Page 1

folclor rom창nesc contemporan. (mainly)


Oricât de aberant ar suna, cultura românească e considerată în România o nişă. Din perspectiva asta, TATAIA ar putea fi considerată o publicaţie de nişă. Din fericire nu este aşa. TATAIA are o structură organică, foarte diversă, scrie într-o proporţie foarte mare despre folclor românesc contemporan. TATAIA este o platformă liberă care dansează odată cu şi în funcţie de viziunea colaboratorilor săi, o platformă prin care explorăm creativitatea noastră culturală. Viziuni diverse, experienţe, idei, dorinţe, gânduri, preocupări, românaşi de-ai noştri care au un cuvânt de spus. TATAIA îţi arată un popor cu perspective bune. Vedem frumosul şi ni-l asumăm pe nenea urâtul, ne gândim cum se pot rezolva problemele şi încetăm să ne mai plângem de ele. Ne plac vecinii care se uită la caprele lor şi sunt mândri de ele. Ne plac spaţiile generoase şi creative unde încap oamenii care ştiu că pot schimba mituri şi prejudecăţi. Ne-am propus să comunicăm cu tine cititorule pentru că vrem să înţelegem cum arată viitorul în viziunea ta.

Mulţumim celor care au contribuit editorial şi vizual la realizarea TATAIA #1 şi celor de mai jos fără de care această pagină cu numele lor nu ar fi existat. Lavinia Ivan, Alina Birman, Dorin şi Irina Stana, Cristi Neagoe, Codin Orăşeanu, Marcel Iureş Daniel Moise, Carmen Nastea, Monica Sava, Răzvan Moholea, Radu Fulga, Cosmin Năsui, Daniel Voinea, Anca Dănilă, Sorin Macovei, Liviu Dumitraşcu, Mihai Seceleanu, Ştefan Pădure, Amalia Drăgulescu, Dan Teodorovici, Octavian Tănăsescu, Daniel Traşcă, Corina Radu, Elena Pâslaru, Andreea Câmpeanu, Doriana Buzatu, Laura Luca, Alexandra Ionescu, Melania Ion, Iulia Tomescu, Anton şi Damian Groves, Angela Vulpescu, Emil Hurezeanu, Roxana Grămadă, Ghica Popa, Doru Stoican, Andra Davideanu, Cristian Drăgan, Alex Săndulescu, Celino Craiciu, Raluca Pop, Andreea Ionescu, Igu, Sorin Botoşeneanu, Maricela Mierlea, Mihaela Tică, Octav Avramescu, Ana Elefterescu, Dana Penea, Adrian şi Ruxandra Stanciu, Dan şi Ana Biriş, Mioara şi Niculae Comaniciu, Mirela şi Gigi Cotulbea, Mihaela şi Doru Păcurar, Adriana Comaniciu, Mircea Sibianu, Aura Sorescu, Olivia Safer, Adrian Smarandache, Dana Anghel, Claudiu Gheorghe, Denise şi Claudiu Leonte, Adina Antonie, Alexandra Crâsnaru, Costin Bogdan, Andrei şi Raluca Panait, Eugen şi Ioana Cărăgui, Magda Neagu, Mihai Bonca, Mirela şi Bogdan Sorescu, Elena Băidan, Claudia Falutoiu, Sandra Ghiţescu, Maşa Dinescu, Andrei Sârbu, Dani Macarie, Iulia Rugină, Dana Mladin, Dora Popeneciu, Sergiu Vasilov, Vasile Leac, Ariana Miron-Presan, Raluca Crivăţ, Alexandru Şeremet, Tim Essebaggers, Camila Currea Gomez, Letiţia Călin, Răzvan Sibii, Oana Ivan, Hubert Giordani, Adrian Grozavu, Vasile Daniel Cosma şi multor altora de care poate nu ştim că ne-au ajutat sau ne-au ajutat după ce am intrat în tipar iar dacă am omis pe cineva am făcut-o dintr-o banală eroare umană şi ne cerem scuze pe tema asta.


6 8

viata e in alta parte si in alt timp _ Jean-Lorin Sterian 5 things you know about Romania _ TATAIA

9 artwork. obama _ stefan lucut 10 cand nu te astepti. kill your avatar _ bogdan neagu 12 Orase verticale _ Andrei Ivanescu / artwork _ stefan ungureanu 16 Nevroze urbane. Parcul Izvor _ Mircea Toma / Artwork _ Roman Tolici 19

artwork. yes you’r pretty _ matei apostolescu

21

ce-i lipseste capitalei _ TATAIA

22

Really coming soon? _ Alex Molico

24 O discutie cu Porumboiu _ Ioana Cotulbea 28 fara popcorn _ andrei rus / andrei ciorica 30 jurnalele filmate ale lui jonas mekas _ Andrei Rus 34 o dupa-amiaza perfecta _ v. leac 35 floppy man _ Florin Piersic Jr. 42 love will tear us apart, again _ Peca Stefan 50

Actori fotografiati de mine _ radu afrim

56

ce-i lipseste capitalei _ TATAIA

57

artwork. doi soldati _ andrei pungovschi

58 descantarea nationala sau mesajul libanezului catre tara _ mihaela michailov 62 profil madalina ghitescu _ madalina ghitescu 64 next. poveste despre mari filme mici _ vlad ilicievici, dragos nicolae & co 71 un fel de agenda 88 artwork. video chat _ dana penea 90

viata dupa colectare _ mai mult verde

92

la supermarket _ andrei panait

94

strain de bucuresti _ madalina rosca / foto _ octavian aanei

98

et e-mails home _ daniel popa


102

reteta lui dinescu _ mircea dinescu

104 ricercar a 3 per 5 _ sebastian-vlad popa 109 5 things you know about romania _ tataia 110

natura statica, compozitie cu maini... _ cristian neagoe

116

ioana _ raducu din valuri

122

pictori de deal si de mare _ mihai pacurar

124

artwork. little _ mihaela paraschivu

125

5 things you know about romania _ tataia

126

ghica versus noper _ cosmin nasui

132

artwork remix _ revoltaire

134

reprezentari si reprezentatii in era electronica _ claudia falutoiu

140

multimedia. inceputuri _ geosab

145

5 things you know about romania _ tataia

146

filosofia florian _ ioana moldoveanu

152 159

portia de electronic. mediu acustic : live ro _ claudia falutoiu do not adjust your mind _ haralamb negrila

