Page 1

folclor rom창nesc contemporan. (mainly)


PRODUS DE:

CU PARTICIPAREA EXTRAORDINARA: Adam Hyde, Adrian Sandu, Alex Molico, Alex Patatics, Alexandra Maftei, Alex Roşca, Alexander Tinei, Ana Blejanu, Ana Elefterescu, Andra Matzal, Andreea Curt, Andrei Crişan, Andrei Egli, Andrei Ivănescu, Anna Florea, Bogdan Neagu, Claudia Rista, CmV, Codin Orăşeanu, Color Nurse, Constantin Vică, Corina Radu, Cornelia Gaie, Cornelia Varlam, Cristian Prandea, Cristian Radu, Dan Raul Pintea, Dana Penea, Delia Oniga, Exay Bachay, Gareth Martin, Geosab, George Crângaşu, Ghica Popa, Gruia Bădescu, Gruia Dragomir, Horia Precup, Ileana Cecanu, Ioana Blănaru, Ioana Calen, Irina Bako, Iulia Tomescu, Jane Neal, Jean-Lorin Sterian, Justin Pickard, Lia Bira, Livia Coloji, Lana, Loredana Barbu, Maria Balabaş, Marlene Stanciu, Micky Vasiloi, Mihaela Michailov, Mihaela Precup, Mihai Bâgu, Mihai Dobre, Mihai Mihalcea, Mircea Pop, Mircea Toma, Miruna Vasilescu, Mitoş Micleuşanu, Oana Damian, Olivia Safer, Paul Dunca, Paul Hitter, Paul Popescu, Peca Ştefan, Raluca Boboc, Răzvan Roşca, reVoltaire, Rucsandra Pop, Sandra Ghiţescu, Sergiu Sas, Ştefan Lucuţ, Ştefan Pantea, Valentina Iancu, Valeriu Cătălineanu, Vera Ion, Vlad Ioan Tăuşance

IMAGINE:

UN FILM DE: Ioana Cotulbea, Mihai Păcurar şi Mihai Sibianu

PARTENERI DISTRIBUTIE:

Violeta s, vintage kitchen

Copertă: Spiritul Florilor, Sergiu Sas. www.alkmy.net

TATAIA #3 a fost tipărită la

Contact TATAIA: Str. Barierei nr. 13, corp B, ap. 2, sect. 1, Bucureşti Tel/ fax: 031 1021752 Pentru nevoi diferite: contributii@tataia.net parteneriat@tataia.net redactie@tataia.net www.tataia.net

ISSN 2068 – 228X

Conţinutul editorial şi grafic al revistei TATAIA este proprietatea Asociaţiei Noi Facem Bine şi a colaboratorilor săi şi este apărat de legea pentru protecţia drepturilor de autor. Folosirea fără acordul Asociaţiei Noi Facem Bine a oricăror elemente de conţinut se pedepseşte conform legilor în vigoare.


Muţumim celor care au contribuit editorial şi vizual la realizarea TATAIA #3 şi tuturor celor care ne susţin

Marlene Stanciu, Lavinia Ivan, Gigi Cotulbea, Valentina Iancu, Crenguţa Teler, Ana Elefterescu, Mihaela Brebenel, Corina Radu, Maria Balabaş, Mihaela Precup, Andreea Curt Alina Birman, Mihai Seceleanu, Liviu Dumitraşcu, Laura Chilom, Irina şi Dorin Stana, Dio Boacă, Radu Tudor, Alex Săndulescu, Celino Craiciu, Denise şi Claudiu Leonte, Liviu Baciu, Amalia Drăgulescu, Dan Teodorovici, Andreea Ionescu, Noemi Revnic, Andra Matzal, Miruna Vasilescu, Laura Luca, Andra Davideanu, Cristian Drăgan, Angela Vulpescu, Ghica Popa, Raluca Pop, Daniel Ordean, Daniela Bîndilă, Alma Cazacu, Corina Şuteu, Cristi Neagoe, Codin Orăşeanu, Daniel Moise, Claudia Rista, Radu Fulga, Andreea Strachină, Anca Dănilă, Daniel Voinea, Maşa şi Mircea Dinescu, Ilona Mihăieş, Sorin Botoşeneanu, Ştefan Pădure, Ovidiu Miron, Mihai Dobrovolschi, Dani Macarie, Alma Cazacu, Marian Petcu, Ioana Moldoveanu, Daria şi Răzvan Moholea, Mircea Tancău, Claudia Falutoiu, Călin Biriş, Igu, Paula Rusu, Florin Ghindă, Maria Apostol, Vlad Olaru, Adriana Lungu, Mihai Dragomir, Alexandru Popescu, Adrian Popescu, Filip Coran, Andrei Ioniţă, Răzvan Penescu, Mugur Cătălin, Claudiu Gheorghe, Carmen Nicu, Andra Lazăr, Andreea Badea, Ionuţ Moraru, Corina-Maria Scheianu, Cristina Maria Vasilescu, Dragoş Nicolae, Iulia Tomescu, Anton şi Damian Groves, Sorin Băican, Dana Anghel, Matei Oprina, Maricela Mierlea, Mihaela Tică, Roxana Dorobanţu, Ramona Coară, Ileana Selejean, Oana Friciu, Monica Vlad, Andrei Rus, Voicu Rădescu, Dorina Lazăr, Ileana Cecanu, Mihai Mihalcea, Vava Ştefănescu, Mihai Oroveanu, Mădălina Roşca, Vlad Petri, Bogdan Popescu, Octav Avramescu, Anamaria Pravicencu, Sandra Ghiţescu, Bogdan Garofeanu, Andreea Torba, Mihaela Simirea, Ramona Şeitan, Casiana Phanzu, Corina Diaconu, Liliana Spiridon, Oana Chelaru, Bogdan Savonea, Ana Ghica, Geo Dobre, Flavius Popescu, Violeta şi Ediz Dincă, Vlad Niculescu, Nicu Ilfoveanu, Blondu’, Iulia Tătaru, Ariana Miron-Presan, Paramon Ditu, Valeriu Borcoş, Adrian Toma, Andra Lazăr, Ioana Eremiaş, Radu Cosma, Gabi Cosma, Tiberiu Macaveiu, Luminiţa şi Marin Stanciu, Geta Vodislav, Corina Bucea, Alina Buga, Octavian Rusu, Mihaela Miron, Cătălin Burcea, Bogdan Cârstea, Miki Biriş, Daniel Petrescu, Ramona Ciocan, Claudia Catană, Corina Bernschutz, Neculai George, Horvat Virgiliu Augustin, Vasile Mihai Daniel, Bahnaru Cristina, Vlad Stelian, Preotu Dumitru, Costin Stăniciora, Cynthia Canela, Andrei Kaigorodov, Ştefan Cosma, Amalia Dulhan, Mihai Zgondoiu, Adriana Lomnasan, Adriana Oprea, Corina Bucea, Cori Grămescu, Anca Macavei, Cosmin Baba, Silvia Şerban, Ion Ardeal Ieremia, Magda Neagu, Catrinel Chiriac, Sergiu Vasilov, Simona Deliu, dr. Niculina Novaseliv Mioara şi Niculae Comaniciu, Mihaela şi Doru Păcurar, Mirela Cotulbea, Adriana Comaniciu, Adrian şi Ruxandra Stanciu, Eugen şi Ioana Cărăgui, Aura Sorescu, Mirela şi Bogdan Sorescu, Andrei şi Raluca Panait

media


21

Piua _ ileana cecanu

24

internetul la 90 de ani _ constantin vica

30

30 de minute de fitness _ mihai dobre

32

spre ultima frontiera a unui gust rafinat _ claudia rista

36

articol anti-mahmureala _ marlene stanciu

38

paparude mob la matache _ mircea toma

41

ceaiuri dansante _ mihaela precup / adam hyde

44

paparude boy(s) _ justin pickard / gareth martin

46

intre doua varste _ vlad ioan tausance

50

rapunzel vs restul lumii _ andrei ivanescu

54

un singur oras. oameni traind paralel _ maria balabas

58

orasul recucerit: bienala de arta stradala _ gruia badescu

62

chiar daca nimeni nu te vrea... _ ana elefterescu

66

experimentul continuu _ geosab

70

amintiri dezarhivate _ vera ion

74

puncte de inflexiune _ Andreea curt

80

mumio _ jean-lorin sterian

84

pneumaton, ermetic, traumart. micleusanu _ andra matzal

93

p.a.t. heroes _ peca stefan

98

the only truth is love without reason _ miruna vasilescu


102

voi ielelor maiastrelor _ cristian radu / lana

108

ce n-a vazut parisul _ exay bachay

112

ALEXANDER TINEI. DRUM LUNG SI ANEVOIOS CATRE SUCCES _ jane neal

120

sorteaza-te singur afara...mate! _ mihaela brebenel

124

arta publicului/publicul artei _ valentina iancu

130

acum si la ivan! _ delia oniga

132

metalisti de peste tot adunati-va _ Ana blejanu

136

cum mi-a schimbat tehnologia viata _ ioana calen

142

sunet-zgomot-voce _ mihaela michailov

146

profil _ paul hitter

150

spirit _ codin oraseanu

152

amanet _ Gruia dragomir

154

telefonu fara fir. aici, valeriu catalineanu _ ioana cotulbea

164

tonuri de gri _ adrian mihai sandu

166

i can haz hipster _ dana penea

168

cine ne deliver the street?

172

eu-l comunitar. suma sociala _ oana damian

174

gender urmanism sau feminism urban _ olivia safer

178

bucurestiuri posibile _ andrei egli

182

banci rupestre _ bogdan neagu


folclor românesc contemporan. (mainly)

Piua de Ileana Cecanu ilustraţii de Anna Florea

Vara din faţa blocului meu era pe vremuri plină de copii, mulţi copii, cu care mă puteam juca la infinit, până începeau desenele şi imediat după ce se terminau. La geam aveam 3 superviseri nelipsiţi, Mama lui Bogdan, Mama lui Lucica şi Mari, Mama Oanei, amplasaţi strategic la etajele 4, 6 şi 9, toate ferestrele orientate în faţa blocului. Îmi aduc aminte că grupul era alcătuit în mod constant din Raluca, Ionuţ de la 9, George, Oana mică, Oana mare, Mugurel(trebuie să fi existat un Mugurel la fiecare bloc), Cristina, Andreea de la 6... numele pot continua la infinit. Noi eram copiii de la bloc. Ne plăcea mai mult în faţa blocului decât orice pe lume, pentru că asta însemna că e vreme bună, ne mai refugiam şi “în spate” şi finalizam serile cu fundul pe treptele de la scara blocului, deşi Popescu de la parter ne gonea ieşind la geam. Eram gălăgioşi, evident. O grămadă de copii e foarte greu de stăpânit, mai ales de Popescu, care spre satisfacţia noastră ieşea uneori exasperat în pijamalele şi şlapi. Cu cât îl disperam mai tare, cu atât eram mai fericiţi. Asta fac copiii. Eram politicoşi, dădeam sărumâna şi bună ziua la toata lumea şi eram mai degrabă poznaşi decât obraznici. Le întrebam pe toate persoanele care treceau pe stradă cât e ceasul şi ne prăpădeam de râs când ne răspundeau. Foarte rar plecam din faţa blocului, deşi de câteva ori jucându-ne am ajuns şi în tramvai, cu toate că n-aveam voie. Am crescut cu desenele animate cele mai frumoase din lume, care cred că au spart toate ratingurile, eram topiţi după Sandy Bell şi discutam ore în şir dacă Sandy se va întâlni sau nu cu Marc. La zilele noastre de naştere ne dădeam cadouri jocuri şi cărţi, de multe ori luate direct din propria bibliotecă. Dar majoritatea timpului ne-o petreceam jucându-ne, încontinuu, joc după joc... ne alergam ca nebunii, ne-o “dădeam” la leapşa, ne străduiam să nimerim cu mingea cele 7 pietre din Castel.

21


Internetul la o poveste din VĂ‚RSTA4 de Constantin Vică

24

de ani.


folclor românesc contemporan. (mainly)

Final de august, 2010. În arhiva blogului s-au strâns 101 articole. A trecut un an de când echipa tangaProject le-a propus rezidenților de la căminul Moses Rosen un proiect de artă comunitară. Numele a venit puțin mai târziu, stând în fața unui monitor: Pompiliu Sterian, fost jurnalist, actual rezident, era convins că pe internet poveștile din cămin, reflecțiile și întrebările seniorilor își vor găsi un loc. El a propus, ironic, și numele: VÂRSTA 4 – varstapatru.blogspot.com.

