Page 1

folclor rom창nesc contemporan. (mainly)


Matei

Putea să fie altul, dar s-a întâmplat să fie el. Acest copil este Matei. S-a născut în Bucureşti la 7:40 am, pe 28 octombrie 2010, ziua în care numărul doi al revistei TATAIA a intrat în tipar. Matei este un copil frumos, roşcovan şi foarte simpatic. Dacă îţi pui în minte să îţi imaginezi viaţa lui Matei, gândurile tale ar putea să zboare într-o mie şi una de direcţii, iar asta pentru că efectiv, pentru fiecare nou născut există cel puţin o mie şi una de posibilităţi şi variabile. El va începe în curând să aleagă. Mai târziu va alege în continuare. Este asta valabil pentru noi toţi? Matei reprezintă legătura, palpabilă şi vizibilă, recognoscibilă şi incontestabilă, între trecut, prezent şi viitor. Îi vom pastra lui Matei destule reviste încât să poată să dea cadou fiecărei fete (sau fiecărui băiat) cu care iese în oraş.


Planul vieţii lui Matei Gligor de Ana Agopian

Probabil, uitându-vă la poza lui Matei Gligor, vă întrebaţi de ce are ochii închişi, capul întors uşor într-o parte, mâinile şi picioarele puţin ghemuite şi de ce încearcă, parcă, să strângă din pumni. Sau nu vă întrebaţi asta. Poate pur şi simplu vă gândiţi că Matei Gligor este un copil ca oricare altul. Că este un nou născut şi că arată, de fapt, foarte banal. Ei bine - nu-i aşa. Vă înşelaţi amarnic. Matei Gligor nu este un copil ca oricare altul. Matei Gligor îşi face, chiar în acest moment, planul vieţii. O viaţă ce va fi destul de complicată, lucru pe care îl ştie de mult. Îl ştie de când stătea confortabil în burta mamei lui şi l-a vazut pe Leonardo DiCaprio îngheţând, iar apoi înecându-se într-un ocean şi lăsând în urmă o femeie care reprezenta dragostea vieţii lui. De când l-a vazut pe Lionel Messi stând 90 de minute pe teren şi nejucând nimic. Şi de când l-a văzut pe plutonierul Căpşună încercând să descopere provenienţa unor bani falşi. Încă de atunci începuse Matei Gligor să-şi conceapă planul vieţii. În mintea lui, în acele momente, s-au întâmplat lucruri ciudate. Nimeni nu ştie exact de ce fix aceste trei momente i s-au întipărit copilului în minte. În timpul vieţii lui psihiatrii aveau să încerce să-şi explice într-un fel sau altul cariera atât de diversă a copilului, apoi adultului, apoi bătrânului care a fost numit de-a lungul vieţii genial, fenomenal sau pur şi simplu… un caz aparte. Toţi se întrebau cum de dintr-un tată inginer şi dintr-o mamă economist a putut ieşi un astfel de copil. Nimeni nu ştia că Mihaela Dobre şi Ovidiu Gligor săvârşiseră 3 acte care aveau să fie decisive pentru soarta copilului lor. Când Mihaela era însărcinată în luna a treia, Ovidiu îl înjurase încontinuu pe Lionel Messi, vinovatul, în concepţia tatălui, al pierderii sfertului de finală al campionatului mondial de către Argentina; Mihaela plânsese 190 de minute din cele 194 ale Titanicului (diferenţa de timp o reprezintă genericul de început al filmului ) – film pe care evitase să îl vadă timp de 13 ani tocmai din cauza numeroaselor cronici pe care le citise şi datorită cărora trăsese concluzia “acest film este mult prea trist pentru mine”. Apoi, din cauza unei conjucturi nefavorabile (închiriase Domnul şi Doamna Smith iar în carcasa DVD-ului a găsit tocmai Titanicul) a ajuns să vadă fix acest foarte trist film. Ultimul, dar nu cel din urmă moment, îl reprezentase filmul BD la munte şi la mare – cei doi soţi râseseră împreună, încontinuu, pe toată durata filmului iar apoi au tras concluzia: personajul lor preferat era plutonierul Căpşună. Încă de dinainte de a ieşi din burta mamei Matei Gligor era hotărât. Planul vieţii lui era bine stabilit. Plan de care s-a ţinut cu vârf şi îndesat. Astfel la numai 16 ani Matei Gligor debuta în echipa naţională a României. La 18 ani semna un contract cu Real Madrid. La numai 19 ani devenea golgeterul campionatului de fotbal al Spaniei. Tot la 19 ani, în anul 2029, Matei Gligor avea să califice România, după o secetă de mai bine de 32 de ani, la Campionatul Mondial din…. Argentina. Unde, în 2030, avea să joace sferturile de finală chiar împotriva Argentinei. Iar Matei Gligor avea să fie marcatorul golului victoriei în acel sfert de finală. Semifinala avea să fie pierdută în faţa Franţei, dar pentru Matei Gligor acest amănunt nu mai conta. Planul lui fusese atins. Acum putea renunţa la fotbal. Şi aşa a şi făcut. Mass-media, părinţii, prietenii, suporterii – cu toţii au încercat să-l facă să se răzgândească. Dar acest lucru era imposibil. Matei Gligor trebuia să-şi ducă planul vieţii mai departe. Urma cariera în cinematografie. Matei Gligor nu s-a încurcat să debuteze în România, unde cinematografia cunoscuse o pantă descendentă şi intrase într-un con de umbră. A ţintit direct Hollywood-ul. Din nou: zis şi făcut. Era deja vedetă şi nu îi era foarte greu să obţină cam tot ce işi dorea. Primul şi singurul lui film, pentru care a semnat scenariul şi regia, dar a şi interpretat rolul principal, a fost comedia BD is coming back. A avut un success răsunător. Criticii din întreaga lume i-au lăudat talentul de scenarist, regizor şi actor. Din nou planul era atins. Şi acum, din nou, urma retragerea. Încă o dată hotărârea lui a fost de neînduplecat. În timpul filmărilor cunoscuse o chelneriţă din New York cu care avea să se căsătorească şi să trăiască tot restul vieţii. Bani avea destui. Iar scopul lui era simplu: Rose (întâmplare sau nu – chiar acesta era numele fetei) nu va suferi niciodata. Ei doi vor trăi împreună nedespărţiţi. Şi aşa au făcut. Matei Gligor a ieşit din viaţa publică. Uşor, uşor oamenii au uitat de el. Până când un ziarist avea să-i găsească urma şi să-i ia un interviu. Nimeni nu a înţeles exact ce a vrut să spună Matei Gligor prin cuvintele: “le mulţumesc lui Lionel, plutonierului Capşună şi lui James”. Acum, vă rog, uitaţi-vă din nou la poza copilului Matei Gligor. Nu vi se pare chinuit de gânduri şi de griji? Vă spun eu că este. Pentru că în acele momente, când Mihaela şi Ovidiu îi zâmbeau frumos, se zgâiau la el şi îl fotografiau, Matei Gligor punea la punct ultimele detalii ale planului vieţii lui.

3


Produs de:

CU PARTICIPAREA EXTRAORDINARA: Ada Milea, Adrian Sandu, Alexandra Maftei, Alexandru Ciubotariu, Alexandru Mildner, Ana Agopian, Ana Câmpeanu, Ana Elefterescu, Andra Ene, Andra Matzal, Andreea Chirică, Andrei Dombrovschi, Andrei Ivănescu, Andrei Năstase, Anna Florea, Barnabas Vetro, Bertha Liebovich, Bogdan Georgescu, Bogdan Neagu, Bogdan Stângă, Carmen Vidu, Cezar Radica, Cosmin Florea, Cosmin Năsui, Cosmin Neaga, Cristi Neagoe, Dana Anghel, Dan Pierşinaru, Dan Raul Pintea, Delia Oniga, David Burlacu, Dragoş Butcă, Edith Lazăr, Eveline Iancu, Even Steven, Flaviu Moldovan, Geosab, Ileana Cecanu, Ioana Cristina, Ioana Moldoveanu, Ionuţ Iancu, Irina Bako, Iudith Ardeleanu, Jean-Lorin Sterian, Laura Iancu, Laura Panait, Lazăr Grumberg, Luca Dinulescu, Lucia Bergfeld, Luoana Virjoghe, m. Duţescu, Madeleine egghead mannequin, Maria Balabaş, Marla, Medi Dinu, Mc Bean, Michele Bressan, Mihaela Michailov, Mihai Dobre, Mihai Ţeno, Mihnea Andrei Ciorică, Milos Jovanovic, Mircea Toma, Miruna Vasilescu, Mitoş Micleuşanu, Nicolae Negură, Oana Dumitru, Octav Avramescu, Olivia Safer, Peca Ştefan, Raluca Bărar, Raluca Târnovean, Raluca Tudorache, Raluca Roşu, Răzvan Anghelache, reVoltaire, Sabina Baciu, Saddo, Sandra Galan, Sidan „Eli” Hadin, Sorina Vasilescu, Sorin Steinberg, Tudor Năstase, Valentina Iancu, Vicenţiu Butoi, Vlad Ioan Tăuşance,

IMAGINE:

UN FILM DE: Ioana Cotulbea, Mihai Păcurar şi Mihai Sibianu

Parteneri Distributie:

Violeta s, vintage kitchen

Foto copertă

www.carioca.ro

TATAIA #2 a fost tipărită la

Contact TATAIA: Str. Barierei nr. 13, corp B, ap. 2, sect. 1, Bucureşti Tel/ fax: 031 1021752 Pentru nevoi diferite: contributii@tataia.net parteneriat@tataia.net redactie@tataia.net www.tataia.net

ISSN 2068 – 228X

Conţinutul editorial şi grafic al revistei TATAIA este proprietatea Asociaţiei Noi Facem Bine şi a colaboratorilor săi şi este apărat de legea pentru protecţia drepturilor de autor. Folosirea fără acordul Asociaţiei Noi Facem Bine a oricăror elemente de conţinut se pedepseşte conform legilor în vigoare.