162

(eseu despre) comic strip, graphic novel si arta contemporana _ irina bako

167

rip batman. long live will _ mihaela precup

168

ce-i lipseste capitalei _ TATAIA

169

artwork. very intense patriotic feelings _ dragos platon

170

270 _ dana anghel / foto _ camil dumitrescu

175

artwork. g.o.d. _ aitch

176

pe o craca bei o bere _ tataia / mihai teno

182

macrocosmos microcosmos _ adrian mihai sandu

186

casete pentru momente _ mihai dobre

189

artwork. the ship of dreams _ saddo

191

ramas bun _ tataia


Viata e in alta parte si in alt timp text şi foto Jean-Lorin Sterian

În 2009 mi-am petrecut mai bine de patru luni în Berlin şi una în Londra. În Berlin am plecat fără să ştiu aproape pe nimeni, fără să am vreun scop în afara celui de a nu fi în Bucureşti. Dar Bucureştiul a venit la mine, sub formă de prieteni, rude, foste iubite. Fiecare descoperea oraşul care pentru mine nu mai era o necunoscută. Eram deja pentru a treia oară acolo, ieşit de ceva vreme din faza de turist care se dă pe spate în Panorama, Mauer Park sau la Brandeburg Tor, deşi în primele zile aproape că dansam pe străzi de bucurie că părăsisem România. M-am transformat într-un ghid pentru vizitatorii mei, pe care îi duceam, inevitabil, în cam aceleaşi locuri. Cele care apar în In Your Pocket sau pe site-urile turistice. Locuri pe care vor să le vadă toţi cei care ajung într-un oraş şi să le imortalizeze pentru a-şi dovedi lor şi prietenilor că au fost acolo. Nevoit să merg, de fiecare dată când aveam un oaspete, pe Oranien Strasse, la monumentul dedicat memoriei Holocaustului sau la Sony Center, am început să fiu tot mai atent la turiştii care împânzeau spaţiile, la densitatea de aparate de fotografiat pe metru pătrat, la clicăitul continuu, la ridicările de braţe care anticipau declanşarea. La transformările fizice şi comportamentale pe care le sufereau oamenii pentru a produce o apăsare de buton. La conversaţiile întrerupte brusc în momentul când se ivea un obiectiv sau o situaţie demnă de luat în vizor. La procesul prin care timpul prezent avea să devină, în viitor, o amintire. Am devenit, după cum spunea Kafka, un observator al observatorilor. Am reînceput să frecventez singur zonele care stârneau bliţurile. Deşi mă aflam în cele mai populate locuri din Berlin sau Londra, Alexander Platz sau Trafalgar Square,  sentimentul cel mai pregnant era că sunt singurul om în viaţă printre zombies înfometaţi de imagini. Un individ care apasă pe un buton este o fiinţă extrem de fragilă.  M-am apropiat adesea până la limite indiscrete. A fotografia e un act de izolare într-un spaţiu public, la fel ca şi ascultatul muzicii în căşti. Cu un aparat de fotografiat la ochi vezi, fără să priveşti. Nu chestionezi niciodată realitatea din acel moment. Produci direct pentru memorie. Here and now devine there and then. 

6


5 THINGS You Know ABOUT romania

1. Fete sexy, 2. Oameni pasionali, 3. Mâncare bună, 4. România a fost denumită după numele Imperiului Roman, 5. România era într-o perioadă puntea de legătură între Europa şi Constantinopol. A.J., poştaş, SUA 1. România este o ţară europeană, care a aderat de curând la Uniunea Europeană, 2. Capitala României este Bucureşti, unde de altfel s-a născut bunica mea, 3. Mămăliga este probabil cea mai cunoscută mâncare tradiţională româneacă; bunica mea obişnuia să facă tot timpul :), 4. România a fost monarhie, 5. România este ţara natală a sculptorului Constantin Brâncuşi. Maya Barkai, fotograf, SUA În copilăria mea (1960) România a fost tot timpul pământul lăudat. Tatăl meu îmi povestea mai ales despre Bucureşti, că ar fi mult mai frumos şi mai luxuriant decât Berlin. În realitate, cum am putut afla mai târziu, Bucureştiul a fost cel puţin mai aventuros: 1.Lupta cu taximetriştii la aeroport, 2.Teama de absenţa capacelor de canalizare, în care am căzut deseori. 3.Seri de teatru de neuitat în Teatrul Act., 4.Care altă ţară are un Vlad Tepeş care a cucerit Hollywood-ul şi este chiar şi în America Latină mai cunocut decât oricare alt conducător european? 5.Sarmale, ciorbă, icre... le duc lipsa de când nu mai trăiesc în România. Michael Weber, profesor, Austria Din păcate, trebuie să mărturisesc că nu ştiu prea multe despre România. Stelarc, performance artist, profesor de performance art, Australia 1. Se mănâncă foarte bine, 2. Peisaje frumoase, dar pe alocuri murdărie (ex. gunoaie pe marginea drumului sau lângă calea ferată), 3. Străzile neasfaltate corespunzător, 4. Maşini cam vechi încă în circulaţie, 5. Clasa mijlocie trăieşte modest pentru că nu câştigă prea mult (aici mă refer în special la intelectuali) Francesco, cercetător post doctorand în chimie, Italia 1. Bucureşti, 2. Dacia, 3. Ţigani, 4. Comunişti, 5. Fete drăguţe. Seb, student, Franţa 1. În cărţile cu Harry Potter, fratele mai mare al lui Ron merge în România să antreneze dragoni. 2. Vampiri - Transilvania e în România, nu? 3. Ţigani Karina Sang, învăţătoare, Republica Dominicană 1. Eugene Ionesco, dramaturgul francezo-român, părintele teatrului absurd. 2. Ceauşescu, dictatorul care a fost condamnat la moarte pentru atrocităţile comise în timpul regimului său din vremea Războiului Rece. 3. România a făcut parte din blocul est-european controlat de către Uniunea Sovietică, după cel de-al doilea război mondial. 4. E o ţară la bază agrară, săracă, conservativă. 5. A, şi mâncărurile sunt grele - carne şi cârnaţi şi chestii cu mult sos... 6. E o ţară destul de mare. Myra Van der Ven, profesoară de liceu, Olanda 1. Ceauşescu, 2. Revoluţia, 3. 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, 4. Moartea domnului Lăzărescu 5. Graffiti. Pilar Ortiz, arhitect/ artist, Chile Un şofer de taxi foarte amabil cu o maşină ponosită, hotelul meu în care era un restaurant chinezesc de lux, bancnotele româneşti dintr-un soi de plastic foarte uşor, palatul şi în sfârşit felul recunoscător în care şoferul de taxi mi-a mulţumit, sărutându-mi mâna, atunci când i-am lăsat rest cateva dintre bancnotele mele din plastic. Fritzie Brown, cultural manager, SUA


