1991, 2002) și președinte (din 2009) al Societății Ezoterice Barbu Mumuleanu. Aflat la București în turneul de promovare a noii sale cărți Reptila: ezoterismul între adevăr și ficțiune (2012)1, l-am invitat la redacția TATAIA pentru afla câte ceva despre ideile sale.

EU Cum ați ajuns să practicați această activitate? EL Activitatea ezoterică o practic din 1985, mai precis de la vârsta de 30 de ani. Eram atunci student la Facultatea de Automatică și Calculatoare din București. EU La 30 de ani? EL Da. E o poveste mai lungă. M-au dat afară în 80 vreme de cinci ani, pentru că purtam barbă. EU Și în 85 v-ați întors? EL Da, m-am întors și apoi am plecat din nou. Am stat numai câteva luni la facultate. De atunci datează studiile mele cu băutura Pepsi. Care au apărut după 90 la Editura Alfa din Brăila. EU Am înțeles că de la dumneavoastră vine experimentul cu bucățica de carne crudă. EL Da, eu am făcut prima dată acel experiment în apartamentul meu din Dr. Taberei. Dar acela a fost numai unul dintre ele. Am făcut sute, dacă nu mii de experimente. Și cu carne și cu legume. Și cu alte obiecte din gospodărie: pantofi, haine. Chiar și pisica am băgat-o în pepsi. Am și un tabel în cartea mea cu diverse rezistențe... EU Pisica? EL Da. M-aș fi băgat și pe mine dar nu aveam atâta Pepsi. M-am băgat după revoluție când am avut mai mult. Am estimat că corpul uman poate rezista în jur de 300- 400 de zile imersat în acest lichid polifazic biocarbonat (Pepsi cum i se zice popular). Aproape cât cartoful. Care pare el fragil, dar are o rezistență fenomenală în lumea vie. Dar de departe iuta este cea mai rezistentă. Stă și cu anii. Bumbacul, pe de altă parte, rezistă foarte puțin. O săptămână și gata. Eu de aceea am și renunțat la bumbac. Îl folosesc

1. A cărei recenzie o veți putea citi în următorul număr Tataia.

numai pentru căptușeală. În rest nu port decât iută. EU Și nu e incomod? EL La început, dar te obișnuiești. EU Și de ce Pepsi? Adică, cum ați ajuns la băutura asta? EL Domnule, e o chestiune istorică. Cine a inventat acest Pepsi? Ai idee? Un farmacist american, Caleb Bradham. Ei bine, farmacistul acesta nu era fitecine. Știa niște lucruri. Nici până azi nu se știe ce punea el în băutura lui. Dar se știe că era conectat la anumite realități - au fost și niște cărți scrise pe treaba asta. Omul ăsta făcea alchimie de fapt: era vorba de un elixir acolo, nu de orișice. EU Și ce voia să facă cu elixirul ăsta? EL Caleb - ce înseamnă caleb? În limba ebraică înseamnă câine. Câinele, se știe, e un animal psihopomp. Rolul lui era să ghideze oamenii către o altă dimensiune, la care era el însuși racordat. Racordarea asta se face prin practică, nu e ușor. Părul spre exemplu joacă un rol esențial în această racordare. Nu v-ați întrebat niciodată de ce avem noi, oamenii, păr? Ce, credeți că e doar de la maimuțe? Părul funcționează ca o serie de mici antene. Tocmai de aceea noi oamenii avem păr tocmai în acele zone unde poate fi semnalul preluat mai ușor și de unde trece printr-o serie de tranzistori biologici. Ăsta e rolul creierului, al organelor de reproducere. Și de aceea, iată, indienii, misticii lor adică, au toți părul lung. Și barba la fel. EU Și de unde vin semnalele acestea? EL De unde să vină? Din alte realități, superioare sau inferioare, după caz. Care au fiecare interesele lor - adică să ne ridice sau să ne coboare.