„Calculatorul a devenit cel mai bun prieten al meu” „Pe vremea când mergeam eu la școală calculatorul se numea abac.” Așa începe una dintre primele postări pe VÂRSTA4. Pompiliu Sterian a descoperit lumea digitală la 87 de ani. S-a născut la 2 mai 1919 în București și, ca majoritatea rezidenților de la Moses Rosen, e un martor special în istoria contemporană a României. Aparține unei comunități fără de care modernizarea societății românești nu ar fi fost posibilă. O comunitate care a supraviețuit Holocaustului pe care prea puțini români vor să-l recunoască. „Consideram că sunt prea bătrân pentru calculator. Viața însă m-a făcut să-mi schimb părerea. Asta s-a întâmplat prin 2007, eram la Cămin și a apărut motivația care lipsise până atunci. Familia mea se compune din trei persoane - fiica și cei doi nepoți -; aceste trei persoane dragi mie locuiesc în străinătate, pe 3 continente diferite, drept urmare posibilitățile de comunicare între noi sunt limitate... Soluția cea mai potrivită era calculatorul, respectiv internetul. Și așa a apărut factorul care m-a determinat să mă inițiez, măcar în parte, în această adevărată magie care este computerul. Și sunt sigur că apariția calculatorului va fi considerată începutul unei ere noi în istoria omenirii. În fiecare zi primesc 3 - 4 mesaje cuprinzând știri și tot felul de imagini extraordinare, tot felul de minunății culese de pe internet. Simt că am o legătură mult mai strânsă cu familia mea de departe. Și astfel calculatorul, pe care l-am refuzat hotărât în urmă cu ani, a devenit cel mai bun prieten al meu.” Studiile dedicate imigranților digitali se opresc la vârsta de 80 de ani. Cine e peste, nu prezintă interes pentru statistică. Explicația stă în faptul că după o anumită vârstă contactul cu tehnologia e o fobie: bătrânii sunt, în marea lor majoritate, tehnofobi. Pompiliu Sterian a fost întotdeauna un tehnofil și dă peste cap această ipoteză: „Posibilitățile internetului sunt infinite, aceasta o știam de mult. Le admiram însă de la distanță considerând că la anii mei nu se justifica efortul de a-i descifra tainele. Totuși omul învață la orice vârstă, dacă are motivație. Am descoperit cu ajutorul internetului o lume întreagă pe care altfel nu aș fi putut să o aflu. Mie, căruia îmi plac călătoriile, am găsit posibilitatea de a «vizita» locuri pe care nici în vis nu mi le închipuiam. Și toate acestea doar apăsând pe câteva taste miraculoase. foto Wonderboy 25


30 de minute de fitness. de Mihai Dobre ilustraţie de Ştefan Lucuţ

JUS ED - I’M COMIN’ (LEVON VINCENT REMIX) Eşti aproape încălzită. Încă o serie de 4 minute. Roteşti umerii uşor de sus în jos, de jos în sus, te apleci în faţă, îţi ridici mâinile şi începi să respiri sacadat. Îţi şopteşti singură că nu e chiar atât de greu şi … PLASH & THE PAN - MIDNIGHT MAN Fără pauză, treci direct la aerobic. E cardio, fix partea care-ţi place cel mai mult. Îţi creşte ritmul respiraţiei şi cantitatea de oxigen din sânge. Pereţii verzi din sufragerie ţi se scurg în faţa ochilor, iar melodia e deja pe terminate … CATZ’ N DOGS - ESCAPE FROM ZOO e exact ce-ţi trebuie ca să continui. Cresti ritmul, chiar dacă încep să îţi apară primele înţepături. Respiraţia devine din ce în ce mai distorsionată dar simţi că se mai poate… S-a isprăvit şi cu melodia asta, începe următoarea ... JIMMY EDGAR - TELL IT TO THE HEART; dovada vie a faptului că e exact melodia care te face să crezi că totul e floare la ureche; că îţi poţi propune să o faci de cel puţin 3 ori pe saptămână. Te simţi ca un discobol. Puternică. JAX, MURPHY FEAT MIKE DUNN- IT’S THE MUSIC te face să te admiri în oglindă, trecând cu nepăsare peste formele mult prea rotunjite ale abdomenului sau conturul uşor pufos al posteriorului.

30

Pauza de trei minute cu LONELY C (FEAT CHARLES LEVINE) - SOUL CLAP... e prea mult? e prea puţin? meriţi o pauza, chiar şi scurtă ... Grupele de muşchi ţi le lucrezi pe ceva mai pumping şi dancefloor friendly. Greutăţile de 2 kg nu par atat de uşoare, numai că altele în casă nu ai. Continui resemnată figurile pe care le-ai văzut odata, demult, la TV. Parcă te-ai conectat la 320 de volţi. Începi să tremuri uşor. JOZIF - WE R CHILD deja simţi efectele benefice, pofta de club. pofte... Treci la exerciţiile pentru flexibilitate. Totul trebuie să se succeadă natural, firesc. Nimic din corpul tău nu mai opune rezistenţă. Sfârşitul e aproape. Ai nevoie de o uşoară polemică cu propria-ţi adrenalină. JAMIE JONES - 911, hi-hats inserate de-a lungul unui bass simplu, dar uşor năucitor, un ritm din care ţi-e cam greu să te opreşti. Piesa asta nu ar fi trebuit să fie cumva mai devreme? Ce mai contează... nu e genul de melodie pe care să o fredonezi pe stradă. Doar că te poartă… Pentru ultima parte treci la ceva neon glow, o piesă care să sune a muzică de TV optzecistă, dar să te facă să te simţi din nou revigorată. O gură de apă plată şi transpiraţia a pus deja stăpânire pe tine. JAMIE WOON - NIGHT AIR îţi face cu ochiul pentru diseară. Deja te gândeşti că mai tot greul a trecut şi te simţi un pic încordată. Cu un un tremur decis play-ezi uşor epuizată ultima melodie şi faci 3 minute de stretching pe final. Gata! A trecut! THE OTHER PEOPLE PLACE - ITS YOUR LOVE pune punctul final. Te îndrepţi grăbită spre cabina de duş. E momentul să îţi stabileşti meniul de după. Va fi unul bogat şi copios. Ca o răsplată pentru o faptă bună!

stefanlucut.com

Încălzire. Uşoară. Eşti o domnişoară urbanizată; asta e sâmbăta ta liberă, una din dimineţile când prietenul tău îşi repară bicicleta în garaj. Arăţi bine, te menţin în formă ieşirile la dans, muzica hip regenerativă şi mâncarea organică, dar simţi nevoia de puţină mişcare indoor, cu fereastra deschisă. Ţi-ai tras pe tine colanţii, esti gata. Prima melodie, încălzire uşoară cu rotiri de gât şi întinderi de braţe. Intri uşor în 4 pe 4.


Ultima frontieră a unui gust rafinat

de Claudia Rista ilustraţii de Livia Coloji. www.illustration.ro

O călătorie interioară cu coşul la braţ pe un covor fermecat, cotrobăind prin cămară, printre amintiri, civilizaţii, dincolo de mit, tradiţii şi legendă.

Amintiri din copilăria papilelor gustative Gândul la o felie groasă de pită de Pecica, arsă la foc din lemne, tulei şi grăsimi vegetale în cuptoarele de cărămidă mă iniţiază într-o călătorie interioară, către copilărie. Când pita era frecată cu usturoi, unsă cu untură şi stropită cu boia de ardei preparată în casă. Pe vremea aceea, laptele Joianei de la Căsoaia era prins în lut, iar brânza din tifon era adusă în fiecare miercuri de tanti Jeni de la Ineu. Roşiile îmi păreau a avea gust bun, de roşii. Iar frişca ieşea bătută din borcanul de smântână dulce şi era topită pe furiş de nu mai avea nicio şansă să nimerească vreo prăjitură. Mă întorc la mirosul de duminică dimineaţă, când prăjitura aleasă din făina albă de moară stătea cuminte în tavă pe soba de gătit. Atunci, bunicul depăna amintiri şi savura infuzia de frunze de mentă în cana lui de email alb cu care părea c-ar fi biruit războiul, în timp ce bunica scotea din şpais borcanul cu gem din caisul bătrân, de aproape jumătate de secol. Când înmuiam pita de casă în oloi de bostan procurat de la moara din Făget. Pe vremea când mergeam la tăierea porcului şi şunca era ţinută la rece, în baiţ de apă cu multă sare, foi de dafin, boabe de piper şi coriandru. Aşa, acoperită de saramură, întoarsă din când în când, o dată la două-trei zile, după cel puţin şase săptămâni, era lăsată la zvântat înc-o zi-două şi doar apoi dusă la fum.

32


Iar vizita la afumătoria din Aradu Nou era prilej de mândrie pentru producţia de cârnaţi făcuţi de tata la maşină, fir cu fir înşiraţi ca pentru expoziţie, însă uşor de recunoscut după culoarea roşietică de paprika şi după mirosul usturoiului. Avea să treacă aproape jumătate de an pentru ca de Paşte, după cel mai lung post, să tăiem din jambonul porcului sacrificat de Ignat, lăsat în cămara aerisită şi măturat între timp. Deşi adevăratele călătorii sunt cele interioare, aş fi tentată să recunosc acum că rolul experienţelor şi al incursiunilor din afara graniţelor deschise a fost acela de a-mi rafina gustul şi călăuzi alegerile. Cu toate acestea, în toţi aceşti ani, ceva a rămas sfânt şi de neclintit. Masa festivă din sânul familiei, care poartă şi acum însemnul întoarcerii la tradiţii. Lista de bucate e mereu aceeaşi şi nu mă mai satur de ea. Fie că e Paşte, fie că e Crăciun, fie că sărbătorim un eveniment de suflet. Gestionarea informaţiei mă aruncă într-o mişcare browniană, mereu în căutare de noi înţelesuri. Sunt sensuri care îşi spun cuvântul în alimentaţia mea de zi cu zi. Nu ştiu dacă atunci sau acum mă hrănesc mai sănătos…

Turist imaginar prin ţara aromelor necesare Oare puterea tradiţiei locale răzbeşte prin acest gust, originalitate şi prospeţime? Deodată îmi pare că aud o şoaptă: Ce punem azi în coşul dumitale?...

Cârnaţii de bardă din zona Botoşaniului, pastrama de oaie de la Fundata, brânza de burduf dichisită cu chimen, piper sau cărbune vegetal?... Ce-aş mai bea un pahar de lapte de capră de la Criţ şi-aş dovedi o felie de pâine din Ţara Ghimeşului! Voi aţi încercat asta la mic dejun? Prăjiturile de casă îmi fac cu ochiul, dulceţurile din Saschiz trezesc încă o dată copilăria în mine. Le pun deoparte pentru mai tarziu. Mi-este sete din nou. Mă salvează un pahar rece de suc de la Haţeg, din mere alese de ţărani pe când încă bruma nu le-a părăsit. Am aflat că sunt culese din copaci vechi de zeci de ani, copaci ce nu au nevoie nici azi de îngrăşăminte. Aşa cum era şi caisul lui bunicu’. Păstrăv în cetină de Sadova, un borş de peşte de la tanti Lina sau o friptură de Turda făcută de mâna lui „Arpi bacsi” frăgezită în lapte să mi se topească-n gură. Primitor, ca o gazdă bună, coşul meu de nuiele devine deodată şi mai încăpător, de parcă ar fi confluenţa între trei tărâmuri de legendă: Bucovina, Dobrogea şi Ardealul. E clar că am nevoie de o pauză înainte să străbat drum lung prin Carpaţii Orientali şi cei Occidentali ca să-mi fac intrarea cum se cuvine în cetate. Potaissa? O întrebare simplă. Un păhărel de ţuică de caise sau de prune ar rezolva dilema şi mi-ar potoli setea de cunoaştere. Nu-i aşa de simplu cum pare. Degustarea abia începe. O lingură din gemul de caise cu dovleac şi cuişoare ar putea fi un prim test de educaţie, de iniţiere. Ce zici de un acompaniament din busuioc cu brânză de burduf? Un şerbet de struguri alăturat unui platou cu caşcaval cu ardei şi cu verdeaţă. Sau preferi cu boabe de muştar brun? O porţie zdravănă de hrean cu afine la loc de cinste lângă caşcavalul afumat în afumătoare de lemn cu rumeguş de fag şi cetină de brad de la Frătăuţii-Vechi mă zguduie din temelii. Un pahar de vin roşu ecologic?