Obama. Ştefan Lucuţ

http://www.stefanlucut.com


Când nu te astepti , , Kill your Avatar de Bogdan Neagu

Vă invit într-o călătorie în care vom putea arăta cu degetul, spre unii, spre alţii, niciodată spre noi. Unii cu alţii sunt aproximativ 20 de milioane, sunt mimi şi stau ascunşi în spatele paravanelor. Sunt foarte pricepuţi la toate, iar faima lor a ajuns departe. Aproape toţi aleargă după galbeni, dar sunt slabe şansele ca majoritatea lor să facă milionul până la 30 de ani. Dacă ne uităm atenţi la unii sau la alţii, nu putem să nu observăm cât de uniţi sunt în lipsa lor de unitate. E ca atunci când încerci să urci în tramvai. Un cot la stânga, un picior la dreapta. Nu poate fi altfel, atâta timp cât sunt educaţi în Centre de Dresaj, de Stat Cuminţi, Ascunşi cu Frica în Sân. Nici în Celula de Bază a Societăţii lucrurile nu stau prea bine, nu este spaţiu, nu este timp nici pentru o gură de aer, plus că au început ştirile. În laboratoarele CDSCAFS şi CBS, unii, dar şi alţii, sunt antrenaţi să devină cum se cade. Metodele folosite pentru a deveni cum se cade sunt puţine, dar eficiente, păstrate şi transmise de la unii la alţii, cu foarte mare sfinţenie, ca şi când… Frica – pentru a-i ţine cuminţi în bănci, fără prea multe discuţii şi mai ales fără păreri proprii. Lipsa de acceptare – pentru a-i ţine dezbinaţi pe unii faţă de alţii, niciodată împreună. Să nu spui niciodată ce simţi şi gândeşti, să te simţi mereu vinovat, să îţi fie frică să fii spontan, autentic, creativ şi mai ales să fii mare meşter în a construi aparenţe. E destul de complicat să porneşti la start, în marea competiţie, confuz, înfricat şi neîncrezător. Apoi, începi să mimezi starea de bine, de frică să nu te arate cu degetul că ai rupt rândul. Cât timp nu o să învăţăm să ne iubim unii pe alţii, să ridicăm capul din iesle şi să nu ne mai lăsăm intimidaţi, să spunem „nu, ajunge!”, să ne căutăm privirea pe stradă şi să simţim că suntem pe aceeaşi frecvenţă în cuget, simţiri şi fapt, atâta timp cât şcolile vor infesta societatea cu produsul lor, vânzătoarea ne va umple pumnul cu bomboane în locul restului de parcă am putea cumpăra cu bomboane, chelneriţa ne va servi cu mare plictis, vom plăti asigurarea de sănătate pentru ca apoi să aşteptăm la uşa doctorului ca milogii, geamul tramvaiului va rămâne murdar cât să credem că e înnorat afară, vom vota ca să ne aflăm în treabă, dar nu ni se va cere părerea când se iau hotărâri ce ne privesc în mod direct, vom săruta respectuos, cu plecăciune poalele profesorului care ne tratează ca pe nişte oligofreni, vom da volumul mai tare la televizor când vecinul îşi educă nevasta, vom privi spaţiile verzi cum dispar ca să apară Mall-uri, vom asculta şoferii care claxonează încontinuu şi parchează pe pistele de biciclete care se termină brusc în perete, vom continua să clipim şăgalnic când suntem bombardaţi în fiecare zi cu ştiri macabre de parcă cineva – nu spun cine, persoană importantă – ar vrea să ne identificăm cu o imagine de violatorcriminalpedofilmereucusticlaînbot şi să trăim în ruşine şi vinovăţie pentru tot restul vieţii noastre până când pensia ne va alina suferinţa. Tiptil, ajungem să ne obişnuim cu toate astea, să ni se pară normal, doar fac parte din viaţa noastră de zi cu zi. Devenim pasivi la tot ce se întâmplă în jurul nostru, iar pasivitatea amorţeşte voinţa şi doboară spiritul. Coloşi cu picioare de lut. Prea plini de, dar goi. Prea mulţi, dar insuficienţi. Luminos, dar întunecat. Idei multe, puţină cercetare. Grabă mare, puţină atenţie. Multe căi, nicio direcţie. Nemulţumiţi, dar tăcuţi. Serios, dar în glumă. Cuvinte prea mari pentru oameni aşa de mici. Tot mai des aud în jurul meu afirmaţii de genul „mă simt obosit, mi-e lene, mă doare în cot” şi mi-aş dori să pot să fiu mai tot timpul susTras; aş vrea să plec din România; am impresia că suntem în cădere liberă; aici nu mai am nici o speranţă; la noi e ca la nimeni; ne-au pus ăştia gând rău; parcă suntem într-un experiment; nu are rost să te implici, că oricum nu o sa se schimbe nimic. Propun întoarcerea spre noi, identificarea problemelor, identificarea resurselor şi luarea de atitudine. Remediul bunicului era simplu: autenticitate, bun simţ, puterea exemplului, acceptare, asertivitate, congruenţă, atenţie, cumpătare, autodisciplină, iubire, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră pe această cale. Oglinda în care ne măsurăm sunt faptele noastre, iar faptele vorbesc pentru noi. P.S. Rugăciune: Dragă Domnule Dumnezeu, te rog scoate-mi în cale un sponsor bogat şi înţelept care să vrea să investească în proiecte pe educaţie! Îţi mulţumesc anticipat. Cu mult drag, al tău miel rătăcit, Bogdan. Caută Green Entertainment Studio pe Facebook.