TREI CHAPLINI

ÎN GENERATIA LOSERILOR , de Miruna Vasilescu ilustrații de Octavian Belințan

Habar n-aveam că-mi plac comediile americane. Credeam că sunt genul ăla care iubește dramele și ciudățeniile. Poate e vârsta, dar chiar m-am săturat să sufăr la filme. Vreau să râd, așa cum râdeam la Tom și Jerry. Să dau în mintea copiilor, să le văd bând și fumând de plăcere. Așa că asta e un fel de pledoarie pentru filmele alea care de obicei trec pe lista neagră a intelectualilor și artiștilor - filme comerciale. Sigur, chiar e posibil să nu funcționeze pentru toată lumea - atenție sunt scârboase, absurde și aduc în prim plan detalii intime pe care nimeni nu le recunoaște. Ceea ce vă propun este o viziune de-a-ndoaselea a următoarelor trei filme: Superbad, Napoleon Dynamite și cel mai recent, Bridesmaids. Dacă luăm plot-ul, și nu execuția, toate trei sunt drame (privite prin ochii personajelor principale mai că dau în tragedii), nu comedii. Haz de necaz și râsul plânsul. Așa cum Chaplin era amuzant, dar de fapt nu era prea fericit, așa și filmele astea își supun eroii unor experimente sadice. Își bat joc de ei și-i trec prin cele mai penibile situații imaginabile doar pentru că loserii sunt blestemați să demonstreze cu fiecare prilej că sunt loseri. Partea interesantă e că niciunul din ei nu e mai loser ca noi. În fond, ce-nseamnă loser? Adolescenți deloc populari catalogați ca tocilari care întârzie să-și piardă virginitatea? Femei ajunse la 40 de ani care n-au relații stabile și nicio fărâmă de succes deși își doresc ambele lucruri din toată inima? Un tip care la 17 ani e bătaia de joc a tuturor și nu-și găsește locul într-o societate de-a dreptul retardă pentru că el e clasificat ca fiind cel mai idiot dintre toți? Nu prea sună bine și cred că măcar o parte dintre noi am trecut prin astea sau ne temem să nu ne-ndreptăm spre acolo. Așa că, hai să le-ngăduim acestor minunați ratați o fărâmă de glorie și să-i luăm la puricat cu universurile lor incredibile cu tot.

Napoleon Dynamite

Napoleon Dinamită - de la nume pân’ la look, totul în el țipă terminat. Păr creț de nepieptănat, dinți mari care nu-ncap în gură, ochelari de idiot, patru membre incapabile, oftat enervant și dificultăți grave în comunicare - o capodeperă a nerdsploitation-ului. În film mai sunt și toți acești oameni bizari cu care umblă - vărul rahitic cu mustață care agață gagici din ghetto-ul Detroitului pe

net; unchiul frustrat că și-a ratat viața care se mai poate lăuda doar în fața nepoților (de parcă i-ar păsa cuiva); singurul prieten - hispanicul care îi fură partenera de bal și nu e nimic mai mult decât un latino calm cu mustață și familie numeroasă; majoreta și fotbalistul standard blonzi, fără creier și plini de remarci stupide; bunica aventurieră și semi-senilă care-și sărută zilnic lamele din spatele casei - toate astea par aproape apocaliptice. Singura salvare e o fată dulce care se-mbracă în haine colorate și, culmea, pare să-l placă. Momentul cel mai frumos cu ea aproape că șterge din memorie tot lanțul de situații la limita grotescului în care l-am văzut pe Napoleon - dansează abia atingându-se ca niște virgini ce sunt pe Time after Time a lui Cindy Lauper. Sunt chiar simpatici și mi-au adus aminte de primul sărut franțuzesc, chiar dacă eram cu vreo 5 ani mai mică decât ei când s-a-ntâmplat și chiar dacă probabil pentru ei o să mai treacă mult și bine până să se țină de mână măcar. În fine, din combinația asta de nătângi ies neașteptate experimente: băiat blond, creț, timid care umblă în moonboots și habar n-are de niciun sport sau orice altă activitate tipic masculină; cele mai simpatice animale, lamele, plus cele mai fantastice animale, ligrii (lion+tiger); cel mai neașteptat cuplu aka vărul subdezvoltat și negresa super hot și, peste toate, o coloană sonoră care punctează cum trebuie momente absurde. Apoi există în film și momentul lung în care Napoleon dansează extraordinar pe Jamiroquai - unul dintre momentele alea din filme care ar trebui puse cot la cot cu alte minunății de gen cu personaje romantice și de cele mai multe ori foarte hype care dansează singure în cadre lungi și statice (vezi Noul Val Francez, Jarmusch, Claire Denis și altele).