33


Paparude Mob la Matache de Mircea Toma

1980: Pentru mine, clujean parașutat în București, zona Matache a fost un teritoriu lipsit de identitate pentru rușinos de mulți ani. Asta nu înseamnă că nu am traversat aproape zilnic amărâtul cartier timp de vreo două decenii. Ba chiar se întâmpla destul de des să iau tramvaiul din stația din fața halei despre care habar n-aveam că avea valoare de monument de arhitectură. Spațiul acela era pentru mine, așa cum este încă pentru foarte mulți bucureșteni, o zonă sordidă, tristă, urâtă. Pe când mai trăia Ceaușescu, mă amuzam – în cadrul programului de haz de necaz – să promovez imaginile din jurul pieței ca ilustrare a dezastrului comunismului: în zilele fără soare, te găseai în decorul unui oraș distrus ca de un război de lungă durată. Nimic nu-i lipsea: ruine, refugiați, fum, câini, mizerie. 2011: A dracului ironie, iată-mă în campanie pentru protejarea taman a acestui cartier. Și asta nu în virtutea vreunui program asumat instituțional, ci cu lacrimi în ochi. Am trăit ca pe o agresiune personală distrugerea zonei. Evident că asta nu însemna că am prins un soi de atașament morbid față de peisajele postnucleare, ci că, între timp, am deschis ochii. Am reușit să văd orașul de dincolo de perdeaua de mizerie. Ceea ce majoritatea bucureștenilor nu reușesc nici astăzi. Mulți s-au bucurat când au văzut cum au ras buldozerele un fragment din Bucureștiul istoric pentru că îl considerau un „cuib de proxenetism și mizerie umană” (și nu mai pomenesc de rasism, unul dintre cele mai grele argumente). Of, românilor le e mai la îndemână să dărâme decât să facă curățenie. Și Hala Matache e murdară, că doar a fost construită de Măcelaru’ Matache – hăhăă – la doi ani după războiul de independență și cu 10 ani înaintea celei similare de la Bruxelles. Pentru noii sosiți în subiect, precizez că primăria capitalei a declanșat un proiect de urbanism - „Diametrala Nord-Sud” - care presupune demolarea bătrânului cartier Buzești-Matache-Berzei pentru a face loc unui bulevard larg. Intervenția afectează aproximativ 90 de clădiri, între care câteva monumente istorice, și presupune exproprierea și evacuarea a 1000 de persoane. Numai pentru exproprieri, primăria capitalei a prevăzut un buget de peste 14 milioane de euro, sumă care ar fi fost suficientă pentru a transforma zona într-un obiectiv turistic de să se calce în picioare japonezii de dragul lui. Demolările au început la finalul anului 2010, cu încălcarea mai multor prevederi legale. În apărarea cartierului s-au mobilizat organizații neguvernamentale membre ale Platformei pentru București. Au fost organizate mai multe manifestații, au fost expediate mesaje diverselor instituții ale statului pentru a opri dezastrul, sunt deschise mai multe procese, în civil și penal, contra primarului și a primăriei.

38


Ceea ce se vede azi în zona despre care povestesc este perfect comparabil cu urmele tsunami-ului pe țărmul Japoniei. Mai e în picioare doar Hala și două-trei clădiri dintre cele protejate de lege. Printre buldozere ne-am agitat noi. Buldozerele au fost prea puțin deranjate. Asta m-a dus cu gândul la relația Paparudelor cu ploaia. Chiar așa, cum ar fi fost să plimbăm niște fetițe îmbrăcate în frunze și ghirlande de boz prin cartier? Ar fi oprit demolările? Ar fi alungat gerul? Oare compensez liric un sentiment de impotență? Vă las pe voi să decideți. Paparudele oengiste au organizat, în Piața Matache, ceva ce au denumit „flash mob”. Termenul este forțat, probabil ar fi fost mai potrivit cel de „smart mob” – o manifestare care permite participanților să exprime mesaje critice, să militeze. Oricum s-ar numi, și unul și celălalt înseamnă mobilizarea unui grup mare de oameni care se întâlnesc pentru a face deodată ceva. Noi ne-am adunat în piață de sfântul Valentin și ne plimbam așteptând să se facă ora și minutul convenite. Am folosit o sirenă pentru că am vrut să accentuăm dimensiunea dramatică, de alarmă. Pe lângă hală dădeau târcoale niște ziariști de la o mare agenție de presă străină dar și vreo două echipaje de jandarmi ai căror șefi presimțiseră că se pregătește ceva. Prima mișcare a fost „atacul de cord”: cel mai înalt dintre noi – un voluntar din Franța – s-a prăbușit ținându-se de piept, pe aleea din fața brânzeturilor. Au căzut imediat după el cam o sută de persoane spre stupoarea țăranilor și a celor câțiva clienți din piață. De emoție, am pierdut aproape un minut încercând să găsesc butonul potrivit al sirenei pe care o aveam ascunsă în rucsac: când a pornit, toți „prăbușiții” s-au ridicat și au alergat spre hală cu panglici roșii deasupra capului; s-au oprit la grilajul de protecție al clădirii, au legat de plasa de metal panglicile și, după ce-au lăsat acest simbolic semn de iubire, s-au împrăștiat ca și cum nu s-ar fi petrecut nimic. Morala au raportat-o la telefon jandarmii: „șefu, ăștia-s setați, șefu’!” Din cartierul cochet vechi de 150 de ani au mai rămas două-trei clădiri în picioare. Pe ele s-a plimbat câteva secunde umbra celor care le iubesc. Și uite-așa supraviețuiește orașul. Ioana Blănaru

39


)

ÎNTRE DOUA VÂRSTE de Vlad Tăuşance Ilustraţii de Cornelia Varlam

Întrebarea: „Câți ani ai?” se dovedește în contextul conversației de cafea la fel de relevantă, oportună și politicoasă ca întrebarea „Ce muzică asculți?” Cu toate astea este mai legitimă ca oricând. Sunt semne ciudate pentru cei care știu să le vadă: managerii îmbrăcați de la Animal, purtând Globe, de parcă visează la o sponsorizare de la Red Bull, nu la un Powerpoint bine pus la punct și bullet. Manageri cu parapante. Puştani de 20 de ani cu chelii deja pronunţate ce poartă voluntar costume de gestionari vânzând ce ştiu ei mai bine. Și știu mai bine. Studenți de anul doi cu părul albit pe la tâmple și directori economici cu trupe de alternative. Biologia face o reverență, dacă nu elegantă, măcar amplă, culturii. Fără vreun precedent recent.

Vârsta, primul rând din orice studiu demografic și, de multe ori, în primul rând al obsesiilor noastre ştiinţifice sau mistice, vârsta se relativizează pe zi ce trece. Copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea şi senectutea au devenit concepte obsolete, ritualurile de trecere şi-au pierdut sensul şi respectul, au trecut rapid din necesar în arbitrar. Deşi în studii de piaţă şi legislaţie sunt încă categorisiţi şi etichetaţi după calendarul vechi, trăim şi creştem după calendarul nou. La fel cum anotimpurile par să se reducă la două: iarnă şi vară, cu mici variaţiuni de stil pentru a evita plictiseala, la fel şi vârstele au devenit tot două: 16-30 şi 30-50. Restul nu contează: copiii trăiesc într-o iresponsabilitate impusă şi consimţită cu largheţe, sufocaţi de o dragoste ambiguă şi de argumente de autoritate brutale. Bătrânii sunt excluşi social sau condamnați la un extenuant război de gherilă pentru a câştiga atenţia societăţii sau pentru a-şi recâştiga, temporar şi prin ambuscade, teritorii și stipendii. Suntem în egală măsură pedofili şi gerontofobi, ne abuzăm copiii sub protecţia legii şi la mica înţelegere morală; ne exilăm bătrânii în Gulaguri interne, în muzee afective şi no man’s landuri sociale.

46


http://corneliavarlam.tumblr.com/


Un singur oraş. Oamenii trăind paralel.

de Maria Balabaş ilustraţie de Ghica Popa

Mi-a fost întotdeauna frică să nu rămân prinsă, ca într-o capcană, în cartier. Nu-mi explic ce anume mă frământa atât de puternic, dar e posibil să se fi adăugat lecturilor aventuroase, faptul că n-am fost acceptată niciodată de societăţi mici – copiii de la bloc, ulterior colegii de şcoală şi de liceu. Deşi ne jucam împreună şi- am sărit elasticul şi şotronul şi ne-am pitit şi ne-am făcut surori de cruce, se pare că n-am reuşit să intru în cercul lor şi astfel, dorinţa mea de a pleca în lume era permanent alimentată de uşoara incongruenţă pe care-o simţeam între mine şi ei, ceilalţi. În marea societate de backpackeri ai lumii sau în cercurile internaţionale de studenţi, în alienarea aeroporturilor, provenienţa cartieristică s-a pierdut treptat... Ce conta pentru un căutător al marilor direcţii ale lumii că vii din Titanul Bucureştiului? Ce mai conta pentru tine, de fapt, cel care ai evadat, de unde vii?

54


Oraşul recucerit: Bienala de Artă Stradală

de Gruia Badescu

Tatuajul de pe braţul drept al lui Sinboy


folclor românesc contemporan. (mainly)

„Bienala de Artă Stradală Bucureşti este un proiect al asociaţiei Noi Facem Bine. Vrem să punem arta pe stradă şi s-o lăsăm acolo. Pentru că vrem să locuim un Bucureşti prietenos, visător, colorat, dinamic, amuzant, autentic, îndrăgostit, fascinant.“

Maşini parcate pe trotuare ciuruite din asfalt ieftin, o sumedenie de fire încâlcite printre stâlpi, afişe publicitare stridente peste faţade: spaţiul public bucureştean reflectă imaginea „oraşului invadat” de care vorbea Jan Gehl, acel guru danez al designului urban. Spaţiile Bucureştiului sunt din ce în ce mai neprietenoase, oraşul este tot mai neiubit. Explorând relaţia bucureştenilor cu spaţiul public pentru o disertaţie la LSE, găseam că, în cadrul multor universuri sociale paralele pe care le conţine Bucureştiul, există mulţi pentru care spaţiul urban este neprietenos, ameninţător chiar, este alienant şi obscur. Mulţi se refugiază prin parcuri, limitează contactul cu alte forme de urban la drumul zilnic casă-serviciu. Oraşul nu este apropriat de mulţi din bucureştenii actuali. Spaţiile sale sunt parcă fără identitate, amorfe, fără poveste. Aşa a venit ideea Bienalei de Artă Stradală Bucureşti, coordonată de asociaţia Noi Facem Bine, care are ca scop activarea spaţiului public bucureştean, găsirea de noi repere şi identităţi, şi astfel reaproprierea spaţiului de către oameni. Arta în spaţiul public reprezintă un subiect de mare interes la ora actuală. La Roma se organizează în acest an prima bienală dedicată spaţiului public, în care se va aborda rolul artei. În mai 2010, s-a lansat Reţeaua Europeană pentru Producătorii de Artă Publică (European Network for Public Art Producers, ENPAP) de către instituţii şi asociaţii cu dorinţa comună de extinde ideea de artă în spaţiul public. Membru fondator al ENPAP este şi asociaţia Vector de la Iaşi, care organizează Bienala Internaţională de Artă Contemporană Periferic, o platformă de promovare, producţie si schimb cultural în domeniul artei contemporane. La Cluj, tocmai a avut loc proiectul de artă în spaţiu public “Oraşul Vizibil”. Dar pe lângă contextul internaţional şi naţional care recomandă lansarea dezbaterii pe această temă şi la Bucureşti, esenţiale sunt necesităţile oraşului de a îşi îmblânzi spaţiile publice.

foto Wonderboy


amintiri dezarhivate de Vera Ion


folclor românesc contemporan. (mainly)

„Profesorul îmi arunca o privire ciudată. Simţeam că mă priveşte când nu mă uit la el. Mă fixa şi eu îmi repetam „hai, frate, eşti nebună, cum poţi să crezi aşa ceva”. Totuşi îi vânam privirea şi verificam mereu dacă doar mi se pare sau chiar se uita la mine aşa, ca femeie. De fapt era singurul moment în care părea să îmi comunice ceva personal, cum ar fi chiar şi asta – îmi place cum arăţi ca femeie. Nu îmi permiteam să ratez nimic din tributul lui pentru că aveam nevoie de absolut orice privire care îmi zice că sunt mişto. De fiecare dată când mă privea, gândeam despre mine că sunt până la urmă o femeie interesantă – interiorizată ca scriitoare şi totuşi, uite câtă ambiţie am avut să ajung aici, să vreau să fac teatru.