10


ORAŞE VERTICALE de Andrei Ivănescu

Ştefan Ungureanu

12

http://stefanungureanumaps.blogspot.com/


Toată lumea murmură sintagma asta magică, panaceul urbanismului de viitor. Totuşi, există o profundă contradicţie între conceptele „Oraş” şi „Vertical”. Pe primul îl înţelegem ca o aglomerare de indivizi, spaţii şi interese – un roi, un flux energetic, o stare de agregare umană. Nu are formă şi se comportă ca un organism viu, animat de o infinitate de procese şi schimburi ce-l fac să respire, să se regleze, uneori chiar să se mişte. Acest organism este ţinut în viaţă de o masă umană, cu preferinţele şi particularităţile lor, ca specie şi ca grup. Ideea de „vertical” se referă la o direcţie, un vector şi nu are sens decât dacă ne raportăm la o suprafaţă – pentru oricare dintre noi, prima oară când am proto-înţeles conceptul de vertical a fost atunci când am început, în scutece, să ne târâm pe duşumea. Încă de atunci simţim că lucrurile inaccesibile sunt verticale şi, implicit, lucrurile verticale sunt inaccesibile. E posibil ca atunci să fi aparut întâia oară în căpşoarele noastre moi fascinaţia pentru vertical. Dar e de fapt o iluzie – nu este ceva pe care operezi, este doar un reper. Noi, oamenii, ne desfăşurăm activitatea orizontal. De aceea, când aud sau citesc despre oraşe verticale, nu pot să mă gândesc decât la comunităţi întregi de alpinişti care s-au hotărât să se aşeze sau, mă rog, să se lipească de ceva. Nu există oraşe verticale – încă – ci doar suprafeţe deasupra altor suprafeţe, spaţii aşezate în teancuri din ce în ce mai înalte pe măsură ce ne permite tehnica. Există numai platforme pe diverse înălţimi, între care trebuie să urcăm sau să coborâm. Sigur, a aşeza un covor deasupra altuia e un lucru deştept şi eficient dacă luăm în considerare că suntem 7 miliarde de suflete, că ne înmulţim vertiginos şi că pământul e limitat. Mai mult de atât, anumite locuri aglomerează interese şi multă lume vrea, dacă se poate, să stea fix în acelaşi loc în care mai stau alţi 100 de indivizi. Din moment ce a construi la tot pasul piramide umane ar fi, probabil, impractic ne-am pricopsit cu clădiri multi-etajate, turnuri, zgârie-nori. Contrar a ce spune Heidegger, sau bunul simţ în general, am bănuiala că de fapt nouă ne place foarte mult ideea de a sta unul în capul celuilalt, de a pierde contactul cu pământul, de a avea propriul nostru palier. Până şi

13


o după-amiază perfectă de V. Leac

.parcă nu ar fi nimic de comentat într-o zi cu o dimineaţă din asta când presiunea atmosferică e la limită fiecare în maşina lui cu privirea fixată pe benere cu sentimentele blocate în mesageria vocală şi cum rulăm noi aşa dăm din întâmplare peste domnul inginer Fosfo acum nu mai există altă soluţie eşti aproape inconştient auzi cum flexurile celor de la smurd taie caroseria ţi s-a tăiat filmu pentru o vreme şi în capul tău acolo departe începe să te preocupe cauza unui copil care râde non stop sictireala nu ţi se poate citi pe faţă din cauza unei măşti semitransparente vocile şi sunetele unor ustensile care îşi fac treaba e ultimul lucru care te preocupă acum multe obiecte ar merita alte denumiri şi în speţă competenţa unora declinată în orice caz e foarte complicat să te-apuci să dai verdicte.

34


“LOVE WILL TEAR US APART, AGAIN”

EL şi EA sunt în pat. Amândoi sunt tineri, dar ar putea exista o diferenţă de vârstă semnificativă între ei. Sunt semidezbrăcaţi. Oricum ar fi cei doi actori distribuiţi, trebuie să existe la un anumit punct o anume doză fină de incompatibilitate – care deşi la început neobservată evoluează şi erodează relaţia în timpul scenei. Lumină difuză, creşte încet. O lumină suspendată în contre-jour. E târziu. Poate fi o melodie discretă în fundal, rămasă pe repeat-ul unui playlist abandonat. EL o mângâie pe mână pe EA. Îşi încleştează palmele, îşi întrepătrund degetele. E o inocenţă şi o magie a momentului de care cred că Hallmark ar fi mândri. EL continuă să o mângâie – a ajuns la păr. O dezmiardă. Îi mângâie obrazul. Apoi, încet, mâna lui coboară înspre sâni, în timp ce el se apropie şi încearcă, uşor, să o sărute. EA se întoarce dintr-o dată în partea cealaltă. EL continuă să o mângâie pe umăr, dar, după câteva secunde, are o revelaţie… EL

Asta a fost, nu?

EA (întârziat, se gândea la cineva, din trecut) EL (un pic amuzat)

Cum?

S-a cam… terminat.

[EL nu o mai mângâie. Se ridică în capul oaselor. EA nu înţelege, momentan. Amintirea a luat-o prin surprindere. Ca o trezire din somn şi un supărător ceas deşteptător.] EA

Nu… Eu - - Cum adică?!

EL

Chiar nu trebuie să - - Adică, înţeleg.

EA

Am momente în care mi se întâmplă aşa să - - plâng.

[O pauză. EL vizualizează o întreagă poveste în care a fost folosit. Să plângă? Să plângă de ce? Bullshit. Îşi aprinde o ţigară.] EL

Da. E OK. Nu trebuie să-mi explici nimic. Am crezut doar - - Mai devreme - -

[EA se gândeşte că el şi-a imaginat că - - Dar - - e fraier. Nu are dreptul să - Iar i se întâmplă chestia asta? S-ar putea ca numai ea să fie de vină?! Nu…] EA (Se întoarce cu faţa la el. Îl mângâie pe mână.) Îmi pare rău. Nu vreau să înţelegi greşit. Îmi place foarte mult să fiu cu tine. [Pauză scurtă. În mintea lui îşi permite o mică ironie: “Sigur”. O regretă, dar nu se poate opri.]


EL Nu trebuie să zici nimic. A fost foarte mişto ce s-a întâmplat. Aşa, pur. Inocent. [Din nou i se pare că e prea ironic. Încearcă să nu mai fie.] Am ascultat muzică toată noaptea. Nu m-am mai simţit aşa, cred, din liceu. Mulţumesc. [EL aprinde lampa, cu ţigara în gură. Realizează că poate ce a spus nu e deloc adevărat. Deşi, simte că totuşi - - În tăcere, începe să se îmbrace. EA calculează dacă merită să-l oprească. Merită.] EA

Ce faci?

EL

Ce să fac?!

EA

Pe bune, ai înţeles greşit.

[EL e deja sarcastic în gândurile lui. Din nou, nu-şi poate stăpâni un zâmbet care ar putea fi considerat nepotrivit. Dar ar vrea să o rănească – i-ar plăcea să o rănească şi să ştie că suferă din cauza lui. Ar fi plăcut. Trage, defensiv, un fum, parcă trăgând, de fapt, de timp. EA încă calculează. O mulţime de sentimente difuze. Se aştepta, după ultimele zile şi conversaţii, la altceva din partea lui. E un joc? EL stinge ţigara într-un pahar de vin.] EA

(jucăuş) Hai, vino înapoi aici.