Singura problemă care cauzează pe alocuri reacții de oripilare este că regizorul ăsta are un (ciudat zis) talent sau, de fapt, n-are nicio jenă să lase momentele să se scurgă în toată splendoarea lor. Dacă-l mai pune și pe Napoleon să fugă cât îl țin picioarele complet nonatletice, cu fața imobilă și mâinile atârnându-i blegi pe lângă corp, totul devine o caricatură, un desen animat care chiar nu e pe gustul tuturor. Doar că, realist vorbind și empatizând bolnăvicios, chiar știam puști ca ăsta. Unii dintre ei au supraviețuit anului 2012.


DILEME PROFESIONALE SI , AFACERI SOCIALE de tausance

D

intre marotele politicii românești preferata mea rămâne Guvernul de Tehnocrați. Din patru în patru ani suntem pe cale să fim salvați de către adevărații profesioniști, mesianicii businessmani care, din altruism și prea mult timp liber, vor reșapa destinul nostru național. Din fericire sunt oameni care s-au săturat să-i aștepte și s-au apucat, între timp, de afaceri. Afaceri sociale. Hai să fim înțeleși de la început, oamenii de afaceri sau profesioniștii din varii domenii nu au ce căuta în politică. Mentalitatea antreprenorului sau eficiența consultantului se bat cap în cap cu luptele de uzură din partide sau plictiseala de moarte din ședințele parlamentare. Afacerile de succes nu sunt democrații – jocul politic general acceptat ca valid în lumea civilizată – ci dictaturi militare – nu întâmplător în marketing folosindu-se concepte împrumutate din armată: divizie, strategie, campanie etc. Din cauza asta, și nu numai, cei 15.000 de specialiști promiși pe vremuri de CDR rămân unul dintre cele mai bune bancuri din istoria recentă și tot din cauza asta Guvernul MRU s-a sfârșit adolescentin de precoce. Politica nu este un areal propice pentru oameni eficienți și orientați pe rezultate, este, cu mici excepții, un fief al conspiratorilor paranoici și combinatorilor abili. Politica nu cere performanță, ci loialitate, nu este orientată pe rezultate, ci pe popularitate. Da, știu, situația se regăsește și în multe corporații – peste anumite dimensiuni mamuții din business încep să copieze politica, nu degeaba cer drepturi egale cu cele ale statelor naționale. Profesioniștii din jurul meu au o repulsie, oarecum motivată, față de politică. Deprimaţi de lipsa de opţiuni reale, votează doar în situaţii extreme – poate vă amintiţi de Iliescu vs. Vadim – şi se ţin cât de departe pot de jocul

de-a partidele. Sunt însă frustraţi că nu pot schimba lucrurile din jurul lor, că nu pot proiecta în viitorul colectiv aşa cum reuşesc să o facă în viitorul personal. Ar vrea oraşe mai curate, educaţie mai performantă, străzi deschise pietonilor şi nu maşinilor, pe scurt, o Românie care să le aparţină. Majoritatea au avut succes în afaceri sau măcar în carieră, de aici şi titulatura de profesionişti, dar asta nu le mai ajunge. Maturitatea le cere fapte cu impact public, e normal, mai devreme sau mai târziu simţi nevoia să laşi urme – să plantezi un copac, să sapi o fântână, să faci un copil. Mulţi se implică în zona neguvernamentală şi reuşesc să contrabalanseze tangajul guvernanților sau administrației. Societatea civilă a marcat puncte importante în deplasare în meciuri oficiale cu miză: Roșia Montană, eutanasierea câinilor, gazele de șist, Hala Matache, dar se rezumă, tradițional, la un joc de contraatac. Pentru teme constructive a apărut o nouă erezie: social business-ul. Profetul afacerilor sociale este Muhammad Yunus, o minte luminată care și-a trecut în palmares un premiu Nobel pentru economie și, după calculele mele, câteva zeci de mii de vieți salvate în Bangladesh și nu numai. Ideea este simplă, la fel ca toate ideile geniale: hai să adoptăm modelul corporatist și să eliminăm latura lui obscenă: profitul. Afacerile sociale pe care le-a demarat și dezvoltat sunt diverse: de la înființarea unei bănci de microcredite condusă chiar de către datornici până la lansarea unui iaurt ultraieftin îmbogăţit cu vitamine pe care să şi-l permită familiile cu copii subnutriţi. În utopia lui nonprofit au crezut şi mai cred giganţi precum Danone sau BASF, companii de la care nu te-ai aştepta să renunţe la profit în încercarea de a schimba lumea în bine. Chiar dacă cauzele pentru care lupta ţineau de binele omenirii,