E ceva foarte interesant într-o femeie care are curajul să facă asta. Eram o femeie fragilă (o simţeam în ochii lui când îmi cerceta micile gesturi nevrotice), dar şi puternică. Când aveam curs cu el mă îmbrăcam mai ca o femeie, şi mă hrăneam în timpul cursului din privirea asta care era ultrasecretă. Nu mă simţeam agresată, nu era gen „profu’ se dă la tine”. Era singurul semn de la el că eu ca om îl interesez într-un fel sau altul. Altfel, atitudinea era de plictiseală când îmi vorbea şi simţeam că nu merită să investească atât efort cât investea în cei care chiar aveau stofă de regizor. Colegii mei. Eu ştiam, îmi asumam şi îmi purtam cu umilinţă handicapul de a fi mai degrabă scriitoare, de a povesti/percepe lucrurile mai degrabă literar decât teatral şi de a nu avea destulă experienţă concretă, de viaţă, pentru că am stat numai cu nasul în scris sau în cărţi sau oricum în chestii care nu erau reale. Toţi, aveam impresia, sunt conştienţi de handicapul meu, dar apreciază efortul de a mă expune – aşa handicapată cum sunt – şi de a-mi arăta slăbiciunile. Le eram recunoscătoare că mă acceptă printre ei. Nu ştiam decât că voi înghiţi orice şi voi face orice ca să fac teatru. Să termin facultatea. Ştiam că sunt atât de specială încât din momentul când voi începe să lucrez cu actorii, vom face pur şi simplu nişte demenţe de examene, atunci voi arăta cât de specială sunt şi voi deveni o regizoare de teatru de geniu, ca şi Cătălina Buzioanu sau Gianina Cărbunariu. Ştiam că va fi un drum greu până voi deveni o regizoare de geniu, dar eram gata să dau orice şi să înfrunt orice. Aveam activat în cap un motoraş care zicea „trebuie să fac teatru”. Urmărisem acest motoraş ani întregi, de la 14 ani. Momentul când s-a declanşat motoraşul a fost la o piesă de Cătălina Buzioanu şi momentul arăta cam aşa: eu stăteam pe scaun şi între mine şi laterala scenei mai erau 5 scaune goale. Pe o prelungire laterală a scenei venise unul dintre actori, deşi nu avea lumina pe el, iar pe scena mare alţi actori jucau ceva. Actorul ăsta care venise pe prelungirea laterală a scenei juca rolul lui Treplev. În acel moment, Nina, iubirea vieţii lui, era pe scenă cu scriitorul Trigorin care o seducea. Treplev auzea toate astea şi stătea acolo ghemuit pe scândură. M-am uitat la el şi am văzut că stătea ghemuit cu capul pe genunchi şi plângea. Îi tremurau umerii. M-am uitat cum plângea şi m-am dat trei scaune mai aproape. Era lângă mine, m-am uitat mai bine şi chiar plângea, cu muci, şi şoptea încet „Nina, Nina…”. În momentul ăla am vrut să întind o mână să îl liniştesc şi mi s-a făcut atât de milă că îmi venea să

îl iau în braţe. Apoi mi-am dat seama că e o convenţie şi că o persoană din public nu poate să pună mâna pe un actor. Mă gândeam cum ar fi să fac asta, probabil i-aş rupe tot filmul, aş strica tot spectacolul. Totuşi mâna mea se deplasa singură spre braţul lui şi a trebuit să mi-o ţin cu cealaltă mână ca să fiu sigură că nu o să-l ating. Procesul un om care plânge lângă mine şi pe care pot să-l mângâi să-l liniştesc vs. un actor care joacă un rol într-o convenţie la care eu nu pot să particip a fost atât de intens încât mi-a consumat tot creierul.

După aia am aflat că regizoarea acestei piese e Cătălina Buzioanu, o regizoare absolut genială. Atunci mi-am zis – „eu voi fi o regizoare genială ca şi Cătălina Buzioanu ca să fac lucruri geniale ca spectacolul ăsta”. Ăsta a fost momentul în care m-am hotărât să fac teatru. Niciodată timp de ani întregi nu am înţeles ce s-a întâmplat cu mine în momentul ăla, dar am urmat orbeşte motoraşul, înainte şi înainte prin liceu, înainte şi înainte scriindu-i actorului care îl jucase atunci pe Treplev, înainte şi înainte îndrăgostindu-mă de el şi iubindu-l numai şi numai pe el timp de zece ani, înainte şi înainte făcând parte din trupa de teatru a liceului, înainte şi înainte scriind poezii şi piese de teatru ca să mă fac văzută de actorul cu pricina, înainte şi înainte către facultatea de regie teatru unde urma să devin o regizoare genială ca şi Cătălina Buzioanu. Minţindu-mi părinţii, mergând împotriva tuturor, făcând pregătire pentru teatru unde nu înţelegeam nimic şi îmi era ruşine să spun că nu înţeleg pentru că asta va însemna că nu am cum să fiu o regizoare genială dacă eu nu înţeleg nişte chestii simple cum ar fi extratext, situaţie, conflict, acţiune scenică, drum scenic, cum să fac o scenă comică, şi mai ales ce e teatral şi ce nu e teatral. Motoraşul „trebuie să faci teatru” mergea înainte şi înainte şi ca să fac ce trebuie eram gata de orice, chiar şi să învârt la bluf toate cuvintele astea pe care nu le înţeleg şi să par că am înţeles perfect despre ce e vorba. La primul examen la regie am picat şi asta m-a zguduit cu totul. După aia m-am gândit că există atâtea cazuri de regizori geniali care nu au intrat din prima, unii au picat şi de 5 ori, nu contează, tu trebuie să faci teatru şi să mai dai o dată. La examen ştiam că vor intra oameni cu personalitate, că se caută oameni speciali, care au ceva de zis, aşa că într-un fel mă simţeam safe – mie toată viaţa

71


MUMIO de Jean Lorin Sterian Ilustraţie de Mircea Pop

- Poţi să mai aştepţi 5 minute? Trebuie să rezolv ceva... Îţi dau beep când termin. Nu pleci, nu? - Nu plec, dacă tot am venit până aici... Pe asta se bazau toate. Pe faptul că, o dată ce veneai până la adresa pe care ţi-o indicau cu voce mieroasă, începând şi terminând frazele cu cuvinte ca dulceaţă, iubire sau păpuşel, nu-ţi mai păsa de cele cinci minute de amânare.. Nu erau niciodată cinci şi nici zece, pentru că se întâmpla adesea să cheme doi tipi la aceeaşi oră. Mircea mai trecuse prin asta, aşa că, după ce admiră arhitectura blocului vechi de vizavi, făcu dreapta pe una din străduţele care dădeau în Cişmigiu. Se opri să-şi ia un pachet de ţigări dintr-un magazin minuscul pe a cărui firmă scria JECO. JECO fusese o întreprindere care producea jocuri pentru copii pe vremea lui Ceauşescu. Pentru copii inteligenţi. Nu prea avea amintiri cu jocuri din perioada aia. O basculantă de plastic, vopsită tricolor, un urs maroniu şi chior, indieni de plastic, leagănul din faţa blocului din care se aruncase într-o zi, încercând să verifice dacă este rudă cu Superman. Astea nu erau jocuri, erau jucării. Jucării şi locuri de joacă. Acum, rafturile magazinul JECO erau pline cu sucuri, dropsuri, ciocolată, pufuleţi, napolitane şi toate lucrurile acele mărunte care sfârşesc în stomac. Aveau şi ţigări. În spatele doamnei care-i întinse pachetul de Rothmans se afla o uşă care dădea spre măruntaiele clădirii. După ce Mircea plăti şi deveni neinteresant, femeia se aşeză pe un scăunel, dezvăluind un afiş decolorat, pe care scria mare MUMIO. Pe marginea din dreapta se aflau mutrele a cinci personalităţi ale căror nume Mircea le află când se apropie de tejghea. Avicenna, Al-Biruni, Aristotel, Hipocrat şi Galen. De trei dintre ei auzise, erau nişte învăţaţi din antichitate. Galen îi suna şi el cunoscut, dar cine dracu’ fusese AlBiruni? Îşi miji ochii, aplecându-se peste o cutie de carton plină cu pliculeţe de cafea solubilă, doamna cu revista pufni nemulţumită, dar astfel află de legătura dintre Mumio şi cei cinci înţelepţi. Fiind un fortifiant cu efect tonic şi imunostimulator pentru întregul organism, era recomandat de mii de ani de Avicenna, Aristotel, Hipocrat, Galen. Şi Al Biruni. Simplu. Cei cinci fantastici. În opt ani, de când lucra într-o agenţie de publicitate, văzuse sute şi sute de printuri, unele de-o imbecilitate înfiorătoare. Unora le făcuse chiar el design-ul. Ceea ce avea însă în faţa ochilor era din categoria premium. - Aş vrea şi eu flacon, mă rog, o cutie, un recipient de Mumio, spuse Mircea. Femeia îi aruncă o privire care era în acelaşi timp surprinsă şi răuvăoitoare. De parcă şi-ar fi bătut joc de ea. De parcă nu ar fi întrebat de un produs, ci i-ar fi cerut să-i înşeueze calul. - Nu ţinem aşa ceva, spuse şi deşi rostise ditamai patru cuvinte, îi luă tot atâta timp cât ar fi tras o flegmă. După ce aruncă la coş ziarul din care luase numărul

80

fetei, Mircea se aşeză pe o bancă, lângă un bărbat care se descălţase de pantofi şi privea în gol. Pe o bancă de vizavi, un cuplu stătea înlănţuit într-un sărut interminabil. Doi bătrâni, purtând pălării de paie peste ţestele chelioase şi pătate, vorbeau în acelaşi timp. Ăsta era Cişmigiul: un amestec de hormoni adolescentini, depresii mid-life crisis şi senilitate. Trei într-unul. Îşi scoase mobilul din taşcă. Era un model nou, cu un design care imita la perfecţie modelul Nokia 3310, dar era la fel de performant ca un IPhone. Retro-shit. Dădu un telefon de control, dar i se dădu reject. Îşi aprinse o ţigară pe care o fumă de parcă făcuse sex deja. Faza cu MUMIO îi tăiase libidoul la jumătate. Îşi imagină mash-uri gigantice peste Partenon, panouri în agore şi amfore inscripţionate. Al Biruni, bărbos, scoţând flacoane de MUMIO din buzunarele largi ale djelab-ului şi împărţindu-le în scop promoţional. Abia aştepta să ajungă la birou şi să-i dea căutare numele pe Google. Al dracului Al Biruni. Zece minute mai târziu era din nou în faţa blocului. Tasta la interfon cifra pe care i-o indicase vocea. Plus un diez. Se opinti îndelung să deschidă. Era o uşa masivă de fier, ca de castel. O ruină scorojită şi grea. Îşi imagină că de fiecare dată când cineva se chinuia să o împingă, mecanisme prăfuite se puneau în funcţiune şi instalaţiile străvechi ale clădirii mai căpătau un plus de energie, spre bucuria unor pensionari malefici. Pe scări întâlni un bărbat mai în vârstă, îmbrăcat într-un costum beton, care îi aruncă o privire furişă. Tipu’ mirosea a futut ilicit. Părea destul de prezentabil, nemernicul, probabil vreun manager aflat în pauza de masă. Mircea rânji. Şi celălalt gândea la fel despre el. Îşi aminti de fata care-i povestise o dată, la o petrecere, de un tip care o hărţuise la mare. Îşi începuse povestea aşa: stăteam liniştită pe plajă şi fumam un joint, când vine un junkie la mine...”. Bătu uşor, după cum i se spuse, în uşa cu numărul 42. Se auzi un zgomot de tocuri, apoi uşa se deschise, dar cadrul rămase gol, ca o invitaţie. Mircea intră într-un holişor care-l conduse spre o cameră cufundată în penumbră. După lumina puternică din stradă, abia putea distinge conturul obiectelor. Dar nu era suficient de întuneric ca să nu-şi dea seama că persoana îmbrăcată într-o rochie scurtă, albă, purtând cizme de piele roşii şi o perucă blondă era bărbat. Mircea intrase în multe apartamente ca ăsta. Avea o hartă proprie a oraşului cu cruciuliţe care marcau locurile unde se găseau fete de consum. Era un forumist cuoscut pe www. damedecompanie.ro. Auzise multe femei care se descriau la telefon ca fiind Pamela Anderson, iar când ajungea în bârlogul lor dădea peste nişte balamute ştirbe şi grase. Pe unele le futea, pe altele nu. Când ai chef să conduci, nu găseşti întotdeauna un BMW la îndemână. Lui Mircea îi plăcea să conducă des.