EL (vrea să spună ceva inteligent, apoi renunţă, apoi vrea să spună din nou ceva inteligent) Tu nu mă placi, de fapt. EA (are un şoc real. Dar îşi aminteşte din nou la cine se gândea mai devreme) Cum poţi să zici aşa ceva? De două zile vorbim în continuu. Crezi că - EL Uite, eşti o tipă de care m-aş îndrăgosti fără nici o problemă, s-ar putea să o fi făcut deja - - (A spus prea mult. S-a descoperit prea mult. Nu era cazul.) O să fie rău. Pentru că tu nu mă placi. EA (e din nou surprinsă de sinceritatea lui) Stai un pic. Tu tragi o concluzie după ce m-am întors cu spatele la tine o secundă?! Poate vroiam să continui! Poate era un joc?! EL

Nu am ajuns încă la jocuri.

EA

Da’ de unde ştii tu unde am ajuns? Trebuie să existe un moment anume?

EL

E prima dată când… facem asta. Pentru prima dată, e cam devreme.

[EL se gândeşte simultan că, de fapt, nu au făcut nimic. Apoi se uită la ea şi cât de frumoasă e când s-a enervat.] EA

Hotărăşti tu?


actori fotografiati de mine ,

de Radu AFRIM

Aş vrea să văd un spectacol (de teatru) regizat de un bun fotograf . Să fie sunat de către un director de teatru şi să i se spună :„ ştiu că nu eşti regizor dar vreau să-mi faci un spectacol. Poţi să-ţi aduci oameni de pe stradă , poţi să-i dezbraci (chiar ţi-aş sugera s-o faci !) şi, dacă decizi să iei şi actori din teatru, învaţă-i să privească. Să se uite. În sală, în ei, aiurea. Eşti fotograf , învaţă-i să nu pozeze… Altceva nu mă interesează.” Asta să-i spună directorul nostru fotografului şi să nu mai dea timp de 2 luni pe la scenă. Eu am trişat. Am scos actorii din scenă, i-am purtat prin toalete publice, pe străzi goale, cimitire, prin ape tulburi(!) şi plaje calme, hoteluri şi vegetaţii luxuriante, depozite de fier vechi. Locuri în care nu le-a fost greu să regăsească ceva din privirea lor „civilă”. Nici măcar trupurile goale nu mai erau aceleaşi de pe scenă. Dar asta e altă poveste ;)

50


andrea gavriliu

andrei elek


Istoria literaturii române în bd De O.A.

Îmi aduc aminte că era august 2007, sau ceva de genul ăsta. Sau poate septembrie 2008, cine mai ştie. Sigur e că eram la Una Galeria pe terasă cu un grup de prieteni, când pe poartă a intrat un tip, vizbil mai urât decât ceilalţi. Avea o carte la subraţ. Cum-necum s-a aşezat la masa noastră şi, deşi individul îmi repugna din start, ceva mă făcea să nu pot să-l evit. I-am cerut să-mi arate cartea pe care o căra după el. Pe ea scria Istoria literaturii române în benzi desenate, moment în care mi s-a aprins un beculeţ. Pentru că, asemeni oricărui om normal, trăiesc, respir şi consum bandă desenată. I-am smuls, deci, cartea din mână. M-am dus imediat la veceu şi am răsfoit-o. Deşi proastă, era genială. Adică avea, aşa, nu ştiu cum să vă spun, o naturaleţe care îmi dădea de înţeles că ei, cei trei autori ai ei, Luca, Dragoş şi Răzvan, aveau ceva de spus. Acest ceva fiind faptul că puseseră munţii de informaţii plictisitoare din Istoria lui George Călinescu într-o cu totul altă lumină. Mai mişto. Mai actuală. Mai interesantă. Premisa – preţioasele informaţii din ceaslovul lui Călinescu fuseseră furate, cei trei autori – craii de la răsărit însărcinaţi cu recuperarea patrimoniului. Cu un story-line neaşteptat, care porneşte dintr-o convenţie contemporană, pentru a trece apoi în basm, iar de acolo să exploreze trei dintre miturile fundamentale româneşti. Mioriţa, Meşterul Manole şi Zburătorul. Tare, mi-am zis, mai ales că orice noţiune temporală standard fusese abolită, autorii devenind ei înşişi personaje care navigau nestingherite prin istoria literaturii române, interacţionând în felul ăsta cu toţi marii autori care vă pot trece prin cap. Din acel moment am decis că trebuie să mă mai interesez de soarta acestei cărţi. Şi a autorilor ei, în fine. Deşi încă nu există, v-o recomand cu mare drag. Sunt încă aici la terasă şi aştept să intre pe poartă vreun editor care s-o pună şi altor oameni pe masă.

75


ĂŽncheiem ce am ĂŽnceput acum 16 pagini


Dana Penea. Video Chat.

http://iscupiscustuff.blogspot.com/


Natură statică, compoziţie cu mâini, natură statică şi tot aşa... de Cristian Neagoe

Cult Decoration. Michele Bressan

Acesta este un articol despre artişti şi influenţa şcolilor româneşti asupra lor. Cum nu am terminat o şcoală de arte (deşi am dat câteva examene incognito la UNA), am întrebat câţiva artişti pe care îi apreciez despre experienţa lor directă. Ţinând cont de faptul că o şcoală de arte nu are ca scop final producţia de “artişti”, am chestionat şi tineri care au terminat o astfel de instituţie fără să intre în sistemul artistic oficial, ca şi artişti care nu au terminat Arte. Desigur, putem începe o discuţie despre ce este arta şi la ce ne ajută ea, dar găsesc că aceasta nu îşi găseşte locul în economia acestui text. Personajele care răspund aici: Cristina Negrău, Linda Barkasz, Ionuţ Cioană, Michele Bressan, Vlad Nancă şi Dan Perjovschi.