Muţumim celor care au contribuit editorial şi vizual la realizarea TATAIA #2 şi tuturor celor care ne susţin

Lavinia Ivan, Liviu Baciu, Gigi Cotulbea, Valentina Iancu, Andra Matzal, Miruna Vasilescu, Ana Elefterescu, Mihaela Dobre, Ovidiu Gligor, Matei Gligor, Alina Birman, Mihai Seceleanu, Liviu Dumitraşcu, Laura Chilom, Irina şi Dorin Stana, Dio Boacă, Radu Tudor, Alex Săndulescu, Celino Craiciu, Denise şi Claudiu Leonte, Amalia Drăgulescu, Dan Teodorovici, Andreea Ionescu, Noemi Revnic, Laura Luca, Andra Davideanu, Cristian Drăgan, Angela Vulpescu, Ghica Popa, Raluca Pop, Daniel Ordean, Daniela Bîndilă, Marilena Stanciu, Corina Şuteu, Cristi Neagoe, Codin Orăşeanu, Daniel Moise, Cosmin Năsui, Radu Fulga, Andreea Strachină, Anca Dănilă, Daniel Voinea, Maşa şi Mircea Dinescu, Ilona Mihăieş, Laura Pană, Sorin Botoşeneanu, Ştefan Pădure, Doru Stoican, Bogdan Vasile, Dani Macarie, Marian Petcu, Ioana Moldoveanu, Daria şi Răzvan Moholea, Anna Florea, Mircea Tancău, Claudia Falutoiu , Mădălina Ghiţescu, Călin Biriş, Igu, Paula Rusu, Florin Ghindă, Maria Apostol, Vlad Olaru, Mihaela Brebenel, Adriana Lungu, Alexandru Popescu, Filip Coran, Andrei Ioniţă, Răzvan Penescu, Mugur Cătălin, Andreea Badea, Ionuţ Moraru, Corina-Maria Scheianu, Cristina Maria Vasilescu, Dragoş Nicolae, Iulia Tomescu, Anton şi Damian Groves, Sorin Băican, Dana Anghel, Matei Oprina, Maricela Mierlea, Mihaela Tică, Roxana Dorobanţu, Ramona Coară, Ileana Selejean, Oana Friciu, Monica Vlad, Andrei Rus, Voicu Rădescu, Dorina Lazăr, Mihai Mihalcea, Vava Ştefănescu, Mihai Oroveanu, Mădălina Roşca, Alma Cazacu, Vlad Petri, Bogdan Popescu, Octav Avramescu, Anamaria Pravicencu, Sandra Ghiţescu, Dragoş Farmazon, Ramona Şeitan, Casiana Phanzu, Corina Diaconu, Sabina Ştirb, Bogdan Savonea, Ana Ghica, Geo Dobre, Flavius Popescu, Violeta şi Ediz Dincă, Vlad Niculescu, Nicu Ilfoveanu, Blondu’, Iulia Tătaru, Ariana Miron-Presan, Paramon Ditu, Valeriu Borcoş, Adrian Toma, Andra Lazăr, Ioana Eremiaş, Radu Cosma, Gabi Cosma, Tiberiu Macaveiu, Luminiţa şi Marin Stanciu, Geta Vodislav, Corina Bucea, Alina Buga, Octavian Rusu, Mihaela Miron, Cătălin Burcea, Bogdan Cârstea, Miki Biriş, Daniel Petrescu, Ramona Ciocan, Claudia Catană, Corina Bernschutz, Neculai George, Horvat Virgiliu Augustin, Vasile Mihai Daniel, Bahnaru Cristina, Vlad Stelian, Preotu Dumitru, Costin Stăniciora, Cynthia Canela, Andrei Kaigorodov, Ştefan Cosma, Amalia Dulhan, Mihai Zgondoiu, Adriana Lomnasan, Adriana Oprea, Corina Bucea, Cori Grămescu, Anca Macavei, Cosmin Baba, Silvia Şerban, Ion Ardeal Ieremia, Magda Neagu, Catrinel Chiriac, Sergiu Vasilov, Simona Deliu, dr. Niculina Novaseliv Mioara şi Niculae Comaniciu, Mihaela şi Doru Păcurar, Mirela Cotulbea, Adriana Comaniciu, Adrian şi Ruxandra Stanciu, Eugen şi Ioana Cărăgui, Aura Sorescu, Mirela şi Bogdan Sorescu, Andrei şi Raluca Panait

ROSU: C: 0 M: 100 Y: 100 K: 0

POLICROMIE: Pantone 73-1 C CULOARE SPECIALA: Pantone 485 C

media


16

Tovarasu’ DJ Sorin Lupascu _ ioana moldoveanu

24

subcarpativazutuncalmaro? _ mc bean

26

1986 _ andreea chirica

32

School Cool _ bogdan neagu

34

postapocalipticamente _ cosmin neaga

40

michele getbeget bressan _ ioana cotulbea

48

profil ada milea _ ada milea

50

nostalgii temperate ki _ geosab

56

cosmopoetul benjamin _ mihnea andrei ciorica

60

harmony korrine gummo _ miruna vasilescu

65

pat _ peca stefan

70

la pescuit si apoi la megamarket _ m. dutescu

74

vulgarizarea mitului eros _ cosmin nasui

80

noaptea alba a galeriilor 2010 _ ana elefterescu

84

temps d’images 2010 _ laura panait

88

free art _ ana elefterescu

94

istoria benzii desenate romanesti _ oana dumitru

98

animest 2010 _ anna florea

104

bestia cu 3 milioane de fete _ andrei ivanescu


110

emotional cities/geografii afective _ olivia safer

112

cookies _ ileana cecanu

116

varsta 4 _ moses stories

122

Facebook: Portret al utilizatorului la tinerete _ sabina baciu

126

sorina, “vazelina” pentru creier _ andra matzal

132

telina si ornitorincul _ jean lorin sterian

134

goa _ andra ene

140

pinguinii martieni _ adrian mihai sandu

144

field recording _ octav avramescu si maria balabas

148

nava _ vlad tausance

152

ex. _ irina bako

156

bucurestiul cu extrasistole _ mircea toma

160

maus _ cristian neagoe

166

centru si periferie _ valentina iancu

170

candidatura la post spectacol _ mihaela michailov

174

turneu la tara _ bogdan georgescu

178

ma iubeste, nu ma iubeste...

182 Kitch’n puffin’ and coffin 188

casete pentru momente _ mihai dobre

190

remix _ nicolae negura


Tovarăşu’ DJ Sorin Lupaşcu

concept&foto TATAIA. Locatie Studio Martin. www.studiomartin.ro

de Ioana Moldoveanu


“Înainte de anii ‘80, doar petrecerile private ţineau până dimineaţa. Sectoristul, şi el băiat tânăr, căruia îi curgeau disperat ochii după fete, zicea: <<Tovaraşu’ Lupaşcu, cum să facem noi aici ca să fie bine, să nu avem necazuri?>>. Bă Mariane, hai vino şi tu să dansezi, te schimbi în altă cameră, îţi dau haine de civil şi le spun fetelor că eşti prietenul meu”, povesteşte Sorin Lupaşcu, DJ între 1974 şi 1996, în prezent antrenor de aikido şi producător de emisuni radio şi TV despre muzica românească.

În 1980, a explodat curentul eurodisco. Se ascultau Abba, Bonnie M şi Bad Boys Blue, iar “Modern Talking făceau legea”. DJ Sorin Lupaşcu avea deja sute de casete şi peste 300 de benzi, strânse încă de la 16 ani. Cumpăra atunci casetele goale cu 10-15 lei şi le imprima la Bucureşti, cu ajutorul colegilor săi de la cercul de judo, sport pe care-l practica şi el de la 13 ani. Niciodată nu ştia ce va fi pe casetă, până la prima ascultare. Toate se numeau “Program de discotecă” şi erau numerotate. Mai târziu însă, “când mi-am dat seama că banda este viitorul” cumpăra role cu 175 de lei bucata, de la diverşi afacerişti care nu aveau nicio tangenţă cu muzica, dar care puneau mâna pe câte un disc în călătoriile lor şi-l copiau. Are şi acum chitanţele coletelor sosite de la Bucureşti şi platite ramburs. “Am făcut un calcul, cheltuiam pe muzică, pe an, cât pe trei Dacii noi”. Unele dintre primele benzi cumpărate au fost Kraftwerk - Autobahn şi The Model.

Istoria sa cântăreşte 3500 de kilograme de casete audio, benzi, discuri, cd-uri, casete video şi fotografii din acea perioadă, depozitate în jumătate dintr-un apartament de 100 mp din Iaşi, oraşul său natal. Aici şi-a ţinut rezidenţa muzicală timp de 22 de ani, deşi a colindat toată ţara cu programele sale de discotecă. Prima seară de dans a organizat-o în clasa a VII-a, a împins mesele şi scaunele la perete, şi a rulat la un casetofon împrumutat, casete de împrumut, imprimate la Bucureşti: Deep Purple, Beattles, Emerson Lake Palmer, Zeppelin, Jimmy Hendrix şi chiar Pink Floyd, “deşi pe ăştia din urmă nu dansa nimeni”. Trebuia să aibă şi el un casetofon. Timp de trei luni a pus şină de tramvai în oraş, pentru 800 de lei, cu care a cumpărat de la muncitorii români ce se întorceau acasă din Libia, “un casetofon mare şi greu, cu două difuzoare, nu unul, cum erau mai toate de până atunci, cu butoane multe, multe, dintre care două mici, mici. Dacă dădeai cu piciorul în el, te durea. Să-l am, a fost cea mai mare victorie din viaţa mea”. Încă nu avea casete, descoperea muzica la radio. Dacă la posturile româneşti se familiariza cu Angela Similea, Roşu şi Negru, Savoi şi muzica ţărilor vecine, “muzica bună” o asculta la Radio Luxembrug şi la postul pirat danez Radio Veronica, ce emitea de pe un vapor pierdut pe mare, din no man’s land. Mai târziu, ca tot românul, a descoperit Europa Liberă.

Cu atâta muzică şi cu echipamentul tehnic necesar, tot ce-i mai trebuia era o sală. A găsit-o în căminele P1 şi P2 ale Facultăţii de Chimie din Iaşi şi i-a spus Discoteca CH. Deşi era student la Politehnică, la inginerie electromecanică, “Comisia de Cultură a chimiştilor mi-a dat voie să fac asta, pe criterii muzicale”. Exista o singură cheie de la discotecă, iar aceea stătea la el. A văruit, a întins cabluri, a adus un dulap în care să-şi ţină benzile muzicale şi a ivestit în lumini şi în difuzoare. Boxele, care arătau ca nişte colivii de păsări, le-a dus la un tâmplar să le facă după chipul şi asemănarea unora bune, măsurate de el într-o crâşmă. Un electronist a construit amplificatorul. Le-au făcut prost, le-au urcat pe perete, le-au dat tare, şi le-au ars. Apoi au făcut altele. A construit un discoball cu diametrul de aproape un metru. A lipit oglinda bucăţică cu bucăţică, iar de câte ori cădea una, trebuia să pună scara să o lipească la loc, cu aracet. A vorbit cu Miliţia să permită furnizarea de curent electric în discotecă în permanenţă, deşi acesta se întrerupea în tot oraşul

În ’77 au apărut primele piese compuse special pentru a fi dansate, Tina Charles şi producţiile lui Giorgio Moroder pentru Donna Summer, în frunte cu I Feel Love, care au dus la apariţia primelor discoteci şi au schimbat radical felul în care erau organizate serile de dans. Până atunci, nu exista o sală destinată acestui lucru. De aceea, ca să fie DJ, în afară de muzică, Sorin trebuia în primul rând să aibă boxe şi magnetofoane. Le căra prin diferite licee, la dus cu autobuzul 27 şi cu ajutorul unui prieten, iar noaptea, la întoarcere, cu mâinile şi spinarea, singur: doua boxe RFT mici, de 35 de wati, una sub un braţ şi una sub celălalt braţ, două magnetofoane Maiak 205 ruseşti, fiecare de 11 kg jumătate, câte unul într-o mână, iar în spate un rucsac în care stăteau stivă, unele peste altele, multe benzi, cabluri, microfonul şi mixerul. “Dacă vedeai un astfel de om, te întrebai: cu ce a greşit?”. Cel mai grav însă era când uita ceva acasă, orice: un cablu, un microfon, o bandă cu dansul răţuştelor. “Veneau la tine: ai răţuştele? N-am. N-ai nimic! Aşa era. Era crunt”, spune fostul DJ şi râde gândindu-se la exigenţa publicului de atunci. Când venea vorba de lumini pe ringul de dans, era important să ai o cunoştinţă la CFR, să-ţi împrumute o semnalizare, un stop de cale ferată sau un prieten la teatru, la operă, unde tehnicienii aveau folie colorată. Rareori găseai becuri gata vopsite. 19


SUB CARP ATI VAZUT UN CAL MARO?