http://re-drops.blogspot.com/


Pneumaton, Ermetic, Traumart. Micleuşanu de Andra Matzal

Trăim cu toţii într-un multitasking continuu, însă de regulă ne stabilizăm într-un singur limbaj, încercând în acelaşi timp să nu ne atrofiem celelalte canale de comunicare. Unii fac muzică, alţii fac film, scriu, pictează sau fotografiază ş.a.m.d.. Mitoş Micleuşanu însă s-a specializat în redefinirea specializării – jumătate din Planeta Moldova, autor al romanului horror Kasa Poporului şi coautor al diabolicului Nekrotitanium, cyberpunk moldovenesc 100%; sau al celor 15 discuri de „xprmntl / post industrial / abstract / concrete / ambient / idm / etc.”, downloadabile de pe pneumaton.blogspot.com. Pictor, la bază, ajuns astăzi la film, pregăteşte acum primul lung megtraj via fotografie. Când am stat de vorbă pentru acest articol, aproape terminase o carte şi pregătea un album nou, derulând în acelaşi timp câteva filme, mai lungi sau mai scurte. Între timp însă, se prea poate să-şi fi făcut şi alte avataruri sau să fi revenit la altele mai vechi: să picteze o icoană, să scaneze jucării, în căutarea „răului de proximitate”, sau să scrie scenete pentru emisiunile TV hibrid ale Planetei Moldova.

84


Dacă realitatea nu mai e atât de ofertantă, e lipsită de „pericole reale”, lumile care se deschid spre interior sunt inepuizabile în materii de scenarii care se dezvoltă organic. „Perioada în care trăim este lipsită de probleme exterioare reale,” crede Mitoş. „Iar noi am moştenit adrenalina părinţilor şi a bunicilor noştri, preluându-le parţial frustrarea şi conflictele, fără să avem la ce le raporta. De unde senzaţia de gol interior. Un conflict între chimia noastră moştenită şi exteriorul latent, îngrijorător. Lipsa conflictului prin care să ne rezolvăm adrenalina duce la plictis.” Plictisul pare să fie în acelaşi timp un pericol iminent şi un semnal care anunţă trecerea la următoarea etapă. Atunci când a simţit că s-a plafonat în pictură – punctul de plecare devenit „cadru, câmp de conexiune” –, căzând în manierism, Micleuşanu a trecut la scris. Felul de a gândi şi genera textul împrumută din pictură relaţia cu imaginea: rezolvările apar odată cu proiecţia filmică a poveştii. Şi gândindu-mă la câteva scene din Kasa Poporului, de pildă, care „respiră, se extinde, ne asimilează, apoi intră în declin, agonizează, după care îşi revine mai cu forţă, mai nesătulă”, putând deveni la fel de bine „Kavoul Poporului”, îmi dau seama că ar ieşi un slasher absurd cu şanse de blockbuster. A urmat fotografia, prin care a învăţat să „scaneze spaţiul” şi să nu-şi mai caute cadrele ca şi când şi-ar fi căutat ochelarii aflaţi, de fapt, pe nas. Urmând logica acestei evoluţii, limbajul care a ajuns, până la urmă, să le asimileze pe toate celelalte e cinema-ul. Şi Micleuşanu nu se poate opri doar la regie sau la livrarea scenariului, testând pe rând cam toate componentele

din anatomia unui film: de la montaj şi sunet, până la imagine şi script. „Nu-mi mai fac atâta probleme în legătură cu săriturile de la un domeniu la altul. Mi-am dat seama că depinde cum le duci mai departe şi că între ele există o conexiune. Extrag dintr-un domeniu un element pe care îl voi folosi în celelalte, iar în momentul în care simt că într-o anumită zonă nu mai am inspiraţie, trec la alta,” spune Mitoş, care se mişcă la fel de bine în ceea ce numim underground şi ceea ce numim comercial. Dacă butonând dimineaţa în faţa televizorului, poţi da de el aproape întâmplător, „virusând” un platou de matinal cu întrebări filosofice deghizate în clişee decupate de pe albumul Febre 39 al Planetei Moldova, bulversându-şi publicul cu un un one-man-show pe tema „Un principiu imuabil mă frământă, zău, / Dacă este sau nu este bunul Dumnezeu”, la fel de bine îi poţi asculta orele bune de Pneumaton, în care explorează texturi sonore foarte abstracte. Discul Plutonium Hits, în care grupează piese electronice realizate între 2002 şi 2009, encriptează în piese cu titluri din cele mai diferite lumi posibile („fosphone D”, „ xszeelophon love”, „memor membran”, „tuompan termask”) soundscape-uri extrem emoţionale sau pasaje de idm noir, sunete modulate astfel încât să devină vehicole pentru călătorii departe de „deşertul realului.” Iar acestea nu sunt decât „hiturile”, alte 14 discuri cu mitologii proprii aşteaptă un singur play să-şi transporte ascultătorul. „Dacă pictura e un mediu pasiv, la care mă întorc ca într-un refugiu, sunetul e mediul activ,” explică Mitoş, ale cărui picturi rămân într-o zonă


P.A.T. Heroes de Peca Ĺžtefan

Mihai Bâgu. Maybe-the-facts-arent-as-light-and-screened-as-they-seem


La lumina brichetei descoperim un BĂRBAT, la vreo 35 de ani, cu o cicatrice imensă pe obrazul drept. Îşi aprinde ţigara, în timp ce stă pe pat. Lângă el, o valiză imensă – plină cu bani. În fundal – melodia “FLY ME TO THE MOON” – varianta Frank Sinatra. Oarecum înfundată. Va deveni din ce în ce mai clară. BĂRBATUL începe să numere. Sunt mii şi mii de euro. Suntem în ceea ce ar putea fi un birou, din spate, cu pat. Un mini depozit. BĂRBATUL îşi pune nişte whisky. Bea – dintr-o suflare – un pahar. Se uită la ceas. Se uită la telefonul rămas din scena precedentă. Ridică receptorul. Dă să formeze un număr. Se răzgândeşte. Dansează pe melodie. Slick. Vede pe pat o curea. Începe să şi-o pună. Vedem că are un pistol. Îl deranjează când îşi pune cureaua. Scoate pistolul – trage – e o brichetă! BĂRBATUL se amuză – se amuză de fiecare dată când face asta. Aruncă pistolul la gunoi. Scoate un cuţit. Se uită la el. Şi-l bagă în inimă. E din plastic. BĂRBATUL se amuză. Pune cuţitul pe măsuţă. Îşi mai aprinde o ţigară cu Zippo-ul. Se uită la un ursuleţ de pluş de pe pat. Îl mângâie pe cap. Scoate din spatele canapelei o bâtă de baseball. Dansează senzual cu ea. “You are all I long for, all I worship and adore”. Pe finalul melodiei – “I LOVE YOU” – sărută bâta de baseball. Intră PUŞTIUL, surprins total de ce vede. PUŞTIUL va fi jucată de o femeie în travesti. Poate BĂTRÂNA din scena precedentă. PUŞTIUL Să vă las singuri? BĂRBATUL Aş aprecia un moment de intimitate. PUŞTIUL Văd asta. BĂRBATUL se repede la el şi începe să-i fută bâte de baseball în cap. E plastic umflat cu aer. BĂRBATUL Faci mişto, mă? Faci mişto. Ia zi – faci mişto de mine? PUŞTIUL Gata! Gata! Ce pula mea – Puştiule, stai mă, frate! BĂRBATUL Nu eu sunt Puşti. Tu eşti puşti, în pula mea. Dă, din ce în ce mai cu sete. PUŞTIUL scoate un pistol. Îl şi armează. BĂRBATUL se opreşte. PUŞTIUL Hai că ne-ntrecem cu gluma. BĂRBATUL Ce? Ce? Ne jucam şi noi. PUŞTIUL Dă-ţi una-n cap cu aia. BĂRBATUL Stai mă un pic – că ne jucam şi noi. PUŞTIUL Acum. BĂRBATUL Era o glumă. PUŞTIUL Acum, că-ţi zbor creierii peste tot. BĂRBATUL îşi dă una-n cap. PUŞTIUL Încă una. BĂRBATUL îşi mai dă una-n cap. PUŞTIUL Încă una. BĂRBATUL îşi mai dă una-n cap. PUŞTIUL Three times’ a charm. BĂRBATUL îşi mai dă una. BĂRBATUL Doare. PUŞTIUL Asta ziceam şi eu. Hai încă una… de rămas bun. BĂRBATUL dă să se lovească din nou. PUŞTIUL Stai! PUŞTIUL scoate un aparat de fotografiat. PUŞTIUL Hai! BĂRBATUL se loveşte – PUŞTIUL îl prinde-n poză. PUŞTIUL (uitându-se la poza digitală) Inima mea freamătă… de bucurie. Arăţi bine. Ca un idiot perfect, dar… bine. BĂRBATUL Mersi mult. PUŞTIUL Ai mai tras de fiare în ultima vreme? BĂRBATUL Nu, dar mai alerg în parc. PUŞTIUL Alergi în parc. BĂRBATUL Da, alerg în parc. PUŞTIUL Eşti sărit rău. Cu toţi câinii ăia. BĂRBATUL Mă cunosc. Le dau de mâncare. E bine. Te ţine-n formă. PUŞTIUL Văd. PUŞTIUL ia un teanc de bani din valiză. PUŞTIUL De data asta m-ai luat şi pe mine prin surprindere. Chiar eşti în formă. BĂRBATUL A fost un pont bun. PUŞTIUL Ştii cum zicea tata – lucrurile bune nu cad din cer, doar căcatul de cioară. BĂRBATUL Am făcut şi eu tot ce-am putut. 93


Voi ielelor Măiastrelor duşmane oamenilor stăpânele vântului doamnele pământului ce prin văzduh zburaţi pe iarbă lunecaţi şi pe valuri călcaţi vă duceţi în locuri depărtate în baltă, trestie, pustietate unde popa nu toacă unde fata nu joacă. Vă duceţi în gura vântului să vă loviţi de toarta pământului.