110


Cristina Negrău se ocupă cu desenatul de când a ţinut pentru prima oară un pix bulgăresc în mână. Am descoperit-o online, căutând - într-un link hopping frenetic - lucruri cu care să-mi bucur ochii. Seria ei cea mai cunoscută pe net, Bizzaro Cating, alătură personaje de animaţie din producţii şi perioade diferite sub pretextul unor asemănări subtile. A studiat Arte în Bucureşti între 2005 şi 2008. Şi-a luat licenţa cu 10 (şi o medie generală uriaşă) la secţia Grafică. Experienţa ei în Universitatea Naţională de Arte e atât de subiectivă, pretinde ea, încât nici nu ar trebui luată în considerare. Am fost de altă părere. <Facultatea de arte nu m-a ajutat să devin artist, ci să înţeleg şi să mă-mpac cu ideea că nu am materialul necesar. Sunt sincer uşurată şi recunoscătoare pentru asta. La început mi s-a părut palpitant. M-au sedus tot felul de teorii şi metode predate de profesori. Mi-a trecut când am realizat că nu mă ajutau să încheg nimic interesant, că mă fascinau doar pentru că erau noi pentru mine. Mi se părea că se pune prea mult accent pe progresul colectiv, devenirile individuale fiind mai curând digresiuni decât evoluţii coerente. Profesorul meu, academist şi convenţional, m-a ajutat sămi dezvolt conştiinţa de sine şi simţul ridicolului, dar m-a împins în acelaşi timp către o modestie complet apatică. În ultimul an deja nu mai desenam aproape nimic, decât “pentru şcoală”, lucrări despre care nu pot să am nicio părere. Nu am intrat cu pretenţia de a creşte acolo, aşa că nu am de ce să fiu dezamăgită. Totuşi, e un loc unde părţile tale fragile, de multe ori preţioase, se usucă şi cad. Îţi dezvoltă, în schimb, tendinţe agresive, competitive, legate artificial de actul creativ. Înclinaţiile personale puternice întâlnesc rezistenţă, generând de multe ori reacţii auto-distructive celor care au îndoieli despre sine. Chiar şi aşa, nu facultatea în sine e condamnabilă, ciocnirea introvertitului cu ea fiind cel mult un accident nefericit. Cât despre influenţele pe plan stilistic/conceptual - nu se pune problema. Am resetat tot după ce am terminat şcoala, să o pot lua de la capăt. Experienţa în sine a avut o influenţă aleatorie, pe care prefer să nu o continuu în ocupaţiile mele artistice.> Linda Barkasz are 25 de ani. A studiat artele începând din şcoala generală, a făcut liceul la Arad, absolvind apoi Facultatea de Arte a Universităţii de Vest din Timişoara. Deşi lucrează în medii diverse, de la pictură la artă digitală, de la street-art la cosplay, este mai cunoscută publicului larg datorită uneia dintre lucrările sale mai vechi, poneiul roz tatuat cu o svastică pe crupă (2005). Jucăria My Little Pony, creată de firma americană Hasbro şi modificată de artistă, a devenit un simbol al tensiunii dintre arta contemporană românească şi propaganda naţionalistă, fiind pretextul unui scandal mediatic, politic şi cultural major în vara anului 2008, ajungând să facă obiectul cercetărilor unei Comisii special create de Parlamentul României. O controversă alimentată mai puţin de argumente estetice, cât de încercări de politizare, suficient de aprinsă cât să scoată în evidenţă unul dintre cei mai palpitanţi tineri artişti din România. Am rugat-o să-mi vorbească despre experienţa ei particulară în şcolile de arte pe care le-a frecventat. <Făceam cam două zile pe săptămână de specialitate. Era oke, că profii erau mai ciudaţi. Tehnic, am învăţat foooarte multe porcării. Aşa că eu şi copiii cei mai interesaţi de artă ne simţeam închişi într-o cămaşă de forţă din cauza rigidităţii stilului acceptat de profesori. Ca eu să fiu mulţumită de mine pentru o lucrare pe care o făceam, asta presupunea să jignesc cam tare profesorul. Gen, eu desenam un personaj stilizat cartoon network care vorbea la telefon cu luna. Cu talent şi stil şi cromatică. Iar reacţia profei era: “Nu, nu, nu aşa! Hai să-ţi arăt...”. Lua cârpa şi ştergea tot. Începea apoi să tragă câteva linii abstracte care aveau ca rezultat o mare cu nişte bărci în stil impresionist circa 1870. Părerea mea? Şcoala de arte iz not cool cât timp te-nvaţă ce e aia Arta, chestie care se poate transforma într-o adevărată închisoare mentală din care unii studenţi (mai ales cei care doresc să fie pe plac) nu mai scapă niciodată. Ajung în felul ăsta să continue stilul profesorului şi să critice la rândul lor libertatea celorlalţi “care nu corespund”. Tot eu cred însă că toate şcolile ar trebui să fie de arte, în ideea în care copiii trebuie încurajaţi să-şi exprime sub orice formă posibilă (sound, visual, mişcare, text) ceea ce simt în adâncul lor. Facultatea de Arte a fost şi mai ridicolă pentru că eram pregatită să învăţ chestii faine, mă aşteptam la ceva nou. Plus că eram plăcut încurajată de revistele de arte care începeau să circule prin România (Balkon, de exemplu), albumele de artă contemporană pe care le răsfoiam prin librării. Când, de fapt, ţeapă! Am intrat şi prima întâlnire cu profesorul suna aşa: “Nu cumva să veniti la mine că aţi expus în reviste gen Balkon cum au mai făcut unii alţii... că pe mine nu mă impresionează arta contemporană şi păcălelile astea care se pretind a fi artă gen instalaţie... şi alte scăpelniţe uşoare... Niuuu, arta e o treabă serioasă... like nu-i de glumă! Trăiască tuşu’ şi hârtia, că eu eram la grafică... Na, anyhow, nu poţi să dai vina pe nişte profi care nu s-au prea informat în ultimii 50 de ani despre artă şi consideră tot ce nu seamănă cu ce au auzit de la alţi profi sau artişti pe care îi admiră a fi un atac direct la nivel personal de valoare. Mi-ar fi plăcut să nu existe facultatea de arte din Timişoara ca să nu o fac. Şi ca să nu văd marea tristeţe a studenţilor care intră şi se pierd pe parcurs. De asemenea, mi-ar fi plăcut la organizarea StudentFestului să văd măcar intenţia de a înţelege ce se întâmplă cu generaţia noastră dar nici un profesor nu s-a prezentat. Pe lângă toate astea, programa de învăţământ presupunea nişte exerciţii de desen după model, ore de cromatologie, ritm, armonie... Nu pot să neg că mi-au folosit, numai că pe cele mai multe

111


118


asta e un text legat de pagina din dreapta.

ReVoltaire

adica adica nu suntem curiosi ce o sa iasa in mixul mixului remixului. deloc. remix mix mix. adica dai un telefon si zici: â&#x20AC;&#x153;vrem sa-ti propunem sa faci o lucrare pentru TATAIA da sa lasi spatiu si pentru altii.â&#x20AC;? adica iei o arta dasta moderna, in speta una de ReVoltaire si o arunci in deliciul ochiului. pe urma vezi ce se intampla. cine o sa fie urmatorul inspirat?? cine o sa contribuie?? cine??