Când erai mic, cum te gândeai că o să fii la vârsta asta? Cum te gândeai că o să fii în general? Ce voiai să faci? Ce te gândeai că ai să faci? Când eram copil, stăteam mai mult prin casă, indiferent de orar făceam beat-uri, când alţii se duceau la fotbal. Credeam că o să ajung poloist de performanţă, credeam că o să am linie dreaptă în viaţă. O luasem razna, făceam muşchi, abia aşteptam o altercaţie şi tot muzica m-a scos din combinaţie. M-am apucat de treabă şi-am început să încerc să am tupeu, să cred că treaba o să meargă. Şi, de fiecare dată când nu renunţam, soarta mă răsplătea cu fericire şi cu bani. Cum mă gândeam că o să fiu? Un mix între ce sunt acum şi ce voiam să fiu, nu ştiu. Ce e România pentru tine? La început a însemnat ceva pentru care merita luptat, mai ales în copilăria în care-am fost ancorat. Cu familie şi rituri, şi babe şi riduri şi-apoi am văzut partea-ntunecată a lumii, şi tu dacă eşti copil încă nu ştii cum îi. O ţară specială, dar ca oricare alta, în care libertatea şi-a făcut loc cu ciocanu` şi cu dalta. Dezamăgit eram când căutam original, în România multe chestii importam. Şi apoi am dat de folclorul nostru elegant Şi iar am găsit ceva pentru care pot lupta. Cu el am găsit drumul spre o pace, cum va găsi şi România în mâna unei minţi dibace. Cum vezi România peste 20 de ani? Da’ peste 100? Mi-am setat maşinăria în viitor cu 20 de ani, apăs pe buton şi văd acum pe ce-am dat bani. A mers, totul are sens, iau un ziar în mână şi încep să citesc. Văd, încă sunt probleme mari în ţară. Văd un interes mare pentru problema agrară. Oamenii-s uniţi, o văd în ochii lor, probabil că sub încercări s-au unit ca un popor. Dau să mai citesc un rând, dar mă teleportez iar în viitor cu încă 80 de ani. 2110, zac printre ruine, iată-mă alergat de porci mistreţi şi alte jivine. În 3 minute sunt salvat de un elicopter. „Ce cauţi în muzeu?” se aude din el. Îmi zic: „Tinere, puteai să mori acolo jos, zona e sălbatică, să ştii că eşti norocos.” Cobor într-un sat ce se-ntinde prin copaci, prin subteran, pe câmpii – sute de vaci. Omenirea părăsise oraşul, în Europa aceeaşi poză, bărbaţi şi femei cu natura-n simbioză. Conceptul democraţiei dispăruse, evident, dau să fac o poză zaaap, înapoi în prezent. Omenirea trecuse la democraţie.

Dac-ai fi cel mai bogat şi puternic om din România, ce ai face pentru ţara ta? Dac-aş fi cel mai influent bogătan din România, Aş cheli până când aş termina povestirea. Fiindcă e o foarte mare responsabilitate. Cred că ar trebui să fii-nţelept în toate. M-aş uita la noi sau la alte ţări surioare, aş vrea să văd dacă există oare, un bogătan ce face bani pe propriile picioare, un bogătan ce ştie să dea unde trebuie, nu unde doare. Un bogătan ce ştie nevoile comunităţii, ce profită de situaţia lui pentru binele dreptăţii şi, dacă există, e adevărat model. Dac-o să fiu cel mai bogat, deşi mă îndoiesc, aş vrea să fiu ca el. Ce te face pe tine român? Trecutul şi prezentul mă definesc ca român, chiar dacă-s atipic la felu-n care spun, o zice numele, o zic actele şi mai nou aş vrea s-o zică faptele. Am brazi ca verişori şi molizi ca fraţi, iar lumea prin ţară ne cheamă Subcarpaţi. Lucrurile care-ţi plac Mamă, am crescut, îmi place soarele, natura La mike deschid sufletul, la verde gura şi uite: caut, găsesc, încerc, încep, cresc, greşesc, reîncep, compun, cânt, cumpăr, vând dau, iau, sper, cred, scriu. Repet, comunic, împac, ridic. Tastez, apăs, modulez, întorc, scot, bag, dansez, ţip, înnebunesc, astea-s chestii cu care trăiesc. Pentru cine cânţi? Îţi propui ceva cu muzica ta? Eu folosesc muzica precum un scut câştigat în ani grei, nu peste seară la barbut, mă adresez tinerilor în special, în criză de identitate, e fenomen naţional. Din spate se aude aceeaşi placă zgâriată, vreau să fac bine pentru lumea asta, tată şi n-am nevoie de de dovadă, atunci când cânt doină sau ascult baladă ştiu că e scânteia din gunoi ce va aprinde credinţa că România pleacă de la noi. Şi nu vreau să-ţi devin conştiinţă, taică, vreau doar să înveţi din greşeli. Dar stai că lumea o să mă-nţeleagă greşit, uite ce figuri de românache obosit. Am spirit naţional, dar nu sunt fanatic, folclorul e-oxigen pentr-un popor astmatic. Răspunde Mc Bean, subcarpati.com Acest interviu a fost pus pe beat-uri şi transformat într-o melodie – o puteţi asculta pe tataia.net

25


Andreea ChiricÄ&#x192; omienouasute86.blogspot.com

26


27


School cool pentru că o zi pe săptămână de dezvoltare personală în şcoli se cam cere de Bogdan Neagu

Nopţile din ultima vreme îmi sunt populate de foarte multe vise. Ştiu asta deoarece dimineaţa îmi amintesc visele cu destul de multe detalii. Subiectele sunt abstracte, diverse şi mult prea personale. Cert este că, cu cât visez mai mult în timpul nopţii, dimineaţa mă simt mai relaxat. Cred că de asta am hotărât să continuu să visez pe tot parcursul zilei. Unii poate ar spune că nu fac faţă distracţiei realităţii, eu zic că deja mi-e mult prea lene. Asist neputincios de pe canapeaua mea puţin confortabilă la diverşi oarecare, care ne povestesc despre cum dispar pădurile, cum s-a vândut petrolul, cum că pe piaţa de antidepresive din România în prima jumătate a anului 2010, se observă o creştere de 21,3% faţă de aceeaşi perioadă din 2009. Mă întreb: Pădurile? Se transformă în jeepuri! Petrolul? Care petrol? Oamenii? Forme de energie irosită într-un ocean contradictoriu de nevoi, incertitudine şi stres. Resurse irosite, resurse prea încet regenerabile, iar calitatea vieţii scade, scade, scade, scade. Oare cum de s-a permis să se ajungă aici? Da’ chiar nu e nimeni în turnul de veghe?! Poate că a adormit, sau rătăceşte pe cărări îndepărtate. Poate că Ea i-a limitat mintea, inima şi spiritul, în loc să i le deschidă. Poate că Ea s-a interpus în calea curiozităţii lui naturale şi a bucuriei de a afla, i-a suprimat înclinaţiile iscoditoare şi gândirea critică şi i-a modelat comportamente nepăsătoare şi agresive. Oare cum de s-a ajuns aici? Vis unu Vreau să fac un schimb. Le-aş da burtoşilor care se tăvălesc pe la televizor de grija noastră pădurile, petrolu’, timpul oamenilor, tot ce reprezintă motiv să le strălucească ochii. Şi în schimb să nu se atingă de copii. De singura noastră resursă, cu ajutorul căreia, dacă o gestionăm cu înţelepciune, putem recupera într-un timp relativ scurt, marea majoritate a distanţelor cu care ne luptăm deja de prea multă vreme.

Laura Iancu. Fingers

Vis doi Imaginează-ţi un sistem în care educaţia are un rol central. Nu orice fel de educaţie, ci acea educaţie în care preocuparea faţă de latura emoţională a copiilor ocupă un loc central. Ba nu, imaginează-ţi cum am fi noi în prezent, dacă accentul la clasă era pus pe întrebări de genul Ce simţi şi de ce ai nevoie? Imaginează-ţi dacă descoperirea faptului că o materie nu mai este relevantă pentru ei ar duce la scoaterea acesteia din programă. Câtă energie irosită ar putea fi redirecţionată! Imaginează-ţi un sistem de educaţie care îi pregăteşte să înveţe din propriile experienţe, să relaţioneze cât mai bine cu celălalt şi cu sine, să fie creativi, flexibili şi cutezători, să arate interes şi înţelegere nu numai faţă de cei apropiaţi, ci şi faţă de mediul în care se desfăşoară. Imaginează-ţi oportunităţi educative care să îl ajute pe elev să devină o forţă activă în rezolvarea problemelor cu care se confruntă. El poate învăţa cum să-şi îmbunătăţească viaţa şi cum să o îmbunătăţească şi pe cea a celor din jurul său. Imaginează-ţi un sistem de educaţie care ar permite existenţa unei zile pe săptămână pentru dezvoltare personală în şcoli, cât de simplu se poate realiza lucrul ăsta şi câte beneficii pe termen lung poate să aducă!

32


Vis trei Împreună cu alţi câţiva am început să milităm activ pentru realizarea celor mai sus descrise. Pentru asta am creat un program de dezvoltare personală care să vină în întâmpinarea nevoilor actuale ale sistemului educaţional din România, cât şi a actorilor principali care îşi dau concursul pe această scenă (elevi, profesori, părinţi). După o muncă de patru ani, timp în care visele s-au transformat în coşmar, apoi iar în vis, acest produs a ajuns la maturitate. Ideea centrală a programului constă în faptul că, dacă elevilor li se permite să se ocupe în egală măsură de latura lor emoţională, cât şi de latura cognitivă, atât performanţele, relaţiile dintre ei, profesori şi părinţi, cât şi calitatea vieţii se vor îmbunătăţi considerabil. Cu alte cuvinte, un produs educaţional care integrează cu succes inteligenţa intelectuală şi pe cea emoţională, pentru obţinerea stării de bine.