Foto _ Cristian Radu Creaţii vestimentare _ Lana Make up _ Micky Vasiloi Modele Iulia Tomescu Loredana Barbu, One Models


Alexander Tinei

Drum lung şi anevoios către succes. de Jane Neal


Născut în Moldova dinaintea dobândirii independenţei, în 1967, Alexander Tinei se descrie pe sine ca un „produs absolut al culturii sovietice, transformat în cultură vestică, transformat în mine însumi“. Artistul şi-a construit reputaţia ca unul dintre cei mai captivanţi şi mai interesanţi pictori care au intrat pe scena de artă internaţională în ultimii câţiva ani. Portretele sale marcante, ilustrând tineri acoperiţi de tatuaje, dezvăluie preocuparea sa pentru probleme de identitate sau apartenenţă, dar pun în discuţie, în acelaşi timp, şi noul fenomen global al vizibilităţii instantanee via internet; preocuparea pentru expunerea cu nonşalanţă pe internet a ceea ce în trecut se numea intimitate. Alexander (cunoscut ca „Sasha“) îşi foloseşte educaţia academică şi stilul figurativ pentru a pune în scenă aceste noi „icon-uri“ ale cyberspace-ului în cadrul contextului tradiţional al portretisticii. Protagoniştii lucrărilor sunt supuşi interpretării lui Sasha asupra evenimentelor; sunt reaşezaţi într-un context nou sau poate mai degrabă modificat printr-un adaos de linii albastre ciudate, modele şi imprimeuri vizibile pe diverse părţi ale corpului sau, în picturile sale mai recente, un amestec între uman, vegetal şi un fel de imagini care aduc a idoli ancestrali. Lucrările marcante ale lui Sasha i-au adus din ce în ce mai multă atenţie şi intr-un final succes, cu toate că viaţa sa nu a fost întotdeauna atât de plăcută, nici succesul atât de direct şi bine conturat. De fapt, călătoria sa nu a fost simplă deloc. Sasha a absolvit şcoala de

artă în Chişinău în anii 1990. El acordă credit acestei şcoli pentru a-l fi învăţat să picteze, însă o critică pentru că nu l-a învăţat să fie artist. El explică: „Profesorul meu era mereu beat. Apărea pentru câteva lecţii pe an. Noi, studenţii la arte, trebuia să învăţăm unii de la alţii din cărţile care veneau din Rusia şi estul Europei şi din reviste. Noroc cu revistele – publicaţii din România şi din Ungaria precum Muveszet. Ne-au salvat. Desigur, pentru a fi cinstit cu profesorul nostru, am fost studenţi în perioada ultimilor ani de război rece, iar lucrurile atunci erau dificile. Cred că îşi pierduse speranţa, nu-i de mirare că bea! Şi cu toate că eram disperaţi să aflăm informaţii despre arta din Vest, nu puteam să aflăm nimic – ştiam doar de Matisse şi Picasso. Dar cel puţin am rămas curioşi şi flămânzi să găsim mai multă informaţie.“ Apetitul lui Sasha pentru informaţie l-a îndemnat să părăsească Chişinăul pentru Rusia. S-a mutat la Moscova în 1992 deoarece era cel mai apropiat oraş mare despre care ştia că are o scenă de artă activă şi, pentru că vorbea limba rusă, s-a gândit că se poate descurca acolo. Însă timpurile erau grele, iar Sasha nu avea bani. Un prieten i-a sugerat să încerce să găsească găzduire la o mănăstire unde ar putea să locuiască mai mult timp fără bani, ceea ce a şi făcut imediat. Artistul a lucrat la mănăstire pentru un an, iar în schimb a primit o haină de muncitor, bocanci şi un acoperiş deasupra capului, „însă nici un pat“, râde Sasha. „A trebuit să dorm pe jos până am învăţat să construiesc un pat cu mâinile mele“. Sasha a locuit la Mănăstirea Sf. Maria (în rusă Монастырь рождества Богородицы) timp de un an.


Acum și la Ivan! de Delia Oniga

Intri prin stânga, e la fel ca la Cicu*, sunt niște țevi din care iese muzică electronică. Practic, niște boxe. Apoi mai e o fază în care te bagi cu tot capul și se aude muzică de jur împrejur, la fel cum aude urechea. Uneori, joia, la Edi și la Maria se ține Dilettant Gathering. Adică vin niște oameni care nu sunt neapărat în vreo formație muzicală și încep să cânte. Sunt câteva instrumente și tobe și fetele uneori la voce. Marina, Larisa, eu uneori. De obicei Edi e la tobe. Mai vine și Justin, dar mai pe la 2 așa. Justin e fratele Mariei. -Justin, ce show faci? -Sunt arhitect. Și cercetător. Printre interesele sale se numără spațiul - memoria - spațiul/locul public - societatea civilă, deconstrucția locului. Este în același timp profesor asociat la catedra de Urbanism a Institutului de Arhitectură “Ion Mincu” din București. Născut în 1974, Justin este doctor în arhitectură la Universitatea Politehnică a Cataluniei, din Barcelona. Între 2004 și 2006 a predat la departamentul de design al școlii BAC-FPC din Barcelona. Anul trecut, Justin Baroncea a semnat expoziția “T II”, la

* pe la Cicu: ‘hanging corpse’ after-party

Anaid Art Gallery, expoziție ce reprezintă o confecție de tipare pentru croieli de mobilier urban. “T II” este despre forme de mobilier urban care pot fi construite, reconstruite și deconstruite fizic, cât și mental. Iar la Dilettant Gathering se cântă la orice, dar nu orice, dar oricum. Anul acesta, împreună cu Eduard Gabia, Edi de mai sus, Justin expune la Ivan Gallery. Expoziția se numește “T2+ Instalează-te”. Așadar un arhitect și un performer au fabricat instalații de sound art. Home made. “Oricine se pote duce la Bricostore să își ia materiale și să construiască <boxele> pe care le-am construit noi. Am vrut să producem cutii de rezonanță cu sunet specific, fără prea multă tehnologie și fără materiale sofisticate. Instalațiile sună bine prin caracteristicile geometrice. A contat geometria și sistemul de montaj”, spune Justin. Sunet, arhitectură, show! Una din instalațiile din expoziție este un pheon sonor, care în loc să usuce, atunci când îl pornești începe să pună muzică. Și pheonul e venit de pe la Una Galeria, de pe la CIV, astea. Și acum și la Ivan. Da’ e tare faza cu pheonul, ca și cum în loc de aeeeeeeer cald, iese muzică. Plus că îl poți manevra cum vrei tu, poți să lași muzica să te învăluie și cumva din toate pozițiile, în jurul capului. Dar se pare totuși că e mai mult despre aer, decât despre muzică, cum aș fi presupus eu. Eduard Gabia este facilitator și unul care pune lucrurile în context. Spectacolele sale, “Fine tuning between me and the universe in a black box”, “my brut material-your performance”, “5 minutes of my life”, au făcut parte din festivaluri ca Dance Theater Workshop-NY, TanzquartierWien sau Balkan Dance Platform.

130

Și acum! Marian Ivan, directorul Ivan Gallery. “Eduard G. este preocupat de sunet și de <modelarea aerului>’. Cele șase instalații de sunet, special gândite de cei doi pentru spațiul galeriei sunt un exercițiu simplu de <do it yourself> sau mai corect <tune it yourself>, iar pentru asta Eduard și Justin au atașat fiecărei lucrări un <manual de construcție> asemănător mobilierului Ikea”. Justin intenționează să facă o altă expoziție, tot brico, pe 15 septembrie, anul acesta. Acum lucrează pentru expoziție. Va folosi și o bancă de fiare recuperate de la CNDB. Împreună cu Andrei Dinu. Vor fi și la Street Delivery. “Proiectul e la inceput. O să crească, și se maturizează deja. În mod cert există <next step>, adică... va urma”, încheie Justin. Și ca nu cumva sa se piardă pe undeva, poezia scrisă de Rolando pentru Edi, de ziua lui. “Astăzi este sărbătoare, cântă serverul: e bine Fericit să fii tu facebook, c-ai așa un membru-n tine Este Eduard, el însuși, și-astăzi este ziua lui. Și cu tremur în diode, și cu fonturi nădușite Îți înalț și eu, deci iată, o urare... însorită (n-am găsit altă rimă) La Mulți Ani, cinstit performer, vârf de lance-al poeziei Dansator, actor, șahist, cântăreț și fotbalist. Urlă boxele în cluburi, cântă Oda Bucuriei Și fecioarele în roiuri, despletite de extaz Își lipesc pe frigidere abțipilduri de topaz Și cu glas șovăitor, te-așteaptă în dormitor. Și de-atâta bucurie, și-nsorită încântare Google însuși își blochează istovita-i căutare. Și în loc de epilog, îți urez cu drag: Noroc!”


Profil Paul Hitter Paul Hitter sunt eu. Este într-adevăr destul de complicat să trăiesc cu mine însumi, dar îmi spun uneori că este şi mai complicat să trăiesc cu mulţi dintre semenii mei. Recunosc că la fel de complicat este şi pentru ei să traiască cu mine, deci suntem chit. Îmi place să cred, în anormalitatea mea, că sunt unul dintre puţinii oameni rămaşi încă normali. Paul Hitter se vede în multe feluri, şi se ocupă cu multe lucruri. În principal cu pictura. De fapt în principal cu viaţa. Lui Paul Hitter nu prea îi place să folosească cuvinte mari. Crede el că este mult mai bine să spui lucruri mari cu cuvinte mici. Paul Hitter este un rătăcitor. Paul Hitter cred că este un copil mare. Ce să facem... dacă am fi toţi serioşi şi maturi ne-am plictisi... unii pe alţii şi împreună.


folclor românesc contemporan. (mainly)

Îmi place să pictez pentru că nu stiu de ce îmi place să pictez. Pictura este ca băutura. În general dacă te apuci de ea, nu te mai lasi. În afară de asta, tablourile sunt ca nişte copii. Sunt oameni care fac un copil, doi, trei. Eu am câteva sute deja. Nu mi-am pus niciodată problema dacă modul ăsta de exprimare mă reprezintă sau nu. Pur şi simplu am pictat şi pictez. Am depăşit întrebările de gen: am talent? este bine ce fac? Astea au fost întrebări pe care mi le-am pus până la 21-22 de ani. De la un moment dat încolo, devine un reflex, pur şi simplu asta faci tu. Unul este gunoier, altul este criminal, altul este sfânt, fiecare cu treaba lui. A mea este să pictez. Ştiu, aţi vrea probabil să auziţi că îmi place să pictez pentru că îmi dă o stare extraordinară, pentru că mă poartă în alte lumi, pentru că pictura este regina artelor... pfff... Îmi plac culorile, îmi place să desenez, îmi place să am un produs finit în mâna mea, făcut de mâna mea. Am ajuns să pictez din lipsa de jucării. Ăsta ar fi unul dintre motive. Pe vremea lui Ceauşescu nu erau prea multe jucării, şi dacă erau, erau destul de urâte, aşa că a trebuit să îmi inventez jocul meu. Una dintre primele mele picturi îl înfăţişează pe Nicolae Ceauşescu. Auzisem că în tinereţe a fost închis la Doftana, aşa că l-am pictat într-o celulă, legat de un scaun, şi dintr-un colţ al paginii venea un şobolan să îl muşte de picior. Următoarea pictură care mi-a rămas în minte este tot de prin perioada aia şi este o temă tipic balcanică. O înmormântare. De fapt un cortegiu funerar pe care l-am văzut pe strada mea, plimbându-mă cu mama de mână. Am rămas foarte impresionat de acea scenă. Chiar şi acum înmormântările mă impresionează, cortegiile funerare, cu toată jalea, cu maşinile claxonând, cu mortul livid, florile, oamenii în negru plângând, mi se face un gol în stomac. Părinţii mei în loc să se sperie au rămas impresionaţi şi m-au dat la un profesor de pictură, care m-a pregătit pentru Şcoala de Arte, unde am petrecut ceva ani... de fapt pictez dacă stau bine să mă gândesc, deja de 24 de ani. Să pictez, este o responsabilitate şi oarecum o întrecere. O întrecere cu mine însumi. Singurătatea alergătorului de cursă lungă. Din păcate nu îmi câştig existenţa din pictură. Încă. Şi de fapt nici nu ştiu dacă îmi doresc să îmi câştig existenţa din pictură. Aş vrea să fie ca până acum, jumate să fie din pictură, jumate din cu totul altceva. Cred că sunt destul de tânăr şi am forţă să fac mai multe lucruri în acelaşi timp. De aici şi dispreţul meu pentru cei care aleg căi uşoare dar slinoase.

Nu sunt pictor, sunt doar creativ. Pictura este un cadou făcut oamenilor. Oamenii sunt depresivi, arta bucură sufletul, desigur muzica atinge mult mai repede, dar şi pictura este la fel de interesantă. Pictura este o treabă murdară, te murdăreşti şi la propriu şi la figurat. Dar fără să te murdăreşti, nu poţi picta. Am văzut oameni care pictează cu mănuşi chirurgicale. Mi-a venit să vărs, mi-a venit să vărs de ridicolul situaţiei - ei se numesc pictori! Ştii, a fost un jucător la Manchester United, care avea alergie la iarbă. Când termina meciul, era tot numai bube. Dar a jucat, fără costum protector. Şi a jucat bine. Pictura mea spre deosebire de pictura altora se adresează sufletului. Crede în suflet şi mai puţin în intelect. Este de altfel o chestie românească, antropologic vorbind, românii cred în suflet. De aceea mă interesează foarte puţin arta care se adresează mai mult intelectului decât sufletului.