Aceeași Mărie

Pălării pentru un camuflaj eficient într-o natură digitală Dinu Bodiciu_Colecția Transient Bodies www.dinubodiciu.com Artwork_Wonderboy


de Gruia Dragomir ilustrații de Mircea Pop

Trei dimineața. În garsoniera de la etajul 7 este întuneric. Ușa de la balcon este deschisă, iar până la acest etaj nu ajunge sunetul greierilor din grădina din fața blocului, doar râsetele stridente ale băieților care beau bere și sparg semințe pe treptele scării. Și cel pe care-l fac mașinile care se trag pe bulevard sau cel al motoarelor turate la maxim pe străduțele dintre blocuri. Din când în când se mai aude și lătratul maidanezilor dintre blocuri. La intervale regulate, câte o sirenă de ambulanță sau de mașină de poliție urlă insuportabil. Liniștea este un lucru rar în acest cartier, chiar și la această oră. Hainele sunt împrăștiate prin toată camera. Lângă ușă, geaca de piele, apoi tricoul, apoi hanoracul ei roz. În dreapta canapelei extensibile stau aruncate o pereche de blugi cu o curea cu cataramă grea și o pereche de colanți lucioși, de culoare neagră. Sutienul este aruncat departe, lângă calorifer. O pereche de boxeri gri stă să cadă de pe pat, iar perechea ei de chiloți tanga stă înfășurată în jurul încheieturii lui. - Mai ai țigări? De la cârciuma din piață sunt dați afară ultimii clienți și pentru câteva secunde se pot auzi câteva fragmente dintr-o manea. - Stai să le găsesc. Se ridică, iar în întuneric spatele lui pare plin de pete negre și multe dungi, unele ca o dantelă, rămase de la cearceafurile mototolite, altele ieșite în afară și lucioase. Caută într-unul dintre buzunarele de la blugi. De pe noptieră ia o cană, pe care o folosesc pe post de scrumieră. Își aprind țigările în pat, pe jumătate acoperiți în cearceafuri, pe jumătate goi. Ea stinge țigara fumată pe jumătate. - Când l-ai făcut pe ăsta? El se uită la tatuajul tribal de pe bicepsul drept, trage din țigară și încearcă să-și amintească. - La 17 ani. Mi l-a făcut Picioruș, un tovarăș cu care o ardeam atunci. E primul pe care mi l-am făcut. Era talentat băiatu’. Le făcea cu un aparat cu un motoraș de la un casetofon. - Și ce înseamnă? - Nimic. Avea niște desene și ăsta mi-a plăcut. - Te-a durut? - Da, puțin. S-a și infectat. Dar în două săptămâni a trecut. Se speriau puștanii când îl vedeau. Mi-a purtat noroc. Dacă erai tatuat se uita altfel lumea la tine. Le era frică. Îi pune mâna pe piept și aprinde bricheta ca să vadă mai bine. El stinge țigara. - Și astea? Ce sunt? - E data la care a murit frati-miu. Acum trei ani. Într-un accident de mașină, aici, la Apusului. Făceau curse noaptea. A intrat într-un copac și s-a făcut țăndări. Mai era cu doi în spate. Au mierlit-o și ăia. Când l-am găsit pe ăla cu care s-a tras, i-am rupt picioarele și l-am pocit pe viață. Câteva secunde nu mai zic nimic. El se ridică să mai ia o țigară. Se ridică și ea și îi pune o mână pe spate pe care o plimbă pe câteva cicatrici. - Pe alea le am de la scandalul de anul trecut. Ăla de la Lujerului, de-a apărut și la știri. Era un tovarăș beat și s-a luat de unii care se știau cu a lu’ Preda. Ăsta l-a lăsat lat pe unu’ dintre ei. Au început să se dea telefoane, s-au strâns și ai noștri și până să vină garda m-am trezit la mijloc. Au venit cu bâte și lanțuri. Mi-am luat un cot în gură și când am căzut pe jos mi-au plesnit pe spinare câteva lanțuri. Apoi mi-au lucrat în coaste câteva picioare. S-a stins lumina. M-am trezit la urgențe, cu doi gabori lângă mine. Am aflat mai târziu că ăia de la care am semnele, se știau cu Bujie, ăla pe care l-am pocit pentru frati-miu. Ia mâna de pe cicatrici și își pune buzele pe ele. - Te mai doare? - Pe dracu! Sub omoplatul stâng are tatuate câteva litere chinezești. - Astea în ce limbă sunt? Și soră-mea și-a făcut unele în sanscrită, dar nu știu ce-nseamnă, că n-a vrut să-mi zică. Ale tale sunt altfel.