O dată cu începutul noului an şcolar am început să ne adresăm şcolilor şi să propunem acest program spre implementare. Sper să găsim dascăli orientaţi spre viitor şi spre schimbare! Dacă sunt printre voi oameni car vor să dea o mână de ajutor sau să susţină financiar acest proiect, rog să o facă. Vis patru Sunt sigur că există oameni care s-au trezit sau care nu pot să adoarmă! Sunt sigur că ce pentru unii pare puţin pentru alţii înseamnă extrem de mult! Sunt sigur că atunci când oamenii îşi unesc forţele rezultatele nu întârzie să apară! Sunt sigur că o mână de oameni pot să facă mult! Sunt sigur că politicienii nu sunt de partea noastră! Sunt sigur că visele devin realitate!

33


Michele GETBEGET Bressan de Ioana Cotulbea

Fotografiile lui Michele Bressan îţi spun atâtea poveşti câte eşti dispus tu să descifrezi. Cele 1000 de cuvinte şi un pic peste, iar surplusul vine dintr-o zonă foarte intimă, foarte personală, autobiografică. Este genul de artist pe care ai putea să îl psihanalizezi uşor privindu-i lucrările pentru că lasă emoţiile la vedere. Totul e acolo, în fiecare cadru luat individual şi pe ansamblu atunci când sesizezi recurenţele. Căutarea cadrelor în care se regăseşte lipsa sau prezenţa unor relaţii familiale şubrede, o copilărie într-o şcoală de măicuţe şi o serie întreagă de fotografii care documentează viaţa simbolurilor religioase în cotidian, reminiscenţele adolescenţei în perioada imediat postcomunistă ale cărei rămăşiţe le dezgroapă în prezent. Iar astea sunt elemente pe care Michele le expune cu obstinenţă, restul sunt şi ele acolo, tratate cu aceeaşi sinceritate cu care îşi spune şi povestea în faţa reportofonului. Singurele lucruri de care ai nevoie ca să le asimilezi sunt o ureche bună şi un ochi deschis. Nu vă lăsaţi păcăliţi de nume, Michele Bressan este un român getbeget, genul ăla de român care a ales să trăiască în România şi pe care îl defineşte statutul ăsta naţional din foarte multe puncte de vedere.

40


Michele a ajuns în România la 13 ani, în ’94, în urma divorţului părinţilor şi deciziei lui de a rămâne cu mama sa. Până atunci a trăit în Italia, într-un mic orăşel, Trieste, liniştit şi provensal, deloc compatibil cu viaţa şi zbuciumul din interiorul lui. De aici şi fascinaţia pe care a dezvoltat-o de la o vârstă foarte fragedă pentru plaiurile mioritice, pentru lucrurile pe care noi le numim peiorativ „româneşti” şi la auzul cărora plecăm capul, lăsăm privirea în pământ şi ne loveşte o dorinţă inexplicabilă de a ne evapora şi a ne transforma pe loc în „occidentali”, uitând de fapt de unde ne tragem şi ce ne face ceea ce suntem, români. <<Ca efervescenţă Bucureştiul anilor ’90 era un loc incredibil. Ce m-a atras pe mine era simplitatea oamenilor, felul în care lucrurile se petreceau aici, posibilitatea de a face lucrurile într-un anumit fel inimaginabil în Italia. Adică spre exemplu în străinătate nu exista posibilitatea de a merge cu tramvaiul cu uşile deschise. Aici de Revelion lumea arunca de la balcon aragazul. Unde vezi aşa ceva? Vezi în filme şi chiar şi în filme nu crezi când vezi. Prima perioadă pe care am trăit-o în România am trăit-o la bunicii din partea maică-mii în cartierul Giuleşti. Era megahaos. Era nebunie, toţi prietenii mei erau ţigani, jucam fotbal, bombe cu carbid şi chestii din-astea. Adică o realitate totalmente diferită de cea normală şi oferită în Occident. În primul rând în Italia nu exista conceptul ăsta de faţa blocului, hai în faţa blocului, hai cu gaşca. În Italia se mergea sâmbăta la o pizza cu prietenii supravegheaţi de părinţii unora.


Foto Ada Milea

Artwork TATAIA


Profil

Ada Milea Cea mai frumoasa experientza din viatza mea e nashterea mea, pentru ca imi da posibilitatea sa traiesc experientza care se numeste “viatza mea”. Am ajuns la Academia de Teatru dupa ce m-am pregatit intens pentru Medicina, dar pare c-ash face muzica (deshi nu fac). Cred ca sunt foarte „hotarata”. De fapt, las lucrurile sa se intample, pentru ca viatza mea e mai deshteapta decat mine si mereu ma surprinde mult mai placut decat cand imi fortzez eu cate-o surpriza. Nu cant. N-am cantat niciodata. Habar n-am sa cant. Unele texte, sau situatzii, imi canta singure-n cap, iar eu doar aleg melodiile pe care-mi doresc sa le auda si altzii. Totul a pornit dintr-un joc. In liceu trebuia sa-mi fac temele la matematica impreuna cu o colega buna la matematica, iar ea avea chitara. Am facut impreuna cantece despre totzi colegii din clasa (in loc de matematica) si muream de ras. Apoi am continuat cu cantece despre profesori, materii, fapte… Nu inventam nimic. Le asezam spectaculos unele langa altele si le prezentam cu cruzimea pe care-o cere adevarul golgolutz (asa cum il vedeam noi, haha). Pentru ca munca asta imi place, cred ca viatza mea e o vacantza si vacantza asta e zi de zi tocmai pentru ca fac ce-mi face placere. Capul meu lucreaza zilnic pana cand, intr-o zi, imi dau si eu seama ca s-a conturat ceva bun pentru urechile altora. Capul meu e mereu cu mine, deci imi car munca mereu peste tot. Viatza de zi cu zi e de nestavilit. Intra singura in treburile tuturor. Nu cred ca poate fi oprita sa intre in muncile noastre. E mereu in ele, cu totul, chiar daca noi traim cu iluzia ca exprimam gandurile unui autor din alt secol. Imi place sa-mi placa ceea ce fac. Iubesc lumea asta nebuna, cu toate “bubele” ei. Si imi doresc cat mai putzine “bube” pentru lumea asta nebuna.

Cred in Ceva-ul la care noi n-avem acces decat cat sa ne minunam sau sa ne rugam.

49


HARMONY KORINE

GUMMO de Miruna Vasilescu

I wanted to make my movies the way they should be made. Something more like a feeling Majoritatea celor care au auzit de Harmony Korine îl consideră un ţăcănit prăjit care a modelat cinemaul într-un gunoi morbid şi, ce-i drept, toate astea nu-s prea departe de adevăr. Doar că și gunoaiele au sens, mai ales într-o lume care e construită şi reconstruită din gunoaiele timpurilor trecute. În această lume complet editabilă, Harmony pune cap la cap nenorocirile şi ciudăţeniile pe care le vânează prin împrejurimi cu secvenţe vechi de pe casete video stricate după atâtea utilizări, fotografii prostfocalizate şi frânturi din videoclipuri, cu muzică hardcore şi hârâieturi drept fundal sonor. Gangsta rap, ziare de scandal, programe TV infecte şi sex dezaxat. Astea sunt „gunoaiele” pe care Harmony îşi ridică propria poveste. Harmony Korine a vrut să facă film sau teatru după ce a văzut în liceu o piesă care l-a impresionat: The Crucible a lui Arthur Miller, jucată de copii cu sindromul Down. Atunci a zis că vrea să facă oamenii să simtă ce-a simţit el: greaţă şi fericire simultan. Asta se întâmpla în Tennesse, în inima middle-class-ului american, din care H.K. şi-a extras primele obsessii. Dacă ne gândim şi că tatăl lui era hippiot, dar şi directorul secţiunii de documentare a televiziunii PBS, se justifică înclinaţia către film şi scormonirea neobosită după cele mai „extreme” detalii ale vieţii. Mai târziu, mutat cu familia la New York, a descoperit avangarda americană şi cinemaul european în cinematecile din suburbii. L-au pasionat Herzog, Cassavetes, Fassbinder şi Goddard, dar şi prostituatele, băieţii răi din Brooklyn, hoţii şi nenorociţii. În timp ce se dădea cu skate-ul în Manhattan, Harmony s-a intersectat cu regizorul Larry Clark care fotografia skaterii din zonă. I-a dat o piesă de teatru pe care o scrisese: un tată care își duce fiul de 13 ani la curve. Clark

60

Ilustraţii de Marla

l-a rugat să scrie un scenariu. Așa a devenit Harmony Korine copilul minune care la 19 ani scria povestea unei generații, Kids: cu tineri trash, droguri, skateri, petreceri, sex și sida. Câţiva ani după Kids, Harmony face Gummo, după cum îl taie capul: ca un mix între clipuri de pe youtube, un pic haotic, expresionist, teribilist, cu o doză de cinism şi un simţ al macabrului care e pe gustul prea puținor oameni. Gummo e povestea orășelului Xenia, din Ohio în care tornada a făcut ravagii cu ceva timp în urmă. Au murit oameni, au fost distruse case și oraşul nu şi-a revenit niciodată complet. Nu pare să existe vreo cale de revigorare. Locuitorii îşi trec timpul trăind din nimicuri și retardându-se pe zi ce trece. Totul rugineşte, inclusiv minţile lor nelucrate. Personajele principale se împart în două grupuri. doi puşti care omoară pisici, le vând măcelarului şi cu banii câştigaţi, cumpără lipici pe care îl inhalează şi trei fete, probabil surori, din care două, blonde platinate, se antrenează să fie stripperiţe. Printre altele, fetele își lipesc scotch pe sfârcuri și-l trag repede ca să le stea sfârcurile întărite. Una dintre blonde e Chloe Sevigny - pe care Harmony a adulmecat-o din Kids și cu care s-a și iubit vreme bună până când a devenit dependent de heroină, lucru care i-a suspendat majoritatea relațiilor pentru un timp. În Gummo, Chloe are sprâncenele vopsite blonde și din când în când arată ca un diavol. Harmony știe asta și tocmai de-aia o pune să se uite în cameră și să-și treacă mâinile prin păr, totul într-un slow motion consumant, care mie uneia mi-a cauzat un ghem în stomac și o obsesie puternică pentru Sevigny. În roluri episodice sunt: o pre-adolescentă albinoasă obsedată de Patrick Swayze, un tânăr cam beat cam emo(Harmony însuşi) care îi face avansuri unui pitic de