147


Spirit de Codin Orăşeanu

lui Adrian Mardale, Daniel și Valentin Voinea, Marius Alexe și tuturor românilor mei de bine. “Spirit, e tare că nu moare îndată Doina spune cât de mult a fost încercată Patria unde trăiesc, N-am nevoie de dovadă” Subcarpați – Doina Spiritului Am scris din dragoste de neam și grijă față de prezent. Am scris egocentric și mândru de neamul meu. Am scris cu dragoste și din respect față de toți frații și surorile mele. Am Rădăcini N-am nevoie de nicio dovadă că locul meu e aici. Sunt legat de neam și de semenii mei așa cum sufletul îmi e legat de corp. Nu sunt platonicianul veros care vrea să se înalțe în lumea Ideilor Pure, sunt hedonistul îndrăgostit de viață și de oameni. Simt în fiecare vorbă pe care o rostesc plăcere și văd în fiecare chip de pe stradă meandrele și frumusețea hazardului. Îmi ghidez viața nu după micimea statutului uman în fața universului, ci după măreția Spirit-ului cu care am fost înzestrați. Dar mai presus de orice sunt român. Și sunt mândru, cu toată puterea pe care “mândria” o are. Sunt mândrul balcanic, nu fanaticul occidental. Nu am conștiință europeană, dar am dezvoltată conștiința față de aproapele meu, am conștiința respectului și a dragostei. Sunt de sub Carpați, fraților, de aici de unde pot să iubesc și să urăsc în același timp, sunt de aici, de la grătare și doine, sunt de aici, de la filosofii analfabeți de pe câmp, cu spiritul ca lacrima, sunt om printre ai mei. Și Spirit. Nu sunt din neamul lui Papură Vodă, ci mă trag din neamul Brâncovenilor, al lui Ștefan cel Mare, al lui Vlad Țepes, Mihai Viteazu, Matei Basarb, din neamul Mavrocordaților și al lui Tudor Vladimirescu. Vin dintr-un neam de oameni liberi, care a știut să se răscoale ca la Bobâlna sau Flâmânzi, de oameni mândri și drepți, care și-au apărat țara și familia, îngrășînd pâmânturile țării. Sunt din neamul cronicarilor Radu Greuceanu, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino, Zilot Românul, Miron Costin, Grigore Ureche, Ion Neculce, Mitropolitul Dosoftei, Ion Budai Deleanu, Antioh Cantemir, oameni ce au așternut cu drag istoria țării pe hârtie. Spirit-ul meu vine de la strămoșii care au umplut închisorile de la Aiud, Poarta Albă, Gherla, Târgu Ocna, Periprava, Pitești, Galați, Sadaclia sau Malmaison (București, Calea Plevnei) pentru ca eu să pot scrie aceste rânduri. Privesc cu pioșenie listele nesfârșite de oameni care au murit în lagărele comuniste, oameni al căror Spirit a fost mai puternic decât orice pe lumea asta, oameni care și-au pus țara și neamul mai presus decât propria libertate (Dumnezeu să o odihnească în pace pe Ecaterina Titi Gata 1924 – 1949 și pe Elisabeta Rizea 1912 - 2003).

“Au venit, maică, nenorociții ăștia de comuniști la putere și ne-au luat tot: părul din cap, pământul, căruța. Un singur lucru nu ne-au putut lua. Sufletul.” (Elisabeta Rizea în discuție cu Regele Mihai - 1992) Și prin ele văd prezentul. Citesc despre noi de la Glad, Gelu și Menumorut până la Băsescu, Antonescu și Iliescu...și e greșit, total. Oameni drepți precum brazii, români ce aveau țara imprimată pe inimă, stau acum cu capul plecat și cu Spirit-ul înrobit de grija propriei personalități. Istoria noastră a ajuns doar o filă de manual fără pic de trăire și emoție. Spirit-ul românesc se afundă în întuneric din ce în ce mai repede, suferind de o depersonalizare continuă. Simt cum generația mea este una aplatizată și segmentată în triburi. Luptăm unii împotriva altora, mergem cu capul plecat pe stradă, cu căști în urechi, parcă suntem cu toții deja pierduți în abis. Sunt puțini cei care privesc și ascultă. Ne întâlnim în grupuri mici și punem țara la cale pentru câteva ore, după care ne întoarcem acasă și ne conectăm la rețelele sociale. Totul e online, nepalpabil, avem internet pe telefon, pe Ipad, dar nu mai avem timp să ne vedem prietenii. Avem relații, ne iubim și ne spunem “La Mulți Ani” online, avem ferme de prieteni, dar stăm singuri cuc în casă. În timp ce suntem conectați la realitatea alternativă, controlul vieții este cedat către terțe forțe ale statului, care ne pun în spate legi pe care le ducem din ce în ce mai greu. Lăsăm grija Spirit-ului pentru cultul propriei personalități și al dezvoltării personale. Copiii, născuți altă dată liberi de prejudecăți și crescuți în Spirit-ul dragostei de oameni și de neam, sunt acum loazele realităților virtuale și ale imediatului. Suntem lupi între noi și niciodată cu ideologiile oprimante. Totul are un preț - prietenii, copiii, pădurile, viitorul. “Îți dăm 300 de lei!” “Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginți...” (articol despre Elisabeta Rizea apărut în Jurnalul Național – 1 martie 2004) Și totuși românii mei merg să muncească și să trăiască pe alte meleaguri, conduși de iluzia unui trai mai bun. Spirit-ul nu mai este clădit pe valorile respectului și ale grijii față de omul de lângă noi, ci pe oportunitatea momentului. Românii mei sunt batjocoriți de occidentali, ca și când ar fi paria continentului. Dezrădăcinați, românii caută să îmbrace rapid noile haine albastre europene, lăsând în urmă portul și tradiția. Fără Spirit suntem doar pământ călcat în picioare. Sper ca generația mea, dar și cele ce vor avea să vină, își va aminti din ce popor mândru se trag. “Puterea amintirilor istorice, puterea tradiției, a fost cea care a ținut aprinsă scânteia dragostei de neam, jarul sfânt al încrederii oarbe în destinul românesc sub spuza de două ori milenară a vitregiilor abătute peste noi.” (Corneliu Coposu, Ardealul, III, nr. 33, din 5 oct. 1942, p. 1.)

151


AMANET

de Gruia Dragomir

fotografie de Alex Rosca

- Frate, n-ai pic de stil, să nu mai vorbim de igienă. Garou dintr-o pungă de plastic? Pe bune, eşti penal când o arzi aşa, iar tu o arzi tot timpu’ aşa. Nu-nţeleg de ce ajung să mă-ncurc cu tine de fiecare dată. E o chestie de care n-o să-mi dau niciodată seama. Pula mea! Pe lângă faptul că nu te sinchiseşti să-ţi cauţi să te-nţepi într-un loc ceva mai puţin la vedere, te mai şi legi ca un aurolac, cu o pungă la braţ, asta ca să te-ntrebe garda de ce pula lor ai pe braţ imprimat “cora” scris invers. Într-o zi, o să vezi, o să-ţi aduci aminte de ce-ţi zic acu’. Lipsa asta de stil, ca să nu mai vorbim de igienă, o să te bagen pământ, nu supradoze sau căcaturile îndoite cu aspirină, cretă şi lapte praf pe care ţi le injectezi zilnic. Nu, frate, lipsa asta de stil. Asta le vine de hac tuturor. Stilul e, coae, mai ceva ca disciplina şi mai sănătos ca spălatul pe dinţi şi sucul de morcovi sau alte treburi d’astea. Tu o arzi ca un aurolac şi araţi ca un aurolac, iar punga aia care-ţi atârnă la braţ e un detaliu nepreţuit. Să strige cineva după tine „Te fut în gură, bă, drogalăule cu bicicleta ta cu tot!” ar fi un adevărat compliment. Eşti o ruşine pentru orice drogat, iar asta, pe bune, e cam greu, pula mea. E aşa de greu să-ţi găseşti nişte ustensile cărora să le rămâi loial? O trusă, uite în sloboz, îţi găsesc eu... da’ ce căcat, mă obosesc degeaba, doar mâine ai fi în stare să amanetezi ş-aşa ceva. Şi bicicleta aia... Frate, las-o... Las-o, pe bune, că pe Pegas nu se mai plimbă nici bunică-miu, mă rog, în nici un caz pe unu’ care arată în halul ăsta, cu roţi dezumflate. Şi, singurul lucru care face ca rugina asta pe două roţi să nu se facă praf, e tetanosul, coloniile de tetanos care fac orgii cu alte bacterii şi căcat de pe ghidon şi şa. Da, normal, e singurul lucru pe care poţi să te deplasezi, pentru că dacă n-ar fi în starea în care e, ai amaneta şi bicicleta. Bicicleta şi ochelarii ăia de soare sparţi pe care-i porţi tot timpul. Frate, e 5 lei o pereche nouă în piaţă... ce căcat? Bă, coae, ştii ce se aude acum? Ştii pe ce o ardem noi acuma cu stil? Pe Massive Attack, coae, dar ţie nu-ţi place, normal... Da’, de ce nu-ţi place, coae, vrei să te dau afară, în pula mea? Cum să nu-ţi placă? Ce, eşti manelist? Nu eşti, mă, nici manelist, tu parcă eşti surdo-mut. Dracu’ ştie ce asculţi tu. Bă, Amanet, bă, ştii cum eşti tu, mă? Eşti drogatul din epoca de piatră, mă? Eşti veriga lipsă a drogaţilor. O ciudăţenie printre noi, iar asta, ţi-am mai zis, e foarte greu. Iar faptul că nu ai dat-o pe după colţ până-acum e o minune, e ceva de care ne mirăm cu toţii, unii chiar vorbesc cu respect despre tine, mă, Amanet, mă. Da, coae, prăjiţii zic de tine că eşti nemuritor sau invers, că eşti muritor şi ai murit şi acum bântui lumea drogaţilor. Alţii zic că eşti sfântul drogaţilor, iar casa de amanet, biserica ta, la care fiecare drogat vine să se roage, să aducă ofrande şi să-şi ia caşu’ pentru rugăciunea de noapte sau de dimineaţă sau de când pula lor vor ei să se „roage”. Mă rog, când bag şi te văd pe geam în halatul ăla infect, cu ochelarii ăia sparţi pe nas şi călare pe bicicletă pe mijlocul străzii, pe contrasens, mai că-mi vine şi mie să cred că eşti