132


Arta electronică se infiltrează printre formele de artă avangardistă, cu care trăieşte şi se dezvoltă, dar cel mai important: şochează. Poate instalaţii, poate teatru, poate sound art şi lista se poate întinde la infinitul inspiraţiei. În mijlocul actualelor noi perspective, secolul XXI, invadat de noile tehnologii de comunicare, vine cu un nou mod de informare şi implicit, noi ramificări în conceptele artistice. Electronul în artă îşi face loc printre extremele artei biologice, cyborgi australieni şi arta carnală, recent aclamată de cercurile critice. Mai există limite în artă?


Reprezentări şi reprezentaţii în era electronică de Claudia Falutoiu

Le Baiser de l’artiste. Orlan

135


Filosofia Florian

de Ioana Moldoveanu

Filosofia Florian poate fi rezumată într-o sintagmă: „Stupoarea este mama înţelepciunii”. Este sintagma după care s-a ghidat în viaţă Mircea Florian, artist pasionat de experimental şi de avangardă (nu doar) muzicală, atras de performance şi de neconvenţional. Înseamnă că, atunci când spune un lucru simplu, dar complex (paradox!), ca performer, pentru a ţine atenţia trează şi simţurile deschise trebuie „să faci sau să adaugi ceva care şochează, care face spectatorul să se-ntrebe „ce vrea, la urma urmei artistul acesta? ce vrea să-mi spună acum? de ce tocmai aici? de ce tocmai aşa?”. Astfel se explică, de exemplu, de ce, în timpul unor concerte, Mircea Florian coboară de pe scenă, de la laptop, în mulţime, lumea îi face loc, crezând că vrea să treacă, iar el le spune: „Nu, voiam doar să vă simt de-aproape”.

În funcţie de ceea ce cântă, joacă un rol, adaugă personalităţii sale o atitudine teatrală. A performat în Shukar Collective ca guest star, are un proiect cu VJ Vasile şi VJ Tom, lucrează cu Origin, un grup improvizatoric din Cluj, participă la tot felul de cântări la Green Hours şi apelează la felurite instrumente uitate de lume, dintr-o o colecţie de peste 60. Face muzică de teatru şi de film. „Mă simt mereu beat, pe mai multe cărări, încerc mereu combinaţii de te miri ce cu de te-ntrebi care, din zona realului şi a „umanioarelor” ireale”. Muzica electronică i-a stârnit interesul încă din anii ’60. Atunci nu era de dans, era experimentală. Existau ritmurile intrinseci, dar centrul de greutate îl dădeau căutările unei estetici adaptate noului media. Toţi cei interesaţi încercau să descopere şi să simuleze mecanismele creaţiei, cu ajutorul tehnicii de calcul. În 1965, Mircea Florian avea 16 ani. Locuia cu părinţii, la Satu Mare, şi i se părea ciudat că-i este interzis să treacă granţia cu Ungaria, la doar 13 kilometri depărtare. Dintr-acolo se auzeau tot felul de posturi de radio – Luxemburg, Viena, Budapesta, Ljubliana, care-l conectau la muzica contemporană „serioasă”. Asculta noaptea ceea ce nu ar fi auzit niciodată pe posturile româneşti: Stockhausen, Steve Reich, Luigi Nono. Studia la un liceu cu profil real, dar scria versuri şi le cânta cu formaţia Zburătorii. Exersa zilnic pianul, acasă, cu doamna Mária Szilágy, o profesoară severă care mai târziu a ajuns să predea la un Conservator, în America. Lua lecţii de de teorie şi compoziţie muzicală de la profesori în vârstă, şcoliţi pe vremuri în Austria şi Ungaria. În paralel a luat lecţii de chitară şi de saxofon. Era preocupat de timbruri şi sonorităţi. Se implicase într-un proiect alături de un inginer şi realizaseră împreună un generator de sunet care nu era controlat de o tastatură, ci de un set de potenţiometre. Se folosea de scheme găsite în reviste şi în cărţi de popularizare a ştiinţei, care te lămureau cum poţi să faci în laboratorul tău de mic electronist şi mâini îndemânatice tot felul de aparate. Simţea multilateral şi trăia dual: iubea muzica, dar era atras şi de lumea tehnicii. Când a plecat la facultate, la Bucureşti, a ales Cibernetica. Doar ce se înfiinţase, era un domeniu nou şi interesant. A intrat în prima promoţie şi a avut parte de profesori extraordinari: de Silviu Guiaşu, Edmond Nicolau, chiar şi de Grigore Moisil. Continua să asculte muzică, Steve Reich sau Morton Subotnick, „să roadă benzi până la intoxicare”, în sala de audiţii a Bibliotecii Centrale de Stat, la nişte magnetofoane cehoslovace, pe nişte căşti schilodite. Şeful compartimentului muzical, Radu Stan, reuşea să introducă în patrimoniul naţional şi să pună în rafturile bibliotecii tot felul de lucrări muzicale contemporane – scrise (partituri) şi înregistrari audio (benzi). „Era un paradox: deşi ţara trăia într-o izolare destul de mare, ea nu era ermetică”, spune Mircea Florian. Cum trecea un disc graniţa, adus de un marinar sau de vreo rudă „de afară”, circula cu o viteză nebună, de la unul la altul. Era copiat pe bandă de magnetofon, iar textul de pe copertă era şi el transcris, de mână. „Era aşa… ca un tremur al naţiunii şi toată lumea interesată afla foarte repede de noile apariţii. Funcţiona ca un sistem de vase comunicante: oamenii interesaţi erau foarte branşaţi şi ştiau ce se întâmplă în lume şi despre ce este vorba.” Conexiunile se făceau la club, la cele câteva studenţeşti. Unul bun era cel care aduna crema artiştilor, avangarda Bucureştiului la un loc: Pop Clubul Student Clubului. S-a deschis în 1967, la etajul întâi al Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti, Grigore Preoteasa. Aici era locul în care te arătai lumii. Era condus de doi studenţi la Fizică şi la Matematică, Camil şi Ocu, băieţii scritorului Camil Petrescu şi de Victor Sălăjan, un alt student, la Arhitectură. Avea un program bine pus la punct şi se întâmpla în fiecare seară

146


Foto: Andrei Pungovschi


de Irina BAKO


În acelaşi timp mass art, formă de cultură second-hand, scuză a mass-production-ului şi pop-manifestare cu o istorie sinuoasă, fenomenul romanului grafic (sau al benzii desenate) încă evoluează prolific în tărâmul artistic contemporan. Frank Miller a spus acum 8 ani într-un interviu că „preşedintele vorbeşte încontinuu despre rău; nu cred că putem să spunem că melodrama a murit.” Şi despre această nevoie de melodramă a decadei aş vrea să vă povestesc astăzi.