MJ

www.kultivator.ro


„SMALL METAL GODS” Pe pat sunt un BĂTRÂN şi o BĂTRÂNĂ, extrem de simpatici, îmbrăcaţi în cămăşi hawaiene. BĂTRÂNUL are în mână un pahar de whisky şi trage dintr-un trabuc cubanez. BĂTRÂNA are un cocktail tropical. Patul este într-o cameră de hotel luxoasă. Elementele de mobilier duc cu gândul cumva la New Orleans, la decadenţă sudică. E foarte cald totuşi – ceva s-a întâmplat cu aerul condiţionat. Huruie undeva, aproape neobservat. BĂTRÂNUL e leoarcă. Pare foarte agitat. Pe jos sunt o grămadă de lucruri, care în mod normal n-ar avea ce să caute într-o cameră de hotel. Cărţi vechi, discuri, câteva statuete, nişte tabachere – multe vechituri. BÂTRÂNUL se ridică şi aduce o valiză uriaşă, goală. Începe să-şi pună nişte lucruri în valiza deschisă. Se răzgândeşte, scoate câteva. Apoi le pune la loc. BĂTRÂNA este la polul opus – calmă, impasibilă, cu un surâs pacific pe buze. Ascultă muzică clasică. Într-un sfârşit, după ce mai ia o gură de whisky şi un fum, aproape enervat de muzică – BĂTRÂNUL ia telecomanda, să închidă televizorul. BĂTRÂNA Nici să nu te gândeşti. BĂTRÂNUL lasă telecomanda, şi se reapucă de adunat lucruri. Se opreşte, mai ia o înghiţitură de whisky. Stinge trabucul. Îşi aprinde o ţigară normală. BĂTRÂNA Mi-ai promis că nu o să mai fumezi. BĂTRÂNUL Da… Stinge ţigara. Încearcă să reaprindă trabucul, nu-i reuşeşte. Ia scrumiera şi o aruncă în coşul de gunoi. Scoate un costum pe un umeraş, din dulap. Începe să-şi pună cămaşa. BĂTRÂNA N-ai uitat ceva? BĂTRÂNUL Acum? BĂTRÂNA Dar când, mâine? BĂTRÂNUL se duce la telefonul vechi, cu furcă. Formează un număr scurt. BĂTRÂNUL This is 313. Me and the misses don’t want to be disturbed today. OK. Thank you. (Închide.) Gata. BĂTRÂNUL îşi pune cămaşa. Apoi pantalonii. Butoni. E un costum elegant. Îşi ia tot timpul din lume. BĂTRÂNA Ai mânuşile? BĂTRÂNUL Da. Sunt - Le caută în folia costumului. Nu sunt acolo. Deşi pare nemulţumit, se gândeşte că poate există un Dumnezeu. BĂTRÂNUL Erau - - Le-am pus - - Ce pizda mă-sii?! BĂTRÂNUL începe să caute, pe pat. Pe sub pat. Abia se apleacă. Dispare la un moment dat jumătate sub pat. BĂTRÂNA Mai caută şi-n altă parte. BĂTRÂNUL se ridică. Deschide dulapul. Răscoleşte. Scoate rochii afară, una câte una, le aruncă pe jos. Nimic. BĂTRÂNA Mai caută. BĂTRÂNUL iese, în baie. Se aud căzând lucruri. Înjură, printre dinţi. BĂTRÂNUL Unde mama mă-sii… Nu înţeleg? BĂTRÂNA În sertarul de la noptieră te-ai uitat? BĂTRÂNUL se întoarce. Se uită la BĂTRÂNĂ, îşi dă seama că ea ştie mai multe. Deschide sertarul. Mânuşile sunt acolo. Sunt nişte mânuşi albe, elegante. BĂTRÂNA râde. BĂTRÂNUL Foarte amuzant. BĂTRÂNA Să-ţi fie învăţătură de minte. Ce ţi-am zis eu, de o sută de ori? Începi cu mânuşile. Mânuşile sunt cele mai importante. BĂTRÂNUL Da. Ştiu. Începe să şi le pună. Încet. Prima. A doua parcă nu vrea să intre. La un moment dat, nu se mai abţine şi dă într-un plâns. E un plâns un pic ciudat, aproape mecanic, deşi sincer.


)

Noaptea Alba a Galeriilor 2010 de Ana Elefterescu

Vara a trecut şi, o dată cu ea, şi nopţile albe – cea a muzeelor, a institutelor culturale, galeriilor, filmului (mai nou şi a agenţiilor publicitare) etc. Acum fiecare dintre ele s-a întors la publicul său specific şi lucrurile au revenit la „normal”. Am văzut cu toţii cum acest gen de evenimente s-a extins tot mai mult în ultimii ani, unele dintre ele ridicându-se la rangul aşteptărilor, altele mai puţin, toate având ca scop, însă, deschiderea şi promovarea produselor culturale în faţa unui public mult mai larg şi mai variat decât cel care le frecventează de obicei.

Bogdan Mateias la Atelier 030202


Anul acesta, evenimentul care a atras atenţia ceva mai mult decât celelalte, a fost Noaptea Albă a Galeriilor, ediţia a 4a (NAG4). Într-adevăr, spre deosebire de noaptea muzeelor, de exemplu, care aproape că s-a rezumat la un program prelungit al unor (nici măcar tuturor) muzeelor, miza şi gradul de mobilizare în cazul NAG au fost mai ridicate. Începând de la numărul de locaţii şi de artişti implicaţi – 40 de spaţii de artă contemporană din Bucureşti cu peste 140 de artişti – şi până la varietatea şi dispoziţia de a pregăti expoziţii şi happening-uri special pentru o noapte, cea dintre 11 şi 12 iunie, NAG a demonstrat că este poate cel mai de anvergură experiment curatorial din România. O scurtă retrospectivă Deşi cu o hartă bine pusă la punct şi un sistem de închiriere de biciclete oferit de organizatori pentru a facilita transferul publicului între locaţii, ar fi fost aproape imposibil de parcurs (şi de savurat în acelaşi timp) toate evenimentele serii. Mai ales că NAG s-a suprapus cu Street Delivery şi Bienala de Artă Contemporană, BB4 – unele dintre locaţiile participante (Pavilion Unicredit, Centrul de Introspecţie Vizuală sau ParadisGaraj) păstrând tema bienalei şi pe parcursul nopţii albe. Pentru publicul obişnuit cu arta contemporană (ca să nu folosesc „avizat”) şi, deci, selectiv, noaptea a oferit ocazia de a asista la deschiderea unui nou spaţiu de street art, deschis de McCann Erickson: Pop Up Gallery. În spaţiul McCann, au lucrat în „tura de noapte”, sub privirile publicului ameţit de căldură, Aitch, Irlo, Noper, Saddo şi Sinboy – unii dintre cei mai prolifici street artişti români. Pe Irlo îl mai puteai găsi şi la Atelier în tranziţie – spaţiu amenajat temporar ca o platformă mai dinamică şi mai neconvenţională pentru artişti şi public – sau la Atelierul de producţie. La librăria Jumătatea Plină, din nou, maraton de desene şi benzi desenate unde vizitatorii puteau observa şi interacţiona cu artiştii la lucru. La Make a Point, „Portretele vii” ale lui Vlad Petri, au propus un alt tip de interacţiune a publicului cu artistul şi cu produsul artistic: într-un traseu în întuneric, orientându-se cu ajutorul lanternelor, vizitatorii erau invitaţi să descopere fotografii ale apropiaţilor autorului extinse în real prin obiecte personale şi instalaţii sonore. Senzaţia era cea a unei incursiuni în memoria afectivă a autorului, fiecare portret, descoperit discret în întuneric şi receptat prin toate simţurile, fiind o amintire vie a unei persoane dragi recompusă după efectul de madlenă. În aceeaşi zonă a psihologiei, Atelierul 030202 a dorit să exploreze ideea de coşmar, aşa cum este ea trăită de oamenii de azi. „Coşmarurile contemporane” sunt, astfel, un rezultat al filtrării interioare a elementelor realităţii care ne înconjoară – ceea ce a lipsit, însă, a fost dimensiunea cu adevărat „coşmarescă”: imaginile nu copleşeau, nu erau neapărat apăsătoare, cât mai degrabă eseuri vizuale despre lumea contemporană. Magazinul Naţional de Artă Contemporană de la Ota, spaţiu creat după conceptul de ArtSupermarket, a lansat pentru NAG o colecţie nouă de obiecte de uz casnic marca HEPA, create de Zanga. Seria de tablouri ludice şi colorate cuprinde iluzia obiectelor care ne uşurează (sau nu) viaţa cotidiană – roboţi de bucătărie, telefon, frigider etc. Produsele artistice devin, astfel, obiectele de care avem cu adevărat nevoie, ele „satisfăcând nevoile unui squater, pentru a trăi o viaţă decentă şi normală”. Nu au lipsit nici expozanţi internaţionali, Galeria MORA prezentând un proiect început de o artistă din Grecia, Athanasia Panagea şi Nora Adwan, artistă de origine britanică stabilită în Germania. „Shadows” presupune o investigare a spaţiilor şi istoriilor prin intermediul imaginii şi instalaţiilor, urmând a continua


Festivalul Internațional de Film de Animație Anim’est, ediția 2010 de Anna Florea