152


un sfânt ţicnit sau ceva de genul. Da’, dacă tu eşti un sfânt, mă, Amanet, mă, eu ce sunt? Eu sunt Dumnezeul tău, mă, că tu la mine vii să te rogi să te luminez, să-ţi arăt calea cea dreaptă şi s-o iei şi să ţi-o bagi în venă. Şi, coae, atunci când te legi cu o pungă de plastic şi strâmbi din nas la Massive Attack, coae, atunci ştiu că nu avem aceeaşi religie, pentru că tu n-ai stil, iar sfinţii, mai ales ăia ai drogaţilor, tre’ s-aibă stil. Orice client fidel al caselor de amanet din cartier a auzit de Amanet, asta dacă nu a dat nas în nas cu el cel puţin o dată în viaţă. Şi atunci când îl întâlneşti pe Amanet, nu ai cum să-l uiţi. E un fel de experienţă de gradul trei. E o chestie pe care n-o uiţi prea uşor. Nimeni nu l-a văzut vreodată fără ochelarii de soare crăpaţi, fără halatul pătat cu tot ce poate păta un halat şi fără bicicleta mâncată de rugină şi cu roţile dezumflate. E un fel de trademark al lui. Nu-i pasă de nimic, bagă în ele toate substanţele şi porcăriile care, la o adică, ar omorî ş-un cal sau un elefant. D’asta se spune despre el c-ar fi nemuritor, e o legendă printre drogaţii de orice fel, de la davaişti, până la fumătorii pacifişti, de la junkerii pe ketamină, până la clubberi pastilaţi. Amanetează tot ce găseşte sau tot ce fură, deşi, unii spun că Amanet n-a furat în viaţa lui nimic, că n-ar face rău nimănui, c-ar avea un fel de comoară ascunsă pe undeva din care tot amanetează chestii ca să-şi ia doza. Despre Amanet există o serie de poveşti care mai de care mai fantastice. Se spune aşa: dacă îi vei da jos ochelarii de soare vei descoperi că în loc de ochi are nişte găuri, prin care poţi să-i vezi creierul transformat în piftie, că nimeni de la nicio casă de amanet n-a îndrăznit vreodată să-l tragă în piept pe Amanet, că magazinele de amanet şi-au luat numele de la Amanet, că este un sfânt, că este un extraterestru, că oricine încearcă să-l ardă pe Amanet o păţeşte foarte naşpa, că, de fapt, întreaga lui imagine este o acoperire... şi tot aşa vorbesc prăjiţii despre el. Ce e ciudat e că n-am auzit de la nimeni ceva de rău despre el. Dimpotrivă. Iar povestea pe care am auzit-o ultima dată de la unu’, Capotă, e o chestie pe care nu ştii de unde s-o apuci şi care, dacă pui botu’ la ea... Ei bine, dacă pui botu’ la ea, atunci vei avea tot respectul faţă de Amanet. * Cine ar fi crezut despre unu’ ca Amanet o treabă ca asta. Adică, cum căcat, unu’ care arată ca un aurolac să aibă o asemenea importanţă în tot anturajul ăsta general, adică, în toată afacerea care hrăneşte nevoile tuturor drogaţilor din cartier. Tipu’ ăsta, Amanet, şi i se spune aşa dintr-un motiv evident: este Maica Theresa a tuturor drogaţilor şi a tuturor distruşilor. Un sfânt, aşa i se mai spune. Toţi îl respectă, din diverse motive. Unii pentru că este un tip atât de distrus şi atât de jalnic încât, oricât de varză ai fi, nu ai cum să-l întreci, iar compania lui te face să te simţi mult mai bine. Adică, la capitolul distrus, nu-l poţi întrece, oricît ai încerca, e practic imposibil. Despre Amanet se spune că şi-a amanetat şi sufletul pentru o doză, că e gol, că dincolo de ochelarii de soare făcuţi varză sunt doar două găuri negre. Şi ştiţi ce se spune despre ochi? Că sunt ferestrele sufletului, nu? Iar tipul ăsta ţine jaluzelele trase dintr-un motiv bine întemeiat. Pe bune, acuma, nu mai ştiu de la cine ştiu treaba asta, dar să n-am parte de fericire dacă nu cred în toată povestea şi dacă nu mi-aş pune şi io sufletul gaj că tot căcatu’ e adevărat. Şi o să vezi, am toate motivele s-o fac. Cică, Amanet era un tip ok, cu stil, carismatic, cu tupeu, cu demnitate, cu ţoale şi maşină şi goldane pe degete şi la gât. Şmecher, bazat, dealer cu relaţii, cu tot ce îi trebuie. Dar şi băiat cu inimă, nu te dezbrăca

pentru un sfert sau pentru o porcărie îndoită, nu te umilea, avea înţelegere, avea stil. Avea toate casele de amanet din cartier. Unde scria AMANET era teritoriul lui şi peste tot scria AMANET. Drogalăii amanetau la el şi tot la el veneau cu banii să cumpere. Era o afacere în cerc închis. Ce-ţi puteai dori mai mult. Amanet colecta de peste tot, iar cei care nu cunosc povestea trăiesc cu impresia că treaba stătea invers, că Amanet era omul care şi-a amanetat tot, chiar şi sufletul. Nu frate, treaba stă aşa: într-o seară Amanet a murit. Da, frate, s-a dus. A picat din picioare, a venit ambulanţa şi toate cele, l-au dus la spital, iar acolo le-au zis tuturor că e ca şi mort, că doar o minune îl poate salva, că nu ştiu ce organ intern vital îi e făcut varză. Lui, care nici măcar nu bea, care nici măcar nu fuma, în pula mea. Îţi dai seama? Era genu’ care se spăla de trei ori pe dinţi şi bea suc de morcovi sau alte d’astea, în căcat. Pentru el tot şemnu’, toată adrenalina venea din combinaţii, din câştiguri. Şi asta a ajuns pe stradă, că Gabriel Amaru, zis şi Amanet, a murit. Iar aici, poveştile cum a murit el sunt din nou cu tonele şi toate folclor de drogalăi. Adevărul e că Amanet avea nevoie de un transplant, un organ sau mai multe scoase dintr-un om sănătos şi băgate-n el. Şi la câte chitanţe avea Amanet în buzunare se găsea una şi pentru aşa ceva. Da, frate, un cretin îşi amanetase organele, nu sufletul, dar organele, iar Amanet acceptase. Cică era un om generos şi cu simţu’ umorului sau al omorului, pe patul de spital. În orice caz, se pare că drogatu’ a plătit în mod miraculos datoria, fără nici un fel de convingere sau stimulare exterioară. Pur şi simplu a venit la spital, s-a întins pe masă şi s-a lăsat tăiat. Iar partea asta se pare că n-o ştiu prea mulţi. Cine era dependentu’ în stare să-şi amaneteze organele? Nu se ştie. Însă după ce operaţia a reuşit Amanet a dispărut... Pur şi simplu... Paf! S-a transformat în praf şi pulbere. Ironic, nu? Iar în urma lui, doliu şi tot tacâmu’ sau, cel puţin, aşa se ştie. Nu ştiu cum l-au reparat sau stricat pe Amanet, dar după operaţie, s-a transformat în distrusul ăsta pe care-l ştiţi, dac-aţi dat vreodată pe la vreo casă de amanet din cartier. * Deci, aşa sună toată treaba pe care mi-a povestito Capotă. Şi nu se opreşte aici. Cică, Amanet încă deţine toate casele de amanet din cartier, iar faţa lui e atât de des pe acolo pentru a colecta profituri, caş, nu pentru a amaneta, nu pentru a da din comoară, ci pentru a o mări. E încă boss-ul, deşi nimeni nu ştie... Deşi nimeni nu-l mai recunoaşte în halul ăsta, deşi acum bagă-n el ca curu’ ăla prăjit de la care are organele. * Şi asta n-am mai spus-o la nimeni. Dar despre Amanet şi noile lui obiceiuri se mai zice şi că toţi banii din casele de amanet îi bagă înapoi în circuit. Adică îi injectează în dealerii din cartier, ca să nu mai îndoaie marfa şi ca să nu mai crească preţul. Nu vi se părea ciudat că de trei ani preţul a rămas acelaşi, iar străzile sunt mai sigure ca niciodată? * - Coae, dacă ţi-aş spune poveştile pe care le aud despre tine... Pe bune acuma, cred că ţi-ar fi şi ţie ruşine cu ele. Amanet, tată, noi ne ştim de mult, ce căcat, de destul de mult ca să ştiu că nu eşti niciun spiriduş cu o comoară ascunsă pe undeva pe la capătul curcubeului, care iese atunci când plouă peste blocurile astea, nici.... Eu te cunosc, coae, şi te iubesc în felul meu, aşa cum eşti, şi tocmai pentru că le dai drogalăilor speranţă atunci când îţi aud scârţâitul bicicletei pe stradă. Pentru mine merge şi aşa...

153


folclor românesc contemporan. (mainly)

Bucureştiurile posibile scurtă cronică a proiectelor cât pe ce de Ioan-Andrei Egli colaje de Lia Bira

E greu să faci ceva coerent cu Bucureştiul. E greu pentru că Bucureştiul e un puzzle halucinant de oraşe în miniatură, de lumi şi identităţi arhitectonice care stau laolaltă numai pentru că o istorie capricioasă le-a adunat aşa cum aduni obiecte într-o debara. Fiecare epocă, fiecare regim politic a venit cu hei-rupurile lui de-a lungul timpului, rezultatul fiind un oraş unic prin problemele pe care le pune, aflat într-o perpetuă şi chinuitoare metamorfoză. Intenţia articolului e totuşi de a arăta că au existat şi există proiecte care şi-au propus să scoată Bucureştiul în lume. Aş vrea să pot să nu mă plâng de Bucureşti. Aş vrea să pot să trec peste acea culture of complaint care defineşte atât de bine starea de spirit a românului recent. Aş vrea să mă prefac că totul e okay, şi să scriu fără furii, frustrări şi ironii despre câteva proiecte care şi-au propus, utopic sau nu, inocent sau nu, fezabil sau nu, schimbarea la faţă a Bucureştiului în ultimele 2 decenii. Nu ştiu dacă o să reuşesc.

TUB

Primul dintre proiecte este şi cel mai aproape de concretizare, pe numele lui TUB, sau Transcentral Urban Bucureşti. Iniţiat de un grup de 14 birouri de arhitectură în 2007, proiectul vrea să schimbe modul în care folosim oraşul. TUB este un circuit pietonal care străbate centrul, propunându-şi să redea anumite străzi beneficiarilor de drept – pietonii şi bicicliştii. Conceptul-cheie este cel de “cameră urbană”: dacă există cartiere-dormitor şi cartierebirou, atunci trebuie că există şi o sufragerie, o bibliotecă sau un salon la nivel de oraş. Miza proiectului este, în primul rând, să creeze spaţii pietonale într-un oraş în care, până de curând, mall-urile erau principalul loc de promenadă urbană. TUB ar avea potenţialul să devină un traseu-reper cu valenţe de brand bucureştean, stimulând dezbaterea publică despre ce ar trebui să însemne spaţiul urban şi felul în care ar putea fi folosit de către principalii consumatori - oamenii (cetăţenii/bucureştenii). Circuitul TUB leagă Grădina Icoanei de The Ark-ul din Uranus, trecând prin Piaţa Amzei, Piaţa Palatului, Parcul Izvor, Lipscănie şi Universitate şi propune spaţii pietonale atent amenajate şi luminate, interzise maşinilor, unde bucurestenii şi turiştii se pot bucura de tot ce are oraşul mai bun de oferit. Proiectul adaugă elemente speciale pe traseu, parcări subterane şi două poduri pietonale peste Dâmboviţa. TUB este într-un stadiu avansat de includere în strategia de dezvoltare a oraşului, fiind primul proiect major postdecembrist iniţiat de actori privaţi care face parte dintre priorităţile administraţiei publice. Punerea lui în practică ar însemna o victorie a bunului simţ, poate una dintre primele din ultimii douăzeci de ani. Şi dacă TUB-ul e un brand, i-aş găsi şi un mic copy: Ţi-e dor de Barcelona sau de Londra? Ieşi pe TUB cu căţelul, cu rolele sau cu bicicleta, şi-o să-ţi treacă. Sper că v-am convins. 179


Bトハci rupestre de Bogdan Neagu


folclor românesc contemporan. (mainly)

Încă de la început a resimţit şcoala ca un mediu nesigur. Deschiderea era mai mereu ameninţată de vigilenţii vânători de „greşeli”. Nu avea curajul să vorbească cu colegii, părinţii, de profesori nici nu putea fi vorba, cu alte cuvinte nu era prea vorbăreţ. Stările de plictiseală de la şcoală erau depăşite cu ajutorul fircălelilor de pe bănci, iar când acest lucru a fost sancţionat în repetate rânduri, spatele caietelor a preluat toată povara. Îşi aduce aminte că desenatul pe bancă reprezenta, cel puţin uneori, o adevărată supapă prin care putea da drumul la preaplin. Calitatea desenelor era de cele mai multe ori jalnică, dar nu asta conta; ci faptul că după o sesiune de desenat era mult mai relaxat. Uneori, în orele în care orice zgomot era interzis, scrisul pe bănci reprezenta cea mai sigură formă de comunicare cu colegul de bancă. Compară băncile cu nişte hard-disk-uri, pe care în timpul şcolii se scrie informaţie legată de cine îi place, de cine nu îi place, cine l-a enervat şi ce l-a impresionat, aceste hard-uri fiind şterse la fiecare sfârşit de an şcolar. Încă îi place să se plimbe prin şcoală după ce toată lumea pleacă, iar clădirea rămâne pustie. Mirosul claselor, dezordinea şi liniştea care cuprinde clădirea din momentul în care copiii îşi termină orele, pereţii şi băncile din şcoli pentru că sunt ca nişte jurnale, în care sunt surprinse momente din viaţa celor de acolo, sinceritatea şi dezordinea acestor încercări rupestre, să îşi imagineze modul în care cadrele didactice se fac că nu văd mesajele sau desenele obscene care câteodată îi privesc în mod direct. Dacă băncile ar putea vorbi, Şeherezada ar fi uitată în negura timpului.

185


farid_by_ada_musat


George Crîngaşu


sample TATAIA #3  

TATAIA este o publicatie de folclor romanesc contemporan. Din cele 200 de pagini cea mai mare parte a continutului este despre noi, despre r...

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you