De la începuturi (Outcault, McCay, Saint Ogan, Herriman, McManus etc.) la ziua de ieri şi de azi (Moebius, Druillet, Trondheim, Crumb, Gottlib, Hergé, Peyo, Jijé, Alex Raymond, Will Eisner, Milton Caniff etc.), banda desenată a avut o istorie extrem de ramificată şi de greu de sintetizat (a se citi „plasat în canon”). Asta nu înseamnă că n-a sintetizat-o multă lume – şi iată, vin şi eu, în urma lor, cu încă o teorie în plus. (Sper să aveţi răbdare cu mine pentru că ştiu că risc să fiu mai plictisitoare decât un curs de literatură creştină).

Evoluţia (sau mai bine zis recontextualizarea) benzii desenate la aproape 200 de ani după naştere

Wang Du Vous avez du feu

La sfârşitul secolului XX lumea devenise pentru (mult mai) mulţi oameni (decât până atunci) un loc înghesuit, robotizat, întunecos şi mai ales dezamăgitor. Ca să fie mai uşor de suportat şi popoarele consumeriste să uite pentru o vreme, la fel ca-n anii ‘50, de economii şubrede, războaie, sărăcie, crime politice, foamete şi boli, au apărut (sau au fost repopularizate) în cultură şi media tot felul de deviaţii de super-eroi. După părerea mea, un exemplu edificator ar fi seria lui Art Spiegelman, Maus, bestiarul ilustrat despre supravieţuirea evreilor în lagărele naziste, şi probabil şi preferatul meu. Alături de el, super-eroi mutanţi care şi-au pierdut „super”-ul (Hellboy, Ghost Rider, Teenage Mutant Ninja Turtles), anti-eroi (Batman, Wolverine), eroi cu handicap (fizic sau mental) sau fete diafane cu ochi mari şi sticloşi (Powerpuff Girls, Sailor Moon), cu toţii permutaţii necesare de la infăţişarea clasică de erou suprauman care salvează repetitiv planeta prin onoare şi curaj. Modus operandi-ul lor era mult mai sarcastic şi mai subtil, adesea şi mult mai violent, decât al fraţilor lor din trecut. Şi ca să meargă bine vânzările, fiecăruia dintre ei i s-a ataşat un cult media al personalităţii. Un pic mai târziu, în era Internetului 2.0, marea clasă a benzii desenate (cu familliile, speciile şi subspeciile ei) a început să se muteze uimitor, în trei mari direcţii. Evident, există şi câteva subdirecţii (medii ca graphic design-ul, muzica, televiziunea etc.) dar n-o să bat pasul pe ele, pentru că aş vrea să vă povestesc despre cele trei, care mi se par cu adevărat interesante. Prima este una de care nu putem scăpa, pentru că ne invadează la fiecare câteva luni cu câte un blockbuster plasat într-o realitate paralelă (însoţit, bineînţeles, de inevitabilul joc pe consolă). Mai întâi, a fost fâsâiala cu Spider Man în anii ‘90, ca în decada noastră să urmeze, evident, explozia. 300, Transformers, Iron Man, Hellboy, Wolverine, Watchmen sunt doar câteva dintre ecranizările unor benzi desenate care altfel ar fi rămas doar în amintirile îndepărtate ale unei generaţii. Personajele care le încălzeau inimile soldaţilor americani în cel de-al Doilea Război Mondial sunt acum personaje reale, cu feţe de actori cunoscuţi – şi probabil aceste feţe vor rămâne întipărite în memoria copiilor de azi pentru totdeauna. Evoluţie şi reinventare, sau pur şi simplu reciclare (de bani)?

Keith Haring Mickey 163


Ce-i lipseste capitalei?

Cel mai tare cred că lipseşte aerul. Ăla care e, e murdar (poate mai multe spaţii verzi ar ajuta?...). Şi e puţin, pentru că oraşul ăsta nu s-a extins normal, respectându-se reguli minime de urbanism: cresc blocuri de sticlă în locul căsuţelor vechi, de-abia mai găseşti un loc de parcare pe trotuar – unde mai vrei şi pistă pentru biciclişti?! Daniel Ivaşcu (33 de ani, iubitor de muzică, arte şi vremuri bune) Bucureştiului îi lipsesc autobuzele de noapte, îi lipsesc spaţiile verzi ingenios şi suav inserate printre clădiri (cum e în Berlin), îi lipseşte un Muzeu al Comunismului (cum avem în Budapesta, Praga), o sală de concerte în care să nu avem scaunele unde s-au ţinut plenarele sau o sonorizare dezolanată pt că nu conta când eram făcuţi pioneri şi art squaturile din clădirile vechi. Livia Cosmineanu (28 de ani, “computer said no”) Cred că bucureştiului îi lipsesc spaţiile largi ,deschise,unde oamenii pot să stea şi să respire un pic în drumul lor. Marius Manole (31 de ani, actor) îmi lipseşte, cu totul, bucureştiul ACELA, în care am crescut, care avea cît de cît un stil, poveşti, o urmă de mister, oameni mişto. nimic din toate astea, azi. şi devin nostalgic, iar mie nu imi place să fiu nostalgic, căci nostalgia asta legată de bucureşti îmi vine la pachet cu sentimentul acela de delabrare, de sfîrşit de lume, de paradis pierdut. Răzvan Mazilu (35 de ani, coregraf) metroul şi ceva linii de bus importante ar trebui să circule şi noaptea, suntem o metropolă...nu? şi mai am o idee: bucureştenii sunt trişti; nimeni nu cântă în metrou. Andrei Tugulea (27 de ani, video editor, vj şi party promoter) Cred că Bucureştiului îi lipsesc comportamentul şi atenţia acordate lui când tinerii se plimbau la braţ pe Podul Mogoşoaiei. Dacă aş fi oraş, probabil că aş fi trist ca după o asemenea epocă de promenadă să ajung un oraş hăituit şi asta doar din lipsa de administrare şi interes. Dar eu oricum iubesc Bucureştiul şi cred că în ciuda tuturor impedimentelor are pulsul lui specific care îl face să trăiască cu noi şi prin noi. E unul dintre oraşele vii, fie că vrem noi, fie că nu. Poate că până la urmă lui nu îi lipseşte nimic, poate doar locuitorilor. Ada Bivolaru (20 de ani, studentă la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei UB)


DragoĹ&#x; Platon. Very Intense Patriotic Feelings.

www.debarcader.ro


sample TATAIA  

o revista de folclor romanesc contemporan. (mainly) TATAIA este o platforma care exploreaza creativitatea noastra culturala. Cei peste 30 d...

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you