Les films Anim’est la cinci ani este ambițios, promițător și cât se poate de fermecător în micile sale stângăcii. Recunosc că pe mine m-a cucerit încă dinainte să înceapă, când a anunțat în programul său proiecția filmului „Fantastic Mr. Fox”. Sedusă și cu mari așteptări, am ajuns într-o zi de vineri fără ploaie la proiecția de deschidere a festivalului – „L’illusionniste”, mult-așteptatul film al lui Sylvain Chomet. Oh là là, quelle déception, am murmurat eu în franceza mea neîndemânatică, urmărind animația atât de minunată vizual, dar atât de slabă în conținut. Sala plină urmărea imaginea ușor încețoșată din cauza proiectorului și suspina din când în când. Dezamăgită de iluzionist și proiector și fără umbrela pe care am pierdut-o în timpul proiecției și de care îmi este încă dor, mi-am pus speranțele în secțiunea competițională. Până atunci, aveam să văd de două ori povestea vulpoului-tată-defectuos – ceea ce a fost pentru mine almost exactly like pure melted gold. Uitasem deja de umbrelă și mă pregăteam de competiție, care a fost ca și în anii trecuți de o mare diversitate, eclectică aproape, însă cu diferențe semnificative între filme în privința calității tehnice și de conținut. Din aceste filme, aș vrea să amintesc de preferatele mele personale și anume, irlandezul „Old Fangs”, povestea unei reîntâlniri dintre un tată-lup și un fiu-lup cu o relație eșuată și britanicul „A Family Portrait” în care o ședință foto a unei familii se transformă într-un mic coșmar. Yes, I have a thing for dysfunctional families. Juriul, în schimb, a acordat trofeul ediției de anul acesta animației „Big Bang Big Boom” al binecunoscutului și misteriosului artist de street art, Blu, o fantezie la scară largă despre evoluție plasată, sau mai bine zis, integrată în mediul citadin. Efortul incredibil depus pentru realizarea acestei animații (aproape fiecare fotogramă este o pictură murală) impresionează fără nicio îndoială, iar ludicul și creativitatea de care debordează filmul este dovada libertății expresiei artistice unice pe care o oferă animația, libertate de care pomenea și Andrea Martignoni, realizatorul coloanei sonore a filmului, care a acceptat premiul în numele lui Blu. Premiul pentru cel mai bun scurt-metraj i-a fost acordat filmului „Dust Kid” din Coreea de Sud, un portret în alb-negru al alienării urbane, iar cel mai bun lungmetraj a fost desemnat „Kerity și casa poveștilor”, un bildungsroman obișnuit despre un băiețel care descoperă lumea cărților. Mai pline de vervă au fost însă Anna Blume (co-producție GermaniaBulgaria), câștigător al premiului special al juriului – o interpretare vizuală inteligentă și jucăușă a „poeziei” dadaiste cu același nume scrisă de Kurt Schwitters și „Bottle” din SUA, câștigător în secțiunea de filme studențești – povestea unei iubiri imposibile, realizată ingenios cu nisip și zăpadă. *„Big Bang Big Boom”, ca și restul filmelor lui Blu, dar și încă câteva titluri din competiție (inclusiv „Old Fangs” și „Bottle”) sunt disponibile pe web și își așteaptă spectatorii.

99


Bestia cu 3 milioane de feTe , de Andrei Ivănescu

În zona Universităţii, în Bucureşti, umblă un individ ‘nalt de vreun metru jumate, cu o barbă rufoasă şi o căutătură rea. Din când în când îl găseşti la buticul de la coada calului, alteori prin parcarea de la arhitectură sau prin „pasagiul victoriei”. În general umblă de colo-colo urlând la câte un trecător sau altul, dar, cam o dată pe lună, îl auzi exclamând câte ceva de-a dreptul genial. O dată epuizat momentul de strălucire, se întoarce la bişniţa lui obişnuită cu locurile de parcare sau ţigări de contrabandă. Când mi-am întrebat mai demult nişte prieteni străini ce impresie le face Bucureştiul, după ce s-au chinuit vreme de vreo 10 minute să fie descriptivi, dar diplomaţi, li s-au luminat deodată feţele şi mi-au răspuns într-un glas: Bucureştiul, pentru ei, se sintetizează perfect în imaginea “piticului de la universitate”.

De atunci mi-a rămas un tic, exerciţiu de imaginaţie: de fiecare dată când ajung într-un oraş, să caut a asocia o figură, să găsesc o oglindă fizionomică a respectivului oraş pe chipul unui locuitor al său. La prima vedere mi-a părut absurdă aşa o reducţie de domeniul superstiţiei, cum că oraşul ar avea „un chip” sau că acel chip poate transcede pe figura unuia dintre locuitorii săi – şi totuşi nu pot nega că între o urbe şi cetăţenii care o locuiesc există o relaţie, şi anume o însumare, o aproximare şi o esenţializare a trăsăturilor individuale într-un amalgam potenţat statistic, la rândul lui corcit cu încă un buchet întreg de factori. Un provincial va susţine, după primii paşi făcuţi în hărmălaia Bucureştilor, că „miticii-s de vină”, că îşi construiesc aşa o urbe pestilentă. La ei în oraş, lumea e mai civilizată, pieţele sunt mai primitoare şi oamenii mai educaţi. Câţiva ani mai târziu, cedând puţin câte puţin, devin şi ei bucureşteni. Tânjesc în continuare la oraşele lor natale, în care nu le vine totuşi să se întoarcă şi susţin cu tărie că oraşul, spiritul toxic al capitalei, e cel care îşi înăspreşte locuitorii. Acest „burg-geist” care primeşte toate pietrele aruncate de cetăţeni, flotanţi şi turişti deopotrivă, nu e un apanaj evoluat recent, când au început blocajele de trafic sau obiceiul scuipatului de seminţe – el dăinuie de-a lungul secolelor de permanentă aşezare. Dimensiunea „timp” a unui oraş este, până la urmă, singura măsurabilă exact şi totuşi ea nu ajută cu nimic a da un chip specific aglomerării

104

în care funcţionăm. De multe ori, vârsta în sine nu e câtuşi de puţin relevantă în fizionomia unei aşezări. De când primii paleo-cetăţeni au început să zgârme cu băţul în pământ limite de proprietate în jurul adunării lor de colibe, fiecare individ păstrează într-însul o legătură specială cu aşezarea în care îşi duce zilele, cam în aceeaşi proporţie în care fiecare are o relaţie specială cu zeitatea lui preferată. Putem felia urbea oricum – demografic, geografic, arhitectural, medical, cromatic, financiar, olfactiv, criminal, magnetic, culinar, etnologic, biologic, muzical sau paranormal. Urbanismul în accepţiunea sa largă este mama tuturor ştiinţelor complexe. Acceptând asta, oraşul devine un organism guvernat de legi macro şi micro, la fel de adânc în niveluri de complexitate ca un sistem biologic. Privite de la nivel molecular, aşa cum privim noi, indivizii, oraşele din juru-ne, aceste bestii imense şi încete funcţionează închegat – asta graţie unui cod, unui genom ce defineşte acel sistem şi îl perpetuează, îl condiţionează a lua decizii şi a se adapta la împrejurimi şi timpuri. Codul include toată suma de trăsături ale sale, de la stilurile arhitecturale predominante, la climă, gastronomie, înjurături de-ale locului, culoarea autobuzelor sau speranţa de viaţă. Ele se vor influenţa una pe alta într-un mod mai mult sau mai puţin subtil şi vor determina factorii influenţi din viitor. Progeniturile unui oraş vor împrumuta din acest cod şi la maturitate vor contribui la el. Vreme de mii de ani ograda genetică a unui târg obişnuit era direct dependentă de generaţia precedentă şi răspunzătoare


Nicolae NegurÄ&#x192;. Frizerie

http://cucubaou.blogspot.com/


cookies

de Ileana Cecanu

Ca să încep să fac prăjiturile aşa cum le făceam atunci aş avea nevoie de câteva repere: un sucitor, ligheane şi lighenaşe, linguri şi linguriţe şi o categorie specială: linguri de lemn arse, primite de la parastase. Apoi ulei, neapărat, făină bună – de ţară în primul rând sau dacă nu, de titan sau oricum, ceva ce s-a descoperit în bloc pe la vecine că ar funcţiona perfect, ceva care se leagă şi face coca să crească, ouă care nu sunt expirate şi, pe scurt, cam tot ce nu mai există acum într-o casă modernă: margarină, pene de gâscă legate între ele, pentru finisat colacii cu galbenuş de ou bătut, bicarbonat, esenţă de rom, coajă de lămâie, drojdie şi mai ales, cel mai important, un cuptor care să nu ardă şi să fie cel puţin din ’70, pentru că orice a apărut pe piaţă după anii ăştia nu mai e de calitate. Aragazul trebuie să arate în asemena hal încât să te uiţi pe gemuleţul de la cuptor şi să nu vezi nimic pentru că timpul şi-a pus amprenta şi s-au făcut multe prăjituri, budinci, cozonaci şi torturi. Pereţii bucătăriei autentice trebuie să aibă nişte mici pete de grăsime irezistibile, care să arate că e un loc muncit şi, în general, spaţiul sacru pe care îl reprezintă bucătăria are nevoie de un miros de neidentificat: ori scorţişoară, ori ceva pe aproape, ori un miros dulceag şi îmbietor cu aromă de vechi, aşa cum miros cărţile cu filele îngălbenite de vreme. Mai e nevoie de un şorţ făcut la maşina de cusut Singer din nişte resturi de haine de pat şi un şorţuleţ mai mic, pentru mine când eram copil. Toate astea, ca să-mi arate de unde am plecat. Ambele şorţuri curate, apretate, dar iremediabil pătate de compoziţii, atât de multe încât ar fi imposibil de identificat, dar uşor de bănuit. Bunica mea ţinea făina adusă de la rudele de la Timişoara într-o cutie de metal albastră, în care a fost de mult lapte praf. Cred că avea 3 kg. Când făceam prăjiturile, cernea înainte făina prin sita mare. Niciodată n-am putut face diferenţa între zahăr pudră şi făină decât după gust. Cacaoa se dădea prin sita de strecurat ceaiul. Ouăle se spărgeau de marginea castroanelor, care erau unele crăpate, altele ciobite, dar niciodată abandonate sau aruncate. Mai erau patru milioane de cârpe, unele bune, altele de şters. Ierarhia asta o ştia doar ea, aşa cum ştia şi ierarhia tacâmurilor şi a veselei în general: unele erau doar pentru bucătărie, altele aveau onoarea să vină şi în sufragerie.

113


Facebook: Portret al utilizatorului la tinerete ,


De fiecare dată când mă uit la un portret, simt nevoia să mă apropii de pânză şi să inspectez faţa personajului. Dacă e vorba de o personalitate importantă, mă fâstâcesc un pic: adică cine sunt eu să stau atât de aproape de Napoleon şi să îi analizez postura? Alteori, dacă e portretul vreunei domniţe de demult, mă minunez de tenul ei perfect sau de buzele bine conturate şide nuanţa ideal aleasă pentru obraji. Mi-ar plăcea să am şi eu un pictor căruia să îi comand un portret, specificându-i cum să fiu reprezentată. În schimb, îmi pun toată nădejdea în aparatul meu foto digital şi în abilităţile mele reduse de a-mi înfrumuseţa faţa în Photoshop. Iar aşa cum artiştii îşi prezentau picturile în galerii, aşa îmi uploadez şi eu poza pe Facebook şi aştept aprecierile criticilor.

de Sabina Baciu

Ilustraţii_Barnabas Vetró

Portretul este un obiect foarte interesant, pentru că reprezintă invariabil pe cineva. Richard Brilliant, profesor de istoria artei la Yale University, afirma că un portret ”oscilează între un obiect de artă şi un subiect uman”. Numai cel ce priveşte poate decide dacă admiră o pictură renascentistă sau pur şi simplu se uită în ochii lui Napoleon. Aceste două poziţii devin atât de întrepătrunse încât totul devine o iluzie optică. Am început să fiu interesată de portrete atunci când, privindu-mi poza de profil de pe Facebook m-am gândit că ar fi cazul să o schimb şi să uploadez una mai de vară, în care să par mai “estivală”. Aşa m-am pus pe căutat ba imagini cu mine la mare, ba poze în care sunt la o bere pe terasă, în fine, aţi prins ideea. Poza precedentă mă înfăţişa alături de prietenul meu, dezvăluindu-mi latura romantică, însă am schimbat-o cu una mult mai funky, în care port nişte ochelari de soare disco în forma unor inimoare. Sper că v-aţi prins deja că ceea ce vreau eu să sugerez este că pozele noastre de profil de pe Facebook au mult mai multe în comun cu portretele de pe vremea lui Rembrandt decât ar părea la prima vedere.