de Mihaela Voda

Cum ne prindea pe scara, doamna Galina ne facea observatie ca toata ziua bubuim si ea nu se poate odihni. “Dar e insuportabil! Ce faceti? Sariti prin casa? Macar orele de somn respectati-le!” Adevarata cauza pentru vesnica ei nemultumire o aflam de la tataiu: ”Eh, e fata batrana...” Si ne continuam joaca fara astampar si fara sa ne sinchisim de somnul Galinei de sub noi. Sa fi avut 6 ani cand am inteles ca nu e bine sa fii fata batrana. Nu stiam ce inseamna exact, dar era clar ca devii nesuferita si nu lasi copiii sa se joace. Pe la 8 ani am aflat ce e “lesbiana”: “Ei! Nu-i nimic!”, explicatie urmata de schimbarea subita a canalului tv unde se difuza filmul poznas. Tot cam pe-atunci mi s-a intamplat prima declaratie de dragoste pe care am urat-o din tot sufletul. Am gasit in banca un biletel pe care scria “Te iubesc. Costin”. Am simtit ca m-am prabusit intr-o oala cu apa in clocot. Clocotul s-a ridicat in obraji si as fi putut incendia scoala intreaga cu focul ce-l simteam. M-am uitat la Costin: aprins era si el, dar din cauza rasului. La fel si grupul de baieti din jurul lui. I-am aruncat intr-o privire toata mania pamantului. Apoi am rupt biletelul si l-am aruncat la cos. Atat am putut face. Nu i-am spus nimic. Nu am povestit niciunei colege. Eram jignita, rusinata, stupefiata, rosie ca fundita de la uniforma. Cand a venit sa ma ia de la scoala tataiu, si-a dat seama imediat ca ceva nu e in regula. Pana la urma a trebuit sa-i spun, desi imi venea sa intru in pamant de rusine. A zis ca e un golan si ca-l va spune doamnei invatatoare. M-am simtit razbunata. Golanul!

Pe la 14 ani au venit toate de-a valma: am citit Maitreyi si credeam in dragostea totala, miraculoasa, sacra, cateva fete din cartierul meu incepusera deja sa faca sex (deci erau curve), ma indragostisem (el nu stia) si scriam in jurnal trairi melancolice cu pixuri colorate, eram sigura ca va veni sfarsitul pamantului inainte ca eu sa fac dragoste, imi doream un singur barbat pentru toata viata si nu-mi imaginam ca poate fi altfel, ascultam Bonnie Tyler si Bryan Adams, jucam “Fantanica” si trebuia sa ghicim ce baiat ne-a pupat, nu intelegeam de ce fetele sunt innebunite dupa Titanic, o tot intrebam pe o prietena de la Bucuresti cum se saruta cu limba (ea se sarutase), petreceam mult timp singura, cu poeziile lui Nichita Stanescu si cu frustrari legate de fizicul meu. Cu putin inainte de 18 ani, cand se implineau deja doi ani de cand eram impreuna cu iubitul meu, am plecat la mare carand in spate cuvintele mamei: “Vezi sa nu te-ntorci schimonosita!” Coordonatele ei le stiam dinainte: 1. faci dragoste dupa ce te casatoresti si 2. faci dragoste pe la 26 de ani. Le gaseam destul de ridicole si stiam ca nu le voi respecta. Dar, alaturi de invataturile crestine ce tot roiau in jurul meu, mi-au oferit angoase ani buni.