123


Telina ,si ornitorincul

,

de Jean Lorin Sterian Ilustraţie de Saddo

Înfiptă-n huma cea mizeră O albă ţelină zăcea; Nu se mişca, nu cugeta O existenţă pauperă. N-avea tovarăşi decît vîntul Şi-n jurul ei, negru, pămîntul. Dar, uite, că-ntr-o bună zi O arătare se ivi: Un trup cu blană, cioc de raţă, La labe piele, coada aţă. Se tot mişca, înaintînd de-a dreptul Căutînd vreo apă sau poate, altceva, Cînd se opri, aşa-i fu cheful, Chiar lîngă ţelina ce vegeta. Stătu un ceas, putea să stea o sută, Nepăsător că lîngă el trăia ceva. La fel şi ţelina hirsută, Nepăsătoare tot stătea. Într-un tîrziu, se ridică jivina Şi dispăru de-acolo pentru totdeauna. Aşa cum aste două fiinţe Nu s-au întrezărit măcar o clipă, Nici oamenii, cu tristă neputinţă Nu bănuie, cu mintea lor cea mică Că lîngă ei s’atîtea noi tărîmuri, Aflate la un singur pas. Dar, vai, deşi există atîtea drumuri, Tot ce-şi doresc e un sărman popas. La fel şi cel ce ni-i prin preajmă, Ce credem că-i cunoaştem firea toată Ascunde-n suflet mii de chipuri... Tot ce vedem e o fantasmă Ce nu dispare niciodată.

132


http://www.behance.net/saddo


G

oa

de Andra Ene Ilustraţii de Maftei Alexandra

Aş vrea să fim toţi o mare de flori, să dansăm pentru polen! Înspre această dorinţă mi se îndreaptă gândul ori de câte ori mă gândesc la festivalurile goa sau doar la îndemnul ce reiese din această muzică. Îmi amintesc un firav început al subculturii goa în România undeva prin 2005, când în calculatorul meu au ajuns să se adune piese precum cele ale trupelor Infected Mushrooms, Astral Projection sau Ash Ra Temple. Evoluţia genului în România a fost rapidă şi a prins repede la un public apropiat de misticismul estic, dar care îmbrăţişează totodată progresismul vestului. Se poate să nu fi prins eu tocmai începuturile goa în România, dar de când cu Transylvania Calling din 2004 parcă aud numai de goa! Party-urile ce aveau să se ţină în cluburi mici din Bucureşti (şi nu numai) au fost o surpriză pentru mine. Nu mă aşteptam la o abordare indoor a acestei muzici. Rezultatul: multă lume din toată ţara, întâlniri faine şi schimburi de contacte, multe strângeri de mâini şi lumea a devenit mică. Nu am fost niciodată prea încântată de party-urile goa indoor. Nu pot disocia goa de natură – oricât aş fi închis eu ochii, sunetul intra în pereţi şi acolo rămânea, ecoul pădurii nu poate fi găsit printre copacii de beton. Vechi cunoştinţe susţin ieşirea acestui gen la lumină prin anii ‘60-’70, în binecunoscuta perioadă hippie sau era psihedelică. Adunările care se petreceau în locuri îndepărtate de marile aşezări omeneşti aveau ca idee comună împărtăşirea iubirii, a păcii şi a binelui prin dans şi relaţionare. Un întreg ritual avea să se nască dintr-o filosofie care doreşte să pună în acord expresivitatea trupului cu cea a minţii şi a spiritului. Muzica e sacramentul ei, oferită celor care ascultă şi intră în ritm. Nu era nevoie de mult: un amplificator, 2-3 boxe şi fuga în natură. Party-urile goa au început prin anii ‘80 în prospera provincie Goa din India, devenită ţintă predilectă a turismului alternativ. În timp, din aceste întâlniri au crescut festivaluri ce aveau să strângă peste 30.000 de oameni cum ar fi O.Z.O.R.A. la aproximativ 100 kilometri de Budapesta, Ungaria şi BooM în Portugalia. Un astfel de festival se întinde pe mulţi km pătraţi şi rezonează pe şi mai mulţi. Vibe-ul care se transmite când 10.000 de oameni dansează pe aceeaşi muzică în acelaşi loc este de simţit. Sunetul induce o transă ce te poartă dincolo de barierele trupului.

134


http://bambinabrocolli.tumblr.com/


Nava De Vlad Ioan Tăuşance

148

Oraşul asta nu a fost întotdeauna aşa. Străzile erau mai sălbatice şi oamenii mai înfometaţi. Erau graniţe si posibilităţi, studenţi şi cartiere. Erau legi obscure şi haite de câini, iar taximetriștii erau la fel de rari ca barmanii cinstiţi. Bulevardele erau puţine, înguste şi miroseau a mucegai. Numele străzilor se schimba pe întuneric sub privirile suspicioase ale veteranilor de război. Dimineţile începeau devreme, pe bâjbâite, în zgomot de tramvaie si miros de covrigi. Lumina ultimelor felinare nu bătea atât de departe cum bate acum, nu avea nici ea curajul să intre pe toate străzile. Era vânt. Era greu. Era penumbră. Măcar ţigările erau ieftine. Să zicem că fumam Marlboro cumpărat din stradă. Să zicem că oraşul era Bucureşti. Să zicem că paltoanele nu ne ţineau prea bine de frig şi mai era ceva vreme până la primul autobuz spre cartierele pe care ni le permiteam. Să zicem că era iarnă, eram doi, bărbaţi, oarecum beţi şi îngrozitor de neatenţi cu femeile pe care ni le-am fi dorit alături. Eram singuri şi eram doi. Ba nu, eram doi şi eram singuri. Ce ziceam? Aşa. O luasem aiurea pe străduţe, căutând un non-stop. Planul era sa mai bem un vin în stradă, pe taraba încă goala a vânzătorului de ziare. Să râdem de oamenii cinstiţi dar lipsiţi de imaginaţie care mergeau la muncă, când de fapt erau atât de multe lucruri de făcut. Alte lucruri. Ne-am trezit în spatele Spitalului de Urgenţă, o clădire suficient de sumbră pentru rostul ei, care, dacă am fi privit-o de sus, dacă am fi crezut pe bune ce spuneam, ar fi semănat cu un liliac ţintuit în cuie cu aripile desfăcute. Magazinul non-stop dispăruse. Lucrurile dispăreau uşor peste noapte in Bucureşti, iar ziarele pretindeau ca la fel de uşor dispar şi oamenii. Nu era cazul. Nu era încă ora ziarelor. Oricum… când ştii că ceva TREBUIA să fie acolo şi nu mai e, te apucă durerea de cap, îi simţii lipsa ca pe o carie hotărâtă să îţi facă probleme, să te aducă metodic până în pragul nebuniei. Când nu-ţi mai găseşti ciorapii pe care ştii că i-ai pus în sertar, cartea pe care ştii exact pe ce raft ai lăsat-o, cutia de agrafe de lângă borcanul cu pixuri, ţigările de rezervă sau prezervativul din portofel; începe vertijul. Nu era cazul. În locul magazinului rămăsese un gang gol, dar deasupra intrării atârna o firmă. Mă rog, e mult spus firmă, era o bucata de lemn cu un bec roşu legat de ea. Atât. Nici un cuvânt, nici o reclamă la bere, doar trei puncte, adică “...”. De undeva de dedesubt se auzea muzică. Muzică OK. Am intrat în gang, orbecăind, iar în timp ce coboram scările în spirală, Dinu a început un discurs dezlânat despre cercurile demonice şi cartografia Infernului lui Dante. Speram că nu era cazul. „Subsol tehnic” i-am tăiat-o scurt odată instalaţi la o masă cu paharele în faţă. Asta era. Un subsol sub subsol, la vreo şapte metri mai jos de stradă, câteva camere largi cu tavanul scund, golite de boilere şi instalaţii de filtrare, cu scânduri aruncate ca podeţ peste fostele bazine de decantare. Unele camere aveau firide adânci pline cu perne jegoase, iar ultima încăpere se putea închide pe dinafară ca o ecluză pneumatică cu o uşă din fier a cărei roată era definitiv înţepenită de rugină. Acolo era barul. Acolo eram noi. Din tavan atârnau leagăne improvizate din lanţuri, iar pereţii erau plini de manometre şi robinete, de ţevi ce gâlgâiau afundat şi panouri electrice aparent dezafectate. Era submarinul lui Nemo si Zeppelinul lui Plant, Pluta


Bucuresti , cu extrasistole de Mircea Toma

Piaţa Amzei, izvor de bere culturală

Devoram paşnic o bere pe o terasă din miezul Bucureştiului. Cum băutul nu mă deranjează din permanenta-mi strădanie intelectuală, am descoperit, ridicând o halbă, un text tastat cu dalta pe o placă memorială: “ “Pe acest loc s-a aflat casa în care scriitorul Ion Slavici l-a găzduit pe marele poet Mihai Eminescu în anul 1883”. Placa asta care povesteşte despre întâlnirea dintre un mare poet şi un mărunt scriitor este ancorată pe zidul anost al unui bloc de anii ‘70. Un zid care, deodată, n-a mai fost câtuşi de puţin anost: a devenit un popas ridicol şi poetic al Bucureştiului meu personal. Un oraş virtual în care vă invit. Dealul Mitropoliei este un adevărat port spiritual pentru creştinătatea de pe malurile Dâmboviţei. Dealul, cu tot cu complexul arhitectural de pe coama sa - Mitropolia, biserica, paraclisul, clopotniţa şi palatul Camerei Deputaţilor - este asaltat de fanii cultului cu prilejul unor mari evenimente cum, de exemplu, sunt Paştile sau iureşul la moaştele Sfântului Dumitru. Nu sunt unul dintre practicanţi. Eu am urcat aleea Dealului în epoca în care deputaţii îşi mai aveau sediul acolo. (Azi clădirea Camerei Deputaţilor este folosită de Biserica Ortodoxă, ca semn al rolului pe care această organizaţie neguvernamentală îl are în consolidarea statului nostru secular şi democratic).