Dumnezeu stie cum am invatat sa iubesc. Pe ascuns.

Livia Plămădeală_ inima_cat_un_purice

Desi bunicii mei pareau o povara unul pentru celalalt si injuraturile treceau departe prin geam si prin plasa de tantari, eu ii vedeam nedespartiti. Asa mi-au fost dati, altfel nici nu ma gandeam ca se poate. Cred ca nici ei nu mai stiau ce ii leaga, poate chiar siguranta ca au pe cine sa isi verse naduful. Unchiul meu era deja trecut de 40 de ani si nu avea nevasta. Cautarile bunicilor erau in zadar: ba ca aia n-are facultate, ba ca ailalta e grasa, ba ca se imbraca fara gust; nimic nu ii convenea. Nimeni nu cauta iubirea. Trebuia gasit cineva care sa-i faca si lui de mancare si sa-i spele o rufa pentru ca mamaia n-o sa mai poata intr-o zi. Pe parintii mei mi-i amintesc certandu-se tare o data, in bucatarie, in fum gros de tigare, din cauza unor bani. In rest n-am vazut nici prea multa tandrete, nici prea multa suparare, nici macar indiferenta. Am aflat de undeva, nu mai stiu de unde, ca tata a inselat-o pe mama si m-am dus sa o intreb pe vecina noastra daca este adevarat. Mi-a spus ca imi va raspunde la intrebarea asta cand voi fi si eu casatorita. M-a dezorientat complet. Vecina suporta fara sa rada si fara sa se enerveze glumele nesarate ale sotului ei, cand acesta se imbata. Adica mai tot timpul. Cateodata pleca de acasa, hotarata ca e pentru totdeauna si se intorcea dupa cateva zile.


sunt gravidă cu mine însămi de când mi-am pus sufletul în mâinile tale bolnave de parkinson. în noaptea aia în care am venit la tine și-n care eram cam beată ca să mai fiu adevărată. atunci pe loc nu mi-am dat seama, iar de când m-am trezit a doua zi, mă simțeam de parcă fusesem cu tine într-o excursie în Nepal. când m-am întors acasă și mi-am dat sutienul jos, am observat că nu-i. îl uitasem în mâinile tale bolnave de parkinson. nu știu dacă l-ai simțit sau poate nici n-ai observat că ți l-am pus între palme. probabil deja l-ai scăpat cu un tremurat sau poate l-ai spălat de pe tine, la duș. oricum, e chinuitor să-mi dau seama că sunt însărcinată cu mine însămi, după o excursie în Nepal. pentru că îmi simt uterul cum crește și mă doare ca o buză de prăpastie sub o talpă înfricoșată. mă simt pe mine în mine cum mă zbat și vreau să ies, să mă nasc prematur, nu mai vreau să dospesc în mirosul de carne vie care pulsează cald. am patru luni azi și burta începe să mi se vadă. atinge-o cu mâinile tale bolnave de parkinson, poate-a rămas o brumă de suflet uitată în palmă. de Ana Pădurariu ilustrație de Silviu Andrișoi


Boris Peianov


TATAIA este o platformă colaborativă la care oricine poate contribui prin www.tataia.net/trimitechestii. Este un organism viu care se transformă de la număr la număr în mod organic. TATAIA îți injectează imaginație creativă. Este un producător de conținut cultural trans-disciplinar care populează scena de artă contemporană cu artiști, lucrări și idei pe care le arată în premieră. TATAIA captează și expune mentalul colectiv, documentând gândurile și trăirile românilor. TATAIA este un conglomerat de viziuni subiective despre cultura românească, despre oameni și viața din România, să-i zicem folclor românesc contemporan (mainly). TATAIA continuă pe internet ce nu poate transmite tiparul (sunet/video/proiecte multimedia). Se extinde editorial către folclorul altor meleaguri de pe glob, văzut prin ochii colaboratorilor români stabiliți și umblați prin alte țări. tataia.net // tataia.info


Sample TATAIA #5  

TATAIA este o publicatie de folclor romanesc contemporan. Din cele 128 de pagini cea mai mare parte a continutului este despre noi, despre r...

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you