Pelerinaj hardcore la Palat

Deşi se bucură de o generoasă încărcătură de paradoxuri, pentru mine Dealul Mitropoliei a fost consacrat ca templu al suprarealismului balcanic în anul 1991. Atunci, în luna septembrie, s-a petrecut una dintre ediţiile mai puţin celebre ale serialului „Mineriada Română”. Minerii care, cu un an înainte, fuseseră aduşi la Bucureşti pentru a „planta flori” la căpătâiul manifestaţiei anticomuniste din Piaţa Universităţii, deveniseră sinistre vedete internaţionale. Ei bine, după numai un an, au revenit în capitală, de data asta sub un pretext sindicalist, iar ţinta lor a fost mai degrabă schimbarea prim ministrului - atunci Petre Roman. Au sosit în 24 septembrie şi timp de vreo 3 zile au atacat clădirea guvernului, au vizitat palatul Cotroceni, au fost la Teatru şi au urcat Dealul Mitropoliei. Au murit 4 persoane, au fost rănite câteva zeci, au fost devastate gări şi alte instituţii publice. În acest sacru spirit, minerii nu s-au dus la Mitropolie ca să-şi spele păcatele în vreun ritual creştin. Erau într-o vizită civilă, iar ţinta târnăcoapelor, bâtelor, toporiştilor şi altor obiecte specifice de cult era chiar instituţia parlamentului.

Democraţia a tras la Hanul lui Manuc

Cum în acele zile de septembrie era încă destul de cald, toate mişcările politico-civico-anarhice erau însoţite de dezhidratare. Când carenţa devenea destul de gravă, manifestanţii se refugiau, din când în când, pentru rehidratare. Aşa am ajuns să mă întâlnesc cu o mică hoardă de mineri în curtea Hanului lui Manuc. Nu cred că vă e uşor, azi, să vă imaginaţi senzaţia pe care o ai atunci

156

când personajele care bat şi omoară în stradă se aşează blând la rând, pentru bere, în spatele tău. N-ai cum să eviţi un salt de tensiune şi, credeţi-mă, am încercat să-l domolesc cu mai multe beri. Totuşi, probabil că n-aş fi promovat momentul Manuc în colecţia Bucureştiului meu subiectiv dacă n-ar fi fost înnobilat de un incident memorabil. Imaginaţi-vă o curte cu vreo 30 de mese, doldora de însetaţi, în care hărmălaia obişnuită era gâtuită de emoţie, aşa că nu se mai auzea decât un zumzet potolit. Parcă eram la biserică. Ei bine, liniştea asta a fost spartă de o explozie de furie, un urlet cu spume al unui personaj care părea extrem de enervat. Am înţepenit de spaimă şi cred că toată lumea de pe terasă a întors capul să vadă pe cine bat minerii. Ei bine, nu erau minerii, era Ducu (Hâncu, colegul meu de atunci la Caţavencu incomod, şi colegul meu de azi, la Kamikaze). Ducu este un om tolerant cât timp nu se simte discriminat. Or’, ospătarii umezi de spaima stârnită de cele două - trei plutoane de mineri din ogradă, n-au fost suficient de atenţi la dezhidratarea unui ziarist în tricou, aşa că l-au sărit de vreo două ori cu halbele. Atât le-a fost: Ducu îi urla unuia în figură de la doi cm de se bulbucaseră ferestrele hanului. Am trăit o surpriză foarte plăcută: minerii ridicaseră berile în loc de bâte pentru a saluta reacţia lui Ducu. Pentru că, se ştie, berea îndeamnă la democraţie. Asta a rămas Hanul lui Manuc pentru mine: o resursă alternativă pentru statul de drept.

Viaţa ca atac de cord

Mă lăsasem, în urma succesului de la Han, contaminat de o irezistibilă curiozitate jurnalistică, aşa că am inclus Patriarhia într-un mic tur al capitalei ocupate de mineri. Când am ajuns la poalele Dealului m-a întâmpinat o imagine pe care aş fi dorit-o pictată de Bătrânul Bruegel: aleea care urcă Dealul era ocupată de mineri sedentarizaţi sub formă de pâlcuri; spaţiul verde din axul aleii era suportul unui picnic gigant; pe trotuar, chiar când soseam, se strecurau, timid, ultimii 20 de jandarmi care-o tuleau la vale; minerii tolăniţi peste tot erau cvasiletargici după cele peste 24 de ore de lupte, şi-şi consumau liniştiţi pateul de ficat, fasolea cu costiţă şi berile sub blândul soare de septembrie. Superb. Pentru mine, însă, emblema acestui eveniment a rămas imaginea clopotniţei. Clădirea, construită de Constantin Brâncoveanu, a fost gândită ca poartă de acces către ansamblul arhitectural, dar arhitecţii din epocă - 1698 i-au îmbogăţit menirea cu o turlă cu clopot. Sub această clopotniţă a fost împuşcat, pe 8 iunie 1862, un alt premier al României, Barbu Catargiu. În sfârşit, pe 26 septembrie 1991, în această nobilă descendenţă, clopotniţa a fost ocupată de mineri. Doi dintre dânşii, încurajaţi de alcool, reuşiseră să se cocoaţe chiar în turlă; ei stăteau călare pe grinda clopotului în care loveau, din când în când, fără vreo logică sonoră, cu ciocanele lor aduse de la serviciu. Cam aşa bate inima Bucureştiului şi azi.


Dan PierĹ&#x;inaru

www.danpiersinaru.ro


Kitch’n Puffin’ and Coffin

Foto _ Bogdan Stângă Creaţii vestimentare _ Sandra Galan Styling _ Cosmin Florea Concept _ Bogdan Stângă, Cosmin Florea, Dana Anghel, TATAIA Make-up _ Luoana Virjoghe Asistent foto _ Ionuţ Grama Asistent styling _ Maya Galan

Models Vicenţiu Butoi Andrei Dombrovschi Cezar Radica - Attitude Male Models Ionuţ Iancu - Attitude Male Models Alexandru Mildner - Attitude Male Models Madeleine egghead mannequin Locaţie _ Teatrul Odeon Bucureşti / Sala Studio www.teatrul-odeon.ro


de Mihai Dobre

188

Ilustratie Even Steven


Playlist de visat că mergi pe bicicletă... sau nu Zilele trecute, în drum spre peninsula ascultam radio românia cultural, într-o dezbatere profundă despre baladele româneşti controsionate, în care românul se înfrăţeşte cu moartea şi îşi sacrfică sora sau soţia, după cum se nimereşte, în ofrandă supremă adusă actului creativ. M-am gândit că e momentul să mă descotorosesc de fatalitatea subiectului de la radio, încercând să îmi scormonesc în memorie un top de melodii precise pentru mersul pe bicicletă....... Le voi arunca laolaltă, în ipod , fără a le aranja într-o ordine armonică, mai degrabă având grijă să nu îmi lipsească decât să îmi trebuiască!!! La sugestia Ioanei (Local Rec), am descoperit un EP din 2004 al celor de la Underground Resistence, iar piesa mea din coşul cu surprize este Windchime..... genul de piesă pe care e bine să o asculţi cu vântul în faţă, spatele drept ca şi cum ai intra într-o intersecţie aglomerată şi toate maşinile şi trecătorii se opresc deodată ca să te lase să treci nestingherit.... peacefull şi uşor fericită piesa.... Dacă cumva trebuie să te iei şi în serios un pic, te întorci cu faţa în jos şi privirea atent pironită la pedalele bicicletei, având în cap un sound mult prea urban şi dub.. e vorba de Echospace (Rod Modell şi Steven Mitchell, cei doi producatori din Chicago şi Detroit. Piesa BCN adică Barcelona conţine capturi de sunete din oraşul Tokio. Cică s-ar potrivi cu filozofia japoneza despre plilmbare, transpusă pe biclă, în Bucureşti, îmi şopteste Ioana pe messenger....oare chiar aşa o fi? Daca îţi plac şi poveştile uşor tristuţe salvate de un groove mai vesel, şi vocile uşor catifelate de heruvimi în papion şi sacou de protocol dai buzna peste Caribou şi a lor piesă Odessa. Nu care cumva să urmăreşti sensul versurilor că sigur te vei putea rătăci mult prea uşor. Te vei trezi însă undeva pe la minutul 4 şi un pic când apare imprevizibilul la care nu te aştepţi, evident! Nu se pune dacă nu te aşterni la pedalat continuu, cu un The cat Empire instrumental previzibil cu o piesă pe care sugestiv nu ţi-ai aranjat-o la sfârşitul playlistului. The last song te ţine lasciv într-o zonă downtempo cu o parte duet-vocală, bărbat/femeie...... după care solo-ul domniţei vine dublat de o trompetă impecabilă. Merită un clin d’oeil, nu-i aşa? Dacă vrei să rămâi în zona profund feministă a muzicii electronice ţi-ai ales imediat White Hinterland - Icarus. O piesă cât se poate de prietenoasă, în contextul în care peisajul din jurul bicicletei tale se transformă brusc într-o zonă de război, cu maşini înspăimântătoare care se apropie nervoase mult prea aproape de tine şi uşor uşor începe să îţi fie teamă de traficul mult prea aglomerat. Piesa asta te ţine demn şi curajos, că o îmbărbătare camaraderească înainte de o cursă atletică.. Ai prins energie, la următorul semafor la care te-ai oprit ai vrea să îţi aprinzi o ţigară, dar nu poţi conduce o vajnică bicicletă doar cu o singură mână. O laşi baltă, aproape fără să îţi dai seama că muzica din ipodul tău te trimite la The Phenomenal Claphands Band, un du-te vino tot în grădina muzicilor memorabile cu voci feminine. You’ll dissapear e vioaie şi un pic mai ritmată decât cea precedentă, dar parcă din acelaşi clasor... Egoul tău risipit pe şaua de la biclă, se trezeşte imediat la Stone Roses - I Wanna Be Adored. Începi să pedalezi grăbit uitându-te măreţ la partenerii de trafic. Te simţi puternic şi peren ca o statuie de bronz. Nu mai rezişti... Faci o pauză ca să îţi aprinzi în sfârşit ţigara... Exact în momentul în care inspiri satisfăcut primul fum, prin faţa ta trece un tânăr atletic care a ieşit la jogging. Îl priveşti un pic invidios şi îţi vezi în continuare de ispita ta, dând volumul mai tare. Ca să te împrieteneşti şi mai bine cu environmentul asculţi Mock and Toff- Farewell to wendo.Ţi-ai terminat ţigara şi porneşti la drum. Te-apropii de sfârşit şi te pregăteşti să treci dincolo. Mulţimea isterizată îţi strigă numele: semn că ai putea fi primul care treci linia de sosire. Chris Isaak- baby did a bad bad thing. Cine ştie ? Poate că totul a fost o greşeală! Ai vrea să o iei de la capăt?

189


sample TATAIA #2  

TATAIA este o publicatie de folclor romanesc contemporan. Din cele 200 de pagini cea mai mare parte a continutului este despre noi, despre...